M I N E RVA /

AT E N A : I N T R O D U C E R
E

Minerva este numele roman al zeiței

numite de greci Pallas Athena.
Aceasta era zeița înțelepciunii și a
războiului drept (spre deosebire de
Ares, zeul războiului nedrept și al
violenței).
 Atena Pallas este o zeiță din
mitologia greacă, asociată cu
înțelepciunea, artizanatul și războiul[1],
care a fost ulterior sincretizată cu zeița
romană Minerva.[2] Atena a fost
Atena considerată patronul și ocrotitoarea
diferitelor orașe din Grecia, în special
orașul Atena, de unde cel mai probabil
și-a primit numele. Partenonul de pe
Acropola Atenei îi este dedicat.
Simbolurile ei majore includ bufnița,
măslinul, șarpele și gorgoneionul. În
artă, ea este în general reprezentată
purtând o cască și ținând o suliță.
 De la originea ei ca zeitate tutelară, Atena a fost strâns
asociată cu orașul. Era cunoscută sub numele
de Polias și Poliouchos (ambele derivate din polis, adică
„oraș-stat”), iar templele ei erau de obicei situate deasupra
acropolei fortificate, în partea centrală a orașului.
Partenonul de pe Acropola ateniană îi este dedicat,
împreună cu numeroase alte temple și monumente. În
calitate de patron al meșteșugurilor și țesuturilor, Atena era
cunoscută sub numele de „Ergane”. Era, de asemenea, o
zeiță războinică și se credea că îi conduce pe soldații în
luptă ca Atena Promachos. Principalul ei festival din Atena
a fost Panathenaia, care a fost sărbătorit în luna
Hekatombaion din mijlocul verii și a fost cel mai
important festival din calendarul atenian.
 În mitologia greacă, se credea că Atena s-a născut din
capul tatălui ei, Zeus, după ce a înghițit-o pe Metis de
teama că va da naștere unui băiat ce-l va detrona. În mitul
fondator al Atenei, Atena l-a învins pe Poseidon într-o
competiție privind patronajul orașului prin crearea
primului măslin. Ea era cunoscută sub numele de Atena
Parthenos sau „Atena cea virgină”, dar într-un mit arhaic
attic, zeul Hefaistos a înce Atena a fost zeița patroană a
eforturilor eroice; se credea că i-a ajutat pe eroii Perseu,
Heracle, Belerofon și Iason. Împreună cu Afrodita și Hera,
Atena a fost una dintre cele trei zeițe a căror rivalitate a
dus la începutul Războiului troian.
 Ea joacă un rol activ în Iliada, în care îi ajută pe ahei, iar
în Odiseea este sfătuitoarea lui Ulise. În scrierile ulterioare
ale poetului roman Ovidiu este relatată o poveste în care
Atena a concurat împotriva lui Arachne într-o competiție
de țesut, transformând-o ulterior într-un păianjen; Ovidiu
descrie, de asemenea, modul în care a transformat-o pe
Medusa într-o gorgonă după ce a fost martoră că a fost
violată de Poseidon în templul ei. Din Renaștere, Atena a
devenit un simbol internațional al înțelepciunii, artelor și
clasicismului. Artiștii occidentali și alegoriști au folosit-o
adesea pe Atena ca simbol al libertății și democrației.
Bufnița, animalul ei sacru, este simbolul educației.
 Atena era fiica lui Zeus și a lui Metis. Metis
îl ajutase pe Zeus să-l detroneze pe Cronos și
acum era însărcinată. Uranus și Geea, care
aveau darul profeției, îi spuseră lui Zeus că
Metis va da naștere unui băiat care-l va
detrona. Ca să împiedice această posibilitate,
acesta o înghiți.
MITOLOGIE În ziua în care copilul ar fi trebuit să se
nască, Zeus îl chemă pe Hefaistos și-i ordonă
să-i despice capul. Acesta-l lovi cu o seceră
și din fruntea lui Zeus se născu Atena, deja
crescută.[6] În altă variantă,
titlul zeiței, Tritogeneia, sugerează o legătură
cu zeul Triton. Aceasta ar fi crescut alături de
fiica acestuia, Pallas, învîțând ambele artele
războiului. Într-o ceartă puerilă, zeița o ucide
pe Pallas. Plină de remușcări, îi ridică o
statuie de lemn, numită Palladiumul.[7]
LEGENDE
 Zeus domnea-n Olimp şi nu ştia că Gheea se hotărîse
să-l lovească, fiindcă îi închisese pe fiii săi, titanii, in
Tartar. Ea mai avea nişte feciori. Aceştia se născuseră
din picăturile de sânge, curse din rana lui Uranus,
atunci cînd îl lovise Cronos cu secera de diamant. Din
LUPTA CU fiecare picătură suptă de ţărna roditoare ieşiseră aceşti
flăcăi. Şi ei crescuseră cît munţii, luînd forme
GIGANTII SI înspăimîntătoare. Purtau bărbi lungi şi plete dese, ce le
cădeau pînă la glezne. Picioarele lor colosale aveau, în

