TEMA 7

RISCURILE BANCARE: ESENȚĂ,

TIPOLOGIE, GESTIUNE
SUBIECTELE EXAMINATE
1. Esența riscurilor bancare
2. Tipologia riscurilor bancare
3. Reglementări privind riscurile bancare
4. Identificarea riscurilor
5. Gestiunea riscului: proceduri și politici
6. Comitetul de administrare a riscurilor
7. Gestiunea riscului de credit
SUBIECTELE EXAMINATE
8. Gestiunea riscului de piață
9. Gestiunea riscului operațional
10. Gestiunea riscului de lichiditate
11. Gestiunea riscului de rată a dobânzii din activități în
afara portofoliului de tranzacționare (Interest rate risk
in the banking book, în continuare: IRRBB)
SUBIECTELE EXAMINATE
12. Gestiunea riscului de țară/Riscul de transfer
13. Gestiunea riscului de concentrare
14. Gestiunea riscului privind expunerile cu
persoanele afiliate și salariații băncii
15. Gestiunea riscului reputațional
SUBIECTELE EXAMINATE
16. Gestiunea riscului asociat folosirii excesive a
efectului de levier
17. Amortizoarele de capital ale băncilor în calitate de
instrumente de gestiune a riscurilor
1. Esența riscurilor bancare
DEFINIȚIE
Riscul reprezintă probabilitatea sau amenințarea
de deteriorare, vătămare, pierdere sau
orice altă situație adversă cauzată de
vulnerabilități externe sau interne și care poate fi
evitată prin anumite acțiuni preventive.
DEFINIȚIE
Riscul bancar reprezintă pericolul pierderilor, care decurg
din specificul operaţiunilor bancare, desfăşurate de către
insituţiile financiare, care se exprimă prin incertitudine şi
probabilitatea obţinerii pierderilor ca urmare a înrăutăţirii
situaţiei economice din ţară, neplăţilor la creditele eliberate,
modificării cotărilor valorilor mobiliare, dinamicii ratelor
dobânzilor, reducerii bazei de resurse, efectuării plăţilor
aferente operaţiunilor extrabilanţiere.
Riscul bancar fiind generat de o mulțime de
operații și proceduri trebuie privită ca un
conglomerat sau ca un complex de riscuri, de
cele mai multe ori interdependente, prin aceea
că pot avea cauze comune. Aceste operații și
procedure generează în permanetă expunere la
risc.
Stabilitatea unei bănci, care operează pe diferite segmente ale pietei
financiare este direct influențată de modul de abordare a administrării
riscurilor.
Existența unui sistem eficient de administrare a riscurilor genereaza
efecte positive atât pentru bancă, cât și pentru clientela sa.
Astfel, beneficiile băncii constau în diminuarea nivelului pierderilor
neașteptate, optimizarea veniturilor și cheltuielilor așteptate, primelor
pentru risc și micșorarea valatilității rezultatelor financiare etc.
Acestea în afară de sporirea nivelului de stabilitate financiară a băncii,
produc un șir de beneficii pentru clientelă: optimizarea tarifelor,
sporirea calității și gradului de diversificare a serviciilor și operativității
prestării lor, majorarea gradului de protecție a intereselor clientelei.
2. Tipologia riscurilor bancare
Literatura de specialitate descrie multiple categorii
principale de risc, în funcţie de anumite caracteristici
primare sau secundare:
•riscul de credit;
•riscul de ţară;
•riscul de transfer;
•riscul de piaţă;
•riscul de preţ;
•riscul valutar;
•riscul ratei dobânzii;
•riscul de lichiditate;
•riscul operaţional;
•riscul juridic;
•riscul reputaţional.
Riscul de credit reprezintă riscul înregistrării
de pierderi sau al nerealizării profiturilor
estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către
contrapartidă a obligaţiilor contractuale.
Riscul asociat partenerilor de afaceri şi riscul
de reglementare legală, sunt privite ca fiind
mai puţin relevante şi adeseori ca fiind
subordonate riscului de creditare, motiv
pentru care în evaluarea lor sunt folosite
procedurile standard de gestiune a riscului de
creditare.
Riscul de ţară reprezintă riscul asociat riscului de
credit, care este determinat de condiţiile
econormice, sociale şi politice ale ţării de origine a
împrumutatului.
Riscul de transfer reprezintă o componentă a
riscului de ţară, care apare atunci când obligaţia
împrumutatului nu este exprimată în moneda
locală a acestuia.
Riscul de piaţă reprezintă riscul înregistrării de
pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate,
care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor,
ratei dobânzii şi cursului valutar.
Riscul de preţ este o componentă a riscului de
piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale
preţurilor valorilor mobiliare, mărfurilor şi
instrumentelor financiare derivate.
Riscul valutar reprezintă o componentă a
riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe
piaţă ale cursului valutar.
Riscul ratei dobânzii reprezintă o componentă
a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile
pe piaţă ale ratei dobânzii.
Riscul de lichiditate reprezintă riscul înregistrării de
pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ce
rezultă din imposibilitalea instituţiilor de credit de a
onora în orice moment obligaţiile de piaţă pe termen
scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce
nu pot fi suportate de instituţiile de credit.
Riscul operaţional reprezintă riscul înregistrării de
pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care
este determinat de factori interni (derularea
neadecvată a unor activităţi interne, existenţa unui
personal sau unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau
de factori externi (condiţii economice, schimbări în
mediul bancar, progrese tehnologice etc.).
Riscul juridic este o componentă a riscului
operaţional, apărut ca urmare a neaplicării sau a
aplicări defectuoase a dispoziţiilor legale ori
contractuale, care afectează negativ operaţiunile
sau situaţia instituţiilor de credit.
Riscul reputaţional reprezintă riscul înregistrării
de pierderi sau al nerealizării profiturilor
estimate, ca urmare a lipsei de încredere a
publicului în integritatea instituţiilor de credit.
Legea RM Nr. 202 din 06.10.2017 privind activitatea băncilor
(Publicată la 15.12.2017 în Monitorul Oficial Nr. 434-439 art. 727)
Articolul 38. Cadrul de administrare a activității
(4) În sensul alin. (1)–(3) sînt avute în vedere riscuri precum: riscul
de credit şi al contrapărții, riscul rezidual, riscul de concentrare,
riscul de securitizare, riscul de piață, riscul de rată a dobînzii din
activități în afara portofoliului de tranzacționare, riscul operațional,
care include și riscul denaturării securității și integrității sistemelor
informaționale, riscul de lichiditate şi riscul efectului de levier
excesiv, precum şi, după caz, subcategorii ale acestor riscuri.
In conformitate cu recomadările Băncii Naționale a României
(BNR), în ativitatea lor băncile comerciale din România se identifică
următoarele grupuri de riscuri:
•riscul de creditare;
•riscul de piață (inclusiv riscul valutar);
•riscul operațional (inclusiv riscul juridic);
•riscul dirijării activelor și pasivelor (inclusiv riscul lichidității și
riscul ratei dobânzii);
•riscul evenimentelor externe;
•riscul strategic.
3. Reglementări privind riscurile bancare
Legea RM Nr. 202 din 06.10.2017 privind activitatea băncilor (Publicată la 15.12.2017 în
Monitorul Oficial Nr. 434-439 art. 727)
Articolul 38. Cadrul de administrare a activității
(1) Fiecare bancă trebuie să dispună de un cadru de administrare a activității riguros
conceput, care să includă o structură organizatorică clară, cu linii de responsabilitate bine
definite, transparente şi coerente, procese eficace de identificare, administrare,
monitorizare şi raportare a riscurilor la care este sau ar putea fi expusă (simulări de criză),
un proces de evaluare a adecvării capitalului la riscuri, un proces de evaluare a adecvării
lichidităţii, mecanisme adecvate de control intern, inclusiv proceduri administrative şi
contabile riguroase, politici şi practici de remunerare care să promoveze şi să fie în
concordanță cu o administrare sănătoasă şi eficace a riscurilor.
(4) În sensul alin. (1)–(3) sînt avute în vedere riscuri precum: riscul de credit şi al
contrapărții, riscul rezidual, riscul de concentrare, riscul de securitizare, riscul de piață,
riscul de rată a dobînzii din activități în afara portofoliului de tranzacționare, riscul
operațional, care include și riscul denaturării securității și integrității sistemelor
informaționale, riscul de lichiditate şi riscul efectului de levier excesiv, precum şi, după caz,
subcategorii ale acestor riscuri.
A se studia de sine stător
Regulamentul cu privire la poziţia valutară deschisă a băncii, aprobat
prin HCA al BNM nr. 126 din 28.11.1997
Regulament cu privire la lichiditatea băncii, aprobat prin HCA al
BNM, proces - verbal nr. 28 din 08.08.1997 (publica în Monitorul
Oficial al [Link] nr.64-65 art.105 din 02.10.1997)
Regulamentul cu privire la amortizoarele de capital ale băncilor,
aprobat prin HCE al BNM nr.110 din 24.05.2018 (Publicat în Monitorul
Oficial al Republica Moldova nr. 183-194 art. 900 din 08.06.2018)
Regulamentul cu privire la tratamentul riscului de ajustare a evaluării
creditului pentru bănci, aprobat prin HCE nr. 103 din 16.04.2020
(Publicat în Monitorul Oficial al R. Moldova nr.118-123 art. 465 din
22.05.2020)
Regulamentul nr.274/2020 privind efectul de levier pentru bănci (Publicat
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.360-371 din 25.12.2020,
art.1443)
Regulamentul cu privire la tratamentul riscului de ajustare a evaluării
creditului pentru bănci, aprobat prin HCE nr. 103 din 16.04.2020
(Publicat în Monitorul Oficial al R. Moldova nr.118-123 art. 465 din
22.05.2020)
Regulamentul cu privire la tratamentul riscului de credit al contrapărţii
pentru bănci, aprobat prin HCE nr. 111 din 24.05.2018 (Publicat în
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 183-194 art. 901 din 08.06.2018)
Regulamentul privind cerințele de acoperire a necesarului de lichiditate
pentru bănci, aprobat prin Hotărârea Comitetului executiv al Băncii
Naționale a Moldovei nr.44 din 26.02.2020 (Publicat în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.87-93 din 20.03.2020, art.317)
Regulamentul cu privire la expunerile mari, aprobat prin Hotărârea
Comitetului executiv nr.109 din 5 aprilie 2019 (publicat în Monitorul
Oficial al R. Moldova nr.139-147 art. 704 din 19.04.2019)
Regulamentul privind tranzacţiile băncii cu persoanele sale afiliate,
aprobat prin HCA al BNM nr.240/2013 (Publicat la 24.01.2014 în
Monitorul Oficial nr.17-23)
Regulamentul privind cadrul de administrare a activităţii băncilor nr. 322
din 20.12.2018, în vigoare 04.04.2019 (Publicat la 04.01.2019 în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 1-5)
Regulamentul cu privire la cerințele privind prevenirea si combaterea
spălării banilor și finanțării terorismului în activitatea băncilor, aprobat
prin Hotărârea Comitetului Executiv al Băncii Naționale a Moldovei
nr.200 din 9 august 2018 (Publicat în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. Nr. 321-332 din 24.08.2018)
Regulamentul cu privire la tehnicile de diminuare a riscului de
credit utilizate de bănci, aprobat prin nr. 112 din 24.05.2018
(Publicat în Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 183-194 art. 902 din
08.06.2018)
Regulamentul cu privire la tratamentul riscului de credit pentru
bănci potrivit abordării standardizate, aprobat prin Hotărârea
BNM nr. 111 din 24.05.2018 (Publicat la 08.06.2018 în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova Nr. 183-194)
Regulamentul cu privire la calculul de către bănci al ajustărilor
specifice şi al ajustărilor generale pentru riscul de credit, aprobat
prin HCE Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 183-194 art. 906 din
08.06.2018 (Publicat în Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 183-194
art. 906 din 08.06.2018)
Regulamentul cu privire la clasificarea activelor şi angajamentelor
condiţionale, aprobat prin HCA al BNM nr. 231 din 27.10.2011
(Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.216 - 221 din
09.12.2011)
Regulamentul cu privire la tratamentul riscului de piață potrivit
abordării standardizate nr.114 din 24.05.2018 (Publicat în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.183-194 din 08.06.2018, art.904)
Regulamentul cu privire la tratamentul riscului de decontare/livrare
pentru bănci nr. 115 din 24.05.2018 (Monitorul Oficial al R. Moldova
Regulamentul cu privire la poziţia valutară deschisă a băncii, aprobat
prin HCA al BNM nr. 126 din 28.11.1997 (Monitorul Oficial al
[Link] nr.112-114 art.198 din 14.10.1999)
Regulamentul cu privire la amortizoarele de capital ale băncilor,
aprobat prin HCE al BNM nr.110 din 24.05.2018 (Monitorul Oficial
al R. Moldova nr. 183-194 art. 900 din 08.06.2018)
4. Identificarea riscurilor
În activitatea de conducere şi supraveghere a riscului bancar, în
literatura de specialitate se recomandă folosirea unei metodologii, care
include mai multe etape, respectiv indentificarea, asumarea şi
transferul riscului.
Unele riscuri sunt evidente pentru oricine, altele nu pot fi identificate,
indiferent de măsurile de precauţie luate, până la declanşarea lor şi
provocarea de pierderi în activităţile respective. În aceste condiţii, se
recomandă o maximă atenţie pentru identificarea oricărui risc posibil,
în vederea limitării la maximum a riscurilor neidentificate.
Munca de identificare a riscurilor devine foarte importantă într-o
societate bancară, în sensul că aceasta trebuie să pornească de la
principalele sale linii de activitate, respectiv de la strategia pe care o va
adopta.
Identificarea riscurilor şi apoi analiza lor devin o doctrină importantă şi
absolut necesară o dată cu schimbările, ce apar în activitatea băncii şi riscurile
rezultate.
Astfel, orice nou produs sau serviciu presupune şi o nouă procedură în
depistarea şi anticiparea noilor riscuri accidentale, pentru a se obţine cele mai
bune metode de tratare a acestora.
Identificarea riscurilor, precum şi localizarea lor constituie prima etapă de
gestionare globală a riscurilor, în cadrul ei trebuind determinate riscurile
asociate fiecărui tip de produs şi serviciu bancar.
