Infecții transmise sexual

Prof. Univ. Dr. Brănișteanu

Daciana- Elena
Spitalul Clinic Căi Ferate Iași
Universitatea de Medicină și Farmacie “Gr.T. Popa” Iași
 Sifilisul (Luesul) - Etiologie
Treponema pallidum: microorganism spiralat, 7-
14 microni lungime, 0,25 microni grosime,
subţire, mobil.
- pusă în evidenţă prin metode speciale:
- microscopia în câmp întunecat;
- metode de colorare şi impregnare;
- microscopie în contrast de fază;
- imunofluorescenţă;
- microscopie electronică.

- Treponema pallidum - fragilă, nu poate fi

cultivată pe medii artificiale, poate fi inoculată la
animale (maimuţă, iepure);
 Sifilisul (Luesul) - Patogenie

Patologie generală:
- evoluţie cronică, ondulatorie, perioade
active şi perioade de latenţă.

Imunitatea şi alergia:
- Imunitate ondulatorie, care este limitată în
timp;
- reactivitatea alergică maximă în faza
terţiară.
Sifilisul câştigat – aspecte clinice (I)
I. Sifilisul
primar Şancrul
sifilitic:
- eroziune rotundă sau ovalară, 0,5-2 cm diametru, margini
netede, fundul curat, baza dură, nedureros;
- aspecte atipice: pitic, gigant, ulceros, hipertrofic, fisurar
etc.

Adenopatia satelită:
- la 7 zile de la constituirea şancrului - poliganglionară
(inghinală)/ monoganglionară (alte localizări);
- Ganglionii – duri, mobili, indolori.

Diagnostic diferenţial – leziunile genitale:

- leziunea post-traumatică; herpes simplex; balanită
erozivă; şancrul moale; şancrul limfo-
granulomatos; aftele; şancrul scabios; carcinom
Șancrul sifilitic din sifilisul primar
Sifilisul câştigat – aspecte clinice (II)

II. Sifilisul secundar – la 42-45 zile de la debutul

şancrului
- erupţii cutaneo-mucoase generalizate,
rezolutive, poliadenopatie, manifestări
generale şi viscerale;

Manifestări cutaneo-mucoase:
- sifilidele secundare:
- sifilide eritematoase (rozeola);
- sifilide erozive mucoase (plăci mucoase);
- sifilide papuloase; varietăţi: sifilide papulo-erozive,
papulo- hipertrofice, lichenoide, psoriaziforme,
seboreice, papulo- pustuloase (acneiforme),
Sifilis secundar
Sifilisul câştigat – aspecte clinice (III)

Atingerea fanerelor: alopecia sifilitică,

perionixis, onixis

Poliadenopatie generalizată - nedureroasă,

mobilă

Simptome generale: febră, cefalee, dureri

osoase

Manifestări viscerale – pot exista reacţii

meningeale
Sifilisul câştigat – aspecte clinice (IV)

II. Sifilisul secundar

Diagnostic diferenţial – leziunile
cutanate
- lichen plan
- psoriazis gutat
- acnee
- scabie
- prurigo
- dermita seboreică
- vegetaţii ano-genitale (pentru
sifilidele hipertrofice)
Sifilisul câştigat – aspecte clinice (V)

III. Sifilisul latent

- sifilis latent precoce
- Sifilis latent tardiv

Diagnosticul sifilisului
latent:
- istoricul bolii
- istoricul seroreacţiilor
- examenul clinic al
bolnavului
Sifilisul câştigat – aspecte clinice (VI)
IV. Sifilisul tardiv (terţiar):
- survine după un timp variabil (3-20 ani);
- nu este o perioadă evolutivă obligatorie;
- leziuni distructive, localizate la nivelul oricărui
organ sau teritoriu.

Manifestări cutanate:
- sifilide tuberculoase: noduli duri, rotunzi, roşii-
arămii, de la un bob de linte la un bob de
mazăre, evoluţia spre cicatrici; se grupează în
placarde; sifilide tuberculoase uscate şi sifilide
tuberculoase ulcerate;
- goma sifilitică: nodozitate rotundă sau
ovalară, cât o alună sau nucă, evoluţie stadială,
Sifilis terțiar
Sifilisul câştigat – aspecte clinice (VII)

Manifestări terţiare bucale

Manifestări terţiare osoase:

- osteoperiostită, osteomielită, artropatii

Atingeri viscerale:
- cardio-vasculare, hepatice, splenice,
intestinale, pulmonare, renale

Manifestări nervoase:
- tabes, paralizie generală progresivă,
neurosifilisul meningeal şi vascular,
mielite
 Sifilisul congenital (prenatal)
- sifilisul transmis transplacentar din luna a 5-a de
la mama cu sifilis recent la produsul de concepţie
a. Manifestări letale
b. Manifestări neletale:precoce, tardive

Sifilisul congenital precoce: de la naştere sau în

primii 2 ani de viaţă

Sifilis congenital tardiv: manifestări care

apar după vârsta de 2-5 ani până la 25-30
ani
Sifilis congenital precoce
Sifilisul congenital precoce
Semne cutaneo-mucoase: pemfigusul palmo-
plantar, sifilidele, coriza, laringita

Semne osoase: craniotabesul, osteocondrita

diafizo- epifizară, osteoperiostita,
osteomielita

Manifestări viscerale: hepato-splenomegalia,

atingeri renale, hidrocel

Alte semne clinice: febra, anorexie,

greutate subnormală, facies senescent,
malformaţii ale craniului şi feţei,
adenopatii, meningită, atingeri oculare
Sifilisul congenital tardiv (I)

Sifilisul congenital tardiv – manifestări care

apar după vârsta de 2-5 ani până la 25-30 ani

Manifestări active: pe tegumente şi mucoase –

sifilide tuberculoase, gome
- leziuni osoase – afectează de preferinţă oasele
proprii ale nasului şi cartilagiile
- manifestări oculare: keratita parenchimatoasă,
corioretinita pigmentară, nevrita optică
- tulburări auditive: afectarea urechii medii sau
interne
- manifestări neuropsihice
- leziuni testiculare
Sifilisul congenital tardiv (II)
Stigmate: cicatrici peribucale, sechele oculare,
auditive

Distrofii:
- parţiale – dentare, sunt interesaţi numai dinţii
definitivi – primul molar, incisivii, caninii; privesc
structura, forma, mărimea, rezistenţa acestor
dinţi; vulnerabilitate dentară
- Generale – perturbări endocrino-metabolice:
sindromul adiposo-genital, gigantism, nanism,
infantilism

Sifilisul congenital rămâne complet latent într-o

proporţie mare de cazuri, numai serologia fiind
Diagnosticul serologic al sifilisului (I)
Reacţii cu antigene lipoidice netreponemice:
- floculare (VDRL, RPR)
- Fixare a complementului (reacţia Bordet-Wasserman clasică, reacţia
Kolmer – scoase din uz)

Reacţii de fixare a complementului care au ca antigen Tr. Reiter

Reacţii care au ca antigen Tr. pallidum:

- reacţii de imunofluorescenţă indirectă (FTA-Abs, FTA-Abs-IgM, FTA-
Abs-IgG, 19 S-FTA-Abs-IgM)
- Testul de hemaglutinare pasivă (TPHA, TPHA-IgM, 19 S-TPHA-IgM)
- Testul de imobilizare a treponemelor (TIT)
- Reacţia imunoperoxidazei
- Teste imunoenzimatice (ELISA)
- Metode de amplificare genică: PCR, LCR
Diagnosticul serologic al sifilisului (II)
Sifilisul primar:
- FTA-Abs şi TPHA se pozitivează cel mai precoce, apoi serologia
lipoidică
- Ultramicroscopia – precizarea diagnosticului în faza şancrului
seronegativ

Sifilisul secundar:
- toate testele serologice sunt pozitive la un titru ridicat

Sifilisul visceral tardiv:

- toate testele sunt pozitive, serologia lipoidică poate fi negativă sau
discordantă

Sifilisul latent:
- diferenţierea de o eventuală reacţie fals pozitivă – este necesară
efectuarea a cel puţin 2 teste treponemice
Diagnosticul serologic al sifilisului (III)

Sifilisul congenital la nou-născut: FTA-Abs-IgM, TPHA- IgM, 19

S-FTA-Abs-IgM, 19 S-TPHA-IgM

Sifilisul congenital tardiv – serologia este asemănătoare

aceleia din sifilisul visceral tardiv.

