Curs 8

Lianti
 Lianti
• Lianţii sunt materiale naturale sau artificiale, utilizate pentru legarea
între ele a altor materiale, în vederea obţinerii de conglomerate
artificiale rezistente, elemente de construcţii sau structuri.
• Exista lianti minerali si lianti organici.
• Lianţii minerali se prezintă, de obicei, sub formă de pulberi care, în
amestec cu apa sau cu diferite soluţii, formează paste plastice care
aderă la suprafaţa altor materiale, se întăresc într-un timp util, prin
procese fizice sau fizico-chimice, iar după întărire nu prezintă variaţii
mari de volum.
• După provenienţă, lianţii minerali pot fi naturali şi artificiali.
• După modul de întărire şi comportarea ulterioară în contact cu apa,
lianţii minerali pot fi hidraulici şi nehidraulici.
 Lianti
• Unul din primii lianţi folosiţi de om a fost argila nearsă. Curând însă, a apărut necesitatea
folosirii unor lianţi cu performanţe mai bune, obţinuţi pe cale artificială.
• Probabil, primul din categoria lianţilor artificiali a fost ipsosul, urmat de varul aerian.
• Egiptenii au folosit un amestec de argilă cu ghips pentru construirea piramidelor şi a altor
monumente; ei preparau la acea dată şi mortare de ghips cu var.
• Unele piramide au fost construite utilizând mortar de var.
• Ceva mai târziu, lianţi capabili să reziste acţiunii apei au fost obţinuti prin adăugarea, în var,
de cărămizi sfărâmate, cenuşă vulcanică sau alte materiale active hidraulic, care ulterior sau
numit pozzolane.
• În anii ce au urmat s-a descoperit că arderea unui amestec de var cu o cantitate mai mare de
argilă dă naştere unui liant cu o bună rezistenţă la apă - astfel a apărut varul hidraulic.
• Utilizarea unui amestec de materii prime cu un conţinut mai mare de argilă a condus la
apariţia cimentului roman. Constructorii romani, utilizau pentru obţinerea de mortare
hidraulice, un amestec de var cu unele roci naturale şi cărămidă măcinată, sânge de vită, etc.
• În 1824, Joseph Aspdin, a brevetat în Anglia un procedeu privind fabricarea unui liant obţinut
prin arderea unui amestec de argilă şi calcar, până la expulzarea completă a CO 2. Aspdin l-a
denumit ciment portland, datorită asemănării sale cu roca portlandit. Ca proprietăţi însă,
acest liant era asemănător cimentului roman.
• Pozzuoli - localiatate în apropierea Vezuviului, unde s-a folosit cenuşa vulcanică ca adaos în
var; ulterior, materialele adăugate varului în scopul îmbunătăţirii comportării hidraulice a
varului s-au denumit pozzolane.
 Lianti minerali
• LIANŢI NEHIDRAULICI
• Lianţii nehidraulici formează paste care se întăresc şi rezistă numai în
mediu uscat. Structura lor de rezistenţă, în contact temporar sau
permanent cu apa, se degradează prin dizolvare sau prin trecerea în
starea iniţială de pastă; de aceea, se utilizează numai în construcţiile
care nu sunt supuse direct acţiunii apei.
• Lianţii nehidraulici sunt: naturali (argilele) şi artificiali (ipsosurile, varul
gras, cimentul magnezian, etc).
 Lianti minerali

• Lianţii hidraulici sunt lianţi care se întăresc după amestecarea

cu apa şi a căror rezistenţe mecanice cresc şi se păstrează chiar
şi la păstrarea în apă.
• Reprezentativi pentru lianţii hidraulici sunt cimentul portland
şi varietăţile lui, cimenturile aluminoase şi cele expansive,
varul hidraulic şi cimentul roman. Aceşti lianţi sunt utilizaţi în
construcţii îngropate sau deasupra solului sau în construcţii
subacvatice.
Argilele
• Definire. Clasificări.
• Argilele sunt roci sedimentare cu plasticitate mai mult sau mai
puţin evidentă. Sunt roci fin granulare, cu mărimea granulelor
mai mică de 0,005 mm.
• Caracterele structurale şi texturale ale argilelor sunt
determinate de dimensiunile granulelor, de natura
mineralogică a constituenţilor.
• Principalii componenţi chimici sunt hidroaluminosilicaţii ( . În
functie de natura hidroaluminosilicatului conţinut, argilele pot
Argilele
Argilele
 Argilele
• Imagine de microscopie electronica a caolinitului
 Argilele
• Structura montmorillonitului
 Argilele
• Argilele sunt de regulă amestecuri din mineralele mai sus
amintite (din care unul primează) şi conţin diferite impurităţi
(calcar, ghips, oxizi metalici, cuarţ, mică, feldspaţi, substanţe
organice).
• Preponderenţa unui anumit mineral imprimă argilelor proprietăţi
specifice. Astfel:
• argilele caolinitice, se caracterizează prin plasticitate şi contracţie
mai redusă, fiind indicate pentru industria ceramică;
• argilele montomorillonitice, se caracterizează prin plasticitate
ridicată, contracţie la uscare ridicată, sunt mai active, fiind
indicate ca liant şi ca materie primă la fabricarea cimenturilor.
• Argilele au o structură stratificată, formată din lamele (solzi) cu
grosimi de ordinul micronilor, cu compoziţii şi proprietăţi diferite,
în funcţie de natura mineralului predominant.
 Argilele
• Caracterul hidrofil si adsorbţia cationilor
•  
• Caracterul hidrofil şi adsorbţia cationilor sunt determinate de caracterul
electronegativ al particulelor argiloase.
• Aceasta se datorează faptului că plăcuţele extrem de mici de argilă, sunt frânturi
din reţeaua cristalină, la muchii, vârfuri, rămânând anioni cu valenţe nesatisfăcute,
ce imprimă un caracter electronegativ; apare astfel un macroanion argilos. Ionii
pozitivi prezenţi în apă vor fi adsorbiţi selectiv, în ordinea:
•   Al3  Mg 2  Ca 2  NH 4  K   Na   Li 
•
• Ionii pentru care există o afinitate mai mare din partea macroanionului argilos, îi
pot înlocui pe cei pentru care se manifestă o afinitate mai redusă.
• Capacitatea de hidratare a ionilor scade în ordinea:
•   Li   Na   K   NH 4  Mg 2  Ca 2  Al3
•
• astfel că cele mai groase pelicule de apă legată, din jurul particulelor de argilă, sunt
cele corespunzătoare cazului în care din apă au fost adsorbiţi ionii Li+, Na+, K+.
Grosimea acestor pelicule de apă influenţează puternic unele dintre proprietăţile
prezentate în continuare.
 Argilele
• Sensibilitatea la apă
•  
• Sensibilitatea la apă se manifestă prin schimbări importante ale
volumului argilei în funcţie de umiditatea mediului. În condiţii de
umiditate ridicată au loc scăderi importante ale caracteristicilor
mecanice, ajungându-se chiar până la anularea unora dintre ele.
• Micşorarea sensibilităţii la apă a argilelor se realizează prin stabilizare,
care se poate face prin mai multe metode:
• stabilizarea fizico-mecanică, ce constă în întreruperea continuităţii
peliculelor de apă prin amestecarea argilei cu materiale insensibile la
apă, numite degresanţi, cum sunt nisipul, pietrişul, criblura, cenuşa de
termocentrală;
 Argilele
• Stabilizarea prin hidrofobizare constă în amestecarea argilei cu
substanţe hidrofobizante, care se adsorb pe suprafaţa particulelor de
argilă cu gruparea hidrofilă şi cu cea hidrofobă spre exterior. Se
formează astfel un sistem cu caracter hidrofob, evitându-se atât
contracţia la uscare cât şi îmbibarea cu apă.
• Pentru hidrofobizare se folosesc soluţii sau emulsii de gudroane,
bitumuri, etc.

• Stabilizarea cu enzime
• Relativ noua se bazeaza pe actiunea unor molecule organice mari care
pot lega intre ele particulele de argila si diminua actiunea apei. Se
adauga amestecate cu apa pentru asigurarea umiditatii optime de
compactare.
 Argilele
• Stabilizarea fizico-chimică prin schimb cationic se face prin tratarea
argilei cu substanţe donoare de cationi Ca2+, în prezenţa apei, de
exemplu, clorura de calciu - CaCl2, ghipsul - , varul - , cimentul
portland. Argila conţine ioni de hidroniu care sunt schimbaţi cu ionii
de Ca2+ şi întrucât aceştia au tendinţă mai mare de reţinere a apei,
argila pierde mai greu apa adsorbită şi contracţia la uscare se reduce.
• Concomitent cu reacţiile de schimb ionic se pot forma şi compuşi
secundari care creează structuri de rezistenţă şi contribuie prin
aceasta la stabilizarea faţă de apă a argilei.
• Deoarece reacţia este reversibilă, pentru a mări durabilitatea
lucrărilor realizate din argilă astfel stabilizată (mai ales drumuri
secundare), este indicată retratarea periodică.
 Argilele
Stabilizarea pamanturilor cu var- lucrari pentru fundatii rutiere
 Argilele
• Stabilizarea cu ciment este eficientă deoarece acţionează atât prin
schimb cationic cât şi prin formarea unui schelet rezistent şi stabil faţă
de apă, dar este mai puţin economică. Argila nu trebuie să conţină
substanţe humice.
• Stabilizarea prin silicatizare se aplică argilelor marnoase (care conţin
si calcar) şi constă în tratarea lor cu o soluţie de silicat de sodiu. Gelul
de acid silicic (rezultat din hidroliza silicatului de sodiu) reacţionează
cu ionii de calciu, formând compuşi complecşi, stabili faţă de apă şi
care contribuie la formarea unei structuri de rezistenţă. Metoda se
utilizează mai ales prin injectarea silicatului de sodiu în terenurile
argiloase ce urmează a fi stabilizate.
• Utilizarea acestei metode se face pe baza unor studii tehnico-
economice, ţinând seama de costul ridicat al silicatului.
Argilele
 Argilele
• Stabilizarea prin electroosmoză se aplică terenurilor argiloase
îmbibate cu apă, pe care sunt executate construcţii, în vederea
consolidării lor.
• Metoda constă în introducerea în terenul argilos a unor
electrozi metalici prin care trece un curent electric continuu,
determinând migrarea apei spre catod, de unde se evacuează.
• De multe ori se execută şi o stabilizare mixtă având în vedere
atât condiţiile de exploatare, cât şi de factorii tehnico-
economici.