Odată indentificate riscurile asociate, este necesară elaborarea unor scenarii
posibile pentru a putea determina frecvenţa şi amplitudinea fiecărui tip de risc
asociat.
După ce riscurile au fost identificate pe fiecare tip de produs şi serviciu
bancar, este necesară schiţarea unei imagini agregate a influenţei factorilor de
risc.
Metodologiile de identificare a riscurilor, precum şi de evaluare a lor
pot să asigure o estimare efectivă, eficientă, a profilului de risc
pentru toate unităţile societăţii bancare, precum şi pe ansamblul său.
După indentificarea riscurilor şi localizarea lor, procesul continuă cu
analiza obiectivă, care nu se întrerupe niciodată, aceasta constituind
obiectul capitolului specific analizei de risc.
Pentru a stabili departamentele dintr-o bancă responsabile de
expunerea la risc şi care au sarcina de a face analiza tipurilor de risc,
precum şi a modului lor de tratare, sunt utilizate raportul de
gestiune anual, diverse raportări contabile, organigrama băncii,
toate acestea corelate.
Importante pentru depistarea riscurilor chiar înainte ca acestea să
devină o realitate sunt comunicaţiile permanente şi deschise dintre
compartimentele băncii, acest fapt oferind posibilitatea controlării
riscului din momentul apariţiei şi momentul descoperirii acestuia, prin
analiza înregistrărilor financiare şi contabile. Analiza înregistrării lor
financiare şi contabile poate să conducă la descoperirea riscului după
apariţia sa.
Controlul şi eliminarea riscului reprezintă a doua etapă a metodei de
conducere şi supraveghere a riscurilor. Obiectul acesteia este acela de a
minimiza cheltuielile asociate fiecărui tip de risc identificat pe produse
şi servicii bancare.
De obicei, cel mai potrivit moment pentru declanşarea controlului
riscului este cel în care o acţiune se lansează şi deci în care, prin
prevederi de contract, se încearcă să fie stăpânit riscul.
În plus, controlul riscului constituie o sarcină permantentă şi
individual, ce se exercită în interiorul fiecărei bănci, acesta se asigură şi
de banca centrală, şi în primul, şi în al doilea caz, prin departamente
specializate şi de supraveghere.
Managerii bancari trebuie să determine, care sunt principalele tipuri de
activităţi de control pe fiecare tip de risc în parte, cunoscând
caracteristica şi evoluţia probabilă a acestora.
De exemplu, pentru a controla riscul de piaţă (riscul ratelor dobânzilor,
cel valutar etc.), o societate bancară sau pentru diversificarea
portofoliului.
O altă problemă care se ridică este cea de asumare a riscurilor de către
bancheri. Aceştia sunt familiarizaţi cu asumarea riscurilor în
activitatea zilnică, dar ei sunt reticienţi în asumarea totală sau parţială
a riscurilor accidentale.
De aceea, când vorbim de asumarea riscurilor, ne gândim la o asumare
conştientă. Nu trebuie pierdut din vedere faptul, că ne putem întâlni şi
cu o asumare inconştientă a riscului, ceea ce înseamnă neluarea la
cunoştinţă a riscului posibil.
O altă problemă abordată ar fi acţiunea de diminuare a riscurilor,
evitarea lor, precum şi influenţa factorilor de risc. Acţiunea adversă a
unui factor de risc poate fi diminuată şi/sau, în unele cazuri, evitată,
prin cunoaşterea şi îndepărtarea cauzei, care îl produce.
În acest scop, este necesară reproiectarea activităţilor şi a fluxurilor de
operaţii.
În prezent, unele instiuţii de credit au adoptat o serie de soluţii radicale,
mergând chiar până la a renunţa la unele produse/servicii neprofitabile
sau generatoare de risc.
Există multe cazuri în care o serie de produse şi servicii bancare au fost
preluate de alte instituţii şi companii (de exemplu: operaţiunile cu carduri
efectuate de către marile magazine, o serie de plasamente făcute de către
fondurile mutuale, fondurile de pensii, creditele acordate pentru studii de
către o serie de fundaţii, universităţi sau firme), băncile profitabile, dar în
acelaşi timp riscante, cum ar fi, de exemplu, extinderea şi diversificarea
operaţiunilor speculative pe piaţa internaţională.
Diminuarea influenţei factorilor de risc şi/sau evitarea acestora trebuie să
aibă un efect benefic asupra costurilor totale ale băncii.
Ultima etapă a activităţii de conducere şi supraveghere a riscului bancar o
constitue transferul riscului. În practica băncilor, există sistemul de
transferare a riscului prin utilizarea instrumentelor derivate, precum şi
prin sistemul asigurărilor, poliţa de asigurare fiind considerată ca un
mijloc de transferare a riscului.
Divizarea şi transferul riscului se pot realiza şi prin constituirea de
consorţii între mai multe bănci. Din punctul de vedere al evitării
concentrării riscului, cu cât banca are mai mulţi codebitori pentru
aceeaşi creanţă, cu atât scade importanţa insolvabilităţii unuia
dintre ei. Pe de altă parte, prin reglementări proprii sau ale băncilor
centrale, concentrarea riscului este evitată şi prin limita impusă în
acordarea de împrumuturi unuia şi aceluiaşi debitor.
Identificarea riscului presupune şi o bună pregătire a celor, care
lucrează în toate departamentele băncii, atât pentru a cunoaşte
condiţiile, evenimentele, stările care pot conduce la apariţia unor
riscuri specifice, cât şi metodele şi tehnicile specifice pentru
identificarea şi monitorizarea fiecărui tip de risc.
Cunoaşterea tuturor evenimentelor precedente din propria bancă
sau alte bănci, care au condus la apariţia unor riscuri cu
repercusiuni grave asupra băncii, în general, sau asupra unor
activităţi şi servicii bancare, depinde aşadar în exclusivitate de
managementul fiecăreia.
5. Gestiunea riscului: proceduri și politici
Gestiunea riscurilor bancare prezintă următoarele elemente
componente:
•Identificarea riscurilor are în vedere evidențierea pozițiilor de risc ce
pot influența rezultatul instituției de credit;
•Evaluarea și măsurarea riscurilor presupune exprimarea numerică a
efectelor ce pot apărea cu privire la profitul instituției financiare;
•Realizarea unei politici relevante pentru gestionarea riscurilor ca
urmare a aplicării de instrumente specifice;
•Controlul riscurilor trebuie realizat pentru a vedea dacă
reglementările financiar-bancare au fost respectate și dacă tipurile de
instrumente de gestionare au fost corect utilizate;
•Analiza performanțelor presupune măsurarea acestora ca urmare a
acoperirii la expunerile de risc.
Scopul gestiunii riscurilor constă în elaborarea unor programe şi proceduri, care
vizează minimizarea probabilităţii producerii acestor riscuri şi expunerii
potenţiale a băncii la risc. Obiectivul principal este minimizarea pierderilor sau
cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, fără a uita de faptul că o gestiune
eficientă îşi va lăsa amprenta şi asupra imaginii publice a băncii. Nu mai puţin
importantă este şi determinarea corelaţiei între venitul posibil, lichiditate şi riscul
pe care poate să şi-1 asume banca (volumul riscului).
Aici este necesară evidenţierea zonei fără risc - spaţiul în care nu se prevăd
pierderi, zonei riscului admisibil – spaţiul în care activitatea dată îşi păstrează
utilitatea economică (pierderile sunt posibile, însă ele sunt mai mici decât venitul
prevăzut), zonei riscului critic – spaţiul caracterizat prin posibilitatea pierderilor
care vor depăşi-veniturile posibile din activitatea dată, însă aceste pierderi pot fi
acoperite prin veniturile din alte activităţi şi zonei riscului catastrofal – adică
spaţiul în care suma pierderilor posibile este mai mare decât venitul din toate
activităţile efectuate.
Pot fi evidenţiate următoarele etape de gestiune a riscurilor bancare:

[Link] şi evaluarea riscurilor, care constă în: identificarea tipurilor de risc la care
este supusă banca şi clasificarea acestor riscuri; determinarea specificului şi evaluarea
fiecărui tip de risc; determinarea şi aprecierea zonei de risc; identificarea costurilor şi
implicaţiilor financiare posibile în gestiunea acestor riscuri pentru fiecare subdiviziune a
băncii.

[Link] şi elaborarea tacticii băncii, ceea ce presupune: elaborarea unor modalităţi de

analiză a riscurilor aferente; descrierea unei politici clare referitor la modalitatea de
gestiune a fiecărui tip de risc; determinarea principiilor şi scopurilor ce trebuiesc urmate în
procesul de gestiune a riscurilor; elaborarea direcţiilor şi modalităţilor principale de
minimizare a riscurilor; determinarea direcţiilor prioritare de diversificare a riscurilor.
3. Finanţarea riscurilor, care va consta în: formarea unor subdiviziuni responsabile de
executarea procedurilor referitor la identificarea şi minimizarea riscurilor; modalitatea de
coordonare între subdiviziunile băncii responsabile de acoperirea, minimizarea şi transferul
riscurilor; stabilirea modalităţii de informare a managerilor de vârf a băncii referitor la
rezultatele obţinute; examinarea posibilităţilor de evitare a riscurilor şi elaborarea unor
recomandări referitor la eliminarea anumitor tipuri de risc (inclusiv prin eliminarea unor
activităţi care ar fi putut aduce în timp venituri favorabile, însă riscurile aferente acestor
activităţi sunt prea mari); elaborarea procedurilor de acoperire a riscurilor prin crearea
rezervelor generale sau specifice (inclusiv perfectarea unor instrucţiuni clare, în acest sens,
pentru fiecare subdiviziune a băncii); elaborarea procedurilor şi examinarea posibilităţilor
de transferare a riscurilor.
4. Controlul riscurilor, care va presupune: determinarea limitelor pentru diferite
tipuri de risc şi controlul respectării acestor limite; analiza evoluţiei pieţei
financiare şi identificarea tendinţelor nefavorabile; analiza pierderilor suportate
de bancă şi a cauzelor apariţiei lor; analiza rezultatelor pozitive vis-a-vis de
minimizarea riscurilor; elaborarea metodologiei de diagnostic a managementului
riscurilor bancare.
Această metodologie porneşte de la ideea, că riscul este un fenomen inerent
operaţiunilor bancare, care induce efecte negative asupra activităţii băncii,
prin deteriorarea calităţii afacerii, diminuarea profitului sau chiar
înregistrarea de pierderi şi afectarea functionalităţii băncii. Managementul
riscului apare ca funcţie a raportului risc-profit, existând din acest punct
de vedere două strategii clasice:
● asumarea constientă a unor riscuri mari, atunci când obiectivul privind
nivelul de profit este, de asemenea, foarte ridicat;
● abordarea unei atitudini prudente, concentrată pe minimizarea riscului,
acceptând câştiguri mici dar sigure.
În teorie, se cunosc mai multe concepţii de gestiune a riscurilor şi de
organizare a structurilor responsabile. Unii consideră că riscurile ar trebui
gestionate de o manieră separată, independentă, iar compartimentele
aferente ar trebui organizate şi ele în mod independent.
Alţii, dimpotrivă, apreciază că riscurile ar trebui gestionate în mod integrat, consistent
şi coerent.
Putem evidenţia mai multe metode de gestiune a riscurilor, în continuare vor fi expuse
principalele modele utilizate în practica contemporană a afacerilor.
Întregul proces de management al riscurilor este delimitat în patru mari etape:
[Link] contextului. Este etapa fundamentală a oricărui proces de gestiune eficientă
a riscurilor unei întreprinderi, etapa teoretică şi conceptuală a procesului de
management al riscurilor.
[Link], analiza şi investigarea riscurilor. Scopul acesteia este elaborarea unui
profil al riscului organizaţiei care să poată fi testat la diferite scenarii. Iniţial, sunt
identificate expunerile concrete la risc, sursele de risc, factorii de influenţă. Riscurile
identificate sunt evaluate conform metodologiilor stabilite în etapa anterioară. Este
stabilit nivelul riscului. Riscurile vor fi grupate în funcţie de impactul lor financiar şi
de probabilitatea de apariţie. în final vor fi obţinute riscuri cu ranguri diferite de
prioritate.
3. Tratarea riscurilor, în baza datelor şi a informaţiilor de la etapele
anterioare, precum şi a informaţiilor aferente experienţei întreprinderii în
gestiunea riscurilor, sunt identificate şi evaluate strategiile posibile de
reducere şi de eliminare a riscurilor la care este expusă banca. Sunt
elaborate şi proiectate planuri şi măsuri concrete de atenuare a riscurilor.
Aceasta este faza de documentare. Soluţii adecvate trebuie să fie dezvoltate
pentru a permite realizarea următoarelor obiective: reducerea
probabilităţii de apariţie a riscurilor; reducerea impactului financiar al
riscurilor; transferul riscului; reţinerea şi gestiunea riscurilor (sursă de
avantaj competitiv); eliminarea riscului.
4. Implementarea şi monitorizarea planului de gestiune a riscurilor .
În baza planului de gestiune a riscurilor, strategiile selectate sunt
implementate în practică. Totodată trebuie de evaluat şi performanţele
acestor implementări. Rezultatele evaluărilor anterioare sunt procesate,
raportate şi analizate de către responsabili şi de către managerii de nivel
ierarhic superior. Activităţile sensibile la risc trebuiesc monitorizate
continuu, iar rezultatele necesită a fi transmise la etapa iniţială.