În urma tratamentului, negativarea serologiei lipoidice se

obţine în 6-12 luni în sifilisul primar şi în 18 luni în sifilisul
secundar. FTA-Abs şi TPHA se negativează într-o minoritate de
cazuri, iar TIT foarte rar.
 Tratamentul şi profilaxia sifilisului (I)
Penicilina:
– eficientă, a înlocuit celelalte medicaţii antisifilitice (mercurul, arsenobenzolii,
bismutul);
– intervine în faza de diviziune a treponemelor (la 30-33 ore), inhibând sinteza
mureinei, component de bază al peretelui celular;
– tratamentul – suficient de îndelungat, pentru a surprinde treponemele
intrate mai târziu în diviziune;
– penicilina cristalină, preparatul retard (benzatin-penicilina) – cea mai utilizată
actualmente (Moldamin, Extenciline);
– testare cutanată la penicilină înainte de începerea tratamentului,
pentru depistarea unei eventuale stări de sensibilizare;
– intoleranţă la penicilină – tetracicline, eritromicină, cefalosporine.
Tratamentul şi profilaxia sifilisului (II)
Măsuri de prevenire:
- preîntâmpinarea apariţiei bolii şi depistarea precoce;

- educaţia sanitară antiveneriană a populaţiei;

- supravegherea epidemiologică a populaţiei (examene

clinice şi serologice periodice sau cu anumite ocazii:
angajare, prenupţial, în timpul sarcinii etc.);
- ancheta epidemiologică;

- tratamentul preventiv al contacţilor sănătoşi;

- tratamentul precoce şi corect al bolnavilor.

Tratamentul şi profilaxia sifilisului (III)
• Prevenirea sifilisului prenatal:
– screening serologic în timpul sarcinii:
• controlul de la luarea în evidenţă, din
primul trimestru, apoi la 28 săptămâni
de sarcină şi la naştere.

• Toţi copiii născuţi din mame cu serologie

pozitivă pentru sifilis trebuie să primească
tratament cu benzatin penicilină, indiferent
dacă mama a efectuat tratamentul corect
sau nu în timpul sarcinii.
Tratamentul şi profilaxia sifilisului (IV)
Pacienţii cu infecţie HIV:
• Testele serologice - pot fi considerate de încredere,
deşi există rezultate fals pozitive sau negative,
seroconversii întârziate.

• Pacienţii cu sifilis recent şi infecţie HIV

concomitentă - risc uşor crescut pentru atingeri
neurologice şi oculare, o rată crescută a eşecului
tratamentului cu benzatin penicilină, cu repozitivarea
testelor serologice.
– Examenul LCR este recomandat în cazul sifilisului
latent tardiv sau al sifilisului latent cu evoluţie
necunoscută, şi la 2 ani după tratamentul corect al
sifilisului recent.

• Schemele terapeutice pentru pacienţii cu infecţie HIV

concomitentă sunt aceleaşi ca şi pentru celelalte
Management-ul pacienţilor şi urmărire
• ancheta epidemiologică;
• sifilis primar - toţi partenerii sexuali din ultimele 3 luni -
perioada de incubaţie a bolii poate fi de până la 90 de
zile;
• sifilis secundar florid sau cu sifilis latent recent - până la 2
ani. 40- 60% din partenerii sexuali ai unui pacient cu
sifilis recent, inclusiv femeile însărcinate, pot fi infectaţi;
• instituirea imediată a tratamentului preventiv - pentru
contacţii sexuali;
• testele serologice - la primul control, apoi la 6
săptămâni, 3 luni;
• Testele serologice specifice pot rămâne pozitive toată
viaţă în ciuda unui tratament corect efectuat;
• reinfecţia sau recăderile trebuie tratate din nou şi
 Măsurile de prevenire şi combatere a
infecţiilor transmise sexual (I)

• sunt deosebit de importante dată fiind seriozitatea problemei;

• aceste boli produc complicaţii grave - necesar un diagnostic şi

tratament cât mai precoce, împiedicându-se astfel şi răspândirea
în populaţie.
Măsurile de prevenire şi combatere a infecţiilor
transmise sexual (II)
Informarea şi educaţia sexuală şi antiveneriană a
populaţiei:
– programe speciale - rol important în prevenirea răspândirii
infecţiilor transmise sexual;
– diferenţiat, pe grupe de populaţie;
– informarea asupra modalităţilor de transmitere şi
manifestărilor de debut, necesităţii prezentării cât mai
precoce la medic, cunoaşterii măsurilor de profilaxie
individuală, pericolului autotratării etc.
• persoanele cu risc de îmbolnăvire:
– necesitatea limitării numărului partenerilor sexuali şi a
selecţiei acestora;
– folosirea prezervativului şi a unor mijloace de igienă
personală;
– prezentarea la medic de la primele semne de îmbolnăvire
ş.a.
• persoanele îmbolnăvite:
 Măsurile de prevenire şi combatere a
infecţiilor transmise sexual (III)
Supravegherea epidemiologică a populaţiei:
• utilă în prevenirea şi combaterea ITS.
• examene clinice şi serologice cu ocazia angajării,
prenupţial, la gravide, cu ocazia absolvirii liceului şi
admiterii în învăţământul postliceal şi superior, în
cazul donaţiilor de sânge, cu ocazia controlului
medical periodic al unor categorii de persoane cu
risc de îmbolnăvire, cu ocazia internării în unităţi
sanitare de orice profil etc.
 Măsurile de prevenire şi combatere
a
infecţiilor transmise sexual (IV)

Măsurile de combatere a ITS:

• izolarea (dacă este necesar) şi tratamentul corect
al bolnavilor,
• informarea epidemiologică,
• ancheta epidemiologică cu depistarea sursei
de îmbolnăvire şi a contacţilor,
• supravegherea şi tratamentul contacţilor etc.
Măsurile de prevenire şi combatere a infecţiilor transmise
sexual (V)

• hepatitele virale A, B:
– măsurile obişnuite de prevenire a transmiterii
sexuale,
– imunizarea activă prin vaccinuri este o
realitate, fiind infecţii transmise sexual ce
beneficiază de acest mijloc preventiv.

• sindromul de imunodeficienţă câştigată:

– variabilitatea antigenică a virusului reduce
posibilităţile de preparare a unui vaccin
eficient.
Infecţia gonococică (Gonoreea)
Definiţie
• Este o infecţie bacteriană contractată aproape
întotdeauna pe cale sexuală, cu o morbiditate
considerabilă la ambele sexe, care poate determina
sterilitate.