SiO32
 Argilele
• Domeniile de utilizare ale argilelor
• Argilele ca atare sau stabilizate, au următoarele utilizări:
• ca liant la prepararea mortarelor de argilă pentru zidării la construcţii slab
solicitate;
• ca adaos la mortarele de ciment, pentru mărirea lucrabilităţii;
• la realizarea blocurilor de zidărie nearse, pentru construcţii slab solicitate;
• la executarea unor drumuri de trafic redus sau a fundaţiilor şoselelor de
mare circulaţie, la care îmbrăcămintea rutieră se execută din beton asfaltic
sau de ciment ;
• la executarea unor construcţii hidrotehnice şi de hidroamelioraţii (baraje
uşoare, diguri, ecrane impermeabile, taluzări, canale, etc);
• pentru injectări în fisurile unor terenuri stâncoase, pentru impermeabilizare;
• la stabilizarea terenurilor argiloase de fundaţie pentru construcţii sau
învecinate unor construcţii (aeroporturi, construcţii industriale);
• ca materie primă în industria ceramică;
• ca materie primă în industria cimentului.
 Lianţi pe bază de ghips
• Ipsosuri: Definiţie. Principii de obţinere
•  
• Ipsosurile sunt lianţi nehidraulici artificiali, fabricaţi din ghips, prin
procese de deshidratare şi disociere termică.
• Materia primă supusă unei încălziri progresive, prezintă următoarele
transformări:
•   t 1700 C 170 3000 C 500 7000 C
CaSO 4  2H 2 O     CaSO 4  0,5H 2 O     CaSO 4     
• dihidrat semihidrat anhidrit III
• 9000 C 12000
CaSO 4    CaSO 4  CaO  SO3    CaSO 4
• anhidrit II ipsos de pardoseală anhidrit I
• În funcţie de temperatura, durata şi condiţiile de deshidratare, de
calitatea materiei prime, se obţin următorii lianţi: ipsosul pentru
construcţii, ipsosul de mare rezistenţă, ipsosul de pardoseală, etc.
 Lianţi pe bază de ghips
• În funcţie de temperatura, durata şi condiţiile de deshidratare, de calitatea
materiei prime, se obţin următorii lianţi: ipsosul pentru construcţii, ipsosul
de mare rezistenţă, ipsosul de pardoseală, etc.
• Semihidratul, constituient principal al ipsosului, prezintă două forme
polimorfe şi , formarea uneia sau alteia depinzând de condiţiile de fabricare.
Forma (proprie ipsosului de mare rezistenţă) se formează în prezenţa apei
lichide şi la presiune mai mare decât cea atmosferică (1,2 - 1,6 atm.), iar
forma (proprie ipsosului de construcţii) - în atmosferă obişnuită şi la
presiune normală. Cele două forme polimorfe au structuri şi proprietăţi
diferite.
• În ipsosul de mare rezistenţă, cristalele de semihidrat datorită condiţiilor de
formare, sunt mari, bine dezvoltate; în ipsosul de construcţii, semihidratul
este format din cristale mici, friabile. Semihidratul necesită o cantitate mai
mică de apă, pentru obţinerea pastei de consistenţă normală (20 -
30ml/100g) şi conduce la produse compacte şi cu rezistenţe mecanice mari.
• Semihidratul necesită o cantitate mai mare de apă pentru pasta de
consistenţă normală (40 - 50ml/100g); produsele întărite sunt poroase şi au
rezistenţe mecanice mai mici.
Lianţi pe bază de ghips
 Lianţi pe bază de ghips
• Ipsosul pentru construcţii
•  
• Ipsosul pentru construcţii se obţine prin deshidratarea parţială a
ghipsului la temperaturi de 180 - 2000C, componentul de bază fiind
semihidratul al sulfatului de calciu şi cantităţi reduse de anhidrit II
solubil - CaSO4.
•  
• Priza şi întărirea ipsosului pentru construcţii 
• Ipsosul pentru construcţii se prezintă ca un material pulverulent, cu o
culoare variind de la alb la gri deschis şi care prin amestecare cu apa
formează o pastă plastică, a cărei vâscozitate creşte rapid, până la
transformarea într-un material rigid şi rezistent. Aceasta se datoreşte
proceselor fizice de dizolvare în apă a semihidratului (solubilitate
10g/l) şi a anhidritului solubil şi rehidratării lor, cu transformare în ,
conform reacţiei:
•   CaSO 4  0.5H 2 O  1.5H 2 O  CaSO 4  2H 2 O
 Lianţi pe bază de ghips
• Deoarece dihidratul care se formează, are o solubilitate redusă (2 g/l),
soluţia devine suprasaturată şi începe să cristalizeze.
• Cristalele de sulfat de calciu dihidratat cresc în dimensiuni, ajungând la
mărimi specifice sistemelor coloidale (mărimea dispersoizilor coloizi 10-7 -
10-9 m) stadiu în care pasta are o bună plasticitate şi poate fi uşor prelucrată.
• Această perioadă este, însă, de scurtă durată datorită creşterii cantităţii de
cristale şi dezvoltării lor, a consumării unei bune părţi din apa adăugată
iniţial, până la formarea unei împâslituri de cristale aciculare şi, ca urmare,
pasta îşi pierde treptat plasticitatea, devenind rigidă (sfârşitul prizei).
• Perioada de timp în care vâscozitatea pastei este cuprinsă între anumite
limite, stabilite convenţional, se numeşte timp de priză şi se exprimă în
unităţi de timp. Ipsosul pentru construcţii are o priză rapidă, timpul de
început de priză fiind de câteva minute (minimum 4 minute), iar sfârşitul
prizei înainte de 30 minute.
• Reamestecarea ipsosului cu apa, după sfârşitul prizei, determină o scădere
importantă a rezistenţelor mecanice, deoarece se distrug legăturile dintre
cristale.
 Lianţi pe bază de ghips
• Urmează perioada de întărire, datorită evaporării excesului de apă folosită la
amestecare şi cristalizării sulfatului de calciu dihidratat care mai există în soluţie, care
contribuie la sudarea cristalelor între ele.
• Perioada de întărire se caracterizează prin creşterea rezistenţelor mecanice, care
ating valori maxime cand s-a eliminat toată apa liberă din produs (aprox. 7 zile).
• Procesele fizico - chimice din timpul prizei şi întăririi ipsosului sunt exoterme, iar în
timpul întăririi, se produce o uşoară creştere de volum (cca. 1 %).
• Procesele de hidratare ale semihidratului şi anhidritului sunt influenţate, în mare
măsură, de factorii care modifică fie solubilitatea celor doi constituenţi ai ipsosului,
sau a dihidratului (ghipsului), fie viteza reacţiei de hidratare sau a procesului de
cristalizare a
• Solubilitatea şi viteza de hidratare sunt influenţate pozitiv de creşterea suprafeţei
specifice a liantului şi de prezenţa unor electroliţi (NaCl, MgCl2, Na2SO4, NaNO3, etc).
• Solubilitatea şi viteza de hidratare sunt favorizate de creşterea temperaturii
sistemului ipsos - apă până la 40 - 600C. Creşterea temperaturii peste 600C conduce la
frânarea sau chiar la stoparea proceselor de hidratare.
• Substanţe ca Na2CO3, silicatul de sodiu, varul gras, glicerina, gelatina, cleiul de oase,
acidul citric şi citratul de sodiu, zaharuri, alcoolul polivinilic, sunt întârzietori de priză.
 Lianţi pe bază de ghips
• Proprietăţile ipsosului întărit
•  
• Pasta întărită de ipsos pentru construcţii, este un material cu
densitate aparentă de circa 1000 kg/m3 şi o porozitate mare, circa 50 -
60%, ca urmare a evaporării unei mari cantităţi din apa folosită la
prepararea pastei.
• Datorită porozităţii ridicate produsele din ipsos au proprietăţi
termoizolante şi fonoizolante foarte bune.
• De asemenea, produsele din ipsos întărit se comportă bine la
acţiunea focului, fiind utilizate ca material de protecţie împotriva
incendiilor.
• Pasta întărită de ipsos pentru construcţii are rezistenţe mecanice
moderate, în funcţie de calitatea lui şi de porozitate, rezistenţa la
compresiune (7 zile) este de 70 - 90 daN/cm2, iar rezistenţa la
tracţiune (7 zile) de 20 - 25 daN/cm2.
 Lianţi pe bază de ghips
• Rezistenţele mecanice scad foarte mult în mediu datorită acţiunii
dizolvante a apei (un conţinut în umiditate de 10 - 15 % determină o
scădere a rezistenţelor mecanice de circa 50 %). De aceea, se
utilizează numai în încăperi unde umiditatea relativă atmosferică este
mai mică de 60 %.
• Pentru îmbunătăţirea comportării la umiditate a ipsosului, se iau
măsuri pentru reducerea porozităţii şi solubilităţii. În acest scop se
recomandă amestecarea ipsosului cu cantităţi reduse (mai puţin de 10
%) de ciment portland, zgură de furnal granulată, un amestec de var şi
adaosuri hidraulice sau unele substanţe hidrofobe.
• Rezultate bune se pot obţine prin acoperirea suprafeţei produselor
din ipsos cu pelicule sau straturi din materiale hidrofobe (vopsele din
ulei, bitum, parafină, materiale din polimeri organici, etc).
 Lianţi pe bază de ghips
• Ipsosul are un efect puternic coroziv (datorită pH – ului inferior
valorii necesare pentru pasivizarea armăturii) asupra armăturilor
din oţel obişnuit cu care vine în contact.
• Pentru a evita corodarea armăturilor, ipsosul se amestecă cu
circa 20 % pastă de var (în scopul ridicării pH-ului soluţiei
intergranulare) sau se protejează armăturile de oţel prin
acoperirea cu straturi metalice rezistente în aceste condiţii
(zincare).
• Ipsosul nu se poate asocia sau amesteca cu cimentul portland în
proporţie mai mare de 10 %, deoarece reacţionează cu unii
componenţi mineralogici ai acestuia formând produşi expansivi
(expansiune sulfatică). Din aceleaşi motive nu se poate aplica
direct pe betonul de ciment.
 Lianţi pe bază de ghips
• Utilizările ipsosului pentru construcţii
•  
• Ipsosul pentru construcţii se utilizează singur sau în amestec cu var la
prepararea gleturilor, pentru unele lucrări de reparaţii, pentru pozarea
instalaţiilor electrice sau aplicat pe plase de rabiţ (galvanizat), pentru
mascarea conductelor instalaţiilor sanitare.
• Mortarele din ipsos trebuie să fie grase (dozaj mare de ipsos), deoarece
ipsosul nu se poate amesteca cu o cantitate mare de nisip, din cauza slabei
aderenţe între cele două materiale.
• Datorită prizei rapide, pastele şi mortarele de ipsos se prepară numai în
cantităţi strict necesare sau se folosesc întârzietorii de priză.
• Gleturile de ipsos, alcătuite din straturi subţiri de pastă, se utilizează pentru
finisarea tencuielilor interioare sau se aplică direct pe suprafaţa pereţilor sau
planşeelor (eliminând tencuielile obişnuite) obţinându-se suprafeţe continue
şi netede.
• Ipsosul se mai întrebuinţează la confecţionarea diferitelor ornamente pentru
decorări interioare şi în industria ceramică, la confecţionarea tiparelor pentru
ceramica fină, fabricarea gips-cartonului etc.
 Lianţi pe bază de ghips
• Datorită unor calităţi - viteză mare de întărire, densitate aparentă
redusă, capacitate termo şi fonoizolatoare, incobustibilitate - ipsosul
se utilizează singur sau cu diferite agregate minerale sau vegetale
(zgura de cazan, zgura expandată, rumeguş, puzderii de in şi cânepă)
la confecţionarea de elemente prefabricate (blocuri, plăci, panouri,
fâşii) întrebuinţate la executarea pereţilor despărţitori în încăperi cu
umiditate relativă mai mică de 60 %. Pentru încăperi cu umiditate mai
ridicată, se vor utiliza numai după luarea măsurilor recomandate
pentru mărirea stabilităţii faţă de apă.
• Plăcile şi fâşiile pot fi pline, perforate sau cu goluri.
• Prin introducerea în pastă a unor substanţe spumante se obţine
ipsosul celular cu capacitate ridicată de izolare termică.
• Pot fi realizate elemente prefabricate, cu rezistenţe mecanice
superioare, prin armarea dispersă a ipsosului cu fibre de sticlă E.
 Lianţi pe bază de ghips
• GFRG – ipsos armat cu fibre de sticla, elemente pentru pereti
interiori
 Lianţi pe bază de ghips
• Alti lianţi din ghips
•  
• Ipsosul pentru modelaj se fabrică la fel cu cel pentru construcţii, însă din materie
primă mai curată (este deci mai alb) şi este mai fin măcinat.
• Se utilizează pentru ornamente interioare, pentru mulaje, forme de turnare pentru
produse ceramice de porţelan şi faianţă.
• Ipsosul de mare rezistenţă - format preponderent din semihidrat, are rezistenţe
mari, cea la compresiune putând atinge 400 daN/cm2, la 7 zile.
• Rezistenţele mari, porozitatea mai mică, îl fac utilizabil în obţinerea de prefabricate
(fâşii pentru pereţi despărţitori, elemente decorative, planşee false).
• Ipsosul de pardoseală se obţine prin arderea ghipsului la temperaturi peste 9000C şi
este un amestec de anhidrit insolubil şi oxid de calciu (rezultat din disocierea
sulfatului de calciu) care are şi rolul de activator. Se poate compacta foarte bine în
timpul prizei, care este lentă, rezultând produse cu rezistenţe mecanice mai mari.
• Se utilizează la executarea pardoselilor interioare, care, datorită măririi volumului în
urma hidratării, se pot realiza fără rosturi. Se mai foloseşte la executarea mortarelor
pentru tencuieli interioare, precum şi la executarea elementelor prefabricate.
 Varul nehidraulic
• Definiţie. Principii de obţinere.
•  
• Varul, ca atare sau în amestec cu pulberi silicioase active (puzzolane), este un
liant utilizat încă din antichitate (grecii şi romanii).
• Bazele fabricării moderne s-au pus, însă, la sfârşitul secolului XIX.
• Varul aerian se obţine prin calcinare, până la disocierea totală a calcarelor cu
grad înalt de puritate ( CaCO3>95%). Produsul rezultat este, în principal, oxid de
calciu (CaO cristalizat hexagonal).
• Varul gras este un liant nehidraulic, obţinut prin decarbonatarea calcarelor
(pietrei de var ), cu un conţinut minim de 95 % CaCO 3, prin arderea în cuptoare
industriale, la temperaturi de 1000 - 1200 0C, obţinându-se varul bulgări,
conform reacţiei:
t  898 o C
•   CaCO3    CaO  CO 2 
• ( + 178 kJ/mol )
• Deşi reacţia de disociere termică începe la circa 600 0C, industrial se utilizează
temperaturi mult mai mari pentru creşterea vitezei de reacţie.
•  
 Varul nehidraulic
• Structura cristalină hexagonală a calcarului se păstreză prin ardere la
1100 - 12000C, astfel că oxidul de calciu rezultat este poros ( ) şi
reacţionează uşor cu apa. Dacă temperatura de ardere depăşeşte
această limită, se obţine varul “supraars“, care cristalizează în sistemul
cubic, foarte compact ( ), care reacţionează mult mai lent cu apa.
• Varul bulgări, în contact cu umiditatea şi cu bioxidul de carbon din
atmosferă, se hidratează (autostingere) şi se carbonatează,
transformându-se într-o pulbere fără proprietăţi liante.
• De aceea, transportul şi depozitarea varului bulgări se face în condiţii
corespunzătoare, ferindu-l de umezire şi impurificare.
• Varul nestins măcinat este produsul obţinut prin măcinarea în mori cu
bile a varului bulgări.
 Varul nehidraulic
• Varul stins se obţine prin tratarea varului cu apă, operaţie numită stingerea varului
şi care se desfăşoară conform reacţiei:
•   CaO  H O  Ca (OH)
2 2
• (-65 kJ/mol)
• Stingerea varului este influenţată de condiţiile de stingere: prezenţa oxizilor
alcalini frânează hidratarea oxidului de calciu, iar unele săruri o accelerează;
amestecarea energică măreşte viteza de stingere; creşterea temperaturii până la
1000C accelerează procesul de stingere, depăşirea acestei temperaturi micşorând
viteza reacţiei cu apa.
• Reacţia exotermă de hidratare a CaO se produce cu o creştere mare de volum (300
- 400 %), provocând pulverizarea materialului. În funcţie de cantitatea de apă
folosită la stingere, se obţine: varul stins în praf sau varul stins în pastă.
• Varul stins în praf se obţine prin stingerea cu o cantitate limitată de apă (cca. 64 %)
şi se poate realiza prin procedee mecanice sau manuale. Deoarece căldura
degajată este suficientă pentru aprinderea materialelor combustibile, sunt
necesare măsuri de prevenire a incendiilor. Datorită vaporilor de apă supraîncălziţi
şi toxicităţii pulberii de Ca(OH)2, trebuie acordată o atenţie specială măsurilor de
protecţie a muncii.
 Varul nehidraulic
• Varul stins în pastă se obţine prin tratarea cu apă în exces (cca. 200 - 300
%). Stingerea în pastă se poate realiza manual sau mecanizat, utilizându-
se stingătoare de tipul malaxoarelor.
• Datorită cantităţii mari de apă, se formează la început laptele de var
(suspensie de var în soluţie saturată de hidroxid de calciu) care ulterior,
prin scăderea fazei lichide, se transformă în pastă de var, cu structură de
gel.
• Pasta de var este formata din micele alungite de hidroxid de calciu,
înconjurate de pelicule de apă, grupate într-o reţea tridimensională,
golurile fiind umplute cu o soluţie saturată de hidroxid de calciu.
Peliculele de apă care înconjoară cristalele de hidroxid de calciu, conferă
plasticitate pastei de var.
• În cazul stingerii manuale, pasta de var trebuie păstrată câteva săptămâni
pentru desăvârşirea stingerii. În caz contrar, acest proces poate avea loc
după punerea în lucrare a varului, provocând expansiuni locale şi deci
deteriorări, care se manifestă mai accentuat la tencuieli (împuşcături).
 Varul nehidraulic
• Întărirea varului
•  
• Deoarece varul este utilizat ca liant în unele mortare în continuare va fi
tratată întărirea acestora.
• Întărirea mortarelor de var pe suport poros este rezultatul unor procese fizice
şi chimice.
• Procesul fizic are loc imediat după aplicarea mortarului şi constă în
deshidratarea prin adsorbţia apei de către suportul poros. Mortarul îşi pierde
plasticitatea şi se rigidizează. Datorită prezenţei nisipului, contracţia nu este
proporţională cu cantitatea de apă pierdută, mortarul rămânând parţial poros.
• Procesul chimic care urmează este de lungă durată şi constă în carbonatarea
varului cu bioxidul de carbon din atmosferă, conform reacţiei:
•  
• Ca (OH)  CO  CaCO  H O
2 2 3 2
• Cristalele de carbonat de calciu, bine concrescute şi aderente la suprafaţa
nisipului şi suportului, conferă mortarelor de var rezistenţe mecanice şi
stabilitate faţă de apă.
 Varul nehidraulic
• Domenii de utilizare a varului gras
•  
• Varul gras se utilizează la:
• confecţionarea mortarelor pentru zidărie şi tencuieli, ca liant unic sau mixt
(ipsos-var, ciment-var);
• pigment alb în vopsele de apă (zugrăveli);
• realizarea suspensiilor de bitum filerizat;
• stabilizarea terenurilor argiloase.
• Varul stins în praf se foloseşte la executarea tencuielilor şi zugrăvelilor
decorative precum şi ca filer în unele produse pe bază de bitum.
• Varul nestins măcinat se utilizează la fabricarea betonului celular autoclavizat
(BCA), precum şi la prepararea pe şantier a unor mortare puse în lucru pe timp
friguros, când căldura degajată prin fenomenul de stingere, împiedică
îngheţarea apei (mortare calde).
• Varul gras se mai utilizează ca activator bazic al unor materiale hidraulice ca:
trass, zgură metalurgică, cenuşă de termocentrală, pentru obţinerea unor lianţi,
a unor materiale de zidărie, etc.
 Varul nehidraulic
În funcţie de conţinutul în CaO (şi, deci, în natura
materiei prime), se deosebesc mai multe tipuri de varuri
aeriene (nehidraulice):
Varul dolomitic se obţine prin calcinarea calcarului
dolomitic la temperaturi de 800 –1000oC.
Tip de var Conţinut de CaO+MgO (%) Conţinut în MgO
(%)
Var calcic - CL 90 >90 <5