HERACLE loc de piele, solzi. Iar tălpile se prelungeau cu cîte-un

trup hidos de şarpe. Fiii aceştia ai zeiţei au fost numiţi
de ea giganţi. Şi ei aveau puteri uriaşe, dar nu erau
nemuritori, precum fuseseră titanii. Puteau să fie
doborîţi, răpuşi cu armele, ucişi. Şi mama lor, zeiţa
Gheea, dorind să-i apere de moarte, făcuse tainic nişte
vrăji. în urma vrăjilor zeiţei, giganţii nu cădeau
învinşi, decît dacă erau loviţi, cu armele in acelaşi
timp, de-un muritor şi de un zeu. Mai mult, ea
cunoştea o iarbă cu însuşiri miraculoase. Cine punea
pe limbă iarba era ferit de lovituri date de fiinţe
muritoare.
 Nu mai aveau deci să se teamă de moartea cea ne-ndurătoare fiii
pămîntului, giganţii, dacă aveau această iarbă. Fără să piardă vremea,
Gheea i-a aţîţat pe aceşti giganţi să-nceapă alt război cu Zeus. Şi nu e nici
o îndoială că ei, giganţii, ar fi învins şi l-ar fi izgonit pe Zeus, plin de
ruşine, din Olimp. Dar, cu puterile-i cereşti - de nu cumva s-o fi ivit, încă
de pe atunci, trădarea - Zeus a şi aflat de planul pe care şi-l făcuse Gheea.
Mai înainte ca giganţii să fi putut căuta prin lume iarba aceea magică,
Zeus a cerut soarelui să-şi stingă flacăra, de aur, luna să îşi acopere
cununa-i mîndră, argintie, cu un văl negru, nepătruns, iar aurora să-şi
ascundă luminile-i trandafirii. în bezna care s-a- lăsat giganţii n-au putut
să afle miraculoasa iarbă, care-i ferea de lovituri. Numai şiretul stăpîn,
Zeus, cu un mănunchi de fulgere, îşi lumina drum pe pămînt, căutînd
acele buruieni. El le-a găsit, le-a smuls grăbit şi le-a ascuns. Primejdia se
spulberase. Zeus era mai liniştit. Dar, împotriva farmecelor Gheei, îi
trebuia şi-un luptător c-o fire muritoare, ca să-i învingă pe giganţi. Şi
Zeus a găsit pe-acel erou vestit, Heracle, un luptător voinic, viteaz şi
neînfricoşat de moarte.
 Aezii de-altadata spuneau că într-o vreme ar fi fost,
în Olimp, o ceartă-ntre toţi zeii. Acest prilej de
ceartă s-ar fi iscat din faptul că un rege, Cecrops,
pusese temelie unui oraş vestit, în ţara Aticii. Iar
zeii se sfădeau, care din ei anume va fi ocrotitorul
acestui nou oraş, deci cui i se cuvine să i se facă
temple, să i se-aducă daruri de către muritorii ce
PALAS ATENA locuiau aici. S-au certat multă vreme, dar, pînă la
sfîrşit, a rămas să s-aleagă între zeul Poseidon şi
zeiţa Atena. Atunci, zeul Poseidon a ridicat
tridentul, furca sa cu trei dinţi, şi-a lovit într-o
piatră. În locul unde zeul mărilor şi-al furtunii
înfipsese tridentul, stînca s-a despicat şi s-a ivit un
cal vînăt, cu coamă lungă şi albă cum e valul.
Calul, această fiinţă pe care-o dăruia furtunosul
Poseidon celor de pe pămînt, era încă sălbatic, bun
doar să ducă-n lupte războinicii, pe şale. Sforăia cu
mînie şi necheza puternic, izbind copita-n pietre,
ori sălta, plin de furie, şi-şi rotea ochii-n frunte,
arzători ca tăciunii.
 A mai lovit o dată Poseidon cu tridentul, şi-a ţîşnit un izvor cu undele sărate,
învolburate-n spume, la fel cu apa mării. Poseidon a privit mîndru în jurul său
şi a grăit astfel: - Dăruiesc două lucruri de mare însemnătate supuşilor lui
Cecrops: calul, pentru războaie şi apa, s-o colinde... Eu le urez, adică, să fie