Etiologie
• Agentul cauzal este gonococul, un coc Gram negativ

Gonococii se fixează cu ajutorul pililor la nivelul

mucoaselor uretrale, a colului uterin, trompelor,
glandelor accesorii uretrale, anală, conjunctivală.
Mucoasele cu epiteliu turtit (vaginală, endometrială)
nu sunt accesibile. Fixarea este labilă, permiţând
deplasarea pe restul mucoasei şi transmiterea la
partenerii sexuali. Gonococii străbat apoi mucoasa şi
ajung în ţesutul conjunctiv subepitelial, unde se
înmulţesc şi secretă endotoxine care produc o reacţie
 Gonoreea
• Până în anul 1945 gonoreea s-a situat pe locul al 3-lea în cadrul
bolilor transmisibile, urmând ca frecvenţă rujeolei şi sifilisului.
Din 1946 sifilisul şi gonoreea devin cele mai frecvente, iar din
1965 gonoreea se situează pe primul loc în SUA. De la an la an
şi, de la ţară la ţară, morbiditatea prin gonoree înregistrează în
continuare variaţii.
• Sunt afectate mai frecvent grupele de vârstă 20 – 24 ani, 25 –
29 ani şi 15 – 19 ani (în special la sexul feminin). Frecvenţa este
mai mare la bărbaţi, dar femeile prezintă adesea forme
asimptomatice de boală, dificil de diagnosticat. Cazurile sunt
mai numeroase în mediul urban.
• Factorii care au dus la creşterea morbidităţii prin infecţie
gonococică sunt aceiaşi ca şi în cazul sifilisului. Urbanizarea,
industrializarea, dezvoltarea mijloacelor de comunicare rapidă, a
turismului, raporturile sexuale libere, prostituţia,
homosexualitatea, consumul de alcool, folosirea
contraceptivelor şi ignorarea pericolului venerian au contribuit
din plin la răspândirea bolii. La aceştia s-au adăugat diminuarea
sensibilităţii gonococului la antibiotice, apariţia de suşe
secretoare de penicilinază, prezenţa formelor fruste şi
asimptomatice de boală, contagioase însă, rezistenţa minimă
 Gonoreea
• Infecţia gonococică la bărbat: poate fi simptomatică şi asimptomatică.
• Infecţia gonococică acută (perioada de incubaţie este de 3 –5 zile).
• Uretrita gonococică anterioară debutează cu prurit, eritem şi tumefierea meatului,
apoi apare scurgerea uretrală galben-verzuie, care pătează lenjeria. Se asociază
senzaţii de arsură şi durere la nivelul uretrei în timpul micţiunii. La proba celor două
pahare, urina este tulbure în primul. Evoluţia este spre vindecare spontană sau
extinderea infecţiei la uretra posterioară.
• Uretrita gonococică totală: secreţia uretrală scade datorită dirijării ei către vezică.
Apar micţiuni frecvente, cu durere la sfârşit, uneori hematurie terminală. Erecţiile
sunt frecvente, dureroase, cu poluţii nocturne, uneori hemospermie. Proba celor
două pahare arată urină tulbure în ambele.
• Infecţia gonococică cronică
• Uretrita gonococică cronică deschisă: scurgerea uretrală este permanentă dar redusă,
uneori o singură „picătură matinală” sero-purulentă, însoţită de discrete usturimi sau
simptomele subiective lipsesc complet. Scurgerea devine abundentă în urma
raporturilor sexuale excesive, eforturilor fizice, consumului de alcool. Proba celor
două pahare arată urină tulbure în ambele.
• Uretrita gonococică cronică închisă: se caracterizează prin perioade complet
asimptomatice întretăiate de episoade de recădere produse sau nu de factorii
 Gonoreea
• Infecţia gonococică la femeie
• Infecţia gonococică acută este rar întâlnită, la tinere
recent desvirginate şi îmbolnăvite cu ocazia acestui
prim contact sexual. Este o uretro-vulvo-cervicită. Se
caracterizează prin usturime şi durere la micţiune,
scurgere galben-verzuie abundentă. Meatul urinar şi
vulva sunt congestionate şi edemaţiate. Colul uterin
este erodat, roşu, acoperit de secreţie.
• Infecţia gonococică cronică este forma cea mai
frecventă la femeie, infecţia trecând rapid în stare de
latenţă şi devenind asimptomatică. Scurgerea este
redusă, însoţită sau nu de simptome subiective
discrete (usturime la micţiune); micţiunile sunt
frecvente. Examenul obiectiv evidenţiază la
exprimarea uretrei apariţia unei picături de secreţie
galben-verzuie. Se poate produce o reactivare a bolii
şi după menstruaţie.
• Infecţia gonococică la fetiţe este o uretro-vulvo-
vaginită acută. Apar: usturime şi durere, congestia şi
edemaţierea vulvei, micţiuni frecvente. Inflamaţia
vaginului determină o scurgere galben-verzuie,
 Gonoreea
• Infecţia gonococică extragenitală
• Infecţia gonococică oculară apare la nou născutul infectat intrapartum, din
canalul genital. Se manifestă printr-o conjunctivită purulentă, mai rar keratită,
panoftalmie. Se poate întâlni şi la adult (atingerea de regulă a unui singur ochi).
• Infecţia gonococică ano-rectală este uzual rezultatul contactului sexual ano-
genital. Este de obicei asimptomatică, doar 10% din cazuri prezentând o
congestie a mucoasei, durere, sângerare rectală, secreţie purulentă.
• Infecţia gonococică oro-faringiană este adesea asimptomatică, mai rar
îmbrăcând aspectul unei angine eritematoase banale, ocazional apărând un
exsudat purulent.
• Infecţia gonococică cutanată
• Manifestările gonococice cutanate, de obicei neînsoţite de atingere mucoasă
sunt leziuni de tip pustulos, ulcerativ, furunculoid, amintind de o celulită sau de
granulomul piogenic.
• Infecţia gonococică diseminată (gonococcemie)
• Diseminarea hematogenă a gonococului are loc la femeie în timpul menstruaţiei
sau sarcinii. Se prezintă obişnuit ca un sindrom dermatită-artrită, cu frisoane,
febră, dureri articulare (tenosinovită). Leziunile cutanate, iniţial eritematoase,
apoi purpurice, pustuloase, buloase, eventual necrotice, au dispoziţie acrală (la
degete). Ele dispar în 3-4 zile, dar dacă infecţia progresează apare o monoartrită
septică care atinge articulaţiile mari. Endocardita, miocardita, pericardita,
Tigchelaar H, Kannikeswaran N, Kamat DM. Gonococcal conjunctivitis. Consultant for Pediatricians.
2008;7(6):241-243.
 Gonoreea
• Complicaţiile infecţiei gonococice
• Complicaţii locale:
• la bărbat: fimoză, parafimoză, balanită,
litrită, periuretrită, cowperită;
• la femeie: bartholinită, skenită.
• Complicaţii regionale:
• la bărbat: prostatită, veziculită,
epididimită, funiculită, cistită;
• la femeie: salpingită, metrită, boală
inflamatorie pelvină.
• Complicaţii generale: apar în cadrul
infecţiei gonococice diseminate.
• Complicaţii tardive: strictura uretrală şi
sterilitatea, la femei adăugându-se şi riscul
de sarcină ectopică.
 Gonoreea
Diagnostic clinic
• exudat purulent galben-verzui, aspect clinic ce poate fi regăsit şi în alte infecţii negonococice
• uneori gonoreea prezintă simptomatologie săracă sau poate fi chiar asimptomatică.
Diagnostic de laborator (de certitudine)
• Permite diferenţierea de alte uretrite, cervicite, vaginite, vulvite sau proctite de diverse
etiologii.
Examenul microscopic direct
• (identificarea gonococului pe frotiul din secreţia uretrală sau din canalul anal la bărbat, respe
din colul uterin, uretră, orificiile glandelor Skene şi Bartholin la femeie): diplococi Gram negat
în citoplasma neutrofilelor;
Examenul direct nu este folosit de rutină în:
• diagnosticul cervicitei gonococice;
• în localizările faringiană sau rectală;
• în cazurile asimptomatice;
• în scopul controlului postterapeutic.
 Gonoreea
• Tratamentul infecţiei gonococice
• Sensibilitatea gonococului la antibiotice s-a modificat în decursul
timpului, ceea ce a făcut necesară readaptarea continuă a
schemelor terapeutice.
• Mecanismele de rezistenţă a gonococului la antibiotice sunt
cromozomice (prin transformare genetică sau prin mutaţii multiple)
şi extracromozomice, mediate plasmidic, prin conjugare şi transfer
corespunzător de gene de rezistenţă.
• Rezistenţa la peniciline (penicilină, amoxicilină, ampicilină,
peniciline şi inhibitori de betalactamaze) se realizează atât prin
mecanism cromozomal, cât şi extracromozomal. Efectul combinat
al mutaţiilor genice este creşterea CMI de 120 ori, gonococii cu
acest fenotip de rezistenţă fiind numiţi CMRNG. Acest tip de
rezistenţă se însoţeşte şi de rezistenţă la cefalosporine, tetraciclină
ş.a. Rezistenţa plasmidică este mediată de producerea unei
betalactamaze inductibile.
• Rezistenţa gonococului la alte antibiotice (cloramfenicol,
cefalosporine, spectinomicină, aminoglicozide, chinolone, macrolide
ş.a.) este de asemenea remarcată. Fluorochinolonele nu mai sunt
recomandate în terapia infecţiei gonococice din 2007, rezistenţa
depăşind nivelul critic. Pentru cefalosporine sunt semnalate în Asia
cazuri de scădere a sensibilităţii, în America sporadic tulpini
rezistente.
Gonoreea
• Tratamentul infecţiei gonococice.