Var calcic - CL 80 >80 <5

Var calcic - CL 70 >70 <5

Var dolomitic - DL 85 >85 >30

Var dolomitic - DL 80 >80 >5

 LIANŢI HIDRAULICI
•  
• Varul hidraulic
•  
• Varul hidraulic este un produs format prin arderea moderată (900 - 1000oC) a
calcarelor mărnoase (6 - 20% argilă).
• Oxidul de calciu format prin descompunerea calcarului, reacţionează parţial în
stare solidă cu SiO2, Al2O3, Fe2O3, proveniţi din argilă, cu formare de silicaţi,
aluminaţi şi feriţi de calciu.
• În varul hidraulic există şi o cantitate importantă de CaO liber, care se stinge în
prezenţa apei.
• Procesele de priză şi întărire ale varului hidraulic se desfăşoară parţial după cele
ale varului nehidraulic, parţial conform celor care se vor trata la cimentul portland.
• Varul hidraulic se poate utiliza pentru obţinerea de mortare în lucrări exploatate
atât în mediul uscat cât şi în mediul umed, cât şi pentru unele betoane de marcă
mică.
• Este produs în ţară în mai multe sortimente, notate HL2, HL3.5, HL5, cifrele
reprezentând clasele de rezistenţă, exprimate în N/mm2, putând conţine şi
puzzolane naturale şi aditivi.
 Cimentul roman
•  
• Cimentul roman este un liant hidraulic obţinut prin măcinarea
produsului format prin arderea fără clincherizare a marnelor
(amestec natural de calcar cu minimum 25% argilă), la
temperaturi de 1000 - 1100oC, adaosuri active şi ghips
(max.5%). Componenţii sunt silicaţi, aluminaţi şi feriţi de
calciu, identici cu cei din varul hidraulic, iar conţinutul în CaO
liber trebuie să fie cât mai redus, pentru ca liantul să nu se
stingă la amestecarea cu apa.
• Cimentul roman se poate utiliza pentru mortare, betoane de
marcă mică şi materiale pentru zidărie întărite prin tratamente
hidrotermice.
• Folosit in prezent la restaurari.
Cimentul portland
• Cimentul portland este liantul hidraulic cel mai utilizat în
realizarea construcţiilor de orice fel.
• Se utilizează în cantităţi mari ca liant în betoane simple şi
armate, monolit sau prefabricate precum şi în mortare.
• Este un material pentru a cărui fabricare se consumă o
cantitate foarte mare de energie, procesul tehnologic punând,
în general, probleme tehnice deosebite din punct de vedere al
protecţiei mediului.
• Datorită preţului şi problemelor generate de fabricarea lui,
cimentul portland trebuie folosit raţional, în conformitate cu
compoziţia şi proprietăţile sale.
 Cimentul portland
• Compoziţia chimică a cimentului portland
•  
• Cimentul portland se obţine prin măcinarea avansată a clincherului, eventual cu unele
adaosuri şi ghips în proporţie de până la 4%, exprimat ca SO3, din masa cimentului.
• Clincherul portland este un material hidraulic artificial, ce conţine peste două treimi
din masă, silicaţi de calciu, restul conţinând compuşi cu oxid de aluminiu, oxid de fier
şi alţi oxizi.
• Raportul dintre masa CaO şi a SiO2 din clincher, trebuie să fie mai mare dec ât doi.
• Compoziţia oxidică a clincherelor portland uzuale este prezentata în tabelul 3.
•   Component oxidic %