luptători, dar şi navigatori, celor ce vor străbate marea. Vor debarca pe
ţărmuri... şi le vor stăpîni, înfrîngînd alte neamuri... sporindu-şi bogăţia... Tu
ce le dai, Atena, fecioară- nfumurată?... Atena îmblînzeşte calul şi dăruieşte
oamenilor măslinul Atena a-ntins mîna, fără nici un cuvînt, spre calul cel
sălbatic, ce tropotea furios şi sforăia spre zare, ca vînturile mării, cînd urzesc
vijelia şi sapă gropi de apă şi-nalţă munţi de valuri, urlînd înverşunate. Calul,
ca prins de vrajă, a-ncetat nechezatul. S-a apropiat de Atena. Ea i-a netezit
coama şi i-a prins, pe grumaz, un căpăstru de piele. Calul, ce-l dăruise
Poseidon pentru luptă, era domesticit. Puteau să-l folosească oamenii şi la
muncă, nu numai la războaie.
 Apoi şi-a-ndreptat lancea cu vîrful spre pămînt. Acolo unde boldul cel ascuţit al
lancei doar a atins pămîntul, a ieşit un vlăstar, care a crescut iute, făcîndu-se un
trunchi cu ramuri mlădioase şi frunze ca argintul sub prăfuirea vremii. Şi, printre
frunze, pomul avea fructe verzui, ca nişte nestemate topite în lumină. Copacul plin
de fructe rotunde, aromate, pe care-l hărăzise Atena supuşilor lui Cecrops, a fost
numit măslinul. - Acesta-mi este darul! Poporul să aleagă pe cine preţuieşte mai
mult!... a zis Atena. Unu-i dă bogăţia, prin aventuri pe mare, prin lupte şi măceluri,
aşa cum le cîştigă doar zvînturatul Ares, iar altul v-o aduce prin roade dobîndite din
muncă-n timp de pace. Cecrops şi-a strîns supuşii. Şi i-a pus să aleagă: „Ce soartă
vor să aibă? Şi cum doresc să fie? Navigatori, războinici? Sau doar agricultori,
meşteşugari cu tihnă, plăsmuitori de artă şi buni neguţători?" Bărbaţii, laolaltă, s-au
adunat în pripă. Cu ochii către mare, plini de nesaţ, au spus:
- Poseidon să ne fie ocrotitorul nostru... Ne dăruieşte lupta, puterea, bogăţia. Noi îl
dorim cu toţii ocrotitor pe valuri. De mîine vom pleca!...
Dar spiţa femeiască se grămădise-alături: soţii, copile, mame şi într-un glas
ziceau: - Amar greşesc bărbaţii! Prea-s însetaţi de lupte şi ochii prea le
joacă spre valurile mării. Noi nu-i lăsăm să plece. îi vrem mai bine-acasă; îi
vrem muncind în pace, şi nu pîndiţi de moarte. Noi vrem să stea acasă...
Noi o dorim de-aceea pe- Atena!... Da. Pe-Atena... Făcîndu-se la urmă şi o
numărătoare - pentru că pîn-atuncea erau deopotrivă, în drepturi, bărbatul şi
femeia - s-a văzut că acelea ce o doreau pe-Atena fuseseră cu una mai
multe ca bărbaţii. Şi regele, la rîndu-i, a spus după dreptate: - Femeile-s cu
una mai multe decît noi... Cetatea nou-clădită se va chema Atena- cu
numele zeiţei ce-o să ne ocrotească. - Atena!... O, Atena!... Ce bună eşti,
fecioară!... îţi datorăm atîtea! Bărbaţii-or să rămînă acasă, în cetate, şi-ţi
vom aprinde facle, şi-ţi vom aduce jertfe! Prinoase-ţi vom aduce din rodul
muncii noastre tihnite şi senine... strigau femei şi fete.
 Intr-o legendă veche se spune că trăia cîndva, într-un
oraş, un vopsitor de lînă, în purpură, Idmon. Şi el avea o
fată, pe nume Arahneea, căreia-i plăcea lucrul cu igliţa şi
fusul, mai mult decît orice. Ştia copila asta să ţese, să
ATENA brodeze pînze, ca nimeni alta. în Lidia, în ţara de baştină
a lui Idmon, ca şi peste hotare, se răspîndise faima

