Tema :

INTERTEXTUALITATEA
Subiectele prelegerii:
1. Metaliteratura (literatură cu
literatură, literatura despre
literatură)
2. Conceptul de intertextualitate
3. Relaţii intertextuale
 Bibliografie obligatorie:
1. Bahtin, Mihail. Poetica lui Dostoievski, B.,
1970
2. Bahtin, Mihail. Probleme de literatură şi
estetică, B., 1982
3. Hăulică, Cristina. Textul ca
intertextualitate, B., 1981
4. Marino, Adrian. Hermeneutica ideii de
literatură, Cluj, 1987, p.367-417
5. Marino, Adrian. Biografia ideii de literatură,
Vol. 1-V, Cluj 1994…
6. Călinescu, Matei. Cinci feţe ale modernităţii,
B., 1995
7. Canţâru, Grigore. Totul pare un palimpsest
(Interogaţii asupra funcţionării
intertextualităţii în literatura română), Ch.,
2007
I. Metaliteratura. Literatura
despre literatură. (Ştiinţa
literaturii)
Prin ştiinţa literaturii se înţelege
ansamblul disciplinelor care au ca
obiect de cercetare fenomenul
literar:

1. Critica literară;
2. Istoria literară;
3. Teoria literară.
1. Critica literară este o activitate aplicată la
opera literară, pe care o analizează, o
comentează, o caracterizează şi o valorifică sub
unghi artistic. Critica descoperă structura operei
literare, definind-o în esenţa ei, elucidează
intenţionalitatea ei originară, sensul şi
semnificaţiile ei. Ea integrează opera într-un
sistem de relaţii cu alte opere (ale aceluiaşi
autor, din epoca apariţiei, din diverse epoci).
Critica apreciază opera sub unghi axiologic,
descoperă valorile şi scăderile ei. Critica
descoperă, nu creează valoarea. Se cunosc
diverse forme ale discursului critic: note,
comentariul, prezentarea, recenzia, cronica,
articolul, studiul, medalionul, portretul, eseul,
monografia etc.
2. Istoria literară cercetează evoluţia
literaturii unui popor sau a mai multora, de la
origini până în contemporaneitate, în raport
cu evoluţia generală a civilizaţiei. Procesul e
urmărit istoric şi critic, prin expunerea
curentelor şi a direcţiilor literare, a mişcărilor
de idei, a perioadelor în cadrul cărora sunt
situate operele scriitorilor în funcţie de
valoarea lor literară. Judecata critică se
întemeiază pe o perspectivă istorică şi
comparativă, precum şi pe documente
bibliografice. Termenul apare în sec. XVIII.
Sub numele de istoriografie literară se înţelege
totalitatea lucrărilor consacrate istoriei unei
literaturi, fie disciplina care se ocupă cu
perfecţionare metodelor de cercetare
(metodologia), cu mişcarea de idei în cadrul
istoriei literare.
3. Teoria literaturii este o ramură a
ştiinţei literaturii care studiază principiile,
categoriile, criteriile creaţiilor literare,
defineşte genurile şi speciile, curentele,
stilul, versificaţia şi celelalte componente
ale operei de artă. Teoria literaturii
studiază specificul transfigurării artistice
ale realităţii în opera de artă, stabileşte
criteriile de interpretare şi apreciere a
operei literare.
Ştiinţa literaturii are în serviciul său
următoarele discipline auxiliare:
bibliografia, textologia, paleografia,
hermeneutica, istoriografia (studiază căile
de evoluţie a celor 3 compartimente de
bază ale ştiinţei literaturii).
II. Conceptul de intertextualitate.
Intertextualitate e un concept de largă
circulaţie în ultimele decenii ale secolului
trecut. J. Kristeva l-a preluat în esenţa sa de
la teoreticianul rus Mihail Bahtin care a
fundamentat dialogistica, ştiinţa despre
structurile dialogice:
a) cuvântul bivoc (cuvânt care se umple de
două sau mai multe semnificaţii );
b) construcţia hibridă (cuvântul străin în
discursul autorului, naratorului,
personajului) şi
c) plurilingvismul (limbajele personajelor).
Romanul e un ansamblu de limbaje, stiluri.
NOTA BENE! Dacă problema fundamentală a
teoriei poeziei e simbolul, apoi problema
fundamentală a teoriei prozei e cuvântul
bivoc („vnutrenne-dialoghizirovannoe
După Bahtin, această „relaţie a fiecărui enunţ
cu alte enunţuri” e o caracteristică
fundamentală a discursului. J. Kristeva
declară determinantă pentru existenţa
textului literar relaţia acestuia cu alte texte
(literare şi neliterare), pe care o numeşte
intertextualitate. „Orice text se construieşte
ca mozaic de citate, orice text este absorbţie
şi transformare a unui alt text”. Reluată de
numeroase ori, definiţia J. Kristeva, se
nuanţează, se îmbogăţeşte continuu.
„Limbajul poetic apare ca un dialog de texte;
orice secvenţă se face în raport cu o alta
provenind dintr-un alt corpus”.
Ihab Hassan consideră opera postmodernistă o
sinteză a tuturor stilurilor.
1. Putem avea un intertext la nivelul mare al
construcţiei
2. Intertextualitate la nivelul fragmentelor de
text (atât în construcţie, cât şi în
semnificaţie)
3. Intertextualitate la un anumit tip de
compoziţie (glosă, sonet, gazel, rondel, haiku
etc.)