Principalele obiective ale unui sistem performant de management al riscurilor
vizează:
● stabilirea unei definiţii larg acceptate a noţiunii de "risc" şi a tipurilor de
risc, care să determine elaborarea unei "hărţi a riscurilor" băncii;
● evaluarea cuprinzătoare şi continuă a surselor existente şi potenţiale de
riscuri interne şi externe;
● stabilirea unor responsabilităţi clare în domeniul managementului riscurilor
(de sus în jos, în ierarhie) şi a sistemului de raportare (de jos in sus), pentru a
evita confuziile, suprapunerea eforturilor sau pierderea din vedere a unor
aspecte importante;
● asigurarea transparenţei, printr-un sistem cuprinzător de informare a
conducerii, precum şi printr-un sistem de monitorizare şi raportare, prin care
să se prezinte, să se analizeze şi să se comunice expunerile efective, câştigurile
şi pierderile, care trebuie cunoscute şi stocate pentru referiri viitoare;
● elaborarea unui sistem de măsurare a performanţei financiare, care
să ia în considerare pierderea prevăzută (costul activităţii), pierderea
neprevazută (măsurarea riscurilor), alocarea de capital pe fiecare
categorie de risc, acolo unde este posibil, precum şi veniturile ajustate
pentru fiecare risc (rentabilitatea capitalului ajustat cu riscurile);
● evaluarea în funcţie de piaţă a costului capitalului, a ratei minime de
rentabilitate şi a posibilităţilor şi limitelor creşterii organice a
expunerilor la risc;
● definirea şi utilizarea principiilor de diversificare a riscurilor şi de
management al portofoliului;
● eleborarea unui sistem de clasificare a creditelor pe baza ratei
anticipate de neperformantă;
● stabilirea preţurilor produselor şi serviciilor, luând în considerare
toate elementele menţionate anterior;
● identificarea înclinaţiei/toleranţei în asumarea riscurilor şi
stabilirea limitelor de expunere în concordanţă cu aceasta;
● elaborarea unui cadru conceptual consistent, prin care să se
stabilească obiectivele şi să se evalueze performanţele unităţilor
operative, produselor, relaţiilor cu clienţii şi salariaţii;
● instalarea, în toate domeniile de activitate ale băncii a unor
planuri de recuperare în caz de dezastre şi/sau a unor planuri de
continuitate a activităţii, actualizarea şi teastarea cu regularitate a
acestor planuri;
● analiza permanentă a realizarilor şi eşecurilor sistemului de
management al riscurilor şi ajustarea, în funcţie de acestea, a
instrumentelor de control;
● stabilirea şi implementarea unui sitem independent de
management al riscurilor, separat de desfăşurarea activităţii;
● asigurarea unui nivel profesional şi specializat al cunoştinţelor
salariaţilor în domeniul neutralizării şi controlului diferitelor tipuri
de riscuri bancare.
Beneficiile reale ale procesului de gestiune a riscurilor derivă din
înţelegerea corectă a expunerilor la risc şi nu trebuie de trecut cu
vederea că beneficiile şi riscurile aferente procesului de gestiune a
riscurilor nu trebuie niciodată subestimate.
În plan general, strategia unei bănci confirmă faptul, că structurile
organizatorice sunt cele, care susţin în mod direct realizarea
obiectivelor proprii. Fără structuri adecvate, strategiile şi politicile
băncii fie că nu au şanse de realizare, fie realizarea lor va fi foarte
mult încetinită. Acest lucru este valabil şi în domeniul riscului
bancar.
Banca trebuie să adopte politici corespunzătoare în planul
organizării sale pentru a monitoriza în mod eficient fiecare categorie
de risc în parte şi, în mod integrat, întreg sistemul de riscuri, care
însoţeşte activitatea bancară.
Atunci, când ne referim la domeniul organizatoric, avem în vedere
doua zone distincte:
• organizarea sistemului propriu de norme şi procedure, capabile
să creeze cadrul normativ propriu, care, fiind aplicat în procesul de
derulare a operaţiunilor bancare şi a afacerilor contractate cu
clientele, proprie să asigure evitarea sau minimizarea riscurilor în
anumite condiţii date;
• organigrama băncii, care trebuie să asigure compartimente şi
departamente adecvate supravegherii şi monitorizării riscului
bancar.
În mod implicit, toate normele şi procedurile băncii, care
reglementează operaţiunile proprii, au prevederi subordonate
obiectivului de diminuare a riscului, fie că este vorba de activitatea
de creditare, de trezorerie, sau, în sens mai larg, de gestionarea
activelor şi pasivelor bancare.
Cerințele Regulamentului privind cadrul de administrare a activității
băncilor
Banca trebuie să dispună de un cadru cuprinzător de administrare a
riscurilor care să acopere toate subdiviziunile, inclusiv funcțiile de
suport și control, care să identifice substanța economică a expunerilor
la risc și care să acopere toate riscurile relevante pentru bancă.
Banca va asigura corespunderea politicilor privind administrarea
riscurilor modelului de afaceri al băncii, corelarea cu capitalul acesteia
și cu experiența în administrarea riscurilor, va asigura realizarea
adecvată a atribuțiilor organului de conducere și păstrarea capacității
de executare a obligațiilor băncii față de deponenți și creditori, va
determina nivelul de risc pe care este dispusă să și-l asume și va
prevedea administrarea tuturor riscurilor aferente activității
desfășurate, inclusiv aferente activităților externalizate.
Politicile privind administrarea riscurilor trebuie să fie transpuse în
regulamente și reglementări interne secundare, făcându-se distincție
între regulile generale aplicabile întregului personal și regulile specifice
aplicabile anumitor categorii de personal și trebuie să includă, cel
puțin, cerințe privind:
1) procedurile de administrare a riscurilor, adaptate dimensiunii și
naturii activităților băncii, care vor include identificarea și evaluarea
permanentă a pozițiilor asumate de risc, monitorizarea și controlul
riscurilor, inclusiv aferente activităților externalizate și tranzacțiilor din
afara bilanțului;
2) procesul de ajustare a procedurilor de administrare a riscurilor în
funcție de modificarea profilului de risc al acesteia și de evoluțiile de pe
piață;
3) limitele expunerii la risc prevăzute pentru ansamblul activităților,
precum și pentru fiecare activitate semnificativă în parte și/sau
sucursală care să reflecte profilul de risc ales, din perspectiva
raportului dintre riscurile acumulate și profitul obținut pe care banca îl
consideră acceptabil în condițiile asigurării continuității activității în
mod eficient și prudent. Limitele stabilite la nivelul activităților și/sau
sucursalelor trebuie corelate cu cele stabilite la nivel de ansamblu al
băncii;
4) procedurile de autorizare a operațiunilor ce pot fi afectate de riscuri,
ținând cont de responsabilitățile organului de conducere și ale
personalului băncii aferente gestionării riscurilor;
5) măsurile necesare pentru a minimiza și limita expunerile la riscurile
care afectează realizarea obiectivelor băncii și/sau stabilitatea acesteia;
6) resursele suficiente ale băncii (inclusiv resursele tehnice și umane)
pentru dirijarea riscurilor.
Banca va identifica profilul de risc, determinând obiectivele pentru
fiecare risc, va asigura o monitorizare sistematică a conformării
activității cu politicile și procedurile stabilite pentru administrarea
riscurilor, precum și raportarea, după caz, către organul corespunzător
a încălcărilor constatate și înlăturarea acestora.
Banca va dispune de un sistem adecvat de schimb de informații pentru
identificarea, evaluarea, monitorizarea și documentarea sistematică a
riscurilor atât la nivelul băncii, cât și la nivelul subdiviziunilor și/sau
sucursalelor acesteia, care va include și raportarea expunerilor la
riscuri către nivelurile relevante de conducere pentru luarea deciziilor
referitor la riscurile asumate de către bancă.
Banca este obligată să analizeze în mod prudent noile produse, piețe sau
activități și să se asigure că produsele noi, schimbările semnificative ale
caracteristicilor produselor existente și inițiativele majore în ceea ce privește
administrarea riscurilor sunt aprobate de către organul împuternicit, să
dispună de instrumente interne și de personal cu experiență corespunzătoare
pentru înțelegerea, administrarea și monitorizarea riscurilor asociate.
În cazul unui nivel înalt al expunerii la risc și/sau utilizării unor metode
neadecvate de dirijare a riscului, banca este obligată să întreprindă măsuri de
corectare, care vor cuprinde, cel puțin, următoarele:
1) perfecționarea sistemelor de informare și de estimare a expunerii la risc;
2) reducerea nivelului riscului;
3) aplicarea altor măsuri sau o combinare a acestor măsuri în funcție de
situația concretă, starea și condițiile existente în bancă.
6. Comitetul de administrare a riscurilor
Comitetul de administrare a riscurilor oferă suport consiliului cu
privire la apetitul la risc și la strategia de risc actuale și viitoare ale
băncii și sprijină consiliul în monitorizarea aplicării acestei strategii
de către organul executiv. Responsabilitatea generală privind
riscurile îi revine în continuare consiliului băncii.
Comitetul de administrare a riscurilor acordă suport consiliului în
stabilirea naturii, volumului, formatului și frecvenței informațiilor
privind riscurile.
Pentru a sprijini crearea unor politici și practici de remunerare
fiabile, comitetul de administrare a riscurilor verifică, fără a aduce
atingere sarcinilor comitetului de remunerare, dacă stimulentele
oferite de sistemul de remunerare țin seama de riscuri, capital,
lichidități, precum și de probabilitatea și prognoza câștigurilor.
Comitetul de administrare a riscurilor are accesul corespunzător la
informațiile privind profilul de risc al băncii și, după caz, la funcția
de administrare a riscurilor și la consultanță de specialitate externă.
Fără a aduce atingere responsabilităților atribuite membrilor
consiliului băncii, comitetul de administrare a riscurilor are, cel
puțin, următoarele responsabilități:
1) supraveghează punerea în aplicare a strategiilor de administrare
a capitalului și a lichidității, precum și pentru administrarea
riscurilor relevante activității băncii, cum ar fi riscul de credit, riscul
de piață, riscul operațional (inclusiv riscurile de conformitate și
TIC) și riscul reputațional, pentru a evalua adecvarea acestora în
raport cu apetitul la risc și strategia privind administrarea riscurilor
aprobată;
2) analizează o serie de scenarii posibile, inclusiv scenariile de stres,
pentru a evalua modul în care profilul de risc al băncii s-ar modifica
urmare unor evenimente externe și interne potențiale;
3) supraveghează alinierea între toate produsele și serviciile
financiare oferite clienților și modelul de afaceri și strategia de risc a
băncii, evaluează riscurile asociate produselor și serviciilor
financiare oferite și ține cont de alinierea dintre prețurile atribuite și
profiturile obținute din aceste produse și servicii;
4) prezintă consiliului băncii recomandări privind ajustările
necesare ale strategiei de risc care rezultă, inclusiv, din modificările
modelului de afaceri al băncii, evoluțiile pieței sau recomandările
prezentate de funcția de administrare a riscurilor;
5) evaluează recomandările auditorilor interni și/sau externi și
urmărește implementarea adecvată a măsurilor necesare ce țin de
domeniul administrării riscurilor;
6) oferă consiliere cu privire la numirea consultanților externi, pe care
membrii consiliului pot decide să-i angajeze pentru consiliere sau
sprijin în activitatea acestora în domeniul administrării riscurilor.
Comitetul de administrare a riscurilor trebuie să colaboreze cu alte
comitete (comitetul de audit, comitetul de remunerare), în cazul în care
au fost constituite și a căror activitate poate avea impact asupra
strategiei de risc a băncii.
Cel puțin unul din membrii comitetului de administrare a riscurilor
trebuie să aibă experiență relevantă domeniului de administrare și/sau
control al riscurilor.
7. Gestiunea riscului de credit
Managementul riscului de creditare se bazează pe două
principii clasice:
a. Diviziunea riscurilor
b. Limitarea riscurilor
Diviziunea riscurilor presupune diversificarea plasamentelor
băncii, respectiv a portofoliului creditelor acordate,
urmărindu-se diversificarea sectoarelor economice finanţate,
a formelor de proprietate a debitorilor şi diversificarea
scadenţelor, astfel încât riscurile implicate să fie reduse la
minim pentru fiecare obiectiv de rentabilitate vizat.
Limitarea riscurilor pe fiecare client scade riscul de contagiune şi
evitarea riscului de faliment.
Limitarea riscurilor este în prezent mai mult decât o opţiune în
gestionarea riscului de creditare, întrucât băncile comerciale sunt
obligate să respecte o serie de condiţii minime de prudenţialitate
impuse de banca centrală.
Acestea prevăd limitarea expunerii maxime a unei bănci faţă de un
singur debitor față de fondurile proprii ale băncii (în mod special,
dacă debitorul se află în relaţii speciale cu instituţia creditoare), şi
chiar mai mult, expunerea maximă agregată față de fondurile
proprii ale instituţiei de credit.
Mai mult, băncile comerciale trebuie să-şi impună propriile
limite în ceea ce priveşte creditarea şi riscurile pe care sunt
dispuse să şi le asume, în funcţie de nivelul de dezvoltare a
activităţii.
Astfel, băncile îşi vor organiza şi gestiona preventiv riscul de
creditare ţinând cont de valorile unor indicatori de tipul:
•Ponderea creditelor în totalul activelor băncii;
•Rata creditelor neperformante în total credite acordate;
•Raportul între profitul net şi pierderile generate de activitatea
de creditare.
Pentru prevenirea riscului de creditare sau pentru minimizarea
efectelor acestuia, atunci când el s-a manifestat, o bancă poate opta
pentru una dintre următoarele soluţii:
1. Adoptarea de măsuri preventive. Pentru acoperirea riscului de
creditare rezultat din insolvabilitatea debitorului, banca poate
solicita garanţii în favoarea sa în cuantum de 130% - 150% din
valoarea creditului acordat. Garanţiile pot fi reale, constituite din
bunuri materiale sau active financiare şi prezentate sub forma
gajului, ipotecii sau privilegiului sau garanţii personale – sub forma
nagajamentului prezentat de o terţă persoană, fizică sau juridică,
prin care aceasta se obligă să execute obligaţia debitorului, în
situaţia în care acesta se află în incapacitate de plată.
2. Adoptarea de măsuri operative. Una dintre condiţiile de bază ale
creditării o reprezintă încheierea unui contract de creditare în condiţii
avantajoase pentru bancă, prevăzute sub forma unor clauze referitoare
la perceperea de comisioane pentru orice eveniment apărut în perioada
de derulare a creditului şi care ar afecta rezultatele financiare ale
creditorului.
3. Măsuri reparatorii. În situaţiile în care instituţia de credit constată
nerespectarea condiţiilor contractuale de către debitor poate adopta o
serie de măsuri extreme, mergând până la execuţia garanţiilor reale,
prin scoaterea lor la licitaţie şi recuperarea contravalorii creditului. De
asemenea, pentru evitarea riscurilor sau acoperirea acestora, băncile
sunt obligate să-şi constituie un fond de
rezervă.