PIZMUIESTE PE acestei măiestrii. Regii de prin oraşe veneau să-i ceară

fetei pînze de preţ şi stofe. Dar ce spun eu că regii!...
Veneau şi zeităţi. Nimfele de pe munte, din văi, din apa
FATA LUI mării, se grămădeau în casa micuţă-a lui Idmon, s-o vadă
pe copilă brodind sau ţesînd pînza, şi nu se saturau
IDMON privind graţia, arta pe care le punea, în lucrul migălos,
fecioara lidiană. Cînd ea depăna lîna sau începea să tragă
fire lungi şi subţiri, albe, moi şi uşoare ca norii din
văzduhuri, cînd îşi răsucea fusul, nimfele se mirau şi
începeau să spună: - Atena te ajută în ţesătura asta,
altminteri nu se poate, copilă a lui Idmon!... Ea, zeiţa
măiastră, care-a ţesut şi Herei vălul său de mireasă, e
îngăduitoare şi-ţi dăruieşte har. S-ar cuveni acuma să-i
mulţumeşti şi tu în templul de pe coastă. Du-i jertfe şi te
pleacă pe lespedea de piatră, după ce-aprinzi miresme în
vasele de lut.
 - Nu, nimfelor!... Greşeală!... Pe mine nu Atena m-a învăţat ţesutul, ci tatăl meu,
Idmon. Lui îi dau mulţumire, le răspundea copila. La drept vorbind, zeiţei nu-i
datorez nimic. - Taci, taci că te ajunge blestemul ei! Zeiţa nu poate să ierte, de mai
vorbeşti aşa, strigau nimfele-n cor. Chiar dacă tu nu ştii, tot dînsa te ajută. Căci
straiele purtate de preamăreţul Zeus numai ea le croieşte, şi toţi nemuritorii socotesc
cinste mare că le e dat să poarte haine de mîna ei - şi tu o-nfrunţi? Nebuno! Nu mînia
pe zei! Şi mai ales pe Atena. Ea a zdrobit cu mîna-i divină pe-un gigant, Encelade, şi-
a răsturnat un munte de piatră peste el. Pe Ares, zeul luptei şi-al răzbunării crude, l-a-
nfrînt şi l-a rănit. Tu ce gîndeşti? C aAtena îţi va cruţa trufia? Taci!... şi te umileşte în
faţa-i, fără glas. Fata nu s-a lăsat, şi le-a răspuns astfel: - O fi aşa cum spuneţi. O fi
ţesut veşminte; dar eu lucrez la fel, de nu cumva mai bine... Voi înşivă-aţi văzut. Şi...
am doar o dorinţă: s-o-ntrec chiar pe Atena în meşteşugul ei! Cum a rostit copila şi
vorbele acestea, nimfele au fugit, strigînd în gura mare: - Vai!... Vai!... Vai, ce
blestem!... Atena auzise sfidarea Arahneei şi-a simţit că o taie mînia, ca o lamă de
sabie, în piept. A vrut s-arunce lancea spre fată, s-o ucidă.
Dar cum Palas-Atena era mult chibzuită, a socotit că-i bine să se răzbune altfel.
A luat înfăţişarea unei biete bătrâne, cu părul alb ca neaua, uscată, gîrbovită,
fără un dinte-n gură. Aşa s-a coborît ca un nor pe pămînt, chiar în oraşul unde
locuia Arahneea. A ciocănit la uşă şi, cu o voce slabă, i-a cerut adăpost. Copila
a primit-o. Şi-apoi, din vorbă-n vorbă, zeiţa a-n-trebat-o de meşteşugul ei. Şi ea,
fără de teamă, i-a povestit bătrânei ce-i spuneau nimfele. Zeiţa prefăcută în
babă i-a răspuns: - Nimfele au dreptate. Ascultă-mă ce-ţi spun! ... Tu eşti o
ţesătoare cum nu mai e nici una în Lidia mănoasă, chiar şi-n întreaga lume...
Eşti printre muritoare întâia la brodat. Dar, în Olimp, nu ştii că e Palas-Atena?
Nu cuteza s-o-nfrunţi. Aruncă- te mai bine cu capul în ţărînă şi cere-i îndurare,
că ai grăit aşa. Zeiţa-i milostivă şi poate să te ierte... - De ce să-i cer iertare,
cînd ştiu că n-am greşit. Că pot lucra şi eu - nu-i crimă, mi se pare! Şi dacă se-
ndoieşte Atena de iscusinţa mea, eu o aştept să vie... Oricînd ar vrea, sunt gata
să mă întrec cu dînsa... - Eşti gata?... Am venit!... a spus răstit Atena, luîndu-şi
dintr-o dată chipul său olimpian. Se spune că atuncea nimfele s-au întors s-o
preamărească-n imnuri pe zeiţa Atena. Doar fata, Arahneea, nu a fost prea
mişcată c-o vedea pe Atena. O vagă- mpurpurare i-a luminat obrajii, ca raza
aurorii-n faptul dimineţii, dar, sigură de sine, a stăruit să-nceapă întrecerea pe
loc lxxxviii .
 Se-aşază fiecare din ele-n cîte-un colţ şi-ncep cu grabă lucrul. Cu
degetele iuţi ţes stofă străvezie şi fină ca o ceaţă. Amestecă în vase
vopsele preparate de meşterii din Tir şi colorează stofa în sute de
nuanţe, cum numai curcubeul mai are, uneori. Aurul şi argintul
sclipesc mai pretutindeni, dînd stofei scînteieri! Nimeni n-a văzut