CaO 60 - 67

SiO2 19 - 24

Al2O3 4-7

Fe2O3 2-6

MgO <5

Oxizi alcalini 1
Cimentul portland
• Clincherul rezultă prin arderea până la temperaturi de 1400 - 1500oC, a
amestecului de materii prime, urmată de răcirea în aer.
• Se prezintă ca o rocă compactă, cu porozitate sub 8% şi culoare variind,
în cazul cimentului portland uzual, de la cenuşiu la negru.
• Ghipsul este adăugat pentru reglarea timpului de priză; clincherul fin
măcinat face priză în câteva minute, fiind astfel foarte greu de utilizat ca
liant în betoane şi mortare.
• Adaosurile utilizate în cimentul portland pot fi inerte, hidraulic active
sau cimentoide şi vor fi prezentate pe larg în cadrul secţiunii ce se referă
la cimenturile cu adaos.
• Compoziţia chimică a clincherului este util a se exprima sub forma
conţinutului procentual în elemente chimice, calculate ca oxizi -
compoziţia oxidică.
• Caracterizarea clincherelor se poate face şi cu ajutorul unor corelaţii
între conţinutul procentual în diferiţii oxizi componenţi, numite moduli.
• Din punct de vedere al utilizatorilor, mai importante sunt
modulul de silice MSi şi modulul de alumină MAl :
%SiO 2
•   M Si 
%Al2O 3  %Fe2 O 3
•
%Al O
• M Al  %Fe2O3
2 3
• Modulul de silice oferă informaţii asupra raportului cantitativ
dintre silicaţii de calciu şi fazele aluminatice, feritice şi
feritaluminatice din clincher.
• Modulul de alumină ofera informaţii despre ponderea fazelor
aluminatice, feritice şi feritaluminatice din clincher.
• Cimentul portland normal este caracterizat de valori ale MSi
între 1.8 şi 3 şi MAl între 1.4 şi 3.5.
• Compoziţia mineralogică a clincherelor portland
•  
• Oxizii componenţi ai clincherului se combină între ei la temperaturi înalte
rezultând diferiţi compuşi; pentru descrierea mai uşoară a acestora, prin
formule, se utilizează prescurtări: CaO=C, SiO2=S, Al2O3=A, Fe2O3=F.
• Principalii silicaţi prezenţi în clincherul portland sunt cei de calciu: C3S=
C2S= ; aluminaţii sunt prezenţi sub formă de C3A, C12A7, iar feriţii se găsesc
ca şi C2F.
• Aceşti compuşi nu se găsesc în stare chimic pură, la temperaturile din
cuptor şi în prezenţa impurităţilor, formându-se soluţii solide.
• În compoziţia mineralogică a clincherelor portland intră în principal alitul,
belitul, celitul, aluminatul tricalcic şi faza vitroasă; pot fi prezente calcea
liberă şi periclazul (MgO), precum şi unii compuşi conţinând alcalii, toate
sub denumirea de faze subsidiare.
• Alitul este constituientul mineralogic principal al cimentului
portland.
• Este o soluţie solidă a C3S cu cantităţi mici de MgO şi compuşi
ai Al2O3.
• Se prezintă sub formă de cristale bine formate.
• Există în mai multe forme cristaline, stabile în anumite
intervale de temperatură.
• Este incongruent în fază solidă, la 1250oC, descompunându-se
în şi CaO. De aceea, pentru a se împiedica descompunerea lui,
clincherul trebuie răcit brusc de la temperaturi de 1400 –
1450oC la sub 1200oC.
• Belitul este o fază cristalină a cărei compoziţie de bază este C2S.
• Se prezintă sub formă de cristale gălbui cu forme rotunjite.
• Silicatul dicalcic există în mai multe stări polimorfe, transformările
polimorfe, la răcire, având loc la temperaturile prezentate în schema:
•  
14205o C ' 116010o C ' 680630o C 500o C
•     H    L      
• Dintre acestea, forma gamma este practic inertă în raport cu apa,
apariţia C2S sub această formă în clincher trebuind să fie împiedicată.
• Menţinerea în clincher, a formelor de temperatură înaltă se realizează
prin adaosul unor substanţe şi prin răcirea bruscă în zona
temperaturii de tranziţie gamma-beta.
• Din cele prezentate, rezultă că faza belitică este o soluţie solidă
conţinând în principal forma alfa si beta şi precum şi mici cantităţi
din alte substanţe din clincher (6 – 7%).
• Celitul reprezintă faza feritaluminatică din clincherul portland.
• Are o compoziţie chimică, specifică soluţiilor solide C2A - C2F, ce variază în limite
largi. Astfel, în clincherele bogate în Fe2O3, compoziţia celitului se apropie de
C2F, în timp ce în cele bogate în alumină poate ajunge la C6A2F ( 2C2AC2F) şi
chiar la C8A3F (3C2AC2F ).
• Se prezintă sub formă de cristale de culoare închisă, ce umplu, alături de
aluminatul tricalcic şi faza vitroasă spaţiile dintre cristalele de alit şi belit.
•  
• Aluminatul tricalcic (C3A) apare sub formă de cristale cu structură cristalină
cubică. În prezenţa unor cantităţi mari de impurităţi alcaline, poate cristaliza
ortorombic.
•  
• Faza vitroasă rezultă din topitura formată la temperaturile înalte din cuptor,
care nu a putut cristaliza datorită răcirii rapide a clincherului. Cantitatea de fază
vitroasă, depinde de viteza de răcire a clincherului, putând ajunge într-un
clincher portland normal, până la 22%.
• Calcea (CaO) liberă, este rar întâlnită în cantităţi semnificative în clincherele
portland moderne. Poate apare datorită unei dozări necorespunzatoare a materiilor
prime, sau a unei arderi incorecte.
• CaO liber din ciment este cristalizat cubic şi are o reactivitate redusă faţă de apă,
putând, prin hidratare întârziată, cu mărire de volum, să producă umflături în
betonul sau mortarul în care a fost utilizat ca liant.
•  
• Periclazul (MgO) apare în clincherul portland când cantitatea de oxid de magneziu
depăşeşte 4%, în amestecul de materii prime. La fel ca şi calcea liberă poate
reacţiona întârziat cu apa, provocând inconstanţă de volum.
•  
• Compuşi conţinând oxizi alcalini se regăsesc ca sulfaţi, compuşi ternari împreună cu
Ca şi Al, sau soluţii solide cu C3A sau compuşii silicatici.
• În cantităţi mari oxizii alcalini pot provoca descompunerea C3S sau alte dificultăţi
tehnologice,astfel încât prezenţa lor în materiile prime este limitată.
• Existenţa lor în ciment poate conduce la reacţii alcalii-agregate însoţite de
degradarea lucrărilor de beton.
• Ponderile compuşilor mineralogici principali ai clincherului portland normal sunt :
• silicat tricalcic - : 37.5 - 60%
• silicat bicalcic - : 15 - 37.5%
• aluminat tricalcic - : 7 - 15%
• feritaluminat tetracalcic - : 10 - 18%
• Compoziţia mineralogică a clincherului este determinantă pentru proprietăţile
cimentului; de aceea, cunoaşterea acesteia este importantă atât pentru
producător cât şi pentru utilizator.
• Compoziţia mineralogică a clincherului poate fi stabilită:
• prin calcul, pornind de la compoziţia oxidică, determinată prin analiză chimică,
utilizând formule de calcul cum sunt cele ale lui Bogue, pentru răcirea de echilibru
a clincherului, respectiv ale lui Dahl, pentru răcirea de neechilibru;
• prin determinări de microscopie optică.
• Este de subliniat că, pulberea cu aspect omogen la un examen macroscopic, care
este cimentul portland, este alcătuită din granule de diferite dimensiuni, fiecare
granulă fiind constituită din compuşi mineralogici cristalizaţi, în general alit, belit şi
celit, înconjuraţi de o masă vitroasă.
• Obţinerea cimentului portland
•  
• După cum rezultă din cele prezentate până aici, obţinerea cimentului
portland presupune două etape principale: obţinerea clincherului şi
măcinarea lui cu adaosurile corespunzătoare.
• Materiile prime principale sunt calcarul şi argila; se utilizează deseori şi
marnele - amestecuri naturale de argilă şi calcar, în diferite proporţii.
• Pentru realizarea compoziţiei mineralogice specifice clincherului portland
normal, materiile prime trebuie să conţină calcar în proporţie de 75 - 77%
şi argilă 23 - 25%.
• Pentru corectarea compoziţiei amestecului de materii prime, se utilizează
diatomitul, ca sursă de SiO2 aproape pur, alumina, ca sursă pentru Al2O3 şi
cenuşa de pirită pentru Fe2O3.
• Se folosesc, de asemenea, şi substanţe mineralizatoare, cu rol în
accelerarea procesului de obţinere a clincherului.
• De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe procedeee de obţinere a
clincherului, ce se deosebeau în principal prin modul de preparare al
amestecului de materii prime.
• Procedeul umed foloseşte măcinarea umedă a calcarului şi argilei, rezultând o
pastă foarte bine omogenizată care era arsă apoi în cuptorul rotativ.
• În procedeul uscat, folosit pe scară largă în prezent, măcinarea şi omogenizarea
materiilor prime se face în stare uscată, obţinându-se importante economii de
energie (prin eliminarea căldurii necesare pentru evaporarea apei din pastă).
• Etapele procesului tehnologic de obţinere a clincherului prin procedeul uscat
sunt:
• extragerea şi pregătirea (concasare) materiilor prime;
• dozarea materiilor prime;
• măcinarea şi uscarea materiilor prime;
• omogenizarea amestecului de materii prime (făina);
• arderea făinii în cuptorul rotativ;
• răcirea clincherului şi depozitarea lui.
• Procesele fizico-chimice ce conduc în final la obţinerea clincherului sunt
complexe.
• Aceste procese încep să se desfăşoare în schimbătoarele de căldură,
unde amestecul este preîncălzit de gazele de ardere ce au ieşit din
cuptorul rotativ, continuă de-a lungul cuptorului rotativ, odată cu
creşterea temperaturii şi se sfârşesc odată cu răcirea bruscă la ieşirea
din cuptor.
• Reacţiile decurg în sistem eterogen solid-solid până la zona de
clincherizare; după 1250-1300oC intervine şi topitura, reacţiile
decurgând în sistem eterogen solid-lichid şi în topitură.
• Clincherul se obţine sub formă de granule cu dimensiuni de până la
câţiva centimetri.
• Acestea sunt introduse într-o moară cu bile împreună cu ghips (calculat
funcţie de conţinutul în C3A) şi eventualele adaosuri.
• Fineţea de măcinare uzuală a cimentului, exprimată prin suprafaţa
specifică, măsurată prin metoda Blaine este între 2500 şi 5000cm2/g.
 Hidratarea cimentului portland
• Reactia cimentului Portland cu apa
• Proprietăţile liante ale cimentului portland se manifestă numai după amestecarea
acestuia cu apa; prin reacţia chimică dintre ciment şi apă apar compuşi ce asigură
rigidizarea şi întărirea pastei.
• Reacţiile dintre ciment şi apă sunt specifice sistemelor eterogene solid-lichid.
• Pasta de ciment cu 30% apă, închisă într-un recipient ermetic, pentru a nu se
evapora apa, se transformă într-un corp mat, aspru la pipăit, cu aspect de piatră.