Banca trebuie să dispună de un cadru adecvat de administrare a
riscului de credit care să ia în considerare apetitul la risc și profilul
de risc al băncii, precum și condițiile de piață și cele
macroeconomice. Acesta include politici și proceduri de
administrare a riscului de credit pentru identificarea, evaluarea,
monitorizarea și controlul în timp util al riscului de credit, inclusiv
riscul de credit al contrapărții și cel de decontare.
Politica privind riscul de credit trebuie să se refere la toate
activitățile de creditare a băncii și să aibă în vedere atât creditele la
nivel individual, inclusiv moneda creditului, cât și întregul
portofoliu.
În acest scop, politica privind riscul de credit va prevedea, cel puțin,
cerințe privind:
1) procedurile de derulare a procesului de creditare, inclusiv prin prisma
cadrului contractual determinat în funcție de specificul creditului, a
contrapărții și a garanțiilor oferite de aceasta (pentru garanțiile sub forma
bunurilor imobile, angajatul băncii cu atribuții de stabilire și revizuire a
valorii de gaj a bunului imobil trebuie să aibă abilitățile și experiența
adecvată activității de evaluare necesară și să fie independent de procesul
de luare a deciziei aferente creditului), modalitățile de asumare, inclusiv
prin stabilirea cerințelor mai restrictive față de contrapărțile supuse
riscului valutar (aferente garanției, indicatorilor de îndatorare și
concentrare pe debitorii mari), de monitorizare și control al riscului de
credit;
2) categoriile de credit pe care banca urmează să le promoveze inclusiv categoriile
de credit negarantate și/sau garantate parțial, tipul expunerii, sectorul economic,
forma de proprietate, categoria contrapărții (persoană fizică/juridică etc.),
reședința, aria geografică, moneda, durata inițială, profitabilitatea estimată;
3) procedurile de identificare a piețelor pe care banca intenționează să activeze,
determinarea caracteristicilor portofoliului de credite (inclusiv gradul de
diversificare și gradul de concentrare) și evaluarea noilor oportunități de afaceri
în cadrul activităților de creditare;
4) procedurile de determinare a contrapărților eligibile, condițiilor ce trebuie
îndeplinite de către acestea pentru a intra în relație de afaceri cu banca, a
graficului de rambursare a sumei de bază a activelor, care urmează a fi stabilit
corespunzător specificului de activitate și/sau scopului activului, fiind justificat
economic în raport cu fluxurile de numerar ale debitorului și a garanțiilor
acceptabile de către bancă;
5) procedurile de administrare efectivă a creditului, inclusiv analiza utilizării
creditului conform destinației, analiza continuă a capacității debitorului de a
achita plățile conform contractului, ținând cont și de nivelul riscului valutar la
care este expus acesta și determinarea nivelului de îndatorare a debitorului;
examinarea permanentă a documentației aferente creditului (contractul de
credit, de garanții reale și personale și alte garanții, documente ce atestă
situația financiară a contrapărții etc.); evaluarea sistemului de clasificare, care
se bazează pe esența economică a tranzacției și mai puțin pe forma juridică,
pentru ca acesta să corespundă cu specificul, mărimea și complexitatea
activităților băncii;
6) procedurile de identificare, administrare și monitorizare a activelor și
angajamentelor condiționale neperformante în vederea menținerii unor
standarde sănătoase de creditare și conformării cu limitele stabilite privind
asumarea riscului de credit;
7) criteriile de definire și modalitățile de aprobare a activelor și angajamentelor
condiționale noi, precum și a activelor cu termenul prelungit și renegociat;
71) limitele de acoperire cu garanții reale pe categoriile de credit garantate parțial,
precum și limitele ponderii creditelor negarantate și/sau garantate parțial în
totalul portofoliului de credite, inclusiv pe tipuri de debitori sau tipuri de produse,
care să fie corelate cu apetitul la riscul de credit și profilul de risc al băncii;
8) derularea testelor de stres în scopul identificării punctelor slabe sau a
vulnerabilităților potențiale privind pozițiile riscului de credit, în baza diferitelor
scenarii de stres;
9) procesul de raportare internă care să furnizeze conducerii băncii informații
adecvate de măsurare, estimare și raportare în timp util a mărimii și calității
riscului de credit;
10) asigurarea luării deciziilor de creditare în mod independent fără a fi
influențate de presiuni sau conflicte de interese.
În vederea prevenirii intrării în relații de afaceri cu persoane implicate în
activități frauduloase, banca trebuie să dispună de proceduri care să
includă, cel puțin, prevederi ce țin de:
1) dispunerea de informații de la persoane din cadrul băncii, autorizate să
efectueze investigațiile necesare;
2) consultarea informațiilor obținute de către bancă de la structuri externe,
organizate în condițiile legii, având drept scop colectarea și furnizarea de
informații privind situația contrapărții în calitatea sa de beneficiar de
credite și/sau alte informații de natură financiară;
3) cunoașterea structurii participanților în capitalul persoanei juridice,
precum și verificarea referințelor acestora și a persoanelor responsabile de
conducerea acesteia.
4) sectorul economic în care contrapartea își desfășoară activitatea,
precum și poziția acesteia în cadrul sectorului economic respectiv;
5) concentrarea expunerilor băncii față de contraparte și modul în
care aceasta rambursează ratele de credit, dobânzile;
6) probabilitatea nerespectării condițiilor contractuale, stabilită pe
baza unui sistem intern de evaluare a contrapărții și capacitatea de
punere în aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor
contractuale, inclusiv posibilitatea de a executa garanțiile în
condițiile pieței.
Banca trebuie să dispună de proceduri de evaluare a nivelului de risc al
contrapărții cu prevederi clare de clasificare a acestuia și de determinare a
reducerilor pentru pierderi aferente riscului de credit pe baza informațiilor
actualizate din dosarul de credit, precum și proceduri pentru evaluarea
continuă a garanțiilor care vor fi luate în considerare în procesul de
clasificare.
Banca trebuie să dispună de proceduri de identificare și înregistrare a
expunerilor mari și a modificărilor care pot interveni, precum și de
mecanisme de monitorizare a acestora. Expunerile care depășesc un anumit
procent din fondurile proprii eligibile ale băncii (stabilit în politicile interne,
dar care nu va depăși limitele stabilite prin actele normative ale Băncii
Naționale a Moldovei cu privire la expunerile mari) și/sau care presupun un
risc de credit ridicat vor fi aprobate de către consiliul băncii.
Procesul de informare internă a băncii trebuie să permită evaluarea
riscului de credit aferent elementelor din bilanț și din afara bilanțului.
Procesul de informare trebuie să furnizeze informații adecvate privind
componenta portofoliului de credite, cu accente pe divizarea creditelor
standard, supravegheate și neperformante și/sau identificarea
neconformării cu limitele de expunere stabilite, precum și informații
care să permită identificarea oricăror concentrări de risc, astfel, încât
să permită depistarea creditelor problematice și să permită aplicarea
măsurilor adecvate în timp util.
Banca trebuie să dispună de un sistem pentru remedierea în timp util a
situației creditelor a căror calitate se deteriorează, precum și un sistem
pentru administrarea creditelor neperformante.
8. Gestiunea riscului de piață
Banca va dispune de politici adecvate care să descrie în mod clar rolurile și
responsabilitățile legate de identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul
riscului de piață.
În procesul de administrare a riscului de piață, banca va lua în considerare, cel
puțin, următoarele subcategorii ale acestuia:
1) riscul de poziție, identificat ca risc general sau risc specific;
2) riscul valutar;
3) riscul de marfă.
Evaluarea trebuie să acopere riscurile asociate instrumentelor pe rata dobânzii,
titlurilor de creanță și titlurilor aferente acestora din portofoliul de tranzacționare
reglementat, precum și pozițiilor pe valute și pozițiilor de risc de marfă atribuite
atât în portofoliul de tranzacționare, cât și în cel bancar (păstrat până la scădență
în afara portofoliului de tranzacționare).
Politicile băncii privind riscul de piață vor stabili cel puțin cerințe privind:
1) procedurile pentru determinarea nivelurilor acceptabile pentru toate riscurile,
în special pentru riscul de poziție, ținând cont de tipurile de investiții permise,
calitatea și cantitatea acceptabilă pe fiecare tip de investiții, iar pentru riscul
valutar se va ține cont de toate valutele, nivelul profitabilității, de necesarul de
lichidități în fiecare valută cu care operează banca, de componența structurii
scadențelor activelor și pasivelor, și a expunerilor din afara bilanțului, precum și
de riscul marjei de credit asociat pozițiilor cuantificate la valoarea justă și de
riscul asociat expunerilor din titluri de capital din perspectiva portofoliului
bancar;
2) procedurile pentru identificarea, evaluarea și monitorizarea riscurilor, precum
și stabilirea tipurilor de instrumente și activități permise pentru ca banca să-și
gestioneze expunerile la riscul de piață, inclusiv caracteristicile și scopurile
utilizării acestora;
3) procesele de control care vor specifica, inclusiv efectuarea controalelor
operaționale zilnice pentru a asigura că informația este veridică și
completă, în vederea gestionării riscului de piață în conformitate cu
reglementările interne ale băncii;
4) procedurile de autorizare și procesele de înștiințare pentru excepțiile de
la politicile privind riscul de piață, precum și fundamentarea necesității și
acceptabilității acestora;
5) metodologiile utilizate în scopul simulărilor de criză pe baza
informațiilor despre operațiunile băncii și nivelul stabilit pentru riscul de
piață pentru a determina influența fluctuației ipotetice a ratelor dobânzii, a
cursurilor valutare asupra veniturilor și fondurilor proprii ale băncii.
Banca va stabili limite pentru riscul de piață, aprobate de către consiliul băncii,
care să corespundă capacității sale de absorbție, dimensiunii și complexității
activității băncii și/sau operațiunilor efectuate de către aceasta și care să reflecte
toate riscurile de piață semnificative.
Banca trebuie să dispună de astfel de procese de administrare care să asigure că
toate tranzacțiile sunt înregistrate la timp și că pozițiile marcate la piață sunt
reevaluate suficient de frecvent, utilizând informații de piață credibile sau, în
absența prețurilor de piață, modele interne sau acceptate la nivelul domeniului
bancar.
Banca trebuie să efectueze analize ale rezultatelor simulărilor de criză, să dispună
de planuri pentru situații neprevăzute, după caz, să valideze sau să testeze
sistemele utilizate pentru cuantificarea riscului de piață. Abordările utilizate de
către bancă trebuie să fie integrate în politicile de administrare a riscurilor, iar
rezultatele trebuie luate în considerare în cadrul strategiei băncii de asumare a
riscului.
Banca va asigura verificarea independentă a informațiilor de pe piață utilizate pentru
evaluarea pozițiilor din portofoliul de tranzacționare de către personalul ce nu este
implicat în activitatea respectivă.
Riscul valutar va fi administrat de către bancă pentru toate activele și pasivele în
moneda națională și în valută, inclusiv cele atașate la cursul valutei, din bilanțul
contabil și din afara bilanțului contabil.
În cadrul gestionării riscului de poziție, banca va lua în considerare identificarea,
evaluarea, monitorizarea și controlul volatilității potențiale a prețurilor instrumentelor
financiare din bilanț și din afara bilanțului. Limitele pentru expunerile la riscul de
poziție trebuie să includă limite pentru expunerea față de o companie, față de un sector
și limita pentru pierderi. Limitele pentru titlurile de valoare și alte investiții mai
volatile și mai puțin lichide trebuie să fie examinate din punctul de vedere al
fezabilității menținerii limitelor pentru pierderi mai mici decât cele stabilite pentru
titlurile de valoare și alte investiții mai lichide și mai puțin volatile.
Banca va asigura sisteme de informare în baza cărora aspectele legate de riscul de
piață al băncii să fie raportate în timp util organului de conducere, cu accent pe nivelul
și tendința riscurilor, care vor include cel puțin:
1) pentru riscul de poziție și pentru riscul de marfă - o analiză a valorii totale a
investițiilor și a valorilor curente pe piață, limitele agregate pentru investiții și
informația despre respectarea acestora, schimbarea valorii activelor și pasivelor și a
pozițiilor extrabilanțiere, efectul poziției riscului de prețuri asupra profitului și
fondurilor proprii ale băncii;
2) pentru riscul valutar - o analiză periodică (lunară, zilnică) a pozițiilor valutare
deschise și analiza fluxului de mijloace bănești pentru fiecare valută și agregate (intrări
și ieșiri) pentru cea mai apropiată perioadă viitoare, scadența pozițiilor scurte și lungi,
schimbarea valorii activelor, pasivelor și pozițiilor din afara bilanțului ca urmare a
schimbării cursurilor de schimb, efectul poziției riscului valutar asupra fondurilor
proprii.
Gestiunea riscului valutar

A se studia de sine stător:

•Regulamentul cu privire la poziţia valutară deschisă a băncii,
aprobat prin HCA al BNM nr. 126 din 28.11.1997 (Monitorul
Oficial al [Link] nr.112-114 art.198 din 14.10.1999)
•Regulamentul cu privire la tratamentul riscului de piață
potrivit abordării standardizate nr.114 din 24.05.2018
Prin risc valutar se subînţelege probabilitatea unui câştig sau unei pierderi în
urma modificării dimensiunilor valorice ale etaloanelor monetare sub influenţa
factorilor economici, monetari, financiari, sociali şi politici.
Riscul valutar se poate defini ca fiind probabilitatea ca o variaţie (adversă) a
cursului valutar pe piaţă să duca la diminuarea profitului net bancar. El este
semnificativ la băncile implicate în operaţii valutare pe cont propriu sau în
numele clienţilor. În Republica Moldova el este semnificativ pentru toate băncile
deoarece majoritatea au licenţă pentru astfel de operaţii pe care le oferă clienţilor
şi pe care le folosesc şi ca o modalitate de protejare a capitalului şi activelor în
condiţii de inflaţie.
Riscul valutar exprimă probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să
influenţeze negativ marja dobânzii bancare. La originea acestui risc se află
operaţiile bancare în valută: pasivele şi activele externe. Aceste elemente sunt
integrate în bilanţul societăţii bancare prin conversie în moneda naţională la
cursul zilei; variaţia acestui curs poate antrena pierderi sau câştiguri,
independente de eforturile băncii sau de calitatea managementului său.
