Determinarea experimentala
a constantei lui Planck
Marinoiu Alexandra clasa a 12-a A
Max Planck
Max Karl Ernst Ludwig Planck a fost un
fizician german, fondator al mecanicii cuantice.
A primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1918,
„ca apreciere a serviciilor pe care le-a adus la
progresul fizicii prin descoperirea cuantelor de
energie.”
Constanta lui Planck
Constanta Planck, notată cu "h", este o constantă fizică fundamentală
care reprezintă unitatea naturală de acțiune (energie × timp) în
mecanica cuantică. Ea a fost introdusă de Max Planck ca factor de
proporționalitate între energia și frecvența unui foton, conform relației
E=hv .
Constanta Planck a fost propusă cu referire la problema radiației de
corp negru. Presupunerea ce a stat la baza legii lui Planck privind radiația
corpului negru a fost că radiația electromagnetică emisă de un corp negru
poate fi modelată ca o mulțime de oscilatori armonici cu energie
cuantificată de forma:
Cum se determina experimental
Constanta lui Planck?
Determinarea energiei fotoelectronilor se bazeaza, de obicei, pe metoda potentialului de franare. In
acest scop se foloseste o celula fotoelectrica, care consta dintr-un tub de sticla,
Vidat, in care se monteaza un anod si un catod (fotocatod) construit din metalul la care se studiaza efectul
fotoelectric. La anod se aplica un potential variabil V , negativ, in raport cu catodul.
Catodul se ilumineaza cu
un fascicul dee radiatii
monocromatice, emitand
astfel fotoelectroni, ce au
energii cinetice diferite.
Experimentul se studiaza de obicei
dependenta curentului fotoelectric I de
marimea potentialului V. Rezultatele obtinute
arata ca forma curbei ce reprezinta aceasta
dependenta depinde de grosimea
fotocatodului, de forma electrozilor, precum
si de conditiile de iluminare.
Dupa cum arata si experienta, curba I(V)
taie axa abscisei (I=0) sub un unghi mic si in
unele cazuri trece chiar in domeniul valorilor
negative ale lui I.
La valori mai mari ale potentialului electric apare efectul fotoelectric invers (la anod), precum si un
curent ionic datorita vidului imperfect din celula.
Deci valoarea Vb nu poate fi determinata din intersectia curbei I(V) cu axa abscisei.
Se considera ca valoarea cea mai buna pentru Vb se poate obtine prin extrapolarea curbei I(V) pana la
intersectia cu axa abscisei (partea punctata)
Se obtine astfel:
Pentru verificarea experimentala a lui Einstein este deci suficient sa
observam ca potentialul de blocare Vb este o functie liniara de
frecventa radiatiei care cade pe fotocanod:
Determinand tangenta unghiului dintre dreapta Vb (v) si axa
abscisei, se poate calcula constanta lui Planck cu ajutorul
relatiei:
Modul de lucru
1. Se realizeaza montajul electric.
2. Se verifica daca indicele galvanometrului G este la diviziunea zero, in absenta iluminarii
fotocatodei si la tensiunea V=0;
3. Se ilumineaza fotocatodul cu o radiatie monocromatica, care se obtine cu ajutor unor filtre
monocromatice;
4. Cu ajutorul reostatului R se reduce la zero indicele galvanometrului, care a suferit o anumita
deplasare datorita aparitiei efectului fotoelctric ;
5. Se citeste apoi valoarea potentialului de blocare Vb cu ajutorului voltmetrului V. Pentru
determinari mai exacte, se traseaza experimental, pentru o anumita frecventa, curba I=I(V) si
apoi, prin extrapolare, se determina Vb;
6. Se repeta determinarile pentru radiatii monocromatice de alte frecvente,
completandu-se tabelul de valori:
7. Se traseaza pe hartie milimetrica curba Vb=Vb(v) si se verifica daca aceasta este o
dreapta. In acest mod se verifica totodata si relatia lui Einstein pentru efectul
fotoelectric.
8. Din dreapta obtinuta se detrmina tangenta unghiului alfa. Se determina apoi valoarea
constantei h a lui Planck, cunoscand valoarea sarcinii electronului
[Link]
TlRBTEEgQSBDT05TVEFOVEVJIExVSSBQTE5DSw%3D%3D
BIBLIOGRAFIE:
• [Link]
• [Link]
• MANUAL FIZICA CLASA A 12-A