4. O aluzie intertextuală fie la un titlu de operă
literară sau autor („Levantul” lui M.
Cărtărescu trimite la Federico Fellini; Max
Torpedo „Ghici cine trage în tine?”,
traducere de Vitoria Lipan).
Intertextualitatea ca procedeu e foarte
veche, dar ea a cunoscut o
amplificare deosebită în literatura
sec. XX, în special în a doua
jumătate. În proza românească
modernă vom remarca pe Cristian
Teodorescu care realizează un dialog
intertextual cu I. L. Caragiale, dar şi
pe Gheorghe Crăciun care a reluat
romanul „Daphnis şi Chloe” în
„Compunere cu paralele inegale”.
Romanul „Ulise” de James Joyce. Titlul
este cheia care ne permite accesul la
planul mitologic, altminteri ar fi fost
aproape imposibil să ne dăm seama
despre ce e vorba. La mijloc e
intertextualitatea. În romanul lui Joyce
întâlnim o relaţie ambiguă în care se
reiau structuri şi teme din „Odiseea” lui
Homer. Personajul principal, Leopold
Bloom este un Ulise proiectat la nivelul
oraşului Dublin.
Relaţia sa erotică deci cu Molly reia mitul
vechi al femeii-mamă, generatoare şi
culturalizatoare. Romanul este
construit pe ideea că marile structuri
pot fi prezente în fiecare clipă. Ceea
ce era „Odiseea” la Homer se petrece
în Dublin într-o modalitate
asemănătoare. Există o analogie
simbolică nu numai între personajele
celor două opere (Bloom-Ulise,
Stephen-Telemah, Molly-Penelopa) dar
chiar fiecare capitol e modelat ca o
aventură din „Odiseea”.
Philippe Sollers („Nivelurile semantice
ale unui text modern”) sublinia că un
text se scrie cu texte şi nu cu fraze şi
cuvinte. Textele, afirmă Sollers,
presupun 3 nivele principale:
1. Un strat profund: „scriitura” ca
punere în scenă şi înglobare a
reprezentării;
2. Un strat intermediar:
intertextualitatea – corpul material
care relansează funcţia narativă;
3. Un strat superficial: cuvinte, fraze,
secvenţe, rime
Textul se descifrează de la nivelul 3 la
1. Neglijarea stratului intertextual în
cazul romanului lui Joyce face
imposibilă descifrarea textului sau
accesul la „stratul profund”. Iată de ce
nu putem citi romanul „Ulise” decât
după lectura „Odiseei” lui Homer.
 III. Relaţii intertextuale (forme,
modalităţi metaliterare).
1. Citatul şi motto-ul. Compendiu de
citate (rezumate din anumiţi autori sau
anumite opere), extrase. Este la modă o
specie literară numită cento (poeme
alcătuite din versuri şi sintagme alese
din marii poeţi: Vergiliu, Horaţiu, Homer).
O formă modernă de cento este colajul,
utilizat de poeţii dadaişti sau de Ezra
Pound în celebrele sale „Cantos”-uri (din
„Odiseea”).
Temele preexistente ale marilor autori se
bucură de o mare audienţă. Compilaţia,
a face literatură folosind elemente
preexistente ale literaturii, se recurge la
tot pasul la citate (Al. Odobescu
„Pseudokynegetikos”). În Evul Mediu
între autor şi compilator nu se făcea
nicio deosebire. Flaubert proiecta o
carte compusă numai din citate
„Dicţionarul ideilor primite”. Există
nenumăraţi scriitori moderni (Eliot,
Pound, Joyce, Borges) sau postmoderni
(John Barth, Georges Perec, Philippe
Sollers etc.) a căror lucrări rezultă dintr-
un dialog de texte.
2. Adaptarea implică transpunerea
unei opere în alte dimensiuni stilistice
sau în alte modalităţi. (Ex. fabulele).
3. Prelucrarea e reluare unor texte în
alte forme (texte filosofice sau
evanghelice transpuse în versuri), dar
cu adăugiri, eliminări. Literatura
populară, „Psaltirea” lui Dosoftei.
4. Imitaţia e mimarea, cu foarte
puţine variaţii, a formei şi
conţinutului unui text.
5. Parafraza e o dezvoltare mai lagă
într-o formulare personală a unei
opere. „Eneida” lui Vergiliu e o
parafrază a „Odiseei” lui Homer.
Operele dramatice ale tragicilor greci
(Eshil, Sofocle, Euripide) sunt
parafraze ale miturilor Greciei antice.
„Luceafărul” lui Eminescu e o
parafrază a basmului „Fata din
grădina de aur”.
6. Parodia („para” – din gr. alături, ode -
cântec) e o imitaţie satirică a unei opere
serioase, cunoscută. Parodia presupune o
sinteză de procedee: imitaţie, parafrază,
citare, aluzie etc.
I. L. Caragiale în „Dă dămult, mai dă dămult”
şi în „Smărăndiţa, roman modern” parodiază
„Sultănica” lui Delavrancea; Topârceanu
„Parodii originae”, Marin Sorescu „Singur
printre poeţi”. „Levantul” lui M. Cărtărescu
este în acelaşi timp o parodie şi o pastişă a
stilurilor poeziei noastre culte.
7. Plagiatul e cazul extrem. Se pedepseşte. A
se vedea: „Plagiatul la români”. Selecţie de
Pavel Balmuş, Ch., Ed. „Arc”, 2004.
Vă pup crâncen!!!???