• În privinţa modului în care se desfăşoară hidratarea cimentului portland –

mecanismul de hidratare, există mai multe teorii, două dintre ele fiind prezentate
în continuare:
• hidratarea prin soluţie presupune dizolvarea compuşilor anhidri din ciment, prin
trecerea ionilor componenţi în soluţie, suprasaturarea acesteia în componenţii
unor hidrocompuşi cu solubilitate scăzută urmată de precipitarea acestora.
Procesul este caracterizat de o reorganizare totală a materiei anhidre, incluzând
apa din mediu;
• hidratarea topochimică presupune că reacţia are loc la suprafaţa compuşilor
anhidri, prin reorganizarea locală a materiei cu includerea apei din soluţia
intergranulară.
• În primele faze ale hidratării mecanismul de hidratare prin soluţie
pare mai plauzibil.
• Procesul de hidratare al cimentului portland este foarte complex
datorită existenţei mai multor compuşi mineralogici şi a
interinfluenţelor reciproce determinate de hidratarea acestora.
• În consecinţă, procesul de hidratare este rezultatul suprapunerii
reacţiilor de hidratare a compuşilor mineralogici individuali, cu
considerarea faptului că vitezele de reacţie cu apa ale acestora
sunt sensibil diferite.
• Hidratarea aluminaţilor de calciu se desfăşoară foarte rapid,
determinând valoarea timpului de priză, în timp ce silicaţii de
calciu se hidratează mai lent, influenţa lor, datorită proporţiei în
care se găsesc, fiind determinantă pentru caracteristicile de
întărire: rezistenţele mecanice şi ritmul de dezvoltare a lor.
 120

C4AF
100
Fractiunea hidratata (%)

C3A
80

C3S
60

40
C2S
20

0
1 10 100 1000

Timp (zile)
• Hidratarea CaO şi MgO liberi, dacă sunt prezenţi, are loc cu
mare întârziere datorită reactivităţii lor reduse; apariţia
Ca(OH)2 şi Mg(OH)2, compuşi cu volum mai mare decât al
compuşilor anhidri, după perioade mari de timp, produce
inconstanţă de volum.
• Hidratarea fazei vitroase conduce la formarea de
hidrocompuşi, în funcţie de compoziţia oxidică a acestei faze.
•  
 Structura pastei de ciment
 Pasta de ciment întărit este alcătuită în principal din ciment nehidratat, hidrosilicaţi de calciu, Ca(OH) 2,
componenţi minori, apă evaporabilă şi neevaporabilă, pori capilari şi de gel, pori sferici şi fisuri.
•  
• Cimentul nehidratat formează partea cea mai compactă a pietrei de ciment, alcătuind miezul
granulelor hidratate.
•  
• Ca(OH)2 se găseşte ca fază individuală, cristalizat sau nu, apărând deseori la interfaţa agregat –
matrice, în betoane şi mortare; este posibil să formeze şi soluţii solide cu hidrosilicaţiide calciu.
•  
• Hidrosilicaţii de calciu au o structură alcătuită din particule de gel fibroase, legăturile dintre acestea
formând o reţea întreţesută. Golurile acestei reţele se numesc pori de gel.
• Volumul ocupat de produşii de hidratare ai cimentului portland este mai mare decât cel ocupat de
cimentul anhidru, dar mai mic decât suma dintre volumul cimentului anhidru şi cel al apei legate
chimic cu aproximativ un sfert din cel din urmă.
• Cum cantitatea de apă folosită în practică la obţinerea betoanelor şi mortarelor, este mai mare decât
apa legată chimic, prin evaporarea surplusului vor apare cavităţi numite pori capilari.
• Porii capilari reprezintă partea din pasta de ciment care nu a fost umplută cu produşi de hidratare.
• Volumul ocupat de porii capilari se reduce cu avansarea hidratării, depinzând şi de raportul
apă/ciment din pastă.
• În perioada iniţială de hidratare se fomează un sistem interconectat de capilare; odată cu avansarea
hidratării apar întreruperi ale acestui sistem, conexiunile realizându-se în continuare prin porii de gel.
Imagine a pastei de ciment
CSH
Ca(OH)2
Cristale carbonat de calciu pe CSH
 Priza şi întărirea pastelor de ciment portland
• Cimentul portland prin amestecare cu apa formează paste tixotrope,
care în timp se rigidizează – fac priză şi se întăresc, formând piatra de
ciment.
• Aceste procese au la bază fenomene fizice şi chimice foarte complexe.
• Astfel, chiar dacă se adaugă de la început o cantitate de apă,
corespunzătoare obţinerii unei paste plastice (~30% din masa
cimentului), ceea ce se obţine în primele minute de amestecare
manuală a componenţilor, nu este decât o pastă vârtoasă, necoezivă.
• Acest fapt poate fi pus pe seama formării rapide, la contactul cu apa,
a unor hdrocompuşi, cu dimensiuni specifice domeniului coloidal, în
special în zona dintre granule; consumul intens de apă, necesar
pentru hidratare, va provoca compactizarea maselor coloidale, cu
formarea unor legături relativ rigide între particule.
• Amestecarea energică în această fază, distruge aceste legături şi
conduce la obţinerea unei faze lichide relativ omogene şi a unei paste
plastice.
• Această pastă plastică, cu bune proprietăţi coezive, se rigidizează în timp,
datorită consumării unei cantităţi de apă pentru reacţiile de hidratare, adsorbţiei
apei pe hidrocompuşii rezultaţi şi formării unor hidrocompuşi ce încep să lege
particulele constituiente între ele.
• Atât momentul de început, cât şi de sfârşit al prizei sunt apreciate convenţional şi
corespund unei anumite vâscozităţi a pastei.
• Astfel, timpul de început de priză, este considerat a fi perioada scursă din
momentul amestecării apei si cimentului, până în momentul în care un ac de
otel, cu secţiunea de 1 mm2 şi încărcat cu o sarcină standard corespunzătoare
unei mase de 300g, pătrunde în pastă între 35 şi 37 mm.
• Timpul de sfârşit de priză este perioda de timp scursă între momentul
amestecării cu apa şi momentul în care acul descris anterior lasă o urmă uşoară,
fără însă a penetra pasta de ciment.
• Timpul de început de priză corespunde debutului unei perioade de degajare a
unei cantităţi importante de căldură, în timp ce timpul de sfârşit de priză
corespunde punctului de maxim al acestei perioade.
• Mecanismul de acţiune al adaosului de ghips în reglarea timpului de priză nu este
încă foarte clar, explicaţia probabilă fiind formarea unui strat de compuşi
hidrosulfataluminatici pe suprafaţa granulelor de ciment şi întârzierea reacţiilor
dintre acestea şi apă.
• Timpul de început de priză la cimentul portland este de minim 45 minute; fiind,
de cel mai multe ori, pentru cimenturile uzuale, de peste două ore.
• Este de menţionat şi posibilitatea producerii prizei false: rigidizarea rapidă a
pastei de ciment, imediat după amestecarea cu apa, fără degajarea unei
cantităţi importante de căldură.
• Se datorează, probabil, reacţiei dintre apă şi ipsosul rezultat prin
deshidratarea ghipsului, adăugat pentru reglarea timpului de priză;
deshidratarea ghipsului survine în timpul măcinării, datorită temperaturii
prea ridicate din moară.
• Amestecarea energică a pastei, fără adăugare de apă, conduce la obţinerea
unei prize normale.
• Pasta de ciment, la sfârşitul perioadei de priză, nu are sau are o rezistenţă
mecanică foarte mică.
• Sfârşitul prizei coincide cu începerea reacţiei dintre silicaţii de calciu şi apă
cu apariţia hidrosilicaţilor de calciu.
• Aceştia asigură rezistenţa pietrei de ciment şi dictează modul de evoluţie a
proprietăţilor mecanice ale acesteia.
• Compuşii mineralogici puri ai clincherului portland au contribuţii diferite la
dezvoltarea rezistenţelor mecanice.
• Astfel, C3A şi C4AF, care se hidratează foarte rapid, au o contribuţie foarte
redusă la rezistenţele finale ([Link] 4); totuşi, în perioada iniţială de hidratare
a pastei, rolul lor în dezvoltarea rezistenţelor este destul de important.
• Acest fapt este folosit la realizarea cimenturilor cu dezvoltarea
rapidă a rezistenţelor, ce au un conţinut superior de C3A.
• Atât C3S cât şi C2S dezvoltă rezistenţe mecanice asemănătoare
după perioade mari de hidratare; la termene mici de hidratare,
datorită hidratării mai lente a C2S, dezvoltarea rezistenţelor
mecaniceeste mult mai importantă pentru C3S.
• Rezistenţa mecanică a pastei de ciment se datorează existenţei
reţelei întreţesute de particule fibroase de gel. Rezistenţa
acestei reţele se datorează forţelor Van der Waals dintre
suprafeţele solide separate de distanţe mici (pori) 15 – 20Å cât
şi a unor legături chimice dintre particulele de gel.
 80

70

C3S
60

50
Rc (N/mmp)

C2S
40

30

20

10
C3A
C4AF
0
0 50 100 150 200 250 300 350 400

Timp (zile)
• Căldura de hidratare
•  
• Căldura de hidratare a cimentului (cantitatea de căldură eliberată de reacţia
unui gram de ciment cu apa, într-o anumită perioadă de timp) se obţine prin
însumarea ponderată a căldurilor de hidratare ale constituienţilor
mineralogici . Evoluţia în timp a căldurii de hidratare a constituienţilor
mineralogici puri ai cimentului portland, este prezentată în figura 5.
• Pentru lucrări de betonare la temperaturi scăzute, sunt avantajoase
cimenturile cu conţinut mai mare de C3S şi C3A, măcinate mai fin; o măcinare
avansată permite o degajare de căldură de hidratare mai mare la termene
mici, prin favorizarea reacţiei prin creşterea suprafeţei de contact dintre
reactanţi.
• Pentru cimenturile cu căldură de hidratare limitată (Qh<280J/g), utilizate la
realizarea betoanelor pentru lucrări masive, conţinutul de C3S şi C3A este
limitat.
•
900 Qh (J/g) C 3A