Gestiunea riscului valutar este un proces permanent care poate fi descompus
în mai multe stadii: definirea expunerii, evaluarea riscului, minimizarea
riscului şi executarea tranzacţiei.
Definirea expunerii şi identificarea practic a tipurilor de expuneri care pot
afecta banca ocupă cea mai mare parte a timpului dedicat procesului de
gestiune a riscului valutar. Este o operaţie care trebuie reluată periodic, de
regulă la sfârşitul fiecărui trimestru pentru o instituţie dinamică; societăţile
bancare de talie mai mică şi cu poziţii globale reduse ca mărime pot efectua
operaţia anual.
Evaluarea riscului este o operaţie care consumă puţine resurse şi presupune
determinarea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valută din
portofoliu în contextul volatilităţii anticipate pentru fiecare piaţă valutară;
datorită ipotezelor referitoare la volatilitatea pieţelor valutare se determină de
fapt un set de expuneri probabile sau se poate calcula valoarea expunerii
generate de modificarea cu un procent a cursului unei valute.
Etapa a treia constă în controlul riscului cuprinde următoarele proceduri:
formularea politicilor băncii, desemnarea persoanelor autorizate să angajeze
banca în operaţiuni valutare, procedurile de determinare a expunerii la risc,
definirea strategiilor de gestiune a riscului valutar, stabilirea limitelor interne
pentru expunerea valutară maximă pentru fiecare valută gestionată,
implementarea unor indicatori de performanţă pentru aprecierea calităţii
operaţiilor valutare angajate de personalul băncii.
Ultima etapă este executarea tranzacţiilor. Operaţiile sunt executate pentru clienţi
dar acum este vorba în principal de operaţiile cu caracter corectiv, impuse de o
gestiune prudentă în limitele expunerii maxime stabilite de politica valutară a
băncii respective. Aceste operaţii sunt angajate după o analiză a portofoliului total
şi a portofoliului de instrumente derivate folosit pentru hedging. Aceste două
portofolii sunt monitorizate constant, iar valoarea lor este în permanenţă
actualizată în funcţie de variaţia cursului pe pieţele pe care operează banca
(marked to market).
Poziţia valutară – soldurile activelor şi obligaţiunilor valutare ale băncii care
creează riscul obţinerii veniturilor sau al cheltuielilor suplimentare la
modificarea cursurilor valutare.
Active valutare – activele bilanţiere ale băncii în valută străină şi cele în lei
moldoveneşti ataşate la cursul valutei străine, precum şi activele condiţionale
(extrabilanţiere) aferente tranzacţiilor care implică conversiunea valutei
străine.
Obligaţiuni valutare – obligaţiunile bilanţiere ale băncii în valută străină şi cele
în lei moldoveneşti ataşate la cursul valutei străine, precum şi obligaţiunile
condiţionale (extrabilanţiere) aferente tranzacţiilor care implică conversiunea
valutei străine.
Poziţia valutară se consideră închisă, dacă activele valutare într-o anumită
valută străină sunt egale cu obligaţiunile valutare în valuta respectivă.
Poziţia valutară se consideră deschisă, dacă activele valutare într-o anumită
valută străină nu sunt egale cu obligaţiunile valutare în valuta respectivă.
Poziţia valutară se consideră deschisă, dacă activele valutare într-o anumită valută
străină nu sunt egale cu obligaţiunile valutare în valuta respectivă.
Mărimea poziţiei valutare deschise reprezintă diferenţa dintre suma activelor
valutare într-o anumită valută străină şi suma obligaţiunilor valutare în valuta
respectivă.
Poziţia valutară deschisa este lungă, dacă suma activelor valutare într-o anumită
valută străină depăşeşte suma obligaţiunilor valutare în valuta respectivă.
Poziţia valutară deschisă este scurtă, dacă suma obligaţiunilor valutare într-o
anumită valută străină depăşeşte suma activelor valutare în valuta respectivă.
Raportul poziţiei valutare deschise reprezintă raportul procentual dintre mărimea
poziţiei valutare deschise (recalculată în lei moldoveneşti) şi mărimea fondurilor
proprii ale băncii.
Limitele poziţiei valutare deschise reprezintă plafoanele poziţiei valutare deschise,
stabilite de către Banca Naţională a Moldovei, care urmează să fie respectate de
către bănci.
În scopul diminuării riscului valutar al băncii, Banca Naţională a Moldovei
stabileşte următoarele limite:
privind raportul poziţiei valutare deschise:
a) raportul poziţiei valutare deschise lungi la fiecare valută străină nu
trebuie să depăşească "+10%";
b) raportul poziţiei valutare deschise scurte la fiecare valută străina nu
trebuie să fie mai mic de "-10%";
c) suma raporturilor poziţiilor valutare deschise lungi la toate valutele nu
trebuie să depăşească "+20%";
d) suma raporturilor poziţiilor valutare deschise scurte la toate valutele nu
trebuie să fie mai mica de "-20%"
raportul dintre suma activelor valutare bilanţiere şi suma obligaţiunilor
valutare bilanţiere nu trebuie să depăşească "+25%" sau să fie mai mic de
"-25%.
Limita stipulată la punctul dat nu se răsfrânge asupra băncilor la care atât
suma activelor bilanţiere în valută străină cât şi suma obligaţiunilor
bilanţiere în valută străină nu va depăşi, separat pentru fiecare din acestea,
10 la sută din mărimea fondurilor proprii.
Băncile sunt obligate să respecte limitele menţionate anterior la finele
fiecărei zile lucrătoare.
Băncile, care au sucursale şi alte subdiviziuni, stabilesc de sine stătător
sublimitele poziţiilor valutare deschise pentru sediul central şi pentru
subdiviziunile menţionate ale băncii, efectuând controlul asupra respectării
acestor sublimite. Stabilirea sublimitelor se efectuează în aşa mod, ca
poziţiile valutare deschise în total pe bancă să nu depăşească limitele
indicate anterior.
Poziţiile valutare, deschise de către bănci pe parcursul zilei sunt controlate
de sine stătător de către bancă, reieşind din evaluarea riscului valutar.
9. Gestiunea riscului operațional
Banca va dispune de politici de administrare a riscului operațional
care să ia în considerare competențele și comportamentele
(individuale și corporative) ce determină angajamentul și stilul de
administrare de către bancă a riscurilor asociate riscului
operațional.
În procesul de administrare a riscului operațional, banca va lua în
considerare, cel puțin următoarele subcategorii ale acestuia:
1) riscul de conformitate;
2) riscul denaturării securității și integrității sistemelor
informaționale" ca subcategorie a riscului operațional, riscul TIC.
Politicile de administrare a riscului operațional al băncii vor prevedea, cel puțin, cerințe
privind:
1) procedurile de stabilire a indicatorilor de risc operațional cu ajutorul cărora să poată fi
determinată expunerea băncii la acest risc. Procedurile vor cuprinde, dar nu se vor limita la
numărul de tranzacții eșuate, frecvența și/sau gravitatea erorilor, omisiunilor și fraudelor,
rata de fluctuație a personalului, creșterea rapidă a volumului unor activități, revizuirea
periodică a nivelului acestora și stabilirea unor limite de alertă;
2) procedurile de identificare și evaluare a expunerii la riscul operațional în baza evaluării
produselor, activităților, proceselor și sistemelor în vederea determinării celor purtătoare de
riscuri operaționale, colectării și analizei datelor despre pierderile interne, care vor ajuta la
identificarea domeniilor în care sunt necesare verificări suplimentare;
3) sistemele informaționale adecvate și eficace pentru monitorizarea riscului operațional
prin colectarea și analiza datelor aferente riscului operațional, precum și facilitarea unor
raportări adecvate către organul de conducere și la nivel de linie de activitate;
4) procesele de control care vor specifica și efectuarea controalelor
operaționale zilnice pentru a asigura că informația este veridică și
completă în vederea gestionării riscului operațional în conformitate cu
reglementările interne ale băncii;
5) procedurile de identificare a proceselor operaționale critice, inclusiv a
acelor procese care depind de furnizori externi sau terți pentru care
reluarea rapidă a activității ar fi esențială;
6) revizuirea politicilor de fiecare dată când se observă o schimbare
considerabilă a profilului de risc operațional al băncii, dar și în alte cazuri
în care se atestă necesitatea unor asemenea revizuiri, inclusiv la
introducerea produselor noi, domeniilor de afaceri noi, schimbărilor în
structura organizațională și cea de conducere.
În procesul de administrare a riscului operațional, banca va lua în
considerare, cel puțin, următoarele categorii de evenimente:
1) fraude interne și/sau externe sau tentative de fraudă internă și/sau
externă;
2) practici de angajare și siguranță la locul de muncă;
3) practici comerciale aferente clienților și produselor;
4) existența pagubelor asupra activelor corporale;
5) întreruperea activității și funcționarea neadecvată a sistemelor;
6) executarea, livrarea și administrarea proceselor.
Banca trebuie să asigure sisteme de informare, în baza cărora aspectele
legate de riscul operațional să fie raportate în timp util, cu accent pe
nivelul și tendința riscului, pe schimbarea valorii de bază a activelor și
pasivelor, precum și a pozițiilor din afara bilanțului, pe efectul riscului
operațional asupra profitului și fondurilor proprii.
Orice activitate externalizată către o parte terță trebuie să fie revizuită de către
bancă pentru a se asigura că riscul operațional și alte riscuri nu se majorează în
urma metodelor inadecvate de control sau a altor deficiențe ale părților terțe care
preiau activitățile respective.
Pentru a reduce riscul operațional în anumite domenii, care poate fi cauzat de
fraude sau calamități naturale, organul de conducere a băncii trebuie să decidă
dacă este fezabilă asigurarea contra acestor pericole și trebuie să argumenteze și
să documenteze motivele pentru care a decis sau a refuzat asigurarea pentru
domeniile unde aceasta este disponibilă, utilizând analiza cost/beneficii, atunci
când este posibil.
Organul de conducere este responsabil pentru crearea unei culturi de
conformitate care protejează banca de riscul asociat cu nerespectarea legilor,
regulamentelor subordonate acestora, regulilor și codurilor aplicabile activității
bancare.
Banca nu trebuie să participe la tranzacții prin care clienții intenționează să
evite respectarea cerințelor de raportare financiară, a obligațiilor fiscale sau
să faciliteze conduita ilegală.
Identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul riscului de conformitate,
precum și testarea periodică privind conformarea băncii cu cadrul normativ
se efectuează de către personalul funcției de conformitate.
Banca trebuie să dispună de o politică cu privire la riscul de conformitate care
va conține, cel puțin:
1) principiile de bază urmate de întreg personalul, inclusiv de organul cu
funcție de conducere și procesele prin intermediul cărora riscurile de
conformitate sunt administrate la toate nivelurile băncii;
2) cerințe privind procedurile de identificare și evaluare a problemelor
legate de riscul de conformitate cu care se confruntă banca și planurile
de soluționare a acestora. Aceste planuri trebuie să soluționeze și
deficiențele de politici, proceduri, precum și să ducă la prevenirea unor
situații similare sau conexe în viitor;
3) descrierea rolului, drepturilor, responsabilităților funcției de
conformitate și stabilirea măsurilor care asigură independența acesteia;
4) cerințe privind procesul de alocare a resurselor pentru îndeplinirea
responsabilităților ce țin de funcția de conformitate;
5) cerințe privind procedurile de stabilire a relațiilor cu funcția de
administrare a riscurilor băncii și cu funcția de audit intern.
Organul de conducere este responsabil pentru asigurarea raportării imediate
de către personalul funcției de conformitate a oricăror neîndepliniri a cadrului
legal, actelor normative, acordurilor, practicilor recomandate sau
standardelor etice care ar putea atrage un risc considerabil de sancțiuni,
pierderi financiare sau deteriorarea reputației.
Banca trebuie să dispună de procese și o infrastructură TIC adecvate prin
care să administreze riscurile aferente sistemului informațional. Acestea vor
întruni cerințe minime stabilite prin Regulamentul privind cerințele minime
pentru sistemele informaționale și de comunicare ale băncilor, aprobat prin
Hotărârea Comitetului executiv al Băncii Naționale a Moldovei nr.47/2018.
Banca va informa, în scris, în termene rezonabile Banca Națională a Moldovei
cu privire la schimbările cu impact semnificativ asupra riscului operațional la
care aceasta este expusă.
10. Gestiunea riscului de lichiditate
Riscul de lichiditate va fi administrat de către bancă pentru toate activele și pasivele în
moneda națională și în valută, inclusiv cele atașate la cursul valutei, din bilanțul contabil și
din afara bilanțului contabil, precum și luând în calcul toate riscurile complementare (care
derivă).
Banca trebuie să se asigure că deține rezerve de lichiditate suficiente și să dispună de
planuri de finanțare alternative. În acest scop, banca trebuie să dispună de politici și
proceduri de identificare, măsurare, administrare și monitorizare a riscului de lichiditate
dezvoltate pentru anumite perioade, inclusiv pe parcursul zilei - intraday.
