Substantivul

Balasoiu Eduard Gabriel

Definire
În gramatică, substantivul este o parte de vorbire,
adică o clasă lexico-gramaticală deschisă de cuvinte, a
cărei definiție diferă de la un tip de gramatică la altul și
de la gramatica unei limbi la alta. În mod general, se
caracterizează semantic prin faptul că denumește clase
de obiecte sau indivizi, obiecte sau indivizi
unici, materii, locuri, fenomene, unități de
măsură, acțiuni, rezultatul unor acțiuni, însușiri,
relații, sentimente.
 Clasificare
I. Există substantive bază, formate dintr-
un radical substantival însoțit eventual de afixe flexionare.
Aceste substantive pot fi moștenite, în română din limba
latină (ex. cap, casă, frate) sau presupuse a proveni
din substratul tracic (ex. buză, mânz, sâmbure),
ori împrumutate, ex. muncă (din limba slavă
veche), gând (din
maghiară), basma (din turcă), hârtie (din neogreacă), 
grădină (din limbi slave de sud), borș (din limbi slave de
nord și de est), cartof, (din germană), balon (din franceză).
Pe terenul propriu al limbii se formează substantive. Unele
se constituie prin derivare cu sufixe, mai rar cu prefixe:
din alte substantive:
iepuraș, lupoaică, nucet, tristețe, țărănime, străbun
din verbe: plecăciune, biruință, cititor, sucitor

Altele sunt rezultatul derivării regresive:

din alte substantive:
alună → alun, nucă → nuc, smochină → smochin 
din verbe: 
dezgheța → dezgheț, învăța → învăț, plăcea → plac
Compunerea furnizează de asemenea substantive, ex. bunăvoință, Câmpulung,
miazăzi, Bolintinul din Vale, floarea-soarelui.
Substantive mai apar și prin conversiune din cuvinte alte părți de vorbire, care
astfel preiau trăsături ale substantivelor propriu-zise, de pildă, într-o limbă ca
româna, se articulează: 
leneșul (din adjectiv, parte de propoziție care se substantivează cel mai frecvent), 
treiul (din numeral), 
sinea (din pronume)
aproapele (din adverb)
oful (din interjecție)
Se comportă sintactic ca substantivele și grupurile de cuvinte neanalizabile
numite, locuțiuni substantivale:
aducere-aminte „amintire”
băgare de seamă „atenție”
bătaie de joc „batjocură”
părere de rău „regret”
ținere de minte „memorie”
nod în papură „cusur”
II. După criteriul flexionar
În limbile flexionare cu declinare sunt stabilite clase și subclase de
flexiune numite declinări, caracterizate prin desinențele pe care le
au în comun substantivele din aceeași (sub)clasă. În română, de
exemplu, după Avram 1997, sunt trei declinări.
III. După trăsăturile semantice
Din acest punct de vedere există mai multe clase de substantive,
caracterizate și prin anumite trăsături gramaticale, clase stabilite
inclusiv în funcție de limbă.
IV. Substantive comune și proprii
V. Substantivele comune se opun celor proprii. Primele denumesc
clase de obiecte sau de indivizi, materii, clase de locuri, fenomene,
acțiuni, rezultatul unor acțiuni, însușiri, relații, sentimente, ex