800

700

600
C 3S

500

400

300 C4AF

200

100
C 2S Timp (zile)

0
0 5 10 15 20 25 30
Priza si intarirea pietrei de ciment
• Contracţia la întărire este o consecinţă a naturii gelice a
hidrocompuşilor rezultaţi la hidratarea cimentului.
Componenţii mineralogici ai cimentului portland prezintă
contracţii diferenţiate la întărire (tab.6).
• Aceste contracţii pot fi amplificate de o fineţe de măcinare
superioară sau un raport a/c mai ridicat.
• Pentru cimenturi utilizate în construcţia de drumuri, în care
sunt necesare contracţii reduse la întărire, se limitează
conţinutul de C3A şi se măreşte cel de C3S.
Coroziunea pietrei de ciment
• Coroziunea pietrei de ciment este unul din factorii determinanţi
în degradarea betonului de ciment.
• Viteza reacţiilor chimice dintre o fază fluidă şi o fază solidă, de
complexitatea pietrei de ciment, depinde de o serie de factori,
cum ar fi compactitatea pietrei de ciment, difuziunea prin stratul
de produşi de reactie, etc.
• În majoritatea cazurilor, acţiunea factorilor de mediu - apa, soluţii
de săruri sau acizi, asupra unei mase compacte - piatra de
ciment, este redusă şi deci fără importanţă.
• În unele cazuri, aceste acţiuni devin foarte serioase, modul în
care agenţii corozivi acţionează trebuind să fie cunoscut, pentru a
putea fi combătut.
• Coroziunea pietrei de ciment sub acţiunea agenţilor din mediu
are la bază reacţii cu mecanisme specifice.
• Tipul I de coroziune
•  
• Acest tip de coroziune are la bază dislocarea şi spălarea unor
componenţi ai pietrei de ciment. Ca(OH)2 este compusul cel mai
solubil din piatra de ciment - solubilitatea lui este de ordinul a
1.3g/l. Datorită solubilităţii lui ridicate este spălat continuu de apa
proaspătă cu care vine în contact (care tinde să se satureze cu
Ca(OH)2 ).
• Acest fapt conduce pe de o parte, la creşterea porozităţii pietrei de
ciment cu favorizarea accesului agenţilor corozivi din mediu, în
adâncimea betonului, iar pe de altă parte, la dizolvarea lentă a
hidrosilicaţilor de calciu, care erau în echilibru cu soluţia conţinând
ioni de Ca, conform figurii 6.
•  
• Scăderea concentraţiei ionilor de Ca din soluţie conduce la scăderea continuă a
conţinutului de Ca din hidrosilicaţi, iar sub o anumită limită (2mmol/l~100 mg CaO/l),
la dizolvarea hidrosilicaţilor de calciu, cu formarea unei mase fără proprietăţi liante de
gel silicios, care poate fi spălat în continuare.
• Acţiunea de dizolvare a Ca(OH)2 este amplificată de acţiunea soluţiilor acide. Acizii
reacţionează cu Ca(OH)2, rezultând săruri solubile de calciu, ce sunt eliminate din masa
pietrei de ciment.
• Acţiunea CO2 din aer asupra pietrei de ciment, transformă treptat Ca(OH) 2 în CaCO3,
având drept rezultat, reducerea pH-ului soluţiei intergranulare, în special în stratul
superficial.
• Avansarea carbonatării în masa betonului poate îndepărta protecţia armăturii de oţel
împotriva coroziunii, pe care o oferea pH-ul ridicat al soluţiei intergranulare, în cazul
betonului armat.
• Apele cu duritate temporară, în prezenţa CO2 din aer, dizolvă chiar şi CaCO3, compus
relativ insolubil, transformându-l în bicarbonat de calciu solubil, conform reactiei:
•   CaCO  CO  H O  Ca (HCO )
3 2 2 3 2
•
• Protecţia împotriva acestui tip de coroziune se realizează prin utilizarea unui ciment cu
un conţinut superior de C2S şi mai redus de C3S (ce generează la hidratare, cantităţi mari
de Ca(OH)2 ), sau a unor adaosuri hidraulice, ce leagă varul în hidrosilicaţi puţin solubili.
Dependenţa raportului molar CaO/SiO2 din faza solidă a sistemului CaO-SiO2-
H2O de concentraţia soluţiei

2.5
CaO/SiO2

1.5

0.5

0
0 5 10 15 20 25

[CaO] mmol/l
 Tipuri de ciment
• Cimenturi unitare
•  
• Cimenturile unitare se obţin, în principiu, prin măcinarea clincherului cu ghips pentru reglarea
timpului de priză.
• Funcţie de compoziţia mineralogică a clincherului, cimenturile se pot clasifica în:
• cimentul portland normal, ce conţine 37.5 – 60% C3S, 15 –37.5% C2S, este utilizat în lucrări
curente, fără prescripţii speciale;
• cimentul portland alitic, ce conţine peste 60% C3S şi sub15% C2S, este un liant cu priză normală
şi întărire rapidă, cu căldură de hidratare mare şi rezistenţă redusă la coroziune. Se utilizează în
lucrări pe timp friguros sau care necesită rezistenţe iniţiale mari (prefabricate sau monolit),
unde nu se impun condiţii speciale de agresiune chimică;
• cimentul portland belitic, ce conţine sub 37.5 % C3S şi peste 37.5% C2S, are priză normală şi
întărire lentă, cu căldură de hidratare redusă şi rezistenţă sporită la coroziune. Se utilizează în
lucrări masive şi în lucrări exploatate în condiţii de agresivitate chimică moderată;
• cimentul brownmilleritic (feritaluminatic), ce conţine peste 18% C4AF şi sub 7% C3A, este
utilizat la realizarea de lucrări exploatate în medii cu agresiune sulfatică sau solicitate la îngheţ-
dezgheţ repetat (drumuri, piste de aeroport, etc);
• cimentul feritic, ce conţine peste 7% C2F şi sub 18% C4AF, este utilizat la lucrări supuse agresiunii
sulfatice.
• În practică cimenturile portland unitare pot conţine mici cantităţi de adaosuri (0 –5%) şi aditivi.
• Cimenturi portland unitare
• Prin modificarea compoziţiei mineralogice şi a fineţei de măcinare, se
pot obţine mai multe clase de ciment portland unitar.
• În funcţie de rezistenţa la compresiune, determinată pe probe
prismatice cu dimensiuni de 40x40x160mm, confecţionate din mortar
plastic cu raport ciment : agregat : apă=1 : 3 : 0.5, păstrate în condiţii
standard timp de 28 de zile (rezistenţă standard), cimentul portland
unitar se produce în mai multe clase de rezistenţă.
• Cimenturile dintr-o clasă de rezistenţă au valori ale rezistenţei
standard cuprinse între anumite valori, valoarea minimă fiind
asigurată cu o probabilitate de 95%; astfel, clasa de rezistenţă 32.5
admite valori ale rezistenţei standard cuprinse în intervalul [32.5,
52.5].
• Aceste cimenturi sunt notate astfel: CEM simbolul tipului de ciment (I,
în acest caz), clasa de rezistenţă, litera R, în cazul cimenturilor cu
rezistenţă iniţială mare. Exemplu: CEM I 32.5 R.
• Cimenturile cu întărire rapidă au, în perioada iniţială de hidratare, o
rată de creştere a rezistenţei, mai mare decât a cimenturillor portland
normale.
• Aceasta se realizează printr-o măcinare mai fină a cimentului şi o
compoziţie mineralogică corespunzătoare. În scopul îmbunătăţirii
lucrabilităţii şi a reducerii necesarului de apă pentru obţinerea pastei
de consistenţă standard, se utilizează adaosuri de zgură, calcar,
puzzolane naturale, cenuşă de termocentrală în proporţie de până
5%.
• În România sunt prevăzute următoarele clase de cimenturi portland
unitare: I 32.5, I 42.5, I 52.5, I 32.5 R, I 42.5 R, I 52.5 R.
• Cimenturi cu adaos
•  
• Cimenturile cu adaos se obţin prin măcinarea clincherului cu ghips, adaosuri
cimentoide, puzzolanice sau inerte, în cantităţi de 6 – 65% şi eventual aditivi.
• Adaosurile utilizate pot fi roci sau produse secundare industriale.
• Influenţa acestor adaosuri asupra proprietăţilor cimentului, creşte cu mărirea
conţinutului de adaos.
• Adaosurile cimentoide sunt materiale care în stare fin măcinată se întăresc lent în
prezenţa apei; întărirea lor este accelerată de prezenţa hidroxidului de calciu.
• Din această categorie fac parte: zgura granulată de furnal şi unele cenuşi bazice
de termocentrală.
• Adaosurile cimentoide: măresc necesarul de apă pentru prepararea pastei de
consistenţă standard;
• măresc tendinţa de separare a apei;
• reduc rata de creştere a rezistenţelor mecanice;
• micşorează rezistenţa la îngheţ-dezgheţ repetat;
• cresc rezistenţa la acţiuni corozive.
• Adaosurile puzzolanice sunt materiale care în stare fin macinată nu se
întăresc decât în prezenţa apei şi a hidroxidului de calciu.
• Aceste materiale au un conţinut ridicat de SiO2 reactiv, Al2O3 sau
Fe2O3. Aceşti oxizi pot reacţiona cu varul şi formează hidrocompuşi
similari cu cei din piatra de ciment.
• Din această categorie fac parte tufurile vulcanice pulverulente
(puzzolane) sau măcinate (trass), diatomitele, bauxita calcinată, argila
calcinată, cenuşile de termocentrală.
• În general îmbunătăţesc rezistenţa la coroziune, dar reduc rezistenţa
la îngheţ-dezgheţ repetat.
• Adaosurile inerte sunt materiale care, în principiu, nu modifică
procesele de hidratare–hidroliză ale cimentului; sunt utilizate pentru
reducerea preţului de cost al cimentului sau pentru îmbunătăţirea
unor proprietăţi ale acestuia. Ca adaosuri inerte sunt utilizate nisipul,
calcarul sau calcarul dolomitic.
• Cimenturi rutiere
• Sunt utilizate pentru suprafeţele de uzură, confecţionate din beton de
ciment, ale structurilor rutiere.
• Betonul din acest strat trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe
specifice: rezistenţă mare la încovoiere, rezistenţă la uzură, la îngheţ -
dezgheţ repetat, rezistenţă la umiditate, contracţii reduse.
• Aceste cerinţe sunt cel mai bine îndeplinite de un ciment cu conţinut
de alit >50% si conţinutul de C3A fiind sub 6%. Este impusa o finete
maxima de macinare – 3500cmp/g Blaine.
• Cimenturile rutiere sunt de tipul CR 42.5R – ciment unitar pentru
drumuri.
• Cimenturile portland rezistente la agresiunea apelor sulfatice
• Sunt utilizate pentru producerea de betoane situate în medii ce conţin
ape mineralizate.
• Sunt obţinute din clincher cu o anumită compoziţie mineralogică.
Conţinutul de C3A este limitat la 5, 3 sau 0 %.
• Acest ciment, conţinând o proporţie importantă de belit, prezintă o
dezvoltare mai lentă a rezistenţelor mecanice
• Cimenturile rezistente la acţiunea apelor sulfatice, pot fi unitare sau pot
conţine adaosuri măcinate de tuf vulcanic sau zgură granulată de furnal.
• Cimenturile rezistente la sulfaţi se notează: SR, simbolul tipului de
ciment (vezi cimenturi unitare şi cimenturi cu adaos). Exemplu : CEM III
B-S SR 42.5.
• Cimenturile rezistente la sulfaţi îndeplinesc aceleaşi cerinţe ca şi
cimentul portland uzual.
 Cimenturi rezistente la sulfati
Tipuri Notarea celor 7 produse Compoziţie (procente de masăa)
principale Componente principale Componen
(tipuri de cimenturi uzuale
rezistente la sulfaţi) Clincher Zgură de Puzzolană Cenuşă te minore
furnal naturală zburătoare auxiliare
 
S   silicioasă
K
P V

CEM I Ciment CEM I-SR 0 95-100       0-5

Portland
rezistent la CEM I-SR 3
sulfaţi CEM I-SR 5

CEM III Ciment de CEM III/B- 20-34 66-80 - - 0-5

furnal SR
rezistent la CEM III/C- 5-19 81-95 - - 0-5
sulfaţi SR
CEM IV Ciment CEM IV/A- 65-79   <-----21-35---.--> 0-5
puzzolanic SR
rezistent la CEM IV/B- 45-64   <-----36-55------> 0-5
sulfaţi b SR

a Valorile din tabel se referă la suma componentelor principale şi auxiliare minore.