• Sunt recomandate cel mai adesea tratamente „minut” pentru

gonoree, urmate de un tratament de durată anti-Chlamydia,
frecvenţa acestei
asocieri fiind mare şi posibilităţile de izolare a Chlamydiei
fiind reduse. Tratamentul pentru Chlamydia trachomatis
scade riscul de apariţie a uretritei postgonococice sau a bolii
inflamatorii pelvine şi totodată reduce posibilitatea selectării
de tulpini gonococice rezistente la antibiotice.
• Partenerii sexuali din ultimele 30 zile pentru formele
simptomatice, respectiv ultimele 60 zile pentru formele
asimptomatice trebuie să fie examinaţi clinic, investigaţi
prin metode paraclinice şi trataţi corespunzător.
• Controlul postterapeutic se face de obicei la 3 şi la 7 zile.
Dacă simptomatologia persistă se recomandă cultură din
secreţia uretrală cu antibiogramă.
• Prezervativele şi spermicidele cu nonoxynol 9 asigură o
protecţie bună faţă de infecţia gonococică.
• Gonoreea este o boală transmisibilă sexual ce se raportează
obligatoriu de către medicul dermato-venerolog care a
diagnosticat şi a tratat pacientul.
 Infecţii produse de
Chlamydii
• sunt cea mai frecventă infecţie transmisă
sexual de etiologie bacteriană întâlnită atât
la bărbaţi cât şi la femei, în toate ţările
Europei.
• Infecţiile asimptomatice sunt frecvente mai
ales la femei şi pot trece adesea
neobservate determinând infectarea
partenerilor şi posibil sechele importante.
• Perioada de incubaţie este în medie
de 1-4 săptămâni.
 Infecţii produse de Chlamydii
• Aspectele clinice diferă în funcţie de sex.
• La bărbaţi sunt simptomatice în proporţie de 75% din cazuri, comparativ cu
femeile, unde procentul este de doar 30%. Clinic se manifestă prin semne şi
simptome caracteristice uretritelor subacute, cu secreţie puţin abundentă, clară,
redusă cantitativ („picătura matinală”), sau doar senzaţie de arsură la nivelul
meatului sau uretrei. Complicaţiile posibile sunt epididimita (poate apare obstrucţia
canalului deferent), prostatita (implicarea Chlamydiei fiind controversată) şi proctită
(frecvent observată la homosexuali, manifestată clinic prin sângerări anogenitale,
secreţie mucoasă sau mucopurulentă şi diaree).
• La femei cea mai importantă manifestare este cervicita, depistată întâmplător la
examenul cu valve sau cervicita mucopurulentă exteriorizată clinic prin scurgere
mucopurulentă şi sângerări postcoitale. Complicaţiile posibile sunt salpingita
(principala consecinţă fiind infertilitatea), endometrita, prin infectarea ascendentă a
endometrului şi rar perihepatita (Fitz-Hugh-Curtis), caracterizată prin inflamaţia
capsulei hepatice fără afectarea parenchimului.
• La persoanele cu o anumită predispoziţie genetică (HLA B27), infecţia cu
Chlamydia trachomatis este implicată în patogenia sindromului Reiter.
• La nou născuţi infecţia se transmite de la mamă şi se manifestă prin pneumonie
sau conjunctivită cu incluzii.
 Infecţii produse de Chlamydii
Investigaţii paraclinice:
• examenul microscopic al frotiului din secreţia uretrală la bărbat, secreţia
uretrală, cervicală şi vaginală la femeie evidenţiază puţine celule inflamatorii
şi lipsa gonococului. Coloraţia Giemsa poate arăta incluziuni de Chlamydia.
• identificarea agentului etiologic pe culturi de celule este costisitoare;
• testul de microimunofluorescenţă este foarte sensibil, dar nespecific.
• testele imunoenzimatice (ELISA) au specificitate mare, dar sensibilitate
variabilă.
• PCR-ul cu detectarea în urină a microorganismului, în caz de infecţie
asimptomatică, este sensibil şi specific.
• Frecvent diagnosticul pozitiv este unul de excludere.
Infecţii cu Mycoplasme
• Aspecte clinice
• Manifestările clinice diferă în funcţie de sex.
• La femeie determină inflamaţia vaginului, însoţită de
o secreţie cu miros fetid „de peşte”. După infecţii
ascendente pot fi întâlnite cervicite, endometrite,
salpingite.
• Ureaplasma urealyticum este asociată cu
subponderabilitate neonatală, mortalitate
neonatală, infecţie puerperală, infertilitate.
• La bărbat mycoplasmele determină uretrita
manifestată clinic prin scurgere uretrală clară,
mucoasă sau albicioasă, însoţită de usturime la
micţiune, polakiurie, disurie moderată. Alte atingeri
sunt: cistita, prostatita, balanita. Complicaţiile sunt
asemănătoare acelor din infecţia cu Chlamydia.
• Mycoplasmele pot fi detectate prin cultură. S-au
izolat 7 serotipuri de Mycoplasma hominis şi 14
serotipuri de Ureaplasma urealyticum, dar nu s-au
stabilit corelaţii între acestea şi manifestările
 Infecţii cu Mycoplasme
• Până în prezent nu s-a remarcat rezistenţa
Chlamydia trachomatis la antibiotice.
• Urmărirea tratamentului în infecţia cu
Chlamydia:
• nu este necesară în tratamentul cu doxiciclină
sau azitromicină.
• Indicaţii de urmărire:
• la cererea pacientului;
• infecţii asimptomatice;
• persistenţa simptomelor;
• posibilă reinfecţie;
• tratament cu eritromicină.
• Partenerii sexuali trebuie trataţi.
• Folosirea prezervativului şi spălarea scrupuloasă
sunt mijloace eficiente de prevenire.
Trichomoniaza uro-genitală
Definiţie
• Este o afecţiune parazitară a tractului uro-genital
transmisă pe cale sexuală.