Politica băncii privind riscul de lichiditate va include, cel puțin, cerințe privind:
1) procedurile de stabilire a limitelor acceptabile ale riscului de lichiditate bazate pe
parametri care pot fi identificați clar și care să fie în corespundere cu obiectivele pe termen
scurt și pe termen lung cu privire la lichiditatea băncii;
2) procedurile pentru identificarea, evaluarea și monitorizarea pozițiilor de lichiditate,
inclusiv ținând cont de limitele stabilite. Acest proces trebuie să includă un cadru robust
pentru previzionarea fluxurilor de mijloace bănești provenite din active, datorii și elemente
din afara bilanțului pe un set de orizonturi de timp adecvate, atât în condiții normale, cât și
în condiții de criză;
3) procedurile de determinare a componenței activelor și pasivelor pentru
menținerea unui nivel suficient de lichiditate, de diversificare a depozitelor și a
altor surse de fonduri pentru a evita volatilitatea lichidității și pentru a determina
limitele pentru tranzacțiile cu contrapărțile, de stabilire a listei instrumentelor și
activităților permise pentru ca banca să-și gestioneze expunerea la riscul de
lichiditate, inclusiv caracteristicile și scopurile utilizării acestora;
4) procedurile de raportare pentru diseminarea informației la fiecare nivel și
frecvența raportării;
5) procedurile de control pentru a asigura că informația este veridică și completă
și de o calitate adecvată pentru a permite subdiviziunilor relevante și organului de
conducere ale băncii să-și îndeplinească atribuțiile;
6) procedurile de autorizare și comunicare a excepțiilor de la politica privind
riscul de lichiditate, dacă urmează să se admită excepții, precum și fundamentarea
necesității și acceptabilității acestora;
7) procedurile privind simulările de criză vor cuprinde o varietate de scenarii pe
termen scurt (minimum 3, cu 3 grade de sensibilitate diferite), mediu și lung,
ținând cont de situațiile specifice caracteristice băncii, dar și pieței, în baza cărora
se analizează vulnerabilitățile băncii aferente poziției lichidității, se determină
efectele negative potențiale și căile de evitare/soluționare a acestora. Aceste
scenarii trebuie permanent actualizate, luând în considerare atât factorii interni
(specifici băncii), cât și cei externi (ce țin de piață);
8) procedurile de administrare a lichidității în situații de criză care vor prevedea
identificarea punctelor slabe sau vulnerabilităților potențiale privind nivelul de
lichiditate al băncii în condiții imprevizibile și elaborarea planurilor de
administrare a lichidității pentru astfel de situații.
Banca trebuie să evalueze intrările de mijloace bănești, pe care comparându-le cu
ieșirile de mijloace bănești, să determine valoarea activelor lichide, în scopul de a
identifica deficitul potențial al finanțării nete viitoare. În acest sens, banca va
identifica, evalua și monitoriza pozițiile aferente riscului de lichiditate pentru:
1) fluxurile de mijloace bănești viitoare aferente activelor și datoriilor;
2) sursele de cerere neprevăzută de lichiditate și factorii declanșatori asociați pozițiilor
din afara bilanțului;
3) valutele în care banca efectuează tranzacții cu ponderi semnificative;
4) activitățile aferente conturilor corespondente, de custodie și de decontare.
În scopul identificării, evaluării și monitorizării pozițiilor aferente riscului de
lichiditate pentru fluxurile de mijloace bănești viitoare aferente activelor și datoriilor,
banca trebuie:
1) să dispună de un cadru robust de administrare a riscului de lichiditate care să
furnizeze previziuni dinamice ale fluxurilor de mijloace bănești ce iau în considerare
ipoteze cu privire la comportamentul contrapărților importante în situația modificării
condițiilor acestuia;
2) să construiască ipoteze realiste cu privire la necesitățile de lichiditate pe termen
scurt și pe termen lung, care să reflecte complexitatea activităților desfășurate, a
produselor oferite și a piețelor pe care operează;
3) să analizeze calitatea activelor care pot fi utilizate drept garanție financiară pentru a
evalua potențialul acestora de a asigura finanțarea în condiții de criză;
4) să administreze, în funcție de scadență, intrările de mijloace bănești în raport cu
ieșirile de mijloace bănești înregistrate pentru a obține o distribuție pe scadențe a
surselor de care dispune în vederea utilizării acestora.
În scopul identificării, evaluării, monitorizării și controlului pozițiilor aferente riscului
de lichiditate pentru sursele de cerere neprevăzută de lichiditate și factorii declanșatori
asociați pozițiilor din afara bilanțului, banca trebuie:
1) să identifice, să evalueze și să monitorizeze fluxurile de mijloace bănești legate de
angajamentele din afara bilanțului și de alte obligații neprevăzute;
2) să monitorizeze administrarea riscului de lichiditate legat de relația cu anumite
entități stabilită în scopul minimizării riscurilor instrumentelor financiare derivate,
garanțiilor și altor angajamente ale băncii.
În scopul identificării, evaluării și monitorizării pozițiilor aferente riscului de
lichiditate pentru valute, în cazul efectuării tranzacțiilor cu ponderi semnificative,
banca trebuie:
1) să evalueze necesitățile agregate de lichiditate în valută;
2) să analizeze separat strategia pentru fiecare valută în care desfășoară o
activitate semnificativă, cu luarea în considerare a restricțiilor în perioadele de
criză;
3) să evalueze probabilitatea pierderii accesului pe piețele valutare, precum și
gradul de convertibilitate al monedelor pe care banca le utilizează în cadrul
activității sale.
În scopul identificării, evaluării și monitorizării pozițiilor aferente riscului de
lichiditate pentru activitățile aferente conturilor corespondente, de custodie și de
decontare, banca trebuie să înțeleagă și să aibă capacitatea de a administra
modalitatea în care furnizarea de servicii de corespondent, custodie și decontare îi
poate afecta fluxurile de mijloace bănești.
Banca va determina lichiditatea unui activ în baza capacității acestuia de a
genera lichidități, indiferent de clasificarea lui ca element din portofoliul
de tranzacționare/element din afara portofoliului de tranzacționare sau de
tratamentul contabil aplicabil acestuia.
Banca trebuie să asigure sisteme de informare, în baza cărora aspectele
legate de riscul de lichiditate să fie raportate în timp util organului de
conducere, cu accent pe nivelul și tendința riscului respectiv care vor
include, cel puțin, o analiză a fluxului de mijloace bănești pentru fiecare
monedă (intrările și ieșirile) divizat pe diferite perioade, schimbarea valorii
de bază a activelor, pasivelor și a pozițiilor din afara bilanțului cauzate de
schimbările pe piață, efectul poziției riscului de lichiditate asupra
profitului și fondurilor proprii.
Banca trebuie să asigure existența unor proceduri de identificare a
diferitelor semnale de avertizare timpurie, care indică o posibilă apariție a
unor probleme privind lichiditatea, cum ar fi:
1) concentrări în active sau în pasive;
2) reducerea calității activelor care poate să genereze o reducere a
intrărilor de mijloace bănești;
3) majorarea rapidă a activelor din surse de finanțare relativ volatile;
4) retragerea de către clienți a depozitelor înainte de termen (depozitele la
termen) sau accelerarea refluxului depozitelor;
5) majorarea de către creditorii băncii a ratelor dobânzii sau reducerea
sumei liniilor de credit;
6) un coeficient mai înalt al raportului dintre împrumuturi și depozite,
ceea ce poate conduce la o creștere disproporțională a datoriilor;
7) expuneri mari din afara bilanțului;
8) creșterea cazurilor de survenire a clauzei de plată anticipată/clauzei "cross-
default" impusă băncii de către creditori, inclusiv de cei externi;
9) orice alți factori care sunt considerați importanți de către funcția de
administrare a riscurilor, organul executiv sau de către consiliul băncii.
În procesul de planificare pentru situații imprevizibile, conducerea băncii va
ține cont de rezultatele simulărilor de criză. Planurile pentru situații
imprevizibile trebuie să cuprindă:
1) diverse opțiuni ale scenariilor de stres pentru a crea o imagine clară despre
măsurile necesare privind administrarea lichidității în situații de criză;
2) linii de comunicare bine determinate care să permită luarea deciziilor
oportune și bine argumentate de către conducerea băncii, precum și aplicarea
promptă și eficientă a măsurilor de rigoare în situații imprevizibile.
11. Gestiunea riscului de rată a dobânzii
Riscul variației ratei de dobândă apare atunci când pe piața financiară are loc o
modificare a ratei dobânzilor, care poate determina o diminuare a veniturilor încasate
din dobânzi si comisioane si/sau o creștere a cheltuielilor cu dobânzile.
Acestea sunt analizate pe diverse intervale de timp în funcție de maturitatea
instrumentelor implicate (atât active cât și pasive) astfel că previziunile pot fi efectuate
pe termen scurt sau pe termen mai lung (îndepărtat de momentul de analiză).Pentru
fiecare interval de scadență se pot identifica o serie de factori, care sunt influențați de
variația ratei dobânzii de pe piață, iar gradul in care această influență se manifestă este
cunoscut sub denumirea de sensibilitate (din engl. sensitivity). Elementele sensibile sunt
acelea care generează efecte în același sens cu modificare ratei dobânzii, iar cu cât
amplitudinea modificării este mai mare putem spune că sensibilitatea acelui element
(indicator) este mai mare. In studiul sensibilității sunt luate în calcul acei indicatori
care au un impact mai semnificativ la variația ratei dobânzii, dintre care cele mai larg
răspândite sunt activele (titlurile si creditele) cu dobândă variabilă (notat cu A s),
respectiv pasivele cu dobânzi variabile (depozite si împrumuturi) (notat cu P s) atât de
pe piața interbancară cât si cele din relația cu banca centrală.
Modificarea ratei dobânzii poate determina o modificare a veniturilor încasate
din dobânzi dar și modificarea valorii bilanțiere a activelor si pasivelor
deținute de către bancă. Aceste elemente sunt evaluate la valoarea lor
contabila la un moment dat, drept urmare indicatorii respectivi vor reflectă
starea si eventual evoluția (tendința) acestora la momentul respectiv.
Riscul ratei dobânzii este măsurat în mod tradițional, fie prin diferența dintre
activele si pasivele sensibile la dobândă, fie prin raportul între acestea la un
anumit moment dat. Acestea iau în considerație efectele viitoare ale unei
variații la un moment dat (impactul asupra unei benzi de scadență).
Astfel, un indicator util este ecartul (GAP) de dobândă calculat ca diferență
între activele și pasivele sensibile la variațiile de rată a dobânzii la un anumit
moment dat (denumit și bandă de scadență – i ):
Dacă , banca se află în poziția LONG în banda de scadență i, iar
când rata de dobândă pe piață creste situația este favorabilă, deoarece cresc
veniturile din dobânzi ale băncii. Dacă rata dobânzii pe piață scade, veniturile
băncii încasate din dobânzi se vor diminua.
Dacă , banca se află în poziția SHORT în banda de scadență i, iar
când rata de dobândă pe piață creste situația este nefavorabilă pentru bancă
deoarece veniturile încasate din dobânzi se reduc. Atunci când rata dobânzii
scade se vor majora veniturile din dobânzi obținute de către bancă.
Un alt indicator este indicele de sensibilitate a băncii la variația ratei dobânzii,
care poate fi definit ca raportul dintre activele și pasivele sensibile la variațiile
de rată a dobânzii la un moment dat în timp (denumit și bandă de scadență).
Modelul GAP
Prin modelul GAP, riscul ratei dobânzii este măsurat prin calcularea ecartului
pentru diferite intervale de timp (benzi de scadență) pe baza valorilor
contabile ale elementelor respective. Obiectivul analizei GAP este de a modela
veniturile si cheltuielile din dobânzi, care ulterior poate fi utilizat in analiza
modificărilor veniturilor ca urmare a modificărilor ratelor de dobânzi.
Analiza GAP presupune parcurgerea a patru etape:
•determinarea activelor și pasivelor sensibile la rata dobânzii
•gruparea activelor și pasivelor în funcție de scadența lor sau în funcție de
perioadele de timp in care se estimează modificări ale ratei dobânzii
•calcularea ecarturilor (GAP-uri) pentru fiecare perioadă de timp (bandă de
scadență) dintre activele și pasivele sensibile la rata dobânzii aferente
intervalului respectiv.
•interpretarea directă sau cu ajutorul unor metode de analiza de sensibilitate a
gap-ului obținut.
GAP-ul obținut poate fi utilizat atât pentru gestionarea riscului aferent
portofoliului existent prin estimarea valorii veniturilor si cheltuielilor în
condițiile variației ratei dobânzilor, fi e in scop speculativ pentru
creșterea GAP-ului in vederea obținerii unor venituri mai mari din
dobândă. Pe de altă parte, analiza poate să ofere elemente de gestionare
a riscului cu scopul de a reduce riscul total asociat unei poziții, fi e prin
reducerea expunerii, fi e prin balansarea riscului intre diversele
intervale de timp, drept pentru care banca poate uza de instrumente
forward, futures, swap sau contracte de opțiune (options).
Ratele de dobândă fl uctuante pot infl uența venitul net din dobândă
al băncii, care depinde de structura portofoliului sensibilitatea la ratele
de dobândă, si de valoarea GAP.
Evaluarea riscului ratei dobânzii prin utilizarea analizei GAP are în vedere urmărirea
permanentă pe diverse intervale de timp (benzi) a evoluției activelor și pasivelor în
ceea ce privește structura, volumul, scadența și modificările în rata dobânzii. Cu cât
intervalele (benzile) sunt mai scurte cu atât modelul este mai detaliat si apropiat de
realitate. Analiza de sensibilitate se realizează pe fiecare perioadă de timp (bandă), iar
pentru întreg portofoliul analizat se calculează un GAP Cumulativ care măsoară riscul
total al ratei dobânzii. Pe baza acestei analize banca poate lua decizii strategice de
minimizare a riscului sau de maximizare a profitului – in funcție de profilul de risc
asumat (precaut sau riscant).
Venitul net din dobândă este influențat de atât de factori controlabili de către
conducerea băncii, dar si de factori exogeni care depind de factori externi care sunt
caracteristice pieței in care operează banca respectivă.
Modelul poate fi folosit de bancă pentru determinarea schimbărilor de performanță
determinate de factorii care sunt sensibile la variațiile ratei dobânzii, dar totodată si
pentru verificarea exactității previziunilor privind efectele ratei dobânzii.
Modelul duratei
Analiza duratei poate fi considerată ca o extensie a analizei GAP-ului de
diferență care oferă informații suplimentare despre riscul ratei dobânzii
privind dezechilibrele dintre diversele benzi de scadentă.
Analiza duratei (sau GAP-ul duration) reprezintă o metoda mai avansată de
gestiune a riscului ratei dobânzii si constă în determinarea duratei de
recuperare a fiecărui element de activ si pasiv, raportat la durata medie de
recuperare a portofoliului de active si pasive al băncii.
Analiza duratei recunoaște faptul că riscul ratei dobânzii apare ca urmare
a necorelării în timp a intrărilor și ieșirilor de active și pasive și stabilește o
legătură directă de proporționale între modificarea portofoliului (active și
pasive) si mișcările ratelor dobânzilor.
