Leoaică tânără,
z
iubirea
de Nichita Stănescu
z
1. Incadrarea autorului în
literatura română :
a) Nichita Stănescu este cel mai important poet postbelic şi principalul nostru
poet neomodernist .
b) Locul deosebit al poetului în poezia românească este demonstrat de faptul că:
este un inovator al limbajului artistic ( se inspiră din Rimbaud, Valery,
Mallarme, Eminescu, Blaga , Barbu şi Arghezi ), fapt care explică înţelegerea
mai anevoioasă a poeziei sale;
c) La început, deşi laudativă, reacţia criticii a fost vagă în aprecieri ( “Nichita
Stănescu a revoluţionat poezia română postbelică” ). Mircea Martin afirma:
“Nichita Stănescu este autorul celei de a treia revoluţii poetice în limba română,
după aceea eminesciană şi argheziană”.
d) Nichita Stănescu s-a bucurat de numeroase premii în ţară şi peste hotare
2. Incadrarea poeziei în opera autorului:
z
Etapele creaţiei lui Nichita Stănescu pot fi următoarele:
I. Etapa tinereţii, a armoniei dintre om şi lume:
Motive dominante= lumina şi răsăritul:
“Sensul iubirii”-’60,
“O viziune a sentimentelor”-’64,
“Dreptul la timp”-’65
II. Etapa maturităţii- a abstractizării: “11 Elegii”-’66;
III. Etapa necuvintelor:
z
Etapa tinereţii, a armoniei dintre om
şi lume:
Este o perioadă de căutări, când Nichita Stănescu porneşte
de la Eminescu, Arghezi, Barbu, etc. folosind aceleaşi
teme, dar într-un limbaj cu totul nou.
Poezia este adolescentină, exprimă bucuria trăirii prin
dragoste.
Tema preferată a primelor 3 volume este tema iubirii, care-l
poate împinge pe poet spre eternitate: “ mişcare-n sus”, “joc
de-a sufletul”, “Clar de inimă”, “Poveste sentimentală”.
Speciile prin care se realizează această temă sunt: ode,
elegii, meditaţii, miniaturi ( “Poem”: “Spune-mi, dacă te-aş
prinde –ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i ai
şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti
sărutul?”).
z
Volume:
1960- “Sensul iubirii”- tema iubirii.
Poetul e fericit că trăieşte. Răsăritul simbolizează bucuria de a exista (“Dimineaţă
marină” ).
Poezia revine la un singur personaj liric, eul poetic reintrodus de Labiş anulând acel
“noi” gregar, proletcultist al poeziei postbelice.
In acest volum apare motivul războiului care traumatizează sensibilitatea copilului
şi-l obligă la o maturizare forţată (“Meditaţie de iarnă”).
1964 – “O viziune a sentimentelor” = continuă tema iubirii din primul volum. Poezia
reprezentativă este “Leoaică tânără, iubirea”. Dincolo de frenezie, apare o notă
gravă, o meditaţie asupra dragostei.
1965 – “Dreptul la timp”= tema principală este timpul. Curgerea timpului dă poetului o
senzaţie mai dureroasă ( reflex din Eminescu, Blaga sau o senzaţie pe care Stănescu o
simte, fără influenţă din altă parte. Tonul este mai grav. “Quadriga”: “Suieră o
quadrigă pe câmpia/ secundelor mele./(…)/ Si caii aleargă până când sparg cu botul
secunda”.
z
3. Geneză
Poezia face parte din al
doilea volum, “O viziune a
sentimentelor” ( 1964 ), din
prima etapă a liricii, de
tinereţe, a armoniei dintre
om şi lume.
Nichita Stănescu se inspiră
din simbolistica leului, care
se caracterizează prin
agresivitate, dar şi prin
nobleţea rezultată din
statutul de rege al
animalelor.
Leul simbolizează în acelaşi
timp forţa şi graţia.
z
4. Gen şi specie: liric, meditaţie asupra iubirii
5. Tema: alegoria iubire-leoaică ( tema iubirii= tema
principală a a întregului volum )
6. Explicaţia titlului: titlul este o metaforă
( comparaţie subînţeleasă ). Iubirea e comparată cu o
leoaică tânără. Leoaica este simbolu forţei şi al graţiei.
Faptul că e tânără îi amplifică trăsăturile. Iubirea este
văzută ca o leoaică tânără, agresivă, ca un sentiment
puternic ce îl transformă pe poet într-un Demiurg ( creator
).
7. Structură şi
z
compoziţie:
Compusă din 3 strofe inegale ( 6, 8, 10 versuri ).
Textul este modern.
Poezia nu respectă versificaţia tradiţională. Versurile sunt
inegale, fără ritm, măsură, câteodată întâlnindu-se totuşi
rima.
Versurile din interiorul poeziei încep cu literă mică.
Poezia este structurată pe 3 planuri:
v.1→6: întâlnirea cu iubirea;
v.7→14: transformarea naturii;
v. 15→24: transformarea poetului într-o leoaică
arămie.