Etiologie
• Agentul cauzal este Trichomonas vaginalis, un
protozoar flagelat, de 10-30 microni lungime, de formă
ovoidală sau piriformă. Prezintă un nucleu oval situat
anterior, citoplasmă, membrană externă, aparat
locomotor (3-5 flageli anteriori şi un flagel recurent),
membrană ondulantă şi un filament cromatic axial
(axostil). Se divide longitudinal la 5-7 ore la
temperatura de 35-390C. Este foarte mobil datorită
flagelilor, dar prezintă şi mişcări ale masei
citoplasmatice.
• Este distrus de căldură şi rezistă la temperaturi
joase. În condiţii nefavorabile devine rotund,
aflagelat, imobil.
 Trichomoniaza uro-genitală
• Epidemiologie
• Trichomoniaza se pare că este cea mai frecventă boală cu
transmitere sexuală. Frecvenţa este mai mare la femei. Bărbatul
este la fel de receptiv, existând studii ce evidenţiază o morbiditate
crescută la acesta.
• Frecvenţa este mai mare, pentru ambele sexe, în grupul de vârstă
25- 35 ani. Este rară la fetiţe şi la adultele virgine. Unele studii
sugerează o incidenţă mai mare în mediul urban.
• Transmiterea este cel mai adesea directă, pe cale sexuală.
Rezervorul de paraziţi îl constituie femeia, la care boala poate
evolua asimptomatic în 15-20% din cazuri. Bărbatul prezintă
obişnuit o formă frustă sau asimptomatică de boală, fiind de fapt
principalul transmiţător.
• Transmiterea extragenitală prin obiecte de toaletă, instrumentar
medical, apa din ştranduri sau piscine, capacul WC-urilor, mâini
murdare ş.a. este rară. Supravieţuirea redusă a parazitului în mediul
extern scade posibilităţile de contaminare în afara contactului
sexual.
• Factorii favorizanţi pentru contaminarea femeii sunt locali (soluţii de
continuitate, modificări ale pH-ului vaginal, ale florei, ale
glicogenului vaginal etc.) şi generali (hormonali, inclusiv
 Trichomoniaza uro-genitală
La femei
• Perioada de incubaţie, adesea greu de precizat, variază între câteva zile şi
2 luni sau mai mult.
• Tabloul clinic este de vulvo-vaginită subacută, mai rar acută. Scurgerea
vaginală este albicioasă, spumoasă (datorită florei anaerobe asociate) sau
gălbuie-cremoasă sau verzuie, urât mirositoare. Se asociază cu prurit,
arsură, disconfort vaginal, uneori metroragie, dispareunie, uretrogarie.
Mucoasa vaginală este congestivă, cu peteşii difuze, fundul de sac
posterior roşu-granular, labiile eritematoase şi edematoase.
• După faza acută (10-15 zile) secreţia diminuă, fără să dispară complet
(cronicizare), devine albă-lactescentă, fluidă, uneori mirositoare.
Recăderile sunt pre şi postmenstruale şi în timpul sarcinii.
• Simptomele generale sunt rar remarcate: tulburări ale metabolismului
glucidelor (consumul de glicogen vaginal de către parazit), astenie, vertij,
insomnie, depresiune psihică. Localizările extravaginale pot fi genitale
superioare (cervicită, metrită, anexită), în glandele Bartholin şi Skene,
urinare (uretrită, cistită), pelviperitoneale.
• Diagnostic diferenţial: gonoreea şi vaginitele de alte etiologii
(candidozică, cu Haemophilus vaginalis, şi alte bacterii, senilă, prin
hiperfoliculinemie), infecţia cu virus herpetic etc.
 Trichomoniaza uro-genitală
La bărbat
• Principala atingere este cea uretrală (simptomatică sau
asimptomatică). Forma asimptomatică este cea mai frecventă,
bolnavul fiind aparent sănătos, dar parazitul putând invada
prostata, veziculele seminale, epididimul, cu manifestări
minore.
• Uretrita simptomatică are o incubaţie de la câteva zile la 1-3
luni. Poate evolua ca o uretrită acută, cu scurgere purulentă,
abundentă, însoţită de prurit, arsură uretrală, erecţie
dureroasă. Examenul obiectiv remarcă congestia meatului şi
urină tulbure. Netratată se extinde la uretra posterioară,
prostată. Rar se asociază epididimită, balanită.
• Uretrita cronică, primară sau secundară celei acute, este
forma comună a uretritei simptomatice a bărbatului,
caracterizându-se prin scurgere redusă, muco-pururlentă apoi
seroasă, care pătează lenjeria, prurit discret la nivelul
meatului. Prostata este de regulă afectată, frecvent vezica,
mai rar epididimul. Rar apar simptome generale. Această
formă este de nedistins de uretrita negonococică de alte
etiologii. Evoluţia de durată, eşecul unor cure repetate de
Trichomoniaza uro-genitală
Diagnostic de laborator
• elementul de bază al diagnosticului pozitiv;
• la femeie – se recomandă recoltarea secreţiei postmenstrual sau cu 3-4 zile
înainte de menstruaţie, la 48 ore de la ultimul contact sexual şi de la ultima
spălătură vaginală.
• la bărbat – recoltarea se face la 10-12 ore de la ultima micţiune, iar din
lichidul prostatic şi spermatic, la 48 ore de la ultimul contact sexual.
• examenul direct microscopic şi cultura trebuie să fie făcute în maximum 10
minute de la recoltare.
• examenul direct microscopic (preparat proaspăt necolorat, colorat vital,
Giemsa, Gram, cu acridin orange etc.): metoda uzuală de diagnostic.
• cultura pe medii selective este metoda cea mai de acurateţe pentru
diagnosticul trichomoniazei, fiind utilă la femeile cu microscopie negativă şi
clinică sugestivă şi la bărbaţi, care au obişnuit un număr mic de paraziţi, ca şi
pentru testarea sensibilităţii protozoarului la tratamentul standard.
• imunofluorescenţa directă este sensibilă şi specifică;
• tehnicile cu imunoperoxidază;
• tehnicile cu anticorpi monoclonali faţă de Trichomonas;
• reacţia în lanţ a polimerazei (PCR);
• determinarea indicelui de glicopexie vaginală (scădere marcată);
• colposcopia – importanţă diferit apreciată;
 Trichomoniaza uro-genitală
• metronidazol (derivat nitroimidazolic de primă generaţie) 2 g, doză unică sau 500 mg x
2/ zi, 7 zile;
• metronidazol 250 mg x 3/ zi, 7-10 zile;
• În caz de rezistenţă se repetă tratamentul cu doza dublă şi se creşte durata tratamentului
la 7 zile.
• Alternativ:
• tinidazol (derivat nitroimidazolic de a 2-a generaţie) 2 g, doză unică sau 500 mg x 2/ zi,
5 zile, eficient în caz de rezistenţă la metronidazol;
• furazolidon, mebendazol, lbutoconazo.
• Trebuie trataţi şi partenerii sexuali, cu aceleaşi scheme terapeutice.
• Eşecul terapeutic după tratamentul cu metronidazol poate fi datorat la mai mulţi factori:
zincul seric scăzut, absorbţie digestivă scăzută, distribuţie deficitară la nivelul mucoasei
vaginale, inactivarea chimioterapicului de către flora bacteriană vaginală. Rezistenţa
poate apare şi în urma unor mutaţii.
• Femeia însărcinată
• metronidazolul este contraindicat la gravide în primul trimestru de sarcină;
• din al doilea trimestru se poate administra în doză unică – 2 g p.o. sau tratament local cu
clotrimazol 100 mg intravaginal seara, 14 zile (tratament recomandat şi în primul
trimestru de sarcină) sau metronidazol ovule 500 mg x 2/ zi;
• postnatal alăptarea trebuie oprită cel puţin în timpul şi 24 ore după tratamentul sistemic.
• Nou născuţi