ARAHNEEA SE încă asemeni ţesătură şi astfel de culori. Zeiţa -ntruchipează, pe stofa

ei, o stîncă. Este Areopagul, unde s-au întrunit zeii odinioară, să
judece gîlceava dintre ea şi Poseidon. Şi tot pe-această stofă,
IA LA înconjurînd pe Zeus, cei doisprezece zei se văd şezînd pe jilţuri, şi
fiecare poartă însemnele prin care e cunoscut de oameni. Iar Zeus se
desprinde dintre dînşii, semeţ, atotputernic, ca un stăpîn al lumii.
INTRECERE CU Poseidon, drept în faţă, loveşte cu tridentul o stîncă, şi dintr-însa sare
un cal cu coama şi nările în vînt. Alături e Atena. Cu lancea doar

ATENA atinge pămîntul, şi din el răsare viu măslinul, cu fructele verzui.

Astfel s-arată stofa ţesută de zeiţă. Dar ca să-i prevestească fecioarei
lidiene cele ce vor urma, pentru c-a îndrăznit cu ea să se măsoare,
Atena-nfăţişează şi alte întîmplări, în cele patru colţuri. într-un ungher
ea ţese pe Hemus şi Rodope, odinioară oameni, care s-au luat la harţă
şi-ntrecere cu Olimpul, şi-s transformaţi în munţî în alt colţ se arată
păţania reginei pigmeilor, schimbată de Hera într-un cocor. în altu-i
Antigona, căreia pletele-i s-au prefăcut în şerpi, fiindcă a cutezat să
spună, într-o zi, că are păr mai mîndru decît soţia lui Zeus. Şi, în
sfîrşit, în colţul al patrulea, zeiţa arată pe Cinira, o mamă urgisită,
căzînd pe nişte trepte dintr-un templu al Herei. Din ochii ei curg
lacrimi pe treptele acelea, în care-s preschimbate frumoasele ei fete.
Mama a fost lovită pentru c-a îndrăznit să-i înfrunte pe zei cu vorbe
de ocară.
 Zeiţa Atena mai brodează, cu fire colorate, jur împrejurul stofei, şi nişte rămurele vinete
de măslin. In acest timp copila, isteaţa Arahneea, îşi ţese măiestrit, în stofă, alte lucruri, cu
mult mai grăitoare, un şir de nedreptăţi săvîrşite de zei. Ba chiar pe Zeus însuşi îl arată
răpindo pe fecioara Europa. El e schimbat în taur. Şi marea parcă-i mare întradevăr pe
stofă. Să juri că-i simţi mireasma sărată şi amară. Talazurile parcă se zbuciumă întruna şi se
izbesc de ţărmuri, zdrobindu-se aievea în cioburi lucitoare, cu licăriri de stele, smaralde şi
safire. Taurul fuge-n tropot. Suratele Europei o strigă, o jelesc. Şi fata, tremurîndă, abia se
poate ţine de coarnele de aur şi plînge desperată. li mai arată, apoi, pe Zeus, ca satir,
ademenind-o pe blinda copilă Antiopa ca flacără, furînd-o pe sora ei, Egina; ca păstor,
înşelînd-o pe mîndra Mnemosina; ca vultur şi ca şarpe, răpind neprihănite fecioare,
pretutindeni. La fel înfăţişează şi pe zeul Poseidon: cînd taur, cînd berbece, ori cal, ori
şoim, ori peşte, înşelînd alte fete. Nici Dionisos - Bachus - şi nici zeul Apolo nu sunt cruţaţi
defel. Sunt arătaţi şi ei, cînd prefăcuţi în struguri ispititori, pe coarde de viţă-nşelătoare,
cînd în păstori, sau fiinţe ce zboară prin văzduh. în jurul ţesăturii, copila zugrăveşte un
chenar înverzit de iederă în floare. Aşa minunăţie nu mai văzuse nimeni şi nici măcar
Atena...
 Zeiţa cercetează amarnic oţărîtă lucrarea săvîrşită de fata
lui Idmon. Ii e cu neputinţă să-i găsească cusururi.
Talentul Arahneei întrecuse cu mult pe-acela al zeiţei. Şi-
Atena, îndîrjită, uitîndu-şi chibzuinţă şi toată
înţelepciunea, n-a mai putut să- ndure dîrzenia copilei şi
- cum ţinea suveica în mînă - a lovit-o şi i-a spus vorbe
grele. Apoi i-a deşirat întreaga ţesătură. îndurerată, fata a