Orice diferență apărută în desincronizarea portofoliului activelor și
pasivelor se reflectă în duratele medii, ceea ce este expus la modificarea
ratei de dobândă.
Analiza GAP de durată presupune stabilirea unui obiectiv țintă, cum ar fi de
exemplu, valoarea de piață a capitalului și administrarea diferenței între durata
medie a activelor totale și durata medie a pasivelor totale.
Riscul ratei dobânzii este un factor ce accentuează nepotrivirea dintre duratele
medii ale activelor și cele ale pasivelor.
Atunci când ratele dobânzilor fluctuează, valoarea activelor și pasivelor se
modifică în proporții diferite, iar venitul viitor din dobânzi se schimbă față de
cheltuielile viitoare cu dobânzile.
Fiecare durată medie se obține prin însumarea produselor dintre duratele
instrumentelor individuale și valorile lor de piață, iar pe de altă parte fiecare
proporție se calculează ca raport dintre valoarea de piață a activului sau pasivului
și valoarea de piață a activelor sau pasivelor totale. Nepotrivirea dintre duratele
medii se poate reprezenta sub forma:
unde
Dai = durata compusă a activelor exprimată prin suma produselor dintre durata
fiecărui activ și ponderea sa în valoare totală a activelor;
Dpi = durata compusă a pasivelor exprimată prin suma produselor dintre durata
fiecărui pasiv și ponderea sa în valoare totală a pasivelor;
u = raportul dintre total pasive și total active (TP / TA).
Atunci când DGAP este pozitivă, creșterea ratei dobânzilor de pe piață determină o
scădere a valorii de piață a capitalului băncii și invers, valoarea de piață a capitalului
băncii crește când ratele de dobândă scad.
Atunci când DGAP este negativă, creșterea ratei dobânzilor de pe piață determină o
creștere a valorii de piață a capitalului băncii și invers, valoarea de piață a capitalului
băncii scade când ratele de dobândă scad.
Cu cât DGAP este mai aproape de zero, se poate considera că portofoliul băncii este
mai „imun” la modificarea ratei dobânzii, iar pe de altă parte cu cât DGAP este mai
mare în valoare absolută, cu atât riscul dobânzii este mai mare pentru banca
respectivă.
O altă interpretare la DGAP se referă la diferența de maturitate (scadențe) dintre
elementele din activele si pasivele băncii. Un DGAP pozitiv înseamnă un risc mai
mare, și poate fi descris prin discrepanța de maturitate, astfel că maturitatea
(scadența) plăților este mai scurta decât maturitatea (scadența) încasărilor.
Pentru optimizarea portofoliului băncile trebuie sa minimizeze riscul de rata de
dobândă, ceea ce poate fi descris să minimizeze DGAP-ul:

Important este ca prin utilizarea metodei duratei, băncile pot identifica un set de
variabile care să reflecte performanța instituției respective. Pe de altă parte
utilizare diverselor metode băncile pot efectua simulări, care să le permită să
analizeze sensibilitatea portofoliului de active si pasive la variația ratei dobânzilor,
prin intermediul cărora conducerea instituției respective să ia decizii strategice de
corecție a efectelor, sau să permită să speculeze anumite oportunități de investiție
pe piață.
Durata medie a unui portofoliu de active și pasive poate fi definită ca fiind media
aritmetică a duratelor titlurilor ponderate cu valoarea actuală a fiecăruia dintre
ele. Astfel putem defini Ecartul de durată (ED) ca fiind:

unde:
DA = Durata media a Activelor;
DP = Durata medie a Pasivelor;
A = Total Active;
P = Total Pasive.
Un agent cu aversiune la risc va avea ca obiectiv permanent să
minimizeze riscul, deci va tinde către ED = 0, iar pe de altă parte speculatorii,
care își asumă riscuri investiționale vor tinde către un ED < 0 atunci când
dobânzile prezintă tendință de creștere pe piață, respectiv ED > 0 atunci când
dobânzile au tendință de reducere.
 Gestiunea riscului de rată a dobânzii din
activități în afara portofoliului de
tranzacționare (Interest rate risk in the
banking book, în continuare: IRRBB)
A se studia de sine stător Regulamentul cu privire la
tratamentul riscului de piață potrivit abordării standardizate
nr.114 din 24.05.2018
Banca va implementa sisteme de identificare, evaluare și administrare a riscului
rezultat din variațiile potențiale ale ratelor dobânzii care afectează activitățile
băncii care sunt în afara portofoliului de tranzacționare.
Banca ia în considerare impactul asupra valorii economice calculate ca procent
din fondurile proprii reglementate ale băncii, precum și impactul asupra
veniturilor din modificarea ratelor dobânzii.
Banca ia în considerare următoarele subcategorii de riscuri:
1) riscul de reevaluare, respectiv riscul asociat neconcordanței temporale a
scadenței cu reevaluarea activelor, a datoriilor cu pozițiile extrabilanțiere pe
termen scurt și lung;
2) riscul asociat curbei randamentului, respectiv riscul asociat variațiilor pantei și
formei curbei randamentului;
3) riscul aferent bazei, respectiv riscul asociat acoperirii expunerii la o singură
rată a dobânzii cu expunere la o rată care se reevaluează în condiții ușor diferite;
4) riscul de opțiune, respectiv riscul asociat opțiunilor (ex. consumatori care
răscumpără produsele cu rată fixă atunci când se schimbă ratele de piață).
Banca stabilește principalii factori determinanți de expunere la riscul IRRBB și
evaluează eventualul impact prudențial al acestui risc asupra băncii.
Banca identifică sursele IRRBB la care este expusă sau este susceptibilă de a fi
expusă.
Organul de conducere al băncii trebuie să stabilească, să aprobe, precum și să
examineze periodic strategia de risc de rată a dobânzii, politicile și procesele
pentru identificarea, cuantificarea, monitorizarea și controlul riscului de rată a
dobânzii.
Organul executiv al băncii trebuie să asigure implementarea strategiei, politicilor
și proceselor de risc de rată a dobânzii.
Strategia băncii privind riscul IRRBB trebuie să reflecte în mod corect apetitul
băncii la riscul de rată a dobânzii și să fie în concordanță cu apetitul general la
risc.
Strategia băncii privind riscul IRRBB trebuie să țină cont de aspectele ciclice ale
economiei și de decalajele rezultate din componența activităților privind riscul
IRRBB.
Banca trebuie să dispună de sisteme interne de raportare care să furnizeze
informații prompte și cuprinzătoare cu privire la expunerea ei la IRRBB.
Banca trebuie să aloce responsabilități pe linia administrării riscului de rată a
dobânzii unor persoane independente de persoanele responsabile cu
tranzacționarea și/sau cu alte activități de asumare a riscului, care să
beneficieze de linii de raportare separate.
Banca trebuie să dispună de sisteme de cuantificare a riscului de rată a
dobânzii cuprinzătoare și adecvate, iar orice modele și ipoteze utilizate trebuie
validate cu regularitate, dar cel puțin anual.
Limitele stabilite de către bancă trebuie să reflecte strategia de risc a acesteia,
să fie înțelese de către personalul relevant și comunicate acestuia cu
regularitate.
Orice excepție de la politicile, procesele și limitele stabilite trebuie analizată cu
promptitudine de către organul executiv și, după caz, de către consiliul băncii.
Banca trebuie să poată demonstra că nivelul fondurilor proprii deținut, stabilit
prin intermediul sistemului de cuantificare a acestuia, aferent băncii, acoperă și
riscul de rată a dobânzii din afara portofoliului de tranzacționare.
În scopul măsurării expunerii la IRRBB, banca trebuie să aibă în vedere și să
evalueze impactul:
1) ipotezelor emise asupra activelor și pasivelor nepurtătoare de dobândă din
afara portofoliului de tranzacționare (inclusiv fonduri proprii și rezerve);
2) ipotezelor emise asupra comportamentului clientului cu privire la "depozite
fără scadență" (scadența asumată pentru pasive cu scadență contractuală scurtă,
dar cu scadență comportamentală lungă);
3) factorilor comportamentali asupra activelor sau pasivelor.
Banca trebuie să dispună de capacitatea necesară pentru a măsura în mod regulat
sensibilitatea valorii economice și a veniturilor nete din dobânzi/câștigurilor în
cadrul unor scenarii diferite la potențialele modificări ale nivelului și formei
curbei de randament al ratei dobânzii, precum și la modificarea relației dintre
diferite rate ale pieței.
Banca trebuie să elaboreze și să utilizeze propriile metodologii de calcul ale
modificărilor potențiale ale valorii economice a băncii ca urmare a schimbării
nivelurilor ratelor dobânzii, în conformitate cu profilul de risc și politicile de
administrare a riscului aferente acestora.
Metodologiile interne ale băncii trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
1) trebuie evaluat orice risc material al ratei dobânzii aferent activelor, pasivelor și
pozițiilor extrabilanțiere ale băncii. În acest scop, trebuie incluse toate acțiunile
bilanțiere și extrabilanțiere ale băncii sensibile la rata dobânzii;
2) trebuie folosite concepte financiare general acceptate și tehnici de evaluare a
riscului. În special, metodologiile interne trebuie să dea posibilitatea de a evalua
riscul folosind metoda valorii economice;
3) intrările datelor sunt specificate în mod adecvat (în corespundere cu natura și
complexitatea acțiunilor băncii) din punctul de vedere al ratelor, scadențelor,
reevaluării și altor detalii pentru a oferi o descriere destul de precisă a
schimbărilor valorii economice;
4) ipotezele metodologiei (folosite pentru a transforma pozițiile în fluxuri de
numerar) sunt rezonabile, adecvat documentate și stabile în timp. Schimbările
materiale ale ipotezelor urmează a fi documentate, justificate și aprobate de
organul de conducere;
5) metodologiile de evaluare a riscului ratei dobânzii trebuie incluse în practicile
de administrare zilnică a riscului. Rezultatul urmează a fi folosit la caracterizarea
nivelului riscului ratei dobânzii pentru organele de conducere;
6) metodologiile de evaluare a riscului ratei dobânzii trebuie să includă și șocul
ratei dobânzii (sau parametrii echivalenți).
Banca trebuie să calculeze modificarea valorii economice ca urmare a aplicării
unei/unor schimbări bruște și neașteptate ale ratelor dobânzii, inclusiv utilizând
șocul/șocurile standard de o dimensiune de minim 200 puncte de bază, în ambele
direcții, indiferent de monedă.
În cazul în care valoarea economică a unei bănci scade cu mai mult de 20% din
fondurile proprii ca urmare a aplicării șocului/șocurilor standard, banca trebuie
să întreprindă măsurile necesare pentru diminuarea unui astfel de declin
potențial, măsuri care pot include, printre altele, următoarele:
1) îmbunătățirea activității de administrare a riscului;
2) modificarea limitelor interne;
3) reducerea profilului de risc;
4) creșterea nivelului fondurilor proprii.
Pentru a cuantifica vulnerabilitatea valorii economice și a veniturilor nete din
dobânzi/câștigurilor în condițiile unor modificări adverse ale ratei dobânzii, banca
va derula simulări de criză cel puțin anual.
Simulările de criză trebuie să se bazeze pe scenariile cele mai nefavorabile care
sunt rezonabile și trebuie să surprindă toate sursele semnificative de risc, inclusiv
modificări privind ipotezele esențiale. Organul executiv al băncii trebuie să ia în
considerare rezultatele obținute la stabilirea și revizuirea politicilor, proceselor și
limitelor pentru riscul de rată a dobânzii.
Banca trebuie să dispună de politici bine fundamentate, robuste și formalizate,
care să trateze problemele importante pentru circumstanțele individuale ale
acesteia, probleme care, fără a aduce atingere principiului proporționalității, se
pot referi la:
1) definirea și delimitarea internă a activităților din afara portofoliului de
tranzacționare și a celor care aparțin portofoliului de tranzacționare;
2) definiția valorii economice și concordanța sa cu metoda utilizată pentru
evaluarea activelor și datoriilor pe baza valorii actualizate a fluxurilor de mijloace
bănești viitoare sau pe baza valorii actualizate a profiturilor viitoare;
3) definiția riscului asociat câștigurilor și concordanța acesteia cu abordarea
băncii privind elaborarea de planuri corporative și previziuni financiare;
4) dimensiunea și forma diferitelor șocuri utilizate pentru calculele interne;
5) utilizarea unei abordări dinamice și/sau statice la aplicarea șocurilor de rată a
dobânzii;
6) tratamentul tranzacțiilor în desfășurare care sunt afectate de riscul de rată a
dobânzii – pipeline transactions, inclusiv orice acoperire aferentă acestora;
7) agregarea expunerilor la rata dobânzii exprimate în mai multe monede;
8) tratamentul riscului aferent bazei – basis risk – care rezultă din indici de rată a
dobânzii diferiți;
9) includerea (sau nu) activelor și a datoriilor nepurtătoare de dobândă din afara
portofoliului de tranzacționare – inclusiv fonduri proprii și rezerve, în calculele de
măsurare a IRRBB;
10) tratamentul comportamental al conturilor curente și de economii (scadența
atribuită pasivelor cu scadență contractuală scurtă, dar cu o scadență
comportamentală lungă);
11) măsurarea efectelor IRRBB care decurg din opțiuni integrate și automate din
active sau datorii, acoperind atât efectele de convexitate, cât și nelinearitatea
rezultatului asociat produselor de tip opțiuni explicite;
12) gradul de granularitate utilizat în calculele de măsurare (utilizarea benzilor de
scadență, includerea fluxurilor de mijloace bănești viitoare sau doar a soldului
principalului).