• metronidazol 5 mg/kg x 3/ zi, 5 zile;
 Sindromul Reiter
• Definiţie
• Este o boală caracterizată printr-o poliartrită
nesupurativă care urmează unei infecţii uro-
genitale joase sau enterice, în particular la
bărbatul tânăr. Se asociază atingeri oculare şi
cutanate.
• Boala este răspândită în întreaga lume.
• În forma precedată de infecţie uro-genitală este
presupusă originea veneriană (transmiterea pe
calea contactului sexual); este posibilă
transmiterea digestivă, iar la o proporţie din
cazuri calea de transmitere nu poate fi precizată.
În sindromul imunodeficienţei câştigate incidenţa
sindromului Reiter este de aproximativ 5%.
 Sindromul Reiter
• Uretrita, conjunctivita şi artrita sunt manifestări principale ale sindromului, la acestea asociindu-se uneori
atingerea cutanată.
• Uretrita, remarcată în 70-80% din cazuri, are aspectul unei uretrite negonococice, cu scurgere mucoasă
sau mucopurulentă sau franc purulentă, disurie mai mult sau mai puţin importantă, inflamarea meatului
urinar. Uneori survine o cistită abacteriană, o hematurie, o prostatită (mai ales cu evoluţie cronică), o
epididimită acută; femeia prezintă cervicită, salpingită, piurie, disurie, mai rar vaginită, uretrită,
bartholinită, cistită. Proctita chlamydiană poate fi remarcată la ambele sexe.
• Atingerea oculară, prezentă în 50% din cazuri precoce, este cel mai frecvent de tipul unei conjunctivite
bilaterale u hiperemie, în formele severe cu secreţie purulentă, dureri, fotofobie, lăcrimare. Alte
manifestări care mai pot fi remarcate sunt: irita, iridociclita, uveita, mai rar keratita, ulcerul cornean;
glaucomul, nevrita optică, cecitatea pot complica afecţiunea.
• Atingerea articulară este o poliartrită nesupurativă cu evoluţie prelungită. Sunt afectate de predilecţie
articulaţiile genunchilor, tibiotarsiene, sacro-iliace, ale coatelor, pumnilor, mai rar articulaţiile mici ale
membrelor (tarsale sau metatarso-falangiene). Puseele sunt autolimitate dar se pot repeta după luni, ani
sau zeci de ani. Articulaţiile atinse sunt tumefiate, dureroase, rar fiind un eritem tegumentar simulând o
celulită. Uneori poate fi o monoartrită, o oligoartrită sau pot fi prinse numai ţesuturile periarticulare.
Atingerea coloanei vertebrale se poate dezvolta cu timpul la mai mult de jumătate din bolnavi (cel puţin
radiologic).
• Radiologic se constată atingeri periostice în apropierea articulaţiilor atinse, sacro-ileită, sindesmofite
laterale.
• Atingerea cutaneo-mucoasă se caracterizează prin manifestări diverse: keratodermie palmoplantară,
leziuni psoriaziforme, eritrodermie, eritem polimorf, onixis şi perionixis, balanită erozivă circinată, leziuni
veziculoase bucale care evoluează spre eroziuni cu eritem marginal, leziuni bucale simulând o
leucoplazie ş.a.
• Manifestările generale sunt frecvent asociate triadei clasice: febră, inapetenţă, astenie, limfadenopatii.
• Atingerile viscerale pot fi întâlnite în special în cazul evoluţiei cronice: cardiovasculare, hepatice, pleuro-
 Sindromul Reiter
• Tratamentul sindromului Reiter cuprinde: tratamentul focarului
infecţios declanşant, tratamentul sindromului inflamator,
tratamentul leziunilor cutaneo- mucoase.
• Tratamentul infecţiilor declanşante
• Uretrita este tratată cu tetracicline sau eritromicină. tratamentul
partenerului sexual este de asemenea necesar. Infecţiile
tractusului digestiv nu necesită întotdeauna antibioterapie.
• Tratamentul sindromului inflamator
• Artrita necesită în stadiul iniţial repaus la pat, mişcări pasive,
antalgice, uneori aspirarea lichidului articular, eventual
corticosteroizi intraarticular. Antiinflamatoarele nesteroidiene
constituie linia a 2-a de tratament, în special indometacinul.
• În caz de artrită agresivă, potenţial distructivă, sunt necesare
imunosupresivele (metotrexatul, azathioprina), cu supravegherea
efectelor secundare ale acestora (toxicitatea hematologică – ambele,
toxicitatea hepatică – metotrexatul). Nu vor fi folosite în cazul
asocierii infecţiei cu virusul imunodeficienţei.
• Retinoizii, sulfasalazina, levamisolul pot fi de asemenea încercate.
Corticosteroizii sistemici pot control o artrită fulminantă.
• Tratamentul atingerilor cutaneo-mucoase
• Leziunile cutanate (keratodermie, leziunile psoriaziforme,
eritrodermie ş.a.) răspund la metotrexat şi retinoizi. Keratoliticele şi
corticosteroizii topici sunt de asemenea recomandate.
• Conjunctivita necesită îngrijiri locale (colir sau ungvent cu
antibiotice şi corticosteroizi), iar uveita necesită
corticoterapie generală intensivă.
 Hepatitele virale
• Definiţie
• Sunt boli infecţioase cu atingeri hepatice acute şi uneori
cronice, datorate unor virusuri cu hepatotropism obligatoriu,
virusurile hepatice (VH).
• Etiologie
• Sunt 5 tipuri de virusuri hepatice (A, B, C, D, E) care
aparţin unor familii diferite şi conţin ARN (VHA, D, C, E)
sau ADN (VHB).
• Epidemiologie
• Hepatitele virale sunt larg răspândite în lume, fiind printre
cele mai frecvente boli infecţioase şi posibil printre cele mai
frecvente infecţii sexual-transmisibile.
• Transmiterea VH se realizează pe diverse căi: fecal-orală,
parenterală, sexuală, perinatală. Transmiterea pe cale sexuală
(homosexuală, heterosexuală) este frecventă în cazul VHB,
puţin frecventă pentru VHA, D, C şi absentă pentru VHE.
• Aspecte clinice
• Perioada de incubaţie este foarte variabilă, mergând de la 15-
30 zile (hepatita A) la 45-180 zile (hepatita B).
• Caracterele clinice ale hepatitei virale transmise pe cale
sexuală sunt cele ale hepatitei acute obişnuite, hepatita B,
B-D fiind cel mai adesea asimptomatică, hepatita C foarte
adesea de asemenea asimptomatică.
• Evoluţia poate fi spre hepatită cronică în peste 50% din
cazurile de hepatită C, 80% din cazurile de hepatită D şi 15%
din cazurile de hepatită B. Ciroza hepatică şi hepatomul pot
complica hepatitele D, C, B.
 Hepatitele virale
• Diagnostic de laborator
• Sunt necesare investigaţii pentru evidenţierea markerilor
serologici ai bolii şi ai modificărilor biochimice caracteristice
atingerii hepatice.
• Testele serologice sunt de tipul ELISA (enzyme immunoassay),
RIA (radioimmunoassay), PCR (polymerase chain reaction),
RIBA (recombinant immunoblot assay).
• Markerii serologici pentru hepatita A sunt anticorpii antiVHA (de
tip IgM apoi IgG). Pentru hepatita B se pot detecta AgHBs,
AgHBe, ADN- ul circulant, anticorpii HBs, HBc, pentru hepatita D
anticorpii anti VHD (de tip IgM), iar pentru hepatita C anticorpii
antiVHC.
• Tratament
• Hepatitele A şi E nu au un tratament eficient.
• Tratamentul hepatitelor B, B-D, C este necesar în caz de hepatită
cronică activă cu semne de replicare virală. În hepatita cronică B
poate fi folosită vidarabina monofosfat şi mai ales interferonul
alfa, cu evoluţie bună în 30-35% din cazuri. În hepatitele B-D