b În cimenturile puzzolanice rezistente la sulfaţi, tipurile CEM IV/A-SR şi CEM IV/B-SR, principalele
componente, altele decât clincherul trebuie să fie declarate în denumirea cimentului (pentru exemplu a se
• Cimenturi cu căldură de hidratare limitată
• Sunt cimenturi folosite în betoane pentru lucrări masive, realizate de
obicei în hidrotehnică.
• Căldura de hidratare a acestor cimenturi este limitată la 270J/g în
primele 7zile.
• Aceste cimenturi au un conţinut de C3S si C3A mai redus decât
cimentul portland uzual
• Se produc în clasele de rezistenţă 32.5, 42.5, 52.5 şi contin
suplimentar notatia LH.
• Exista si cimenturi cu caldura de hidratare foarte redusa VLH de tip II,
IV sau V (VLH III de exemplu ) de clasa 22.5 si caldura de hidratare la 7
zile de sub 220J/g.
• Ciment portland alb
• Cimenturile albe sunt produse utilizând materii prime cu un
conţinut minim de compuşi cu putere de colorare: Fe, Mn, Cr,
precum şi o tehnologie care să nu permită impurificarea
ulterioară.
• Se folosesc în acest sens, calcar pur sau marmură, argile albe
caolinitice şi un combustibil care să nu genereze cenuşă prin
ardere. Se foloseşte o măcinare mai fină a clincherului,
R009<10%.
• Principala caracteristică ce determină utilizarea lui în scopuri
decorative este gradul de alb. Cimenturile albe sunt mai
scumpe decât cimenturile portland uzuale.
• Cimenturi portland colorate
• Se pot obţine prin măcinarea clincherului de ciment portland
alb cu pigmenţi minerali rezistenţi la acţiunea alcaliilor, sau
prin obţinerea de clinchere colorate, prin introducerea unor
oxizi metalici în proporţii de 0.05 - 1% în amestecul de materii
prime, înainte de ardere.
• Sunt folosiţi oxizi de crom ce dau naştere la soluţii solide cu
compuşii mineralogici principali ai clincherului, rezultând
clinchere colorate în galben - verde, oxizi de mangan - albastru
deschis până la violet - negru, oxizi de cobalt - maro.
• Culorile obţinute sunt stabile în timp, cimenturi de aceste
tipuri fiind utilizate pentru lucrări de finisaj, plăci colorate,
trepte pentru scări, etc.
 Cimentul aluminos
• Cimentul aluminos este un liant hidraulic produs şi utilizat la noi în ţară în cantităţi
mici (pentru betoane refractare, obturări de infiltraţii de apă, lucrări provizorii, etc).
• Cimentul aluminos este un liant unitar, obţinut prin măcinarea fină a
clincherului aluminos.
• Clincherul aluminos se obţine prin clincherizarea (la 1200 - 12500C, pentru
cimentul aluminos şi 1300 - 1400oC, pentru cimentul refractar superaluminos) unui
amestec bine dozat şi omogenizat de calcar şi bauxită .
• Cimentul aluminos are o compoziţie oxidică ce cuprinde 30 – 50% Al2O3, 35 – 45%
CaO, 5 – 15% Fe2O3 şi 3 – 8% SiO2.
• Cimenturile superaluminoase refractare au un conţinut de Fe2O3 şi SiO2 strict limitat
(la valori sub 1%), aceşti oxizi contribuind în principal la scăderea refractarităţii;
conţinutul în Al2O3 variază între 62 – 80%, iar cel de CaO între 17 – 34%.
• Componentul mineralogic principal (55 - 78 %) este aluminatul monocalcic (CA)
care-i conferă toate proprietăţile ce deosebesc cimentul aluminos de cel silicatic
(portland). Cimentul aluminos mai conţine silicat dicalcic C2S – forma sub care este
legat SiO2 provenit din materiile prime, dodecaaluminat heptacalcic C12A7 şi C4AF –
forma sub care este legat Fe2O3, contribuţiile lor la dezvoltarea rezistenţelor
mecanice fiind modeste.
• Cimentul aluminos se amestecă cu apa formând paste ce fac priză şi
se întăresc.
• La baza acestor procese stau reacţii de hidratare - hidroliză, a căror
mod de desfăşurare este determinat de temperatură. Creşterea
temperaturii produce modificări profunde de compoziţie şi structură
în piatra de ciment, ce duc la modificarea masivă, negativă, a
proprietăţilor cimentului aluminos, atunci când temperatura
depăşeşte 20 - 250C.
• La temperaturi mici se formeaza CAH10 ce trece la temperaturi de
peste 25C in C3AH6 cu volum mai mic.
• Dacă însă temperaturile depăşesc 2000 C, piatra de ciment aluminos
are o comportare mai bună decât cea de ciment portland, întrucât se
deshidratează mai greu, neavând în compoziţie Ca(OH)2.
• Stabilitatea termică se păstrează până la 1600-17000C, piatra de
ciment aluminos suferind anumite modificări ce provoacă o aşa
numită “întărire ceramică”.
• Proprietăţile cimentului aluminos
•  
• Cimentul aluminos necesită pentru hidratarea completă o cantitate substanţial mai mare de apă
decât cimentul silicatic, ajungând până la 50%. Totuşi, apa necesară pentru pasta de consistenţă
standard, la cimenturile superaluminoase refractare este cuprinsă între 20 – 31%.
• Timpul de început de priză este limitat în partea inferioară la o oră, timpul de sfârşit de priză putând
ajunge şi la 7 ore.
• În amestec cu cimentul portland (20% la 80%) formează un liant cu priză instantanee, ceea ce
face ca acest amestec să fie utilizabil în obturarea infiltraţiilor de apă în unele lucrări de beton; după
întărire materialul are rezistenţe mecanice reduse.
• Dezvoltarea rezistenţelor mecanice este foarte rapidă, după o zi de hidratare CA dezvoltând circa 50%
din rezistenţa finală iar C12A7 70 –80%.
• După 3 zile creşterea de rezistenţa mecanică este redusă, standardele prevăzând drept condiţie de
acceptare a cimenturilor refractare rezistenţa la compresiune la 3 zile (minim 25 – 40 N/mm 2,
funcţie de tipul cimentului).
• Dezvoltarea căldurii de hidratare este de asemenea foarte intensă în perioada iniţială de hidratare,
fiind superioară chiar cimenturilor portland cu rezistenţă iniţială mare.
• În condiţiile de temperatură în care CAH10 este stabil, cimentul aluminos se comportă bine la
coroziune, iniţial el fiind introdus în practica construcţiilor pentru lucrări exploatate în medii sulfatice.
• De asemenea, în condiţia asigurării compactităţii pietrei de ciment, rezistă bine la acţiunea CO 2, a
mediilor acide (pH peste 3,5 - 4) din apele industriale reziduale (cu excepţia HCl, HF, HNO 3) fiind însă
atacat de mediile alcaline.
 Lianti bituminosi
• Bitumurile sunt materiale naturale sau artificiale de natură organică,
de consistenţă variabilă (de la lichid vâscos la solide casante) şi de
culoare brun-negru. Bitumul amestecat cu pulberi minerale se
numeşte asfalt.
• În natură bitumurile se găsesc sub formă de depozite în scoarţa
terestră, sub formă de lacuri (asfalt de lac), îmbibând diferite roci
(bitum de rocă, şisturi bituminoase) sau zăcămintele de cărbuni
(bitum de cărbuni).
• Bitumurile artificiale se obţin din prelucrarea prin cracare a păcurii
parafinoase (bitum de cracare) sau prin distilarea păcurii asfaltoase
(bitum de petrol – care prin oxidare-suflare formează bitumul suflat,
material de calitate superioară).
Lac cu asfalt in Tridad Tobago
• Bitumurile sunt amestecuri complexe de hidrocarburi (alcani,
cicloalcani, aromatice, naftenice), derivaţi cu oxigen (acizi graşi,
acizi naftenici, anhidride etc.), cu sulf (derivaţi din hidrocarburi),
azot (compuşi complecşi cu masă moleculară mare), derivaţi
heterociclici în care sunt conţinuţi şi ioni metalici (Ni, V, Cu, Fe).
• Complexitatea compoziţiei nu permite separarea din bitum a
componenţilor chimici individuali.
• Prin metode chimice şi fizico-mecanice de investigaţie (separare
prin dizolvare selectivă, cromatografie, difuziune termică) s-au
putut separa din bitum grupe de componenţi, care s-au studiat,
stabilindu-se caracteristicile lor.
• Un mod frecvent utilizat de fracţionare a bitumului este dizolvarea
selectivă, utilizând ca solvent normal-heptanul. Prin tratare cu n-
heptan, bitumul se fracţionează în:
• Solubil în heptan, denumit maltene, alcătuit din molecule organice cu mase
moleculare cuprinse între 250 – 1250. Maltenele la rândul lor pot fi
fracţionate (prin cromatografie) în fracţie uleioasă, formată preponderent
din hidrocarburi cu un conţinut variabil de derivaţi cu sulf şi o fracţie
vâscoasă (răşini) alcătuită din compuşi heteroatomici (conţinând O, S, N) şi
hidrocarburi policiclice grele.
• Fracţia uleioasă (petrolene) reprezintă 40 – 60 % din masa bitumului şi este
alcătuită în principal din hidrocarburi naftenice şi aromatice, mono sau
policiclice (asemănătoare celor existente în uleiurile minerale utilizate ca
lubrefianţi). Uleiurile conţin şi hidrocarburi parafinice (alcani) precum şi
derivaţi cu sulf (tionaftene, derivaţi sulfuraţi ai hidrocarburilor aromate etc.).
• Răşinile conţin compuşi policiclici saturaţi, aromatici sau cu heteroatomi (O,
S, N). Ele pot conţine şi compuşi cu caracter acid (acizi carboxilici; fenoli) sau
cu caracter bazic (derivaţi cu azot), cu caracter polar.
• Compuşii organici din răşini, sunt relativ bogaţi în hidrogen (raportul H/C =
1,41 – 1,66) şi am un caracter aromatic mai puţin pronunţat decât
asfaltenele.
• Insolubil în heptan, denumit asfaltene, alcătuit din substanţe organice cu
masă moleculară mai mare de 900, de regulă de ordinul 10 3 – 104.
Asfaltenele reprezintă 10 – 30 % din masa bitumului. Moleculele ce le
alcătuiesc au tendinţa de asociere cu formare de structuri micelare.
Edificiile moleculare ce alcătuiesc asfaltenele pot fi asimilate cu
polimeri, cu grad de polimerizare relativ mic (n  10), ceea ce explică
masa moleculară mare. Speciile moleculare ce alcătuiesc asfaltenele se
pot diferenţia după scheletul carbonic, plasarea heteroatomilor (O, N, S)
sau a grupărilor funcţionale (–COOH; –CH; –COO).
• Proprietăţile bitumurilor sunt determinate de compoziţia chimică, atât
de natura speciilor moleculare, cât şi de raportul în care acestea se
găsesc în bitum.
• Compoziţia bitumurilor variază în limite largi, ea fiind dependentă de
natura materiei prime (tipul de petrol) şi tehnologia de obţinere.
• Compoziţia bitumurilor de petrol se poate înscrie în următoarele limite:
petrolene 40 – 65 %, maltene 18 – 40 %, asfaltene 15 – 30 %.
Proprietăţile bitumurilor sunt determinate de proporţia dintre
componenţi.
• Structura fizica a bitumurilor
• Bitumurile sunt sisteme coloidal disperse, care în funcţie de
compoziţie sau temperatură pot fi de tip sol, sol-gel sau gel (fig.1.).
Fiecare tip de structură se caracterizează prin proprietăţi reologice
specifice.

t t

Fază
intermicelară Micelă

Sol transformare sol - gel Gel

La temperaturi obişnuite structura bitumurilor este micelară. Faza intermicelară

este formată dintr-o dispersie de răşini în petrolene. Conţinutul micelar este
variabil pentru diferite tipuri de bitum şi la diferite temperaturi.
• Particula coloidală poate avea caracter liofil (fig. 2 a) sau liofob (fig. 2
b), în funcţie de absenţa sau prezenţa acizilor organici în bitum.
Asfaltenele formează nucleul particulei. Ele reţin pe suprafaţă
maltenele, faţă de care au o mare putere de absorbţie. În cazul
particulei liofobe acizii se reţin odată cu maltenele şi disociază în stare
absorbită.
• Echilibrul adsorbţie–desorbţie asfaltene–maltene, dă stabilitate
sistemului şi depinde de raportul dintre fazele participante la proces,
de compoziţia lor chimică, de structură şi de temperatură.
1
1 - asfaltene
1 2 2 - maltene
R-COO- adsorbite
3 - dispersie
3 de maltene în
R-COO- petrolene
3
2
• Creşterea temperaturii poate duce la dispariţia micelelor şi la starea
nemicelară a bitumurilor (fig. 3).
• Transformările care au loc în complexul coloidal care este bitumul, se
reflectă în caracteristicile fizico-chimice ale acestui material. În
utilizările lui în construcţii bitumul trece prin toate stările şi tipurile de
structuri, dar în exploatare se utilizează mai ales în starea de gel.