12. Gestiunea riscului de țară/Riscul de transfer
Banca care are expuneri transfrontaliere și în valută, inclusiv în numerar,
plasamente, conturi corespondente, investiții, împrumuturi și alte active
din bilanț și din afara bilanțului, precum și surse de finanțare externe va
elabora și va implementa politica cu privire la riscul de țară și riscul de
transfer care va stabili, cel puțin, cerințe privind:
1) procedurile de determinare a nivelului de risc acceptabil pentru o
regiune, monedă, țară și a limitelor expunerilor în funcție de activități;
2) procedurile de determinare a criteriilor privind evaluarea situației
politice, economice și financiare a țării și a tipurilor de instrumente și
activități care pot fi permise pentru ca banca să-și gestioneze adecvat
expunerea la riscul de țară și la riscul de transfer;
3) procedurile de raportare pentru diseminarea informației cu privire la
expunerile transfrontaliere ale băncii la fiecare nivel organizatoric al
băncii cu o structură, conținut și frecvență corespunzătoare operațiunilor
desfășurate;
4) procesele de control care vor asigura că informația este exactă și completă
și calitatea acesteia este adecvată, cu stabilirea mijloacelor de control și
asigurarea integrității sistemului utilizat pentru identificarea, evaluarea,
monitorizarea și controlul riscului de țară și al riscului de transfer;
5) procedurile de autorizare și procesele de înștiințare pentru excepții de la
politica privind riscul de țară și riscul de transfer, dacă urmează să se admită
excepții, precum și fundamentarea necesității și acceptabilității acestora;
6) procedurile aferente evaluării și determinării reducerilor pentru pierderi la
activele și angajamentele supuse riscurilor de țară și de transfer.
Procedurile de evaluare trebuie să determine posibilitatea realocării riscului,
adică localizarea finală a riscului în țara garantului către care riscul este
transferat, să prevadă agregarea expunerilor și să permită conducerii băncii
să monitorizeze expunerile totale ale băncii față de țări și valute individuale.
Expunerea băncii față de o țară/valută individuală va include toate conturile din bilanț și
din afara bilanțului cu privire la contrapărțile care sunt rezidente ale țării/valutei în cauză.
Acestea vor fi monitorizate în conformitate cu următoarele aspecte: valorile din bilanț și
din afara bilanțului; maturitatea reziduală; maturitatea contractuală; tipul contrapărții
(țară, bancă, persoană juridică non-bancară, persoană fizică).
Banca trebuie să dispună de procese de analiză a riscului de țară și de acordare a rating-
ului unei țări care să reflecte profilul real de risc al acesteia. Ratingul se utilizează ca bază
pentru determinarea limitelor de expunere. Pentru acordarea rating-ului, băncile pot folosi
diferite surse, cum ar fi evaluările și ratingul agențiilor internaționale (Standard & Poor′s,
Moody′s și Fitch-IBCA), publicațiile oficiale ale Fondului Monetar Internațional sau ale
Băncii Mondiale și/sau alte publicații recunoscute la nivel internațional. Aceste surse pot fi
folosite ca bază la evaluarea proprie a băncii.
Banca trebuie să asigure sisteme de informare, în baza cărora aspectele legate de riscul de
țară și riscul de transfer să fie raportate în timp util, cu accent pe nivelul și tendința riscului
de țară și a riscului de transfer ale băncii, care vor include, cel puțin, informația aferentă
conturilor din bilanț și din afara bilanțului, scadența, tipul debitorului/creditorului, efectul
poziției riscului de țară și a riscului de transfer asupra fondurilor proprii.
13. Gestiunea riscului de concentrare
Banca trebuie să dispună de politici în legătură cu expunerea la riscul de concentrare.
Politicile referitoare la riscul de concentrare trebuie revizuite astfel, încât să fie luate în
considerare orice modificări cu privire la apetitul la risc și la mediul în care banca își
desfășoară activitatea și trebuie să prevadă, cel puțin, următoarele:
1) procedurile de stabilire și utilizare a limitelor interne pentru reducerea riscului de
concentrare în concordanță cu cadrul general de administrare și măsurare a riscurilor;
2) procedurile de identificare, evaluare și monitorizare a riscului de concentrare;
3) procedurile de autorizare și comunicare a excepțiilor de la politica privind riscul de
concentrare, dacă urmează să se admită excepții, precum și fundamentarea necesității și
acceptabilității acestora.
310. Banca trebuie să dispună de procese interne adecvate care să corespundă naturii,
dimensiunii și complexității activității desfășurate pentru raportarea riscului de
concentrare rezultat din:
1) expunerile individuale față de clienți sau față de grupuri de clienți aflați în legătură;
2) expunerile față de contrapărțile din același sector economic sau regiune geografică;
3) expunerile de credit indirecte, rezultate în urma aplicării tehnicilor de diminuare a
riscului de credit.
Banca va efectua analize ale creditelor și ale altor active, inclusiv estimări ale
tendințelor acestora și va lua în considerare rezultatele acestor analize în cazul
stabilirii și verificării gradului de adecvare a procedurilor și a limitelor, a pragurilor și
a altor concepte similare pentru administrarea riscului de concentrare.
Monitorizarea riscului de concentrare va fi încorporată de către bancă în sistemele de
administrare a riscurilor și de raportare și va fi efectuată cu o frecvență adecvată care
să reflecte natura activităților desfășurate de aceasta.
În cazul în care în urma activității de monitorizare sunt identificate elemente
susceptibile a da naștere unor posibile disfuncționalități, organul de conducere al
băncii va întreprinde, cel puțin, una dintre următoarele măsuri:
1) revizuirea detaliată a mediului de risc într-un sector specific;
2) derularea de simulări de criză și de analize pe bază de scenarii suplimentare;
3) revizuirea în profunzime a performanței economice a contrapărților;
4) revizuirea nivelurilor de aprobare pentru activitățile noi;
5) revizuirea periodică a tehnicilor de diminuare a riscurilor, a valorii lor și a
posibilităților de executare a acestora.
14. Gestiunea riscului privind expunerile cu
persoanele afiliate și salariații băncii
Banca trebuie să dispună de politici și proceduri adecvate pentru cunoașterea
persoanelor afiliate băncii, identificarea tranzacțiilor cu persoanele afiliate și
determinarea expunerilor individuale și totale față de persoanele afiliate, pentru
determinarea sumei totale a acestor expuneri, precum și pentru monitorizarea și
raportarea respectivelor expuneri prin intermediul unui proces independent de
verificare și auditare. La elaborarea politicilor și procedurilor respective, se vor lua în
considerație natura, extinderea, scopul și substanța economică a tranzacțiilor cu
persoanele afiliate.
Banca, cel puțin, va implementa cerințele din Regulamentul privind tranzacțiile băncii
cu persoanele sale afiliate, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administrație al
Băncii Naționale a Moldovei nr. 240/2013.
Excepțiile de la aplicarea politicilor, procedurilor și limitelor aferente tranzacțiilor cu
persoanele afiliate trebuie raportate consiliului băncii, pentru luarea de măsuri
corespunzătoare.
Tranzacțiile cu persoanele afiliate băncii vor fi monitorizate atât de către organul
executiv, cât și de către consiliu pe bază continuă.
Funcția de administrare a riscurilor trebuie să asigure că tranzacțiile cu
persoanele afiliate sunt analizate, iar riscurile actuale sau potențiale, pe care
acestea le presupun pentru bancă, sunt identificate și evaluate în mod adecvat.
Membrii organului de conducere al băncii și persoanele care dețin funcții-
cheie în cadrul băncii sunt excluși din procesul de aprobare și administrare a
tranzacțiilor băncii cu persoanele cu care aceștia se află în conflict de interese.
Banca trebuie să dispună de reglementări interne privind modul și condițiile,
inclusiv limita agregată la nivel de bancă, de acordare a creditelor salariaților
săi. Salariaților băncii, care sunt persoane afiliate acesteia, li se acordă credite
conform condițiilor prevăzute în Regulamentul nr.240/2013.
Banca trebuie să țină o evidență aparte a tuturor creditelor acordate
angajaților săi, care nu sunt persoane afiliate, într-o măsură similară aplicată
celorlalți beneficiari de credite (cu indicarea sumelor, termenelor rambursării
etc.). Limita agregată se stabilește de către bancă luând în considerare nivelul
riscurilor asumate de bancă.
15. Gestiunea riscului reputațional
Banca trebuie să identifice, să evalueze și să monitorizeze riscul reputațional la
toate nivelurile de afaceri, inclusiv pe componentele de bază ale acestuia:
1) riscul de reputație corporativă, care se referă la performanța, strategia,
executarea și livrarea serviciilor de către bancă ce pot fi reale sau percepute;
2) riscul de reputație operațională, când o activitate, acțiune sau poziție a băncii, a
membrilor organului de conducere și/sau a persoanelor afiliate băncii va dăuna
imaginii băncii, astfel încât va fi afectat profitul și fondurile proprii ale băncii.
La identificarea și evaluarea riscului reputațional, banca va ține cont de sursele de
proveniență ale acestuia, fără a se limita la incapacitatea acesteia de a asigura
confidențialitatea informației care nu este destinată publicului larg (fie pe intern,
fie prin externalizare), din numărul mare de plângeri/reclamații din partea
clienților, de sancțiuni din partea autorităților abilitate cu drept legal în acest sens,
din asocierea reală sau percepută cu persoane sau companii cu reputație negativă,
din incapacitatea de a îndeplini obligațiile contractuale asumate.
La evaluarea riscului reputațional, banca va ține cont de cadrul de reglementare,
precum și de orice alte elemente care îi pot afecta activitatea. La astfel de elemente
pot fi atribuite, cel puțin, următoarele:
1) informațiile, conforme sau nu cu realitatea, percepute nefavorabil asupra
imaginii sau practicilor de afaceri ale băncii;
2) pierderea încrederii în soliditatea băncii cauzată de afectarea gravă a securității
acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului
informațional;
3) întâmpinarea de către clienți a unor dificultăți în utilizarea anumitor produse
fără a avea suficiente informații despre acestea și fără a cunoaște procedurile de
remediere a problemelor apărute.
Banca trebuie să adopte o politică referitor la administrarea riscului reputațional
care să prevadă, cel puțin, următoarele:
1) stabilirea procedurilor care să permită băncii să activeze în mod sigur și
eficient, să-și construiască capital reputațional și să evite conflictul de interese și
alte probleme potențiale care ar putea dăuna băncii;
2) administrarea riscului printr-un proces de anticipare, analiză și diminuare a
acestuia și, ulterior, prin intermediul așteptărilor interne și externe;
3) măsurarea tendințelor pentru reputația băncii prin mijloace fezabile, astfel ca
numărul de plângeri/reclamații ale clienților, articole și tendințe din sectorul
bancar care relevă subiecte ce ar putea dăuna reputației băncii;
4) identificarea evenimentelor riscante ca fiind specifice băncii sau sectorului
bancar în întregime pentru a determina acțiunile de remediere care pot fi aplicate;
5) impunerea transparenței, astfel încât clienții băncii să poată lua decizii în
cunoștință de cauză cu privire la reputația băncii;
6) raportarea organelor de conducere despre orice eveniment semnificativ care ar
dăuna reputației băncii;
7) stabilirea procedurilor clar definite pentru aprobarea comunicatelor de presă;
8) desemnarea persoanelor care pot oferi informații publicului, în special în
timpul crizelor;
9) instruirea personalului pentru a evita fluxul de informații incorecte și
inoportune către clienți.
Pentru reducerea riscului reputațional, banca va dezvolta programe
de educare a clienților în vederea utilizării noilor produse și servicii
oferite, cunoașterii costurilor aferente acestora, precum și
identificării eventualelor probleme și a modalităților de soluționare a
acestora.
16. Gestiunea riscului asociat folosirii excesive a
efectului de levier
Băncile trebuie să dispună de politici și procese pentru identificarea,
gestionarea și monitorizarea riscului asociat folosirii excesive a
efectului de levier. Indicatorii riscului asociat folosirii excesive a
efectului de levier trebuie să includă indicatorul efectului de levier
stabilit în conformitate cu Regulamentul nr.274/2020 privind efectul
de levier pentru bănci și neconcordanțele dintre active și obligații.
Băncile trebuie să trateze cu precauție problema riscului asociat
folosirii excesive a efectului de levier, ținând cont de creșterile
potențiale ale acestui risc cauzate de reducerea fondurilor proprii ale
băncii prin pierderi așteptate sau realizate, conform reglementărilor
contabile aplicabile. În acest scop, băncile trebuie să facă față
diferitelor situații de criză din punctul de vedere al riscului asociat
folosirii excesive a efectului de levier.
17. Amortizoarele de capital ale băncilor în calitate de
instrumente de gestiune a riscurilor
De studiat de sine stătător
Regulamentul cu privire la amortizoarele de capital ale
băncilor, aprobat prin HCE al BNM nr.110 din 24.05.2018
(Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 183-194 art. 900 din
08.06.2018)
În sensul prezentului regulament se utilizează următoarele noţiuni:
Suplimentar la fondurile proprii de nivel 1 de bază menţinute pentru
a respecta cerinţa de fonduri proprii prevăzută în actele normative
ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente fondurilor proprii ale
băncilor şi cerinţelor de capital, băncile sunt obligate să menţină un
amortizor de conservare a capitalului, constituit din fonduri proprii
de nivel 1 de bază, egal cu 2,5% din cuantumul total al expunerii la
risc a băncilor respective.
Băncile sunt obligate să menţină un amortizor anticiclic de capital
specific băncii, care este echivalent cu cuantumul total al expunerii
la risc a băncilor respective, înmulţită cu media ponderată a ratelor
amortizorului anticiclic calculată în conformitate cu secţiunea a 3-a
din prezentul capitol.
În baza criteriilor de identificare a societăţilor de tip O-SII din Republica
Moldova, Banca Naţională a Moldovei poate impune fiecărei societăţi de tip O-SII
din Republica Moldova, pe bază consolidată sau individuală, după caz, să menţină
un amortizor O-SII de până la 2% din cuantumul total al expunerii la risc.
O societate de tip O-SII din Republica Moldova este fie o bancă-mamă din
Republica Moldova, o societate financiară holding-mamă din Republica Moldova,
o societate financiară holding mixtă-mamă din Republica Moldova sau o bancă
din Republica Moldova, al cărei faliment sau a cărei funcţionare defectuoasă ar
putea declanşa un risc sistemic la nivel naţional.
Banca Naţională a Moldovei poate stabili un amortizor de risc sistemic, pentru a
preveni şi a diminua riscul sistemic nonciclic manifestat pe termen lung sau riscul
macroprudenţial şi care nu sunt acoperite de alte acte normative elaborate în
temeiul Legii nr.202 din 6 octombrie 2017 privind activitatea băncilor, în sensul de
risc de perturbare a sistemului financiar care poate să genereze consecinţe
negative semnificative pentru sistemul financiar şi pentru economia reală a
Republicii Moldova.