acţiunea interferonului nu este cu adevărat demonstrată. În
hepatita cronică C, interferonul alfa dă rezultate în 40% din
cazuri, dar recăderile sunt foarte frecvente.
Infestări cu helminţi şi protozoare
• Pot fi transmişi prin intermediul contactului
sexual paraziţi care nu necesită o gazdă
intermediară sau un interval lung de
supravieţuire în afara gazdei, uzual cei cu o
cale orală-anală de transmitere. Din aceştia
remarcăm: Giardia (Lamblia) intestinalis,
Enterobius vermicularis, Entamoeba
hytolitica ş.a.
• Alte infecţii transmise sexual: herpesul
genital, pediculoza pubiană, scabia sunt
tratate la capitolele respective.
 Candidoza genitală
• Candidoza genitală
• Candidoza vaginală şi vulvovaginală: este frecventă în timpul sarcinii, prevalentă în
perioada premenstruală, frecventă la femeia activă sexual. Poate fi întâlnită în copilărie sau
la persoanele în vârstă. Diabetul, contraceptivele orale, tulburările ciclului menstrual,
hiperfoliculinemia, scăderea pH-ului vaginal, iritaţiile vaginale repetate, administrarea de
antibiotice, metronidazol etc. sunt factorii favorizanţi.
• Clinic apare o scurgere vaginală alb-cremoasă sau grunjoasă, consistentă, prurit şi durere.
Mucoasa vaginală prezintă depozite albe înconjurate de eritem şi edem, este erodată sau
chiar ulcerată. Uneori este uscată, eritematoasă. Manifestările se pot extinde la vulvă,
perineu, pliurile inghino-crurale şi interfesier, însoţindu-se de prurit intens şi lichenificare.
• În cazurile cronice mucoasa vaginală este lucioasă, atrofică. Se asociază durere,
dispareunie.
• Balanita şi balanopostita candidozică
• Factorii favorizanţi sunt: candidoza vulvo-vaginală a partenerei sexuale, diabetul, stările de
imunodeficienţă.
• Aspecte clinice:
• tipul comun: eritem, papule sau papulo-pustule pe gland şi şanţul balano-prepuţial, care
lasă după deschidere eroziuni cu un coleret scuamos. Se poate forma o pseudomembrană
alb-cremoasă. Pruritul şi arsura sunt prezente. Manifestările se pot extinde spre scrot şi în
regiunile inghinale;
• forma severă: o balanită edematoasă şi ulcerativă poate fi întâlnită la diabetici şi pacienţii
imunodeprimaţi.
• Candidoza conjugală: este starea în care ambii parteneri sexuali au o candidoză genitală.
 Scabia
• Scabia
• Este o boală a omului şi unor animale cauzată de
acarieni din subordinul Astigmata, familia
Sarcoptidae, specie Sarcoptes scabiei
• Scabia umană
• Epidemiologie: boala afectează toate rasele şi clasele
sociale, în întreaga lume. Este mai comună la copii şi
adulţi tineri, dar poate fi întâlnită la orice vârstă.
Incidenţa pe sexe este probabil egală.
• Scabia este uzual transmisă prin contacte umane
directe, intime şi prelungite (cadru familial, contact
sexual). Se transmit femelele care se deplasează cu
uşurinţă pe suprafaţa cutanată, având o mobilitate
bună la 25-300C. Transmiterea indirectă prin lenjerie şi
îmbrăcăminte este mai puţin importantă.
• Perioada de incubaţie este în medie de 3 săptămâni,
mai scurtă în caz de reinfestare.
 Scabia
• Aspecte clinice: după o perioadă de incubaţie de 4-6 săptămâni, pruritul domină tabloul clinic, fiind în
mod particular nocturn.
• Leziunile caracteristice legate direct de prezenţa parazitului sunt:
• şanţul scabios: o linie sinuoasă, uşor proeminentă, brună, produsă de către femela care sapă o galerie
sub stratul cornos pentru a-şi depune ouăle.
• Şanţurile scabioase pot fi puţine sau numeroase, localizate pe părţile laterale ale degetelor de la mâini, în
spaţiile interdigitale, pe părţile laterale ale mâinii, la pumn, la nivelul organelor genitale externe (la bărbat),
în jurul mamelonului, pe palme şi tălpi la copii, pe cap şi gât la sugari, pe trunchi la bătrâni şi copiii mici.
Paraziţii preferă zonele cutanate lipsite de păr, cu producţie scăzută de sebum.
• La capătul distal al şanţului scabios se găseşte o mică proeminenţă (eminenţa acariană), unde se află
parazitul femelă, care rămâne la nivelul galeriei, unde moare, neputând ieşi la exterior din cauza orientării
spinilor de pe partea dorsală a corpului.
• vezicula perlată, este o veziculă bombată, ca o perlă, situată în apropierea capătului distal al şanţului
scabios sau mai la distanţă, mai ales pe părţile laterale ale degetelor. La sugari se pot forma veritabile bule,
în special pe palme şi tălpi.
• Leziunile necaracteristice sunt:
• papule mici eritematoase sau papulo-vezicule dispuse predominent pe părţile laterale ale degetelor
de la mâini, pe partea de flexie a pumnilor, partea de extensie a coatelor, peretele anterior al axilelor, în
regiunea areolară, pe abdomen (în particular în zona periombilicală), pe fese şi coapse, genital (la bărbat)
şi perigenital (la femeie).
• noduli inflamatori, intens pruriginoşi, localizaţi în axile, inghinal, pe scrot, penis, abdomen şi oriunde la
sugari. Ei persistă timp de săptămâni şi luni după tratament.
• escoriaţii, ca un rezultat al gratajului.
• Alte forme de scabie:
Scabia
• Forma atenuată, la persoane cu o igienă foarte bună: leziunile sunt discrete şi şanţurile scabioase sunt
dificil de găsit. Pe prim plan este pruritul nocturn, boala fiind cu uşurinţă incorect diagnosticată;
• Scabia incognito: apare la persoane tratate cu corticosteroizi (topic sau sistemic), simptomele
scabiei fiind mascate. Leziunile au o distribuţie extinsă şi sunt atipice;
• Scabia nodulară: nodulii roşii-bruni, pruriginoşi (mai mult de 12 mm în diametru) sunt distribuiţi pe
părţile acoperite (organele genitale externe masculine, stinghii, regiunea axilară etc.). Ei reprezintă o
reacţie de hipersensibilitate la resturi ale parazitului. În unele cazuri pot fi singura manifestare a bolii. Pot
persista peste 1 an cu tot tratamentul antiscabios corespunzător.
• Scabia crustoasă (norvegiană): se poate întâlni la persoane debilitate, cu boli psihice, neuropatie
senzorială sau pareză, la pacienţii imunodeprimaţi (SIDA, post transplant, corticoterapie sistemică), după
folosirea neadecvată a unor corticosteroizi fluoruraţi puternici. Populaţia de paraziţi poate număra milioane,
fiind o formă foarte contagioasă de boală.
• Leziunile sunt scuamo-crustoase, groase, pe mâini şi picioare, la coate, pe umeri, scalp. Palmele şi tălpile
pot fi neregulat îngroşate şi fisurate. Unghiile sunt distrofice. Poate fi o erupţie eritemato-scuamoasă pe
faţă, gât, scalp, trunchi care se poate generaliza. Pruritul este absent sau discret, ocazional poate fi sever.
Poate fi prezentă în unele cazuri o limfadenopatie generalizată. Eosinofilia este frecventă.
• Scabia la sugari şi copii mici: leziunile pot fi localizate pe cap, gât, palme şi tălpi. Veziculele sunt
comune şi pot să se formeze veritabile bule. Noduli scabioşi pot fi periaxilar. Eczematizarea extensivă este
frecvent prezentă.
• Scabia la persoane în vârstă: atingerea spatelui poate fi prezentă. Pruritul este sever.