ATENA O luat iute un şnur şi-a vrut să se anine de grindă, să-şi ia

viaţa. Atîta că zeiţei, părîndu-i prea uşoară această
ispăşire, a azvîrlit spre ea un suc înveninat. - Aşa vei sta,
PREFACE PE în veacuri, pe grindă spînzurată, ţesîndu-ţi fără preget
afurisita pînză. Iar oamenii-ţi vor rupe această ţesătură,
FATA IN copilă-a lui Idmon!... Copila osîndită de zeiţa Atena s-a
preschimbat pe dată într-o fiinţă mică - păianjenulcare îşi

PAIANJEN ţese veşnic pînza sa subţirică din fire argintii şi toţi i-o
rup. Iar ea şi-o ţese iară... şi iară... Şi totuşi, pe Atena,
chiar dacă săvîrşise asemenea ispravă, elinii au cinstit-o
mai mult decît pe-alţi zei. Credeau că ea inspiră poeţii,
muzicienii şi le arată calea spre piscurile artei. Credeau
că ea-i învaţă pe poeţii Eladei să-şi drămuiască-n versuri
belşugul de imagini, cu multă chibzuinţă. Poezia, ce-i
lipsită cumva de-nţelepciune, e rostită-n zadar. Mintea nu
o culege. Inima n-o păstrează. E ca un fum în vînt. Şi tot
dînsa, Atena, era zeiţa care mai ocrotea cu grijă, pe lîngă
arte, ştiinţa. Aşa cîntau aezii, în antica Eladă, pe Atena.
Nu pe-Atena!... Cîntau înţelepciunea, gîndul pătrunzător
ca lancea ascuţită, ce o purta zeiţa. Cîntau destoinicia,
arta şi meşteşugul ce ea le-ntruchipa...
SIMBOLURI
 B U F N I TA
Argint tetradrahmă monedă la
Muzeul de Arte Frumoase din Lyon care descrie bufnița
Atenei (circa 480–420 BC). Inscripția „ΑΘΕ” este o
abreviere a lui ΑΘΗΝΑΙΩΝ, care poate fi tradusă ca „a
atenienilor”. În utilizarea zilnică Dracme ateniene au fost
sunați glaukes (γλαῦκες, bufnițe). Această monedă de
argint a fost emisă pentru prima dată în 479 BC în Atena
după Persani au fost învinși de Greci.[1]
În Mitologia greacă, A bufniță mică (Athene noctua)
reprezintă sau însoțește în mod tradițional Atena, zeița
virgină a înțelepciunii sau Minerva, a ei sincretic întrupare
în Mitologia romană.[2] Datorită acestei asocieri, pasărea -
adesea denumită „bufnita Atenei" sau "bufniță de
Minerva"- a fost folosit ca simbol al cunoașterii,
înțelepciunii, perspicacității și erudiției pe tot parcursul
Lumea occidentală.
MASLINUL
SARPELE
GORGONEIONUL
PROIECT REALIZAT DE
NUTA ELENA