[Link]âlnirea
z
cu iubirea
( 1→6 )= I-a strofă
1. Leoaică tânără, iubirea
2. Mi-a sărit în faţă.
3. Mă pândise-n încordare
4. Mai demult.
5. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
6. M-a muşcat, leoaica, azi de faţă.
Textul nu are nici introducere, nici încheiere. Debutează cu prezentarea
unui atac violent:
“Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în faţă”. ( surpriza plăcută, puţin
dureroasă ) + surpriza şocantă ( → spaimă , teamă ).
Surpriza iniţială ( “mi-a sărit în faţă” ) va determina suferinţa ( “Colţii albi
mi i-a înfipt în faţă”. Repetarea de 3 ori a substantivului “faţa”
sugerează apariţia neaşteptată, dar directă, frontală a dragostei.
II. zTransformarea naturii ( 7→14 )=
Strofa a II-a
1. Si deodată în jurul meu, natura
2. Se făcu un cerc, de-a-dura,
3. Când mai larg, când mai aproape,
4. Ca o strângere de ape.
5. Si privirea-n sus ţâşni,
6. Curcubeu tăiat în două,
7. Şi auzul o-ntâlni
8. Tocmai lângă ciocârlii.
Muşcătura leoaicei ( iubirii ) îi conferă poetului puteri de demiurg. El transformă
haosul ( dezordinea ) în cosmos ( ordine ).
Motivul cercului= ca germene al sferei, sugerează aspiraţia spre perfecţiune;
Motivul apei = simbolizează apele primordiale, din care a luat naştere lumea.
Lumea a luat naştere datorită iubirii.
“Si privirea-n sus ţâşni”= sugerează tendinţa omului de a se înălţa din planul
material în cel spiritual. Privirea tinde spre înalt, acolo unde se aude muzica de
sfere. Atacat de fiară ( dragoste ), individul vede lucrurile altfel ( “cerc de-a dura” ),
III.
z
Transformarea poetului într-o
leoaică arie ( în iubire )
Metafora “leoaică arămie/ cu mişcările viclene” = sugerează iubirea
agresivă, insinuantă.
Dacă la început muşcătura leoaicei ( iubirii ) îl ajută pe poet să
transforme în întregime natura, aceeaşi muşcătură determină
transformarea lui în totalitate într-o leoaică arămie, adică în iubire.
Individul nu se mai recunoaşte, constatând că transformarea e
ireversibilă. Chipul pare a fi al altcuiva.
Motivul luminii ( “deşert în strălucire” ) sugerează trecerea definitivă
din planul material în cel spiritual.
1. Mi-am dus mâna la sprânceană,
2. La tâmplă şi la bărbie,
3. Dar nu le mai ştie..
4. Si-aluneca-n neştire
5. Pe-un deşert în srălucire
6. Peste care trece-alene
7. O leoaică arămie
8. Cu mişcările viclene,
9. Încă-o vreme
10. Şi-ncă-o vreme…
Poezia
z
e simetrică:
• Incepe cu un sentiment de spaimă ( “ a
sărit”, “pândise”, “colţi”, “înfipt”, “m-a
muşcat” ) şi se termină cu aceeaşi senzaţie
de teamă datorită leoaicei arămii, cu mişcări
viclene.
• Poezia se termină cu un descântec în
care regăsim tema timpului. Omul devine el
însuşi leoaică arămie. Iubirea învinge
timpul, dând strălucire vieţii.
Trăsăturile neomodernismului
După o perioadă în care poezia a reflectat politica socialistă, generaţia ’60 revine la valoarea
poezieizinterbelice, când accentul nu mai cade pe politic, pe social ci pe estetic, pe procesul
de înnoire a limbajului.
revigorare a poeziei ( poeţii sunt lăsaţi să scrie şi altceva decât poezie patriotică, comunistă );
o revenire a poeziei la exprimarea metaforică, la imagini artistice, la reflecţii filosofice.
Se reia atitudinea estetică din curentele poetice interbelice ( modernism, expresionism, simbolism ), fără să excludă nici
influenţe clasice sau romantice.
intelectualizarea poeziei: accent pe viaţa interioară mai mult decât pe existenţa imediată;
marile teme sunt reflectate filozofic ( cunoaşterea, existenţa, absolutul , timpul, creaţia, tainele Universului, condiţia
artistului,viaţa,moartea );
Se repoetizează temele ce fuseseră, o vreme, interzise, precum iubirea, credinţa, arta poetică, viaţa şi moartea → concepţia
neomoderniştilor despre menirea poetului şi misiunea artei sale.
ironia + spiritul ludic;
limbaj ambiguu , ermetic , nou ( original );
Poezia contrazice permanent aşteptările:
mituri reinterpretate;
imagini artistice neobişnuite;
z
Va mulțumim pentru atenție !
Bobocia Claudiu
Buzoiu Rares