• Sensibilizarea alergică la parazit sau produsele sale este importantă în determinarea pruritului şi leziunilor
papuloase şi veziculoase. Sunt implicate reacţii de hipersensibilitate de tip imediat şi de tip întârziat.
• Pediculozele
• Etiologie: agenţii etiologici sunt paraziţi
hematofagi din subordinul Anoplura,
familia Pediculidae. Sunt două specii:
• Pediculus humanus, cu 2 subspecii:
Pediculus humanus capitis şi Pediculus
humanus humanus (corporis);
• Pthirus pubis.
• pubis (păduchele pubian): femela adultă are
1,5-1 mm, masculul este mai mic. Ei au un
cap îngust şi un corp turtit dorso-ventral. Cea
de a 2-a şi a 3-a pereche de picioare prezintă
gheare ca nişte cleşti. Ouăle sunt cimentate
de firele de păr.
• Epidemiologie
• Pediculoza capului este larg răspândită pe
glob. Pediculoza corpului este acum rară în
ţările dezvoltate. Incidenţa exactă a
pediculozei pubiene este necunoscută, dar
este o boală frecventă la adulţii tineri, cu
activitate sexuală.
• Transmiterea este uzual directă în pediculoza
capului (contactul unui cap cu altul, mai ales
la copii, în mediul şcolar) şi pediculoza
pubiană (prin contact sexual) şi indirectă în
pediculoza corpului (prin folosirea
îmbrăcămintei infectate).
• Pediculoza pubiană (Ftiriaza)
• Pruritul este simptomul principal, apărând în special seara şi
noaptea. Ocazional pot fi văzute macule mici, gri-albăstrui
(macule caeruleae), pe abdomenul inferior şi coapse,
produse de acţiunea salivei parazitului asupra sângelui
gazdei. Au fost de asemenea raportate bule. Escoriaţiile pot
duce la piodermizări, cu limfadenite şi febră.
• Inspecţia zonei pubiene evidenţiază paraziţii adulţi sub
forma unor mici pete gri, agăţaţi de firele de păr, foarte
aproape de suprafaţa pielii şi ouăle ataşate de tijă, ca mici
mase rotunjite. Fecalele paraziţilor sunt vizibile ca mici
depozite ruginii pe piele şi păr.
• Pot fi atinse şi alte zone piloase ale corpului, cu peri scurţi
ca: sprâncenele, genele (la copii), barba, axilele, părul
areolelor mamare, de la marginea scalpului, de pe corp (în
caz de infestare masivă la bărbat). Rar pot apare semne
generale: slăbiciune, anorexie, febră, cefalee,
limfadenopatii şi leucocitoză.
• Piodermitele secundare pot fi de asemenea remarcate.
• Pediculoza pubiană
• Pot fi folosiţi pentru terapia topică:
• lindanul şampon, aplicat pentru 5 minute; o a doua aplicaţie după 7 zile;
• piretrinele: loţiune, aplicată pentru 10 minute; se repetă după 7 zile;
• permethrin loţiune, aplicată pentru 10 minute; a doua aplicaţie după 7
zile;
• unguentul cu xilol (1 picătură la 1 g vaselină), aplicat 3 zile consecutiv.
• Pentru infestarea genelor:
• îndepărtarea mecanică a paraziţilor şi ouălor cu o pensă fină;
• petrolatum (vaselină simplă), de 2 ori pe zi, pentru 8 zile;
• malathion, cremă 0,5%, pentru 10 minute;
• permethrin, cremă 5%, pentru 10 minute;
• fluoresceină soluţie 10-20%;
• crioterapie.
• Contacţii sexuali trebuie să fie trataţi simultan.
• Pentru tratarea îmbrăcămintei se recomandă căldura uscată, iar pentru
lenjerie, fierberea şi călcarea.
• Insecticidele pentru îmbrăcăminte pot fi de asemenea folosite.
• Profilaxie
• Măsurile de profilaxie includ:
• îmbunătăţirea igienei individuale;
• controlul periodic în colectivităţile de copii;
• măsuri educaţionale.
• Veruci anogenitale (condylomata acuminata): debutează ca mici ridicături care devin
vegetaţii pediculate, roz, moi, cu suprafaţa neregulată, crestată. Prin confluare se formează
mase mari, conopidiforme.
• Localizările comune sunt organele genitale (la femeie vulva, partea posterioară a intrândului
vaginal, mai rar colul uterin; la bărbat, frenul, şanţul balano-prepuţial, glandul, mai rar meatul
urinar, teaca penisului, scrotul), anusul şi perianal, perineul, mai rar pliurile inghinale,
excepţional cavitatea bucală.
• Alte tipuri de veruci anogenitale sunt verucile plane, localizate în special pe partea cutanată a
organelor genitale şi perigenital (teaca penisului, tegumentul pubian, perianal, inghinal) şi
condiloamele plane cervicale. Ambele tipuri, acuminate şi plane, pot coexista. Se pot întâlni
de asemenea leziuni de tipul verucilor vulgare pe partea cutanată a organelor genitale.
• Verucile anogenitale care se albesc cu acid acetic sunt manifestări subclinice ale infecţiei cu
virusul papilomului uman.
• Vulvita cu virusul papilomului uman este o infecţie difuză a vulvei, mai recent semnalată,
caracterizată prin prurit, fragilitatea mucoasei, dispareunie.
• Verucile anogenitale sunt o infecţie cu transmitere sexuală, dar un contact direct nevenerian
poate fi de asemenea în cauză. Transmiterea de la o verucă prin auto sau heterocontaminare
este semnalată. Nou-născutul se poate contamina de la mamă în momentul naşterii şi
transmiterea chiar transplacentară a virusului (condiloame prezente de la naştere) este
discutată. Transmiterea indirectă, prin obiecte contaminate, este de asemenea posibilă.
• Sarcina şi infecţiile genitale favorizează apariţia verucilor anogenitale la femeie.
• Frecvenţa este crescută în SIDA, la transplantaţi şi în alte situaţii de imunosupresie.
• Tipurile antigenice comun întâlnite în verucile anogenitale sunt 6, 11, 42-44.
• Durata verucilor anogenitale variază de la câteva săptămâni la mai mulţi ani. Recurenţele sunt
de aşteptat în 25% din cazuri. ADN-ul viral a fost demonstrat în pielea normală clinic şi
Displazii şi neoplazii induse de
virusul papilomului uman
Displazii şi neoplazii induse de virusul papilomului uman
• neoplazia cervicală intraepitelială şi carcinomul invaziv:
virusul papilomului uman este comun detectat în leziuni displazice şi
neoplazice ale colului uterin (tipurile 16 şi 18);
• carcinomul şi carcinomul intra-epitelial al vulvei, penisului,
anusului: tipurile antigenice implicate sunt 16, 18, 31, 33, 35, 45, 51,
52, 56;
• leucoplazia orală şi carcinomul: tipul antigenic 16 şi altele;
• papuloza bowenoidă: sunt papule mici, câteodată pigmentate pe
suprafeţele cutanate şi mucoase ale regiunii anogenitale, la ambele sexe:
este detectat tipul antigenic 16, de asemenea pot fi tipurile 18, 31, 32, 34;
• carcinomul intraepitelial cutanat: tipul antigenic 16 a fost de asemenea
detectat;
• keratoacantomul: tipurile 25 şi 16 au fost prezente în unele cazuri;
• carcinomul cavităţilor nazale, esofagului şi laringelui: tipurile 11 şi
16 au fost detectate;
• carcinomul scuamocelular cutanat şi keratozele arsenicale: tipul
41 poate fi detectat;
• condyloma acuminatum gigantum (Buschke-Lowenstein): este o
manifestare rară, agresivă, fiind un carcinom verucos. Localizarea obişnuită
este glandul la bărbatul nercircumcis, mai rar fiind perianal sau la vulvă.
Determină metastaze în ganglionii regionali. este produs de tipul 6 al
virusului papilomului uman.