Carboide Dispersie de Maltene Micelă

Carbene maltene în adsorbite
Asfaltene petrolene
• Proprietati reologice

• Curgerea bitumurilor
• Bitumurile tip sol prezintă curgeri de tip newtonian (specifică
lichidelor cu vâscozitate mică), iar cele de tip gel prezintă curgere ne-
newtoniană (specifică lichidelor de vâscozitate mare) .

• Tixotropia bitumurilor
• Tixotropia se manifestă atât ca fenomen izoterm, cât şi sub influenţa
variaţiilor de temperatură.
• Structura de asociaţie micelară a bitumului determină anomalii de
vâscozitate, ce se pun în evidenţă prin variaţia deformaţiilor sub
acţiunea unor solicitări fizico-mecanice.
• Deformaţiile bitumurilor
•  
• La solicitări interne de scurtă durată, bitumul are o comportare elastică cu
atât mai pronunţată cu cât temperatura este mai joasă.
• La temperaturi ridicate (dar sub punctul de picurare) şi la solicitări de durată,
deformaţia bitumului este parţial elastică şi parţial, dar preponderent, plastică
(asociată cu tixotropie).
• Dacă durata de acţiune a forţei este mare se produce curgerea lentă a
bitumului. Dacă intensitatea solicitării scade în timp apare relaxarea
materialului, deformaţiile se reduc.
• Această comportare la solicitări este determinată de structura gelică, de
natura forţelor de legătură din gel, de mutaţiile ce pot apare în structura
bitumului.
• Proprietăţile reologice ale bitumurilor sunt transmise materialelor de
construcţie pe bază de bitum, cu unele modificări şi atenuări introduse de
celelalte componente ale acestor materiale.
•  
• Proprietăţile de suprafaţă ale bitumurilor
• Adeziunea
• Adeziunea este tensiunea interfacială la limita de separaţie lichid-solid. Forţa necesară
separării suprafeţelor în contact se numeşte forţă de adeziune.
• Adeziunea bitumului la suporturi solide este determinată de compoziţia bitumului
(parafinele scad adeziunea), dar mai ales de natura suprafeţei solide. Este un fenomen de
adsorbţie-chemosorbţie ce poate fi intensificat prin adaos de substanţe tensioactive
(aditivi).
• Adeziunea se poate defini şi ca efortul necesar pe unitate de suprafaţă pentru a detaşa
liantul de pe suport.

• Adezivitatea
• Adezivitatea este adeziunea bitumului faţă de suprafeţele solidelor în prezenţa apei şi este
condiţionată de natura suprafeţei.
• Dacă solidul este hidrofil, apa se interpune între suprafaţa acestuia şi bitum şi împiedică
adeziunea.
• Dacă suprafaţa este hidrofobă (oleofobă) adeziunea bitumului este bună şi în prezenţa
apei.
• Solidele de natură acidă sau cu încărcare electronegativă (cuarţ, argilă, granite, sticla etc.)
sunt mai hidrofile decât cele bazice sau cu încărcare electropozitivă (betoane, roci bazice
etc.). Din această cauză bitumul aderă mai bine de suporturi bazice.
• Proprietăţi fizice ale bitumurilor
• Densitatea bitumului este de circa 1000 kg/m3 şi depinde de compoziţia
lui chimică. Ea creşte cu creşterea procentului în compuşi aromatici şi
derivaţi cu sulf şi cu scăderea conţinutului în compuşi saturaţi.
• Consistenţa bitumului se referă la relaţia de dependenţă dintre
deformaţia specifică şi solicitările ce produc această deformaţie.
• Consistenţa este determinată de forţele de coeziune dintre particulele
(moleculele) constituente ce se opun deformării materialului.
• Consistenţa bitumurilor în stare lichidă se apreciază prin vâscozitate şi
reprezintă rezistenţa opusă curgerii de către forţele de frecare internă.
(vâscozitate dinamică). În practică, vâscozitatea se măsoară convenţional
ca vâscozitate relativă (Engler) şi este dependentă de temperatură.
• Pentru bitumul solid, vâscozitatea, respectiv consistenţa, se apreciază prin
metoda penetrometrică standard (prin adâncimea de pătrundere timp de
5 secunde a unui ac încărcat cu o greutate de 100 g în bitumul aflat la 25°
C) şi este dependentă de temperatură şi de compoziţia chimică.
• Consistenţa (măsurată penetrometric) scade cu creşterea conţinutului în
asfaltene şi cu scăderea temperaturii.
• Intervalul de plasticitate este zona de temperatură în care bitumul îşi păstrează
proprietăţile plastice (nu curge şi nu devine casant).
• El se caracterizează prin limită superioară (punct de picurare şi punct de înmuiere) şi
inferioară (punct de rupere Frass).
• Extinderea acestui interval depinde de compoziţia bitumului.
• Pentru ca bitumul să aibă proprietăţi plastice într-un domeniu mai larg de temperatură
se filerizează (se foloseşte un adaos de pulbere fină - filer), sau se aditivează.
•
• Ductilitatea bitumului este aptitudinea lui de a se trage în fire şi depinde de compoziţia
chimică, structura bitumului, precum şi de temperatură. Dă indicaţii asupra modului de
comportare a bitumului la variaţii de temperatură.
•  
• Absorbţia de apă este mică din cauza caracterului hidrofob al bitumului. Moleculele mici
ale apei difuzează lent printre micelele mari ale bitumului, procesul fiind accelerat de
agitaţia termică a dispersoidului coloidal. Saturarea cu apă intervine la 4 - 5 % apă
difuzată în bitum.
• Absorbţia de apă decurge cu mărire de volum şi are drept consecinţă scăderea adeziunii
la suport. Pătrunderea apei poate fi diminuată prin ţinerea stratului de bitum sub
presiune, care împiedică umflarea şi indirect absorbţia de apă (acesta este un mijloc de
protecţie al hidroizolaţiilor cu bitum şi fundaţii).
 • Proprietăţile chimice ale bitumurilor
•  
• Îmbătrânirea bitumurilor este un proces chimic complex ce duce la modificarea ireversibilă a
compoziţiei chimice şi structurii bitumului, având drept consecinţă modificarea în rău a
proprietăţilor bitumului, limitând durabilitatea tuturor materialelor pe bază de bitum.
• Procesul de îmbătrânire are loc sub influenţa factorilor de mediu (oxigen atmosferic, variaţii
de temperatură, electroliţi, radiaţii solare etc.).
• Sub influenţa temperaturilor ridicate şi a oxigenului atmosferic, componenţii bitumului suferă
procese de polimerizare şi dehidrogenare, ce pot ajunge până la transformarea lor în cărbune
(petrolene  răşini  asfaltene  carbene – (carboide). Materialul devine casant, friabil.
• Viteza proceselor de îmbătrânire depinde de provenienţa şi de compoziţia chimică a
bitumului precum şi de condiţiile externe.
• Bitumurile naturale îmbătrânesc mai repede decât cele de petrol.
• Bitumurile oxidate (suflate) îmbătrânesc mai greu decât cele din alte clase, deoarece
componenţii sensibili la oxigen au suferit modificări structurale încă în timpul fabricaţiei.
• Bitumurile moi îmbătrânesc iniţial mai repede decât cele dure, dar rezistă timp mai
îndelungat la acţiunea agenţilor atmosferici.
• Procesul de îmbătrânire poate fi încetinit prin adaos de pulberi opace, absorbante de radiaţii
ultraviolete (filiere) sau prin aditivarea bitumurilor.
• Apa liberă existentă în bitum, prin îngheţ-dezgheţ repetat deformează bitumul şi accelerază
fisurarea cauzată de îmbătrânire.
• Comportarea bitumului la agresiune chimică - bitumurile rezistă bine
la acţiunea mediilor agresive (acide, slab bazice, soluţii saline şi
amestecate) ceea ce le face utilizabile la protecţia anticorozivă.
• Stabilitatea chimică a bitumului se reduce sub acţiunea luminii,
temperaturilor ridicate şi oxigenului. Din această cauză protecţiile cu
bitum sunt mai rezistente (eficiente) în absenţa acestor factori (la
lucrări îngropate).
• Rezistenţa bitumului la agresiune poate fi mărită prin aditivarea lui cu
materiale din polimeri organici (poliizobutenă, răşini epoxidice), care
modifică favorabil şi alte proprietăţi (rezistenţele mecanice,
stabilitatea la încălzire, în cazul răşinilor epoxidice).
• Bitumul se poate degrada sub acţiunea biologică a unor
microorganisme, acţiune ce poate fi frânată prin adăugarea de
fungicide, mai ales în hidroizolaţiile cu bitum executate în subteran.
• Bitumuri aditivate
•  
• Pentru corectarea unor proprietăţi (interval de plasticitate, deformaţii,
curgere, consistenţă, adeziune la suport etc.) bitumurile se aditivează
prin adaos de compuşi macromoleculari, ca de exemplu izopropena
atactică (PA), copolimer stiren butadienstirenic (SBS), cauciucuri, răşini
epoxidice etc.
• Alegerea aditivului se realizează în funcţie de compatibilitatea sa cu
bitumul (să se omogenizeze cu acesta), de rezistenţa termică (140 –
180° C), păstrarea proprietăţilor la temperaturi joase etc.
• Tipul de aditiv macromolecular se alege în funcţie de bitumul utilizat
şi de cerinţele faţă de amestecul bitum – polimer rezultat. Bitumurile
corect selectate şi corespunzător aditivate au proprietăţi superioare şi
se utilizează fie ca liant pentru betoane asfaltice, fie pentru obţinerea
de materiale hidroizolatoare cu proprietăţi superioare celor clasice.
 Bitumul de drumuri ca produs
Caracteristici Mod de
  Condiţii de admisibilitate
  verificare

   
        D D
 
D 25/40 D 40/50 D 60/80 D 80/100 100/120 180/200
 
Penetraţie la 25-40 41-50 60…80 80-100 100-120 181-200 SR EN-1426
250C  
Punct de
înmuiere 57-67 55-60 49…55 44-49 43-46 38-42 SR EN 1427
0
C  
 
Ductilitate cm:
6
– la 50C (min) - - 4 >5   SR 61-97
   

  100
- la 25 C (min)
0 25 70 100 >100   <100 SR 61-97
Punctul de
rupere Fraas, C -15
-10 -12 -13 < -15 -17 SR EN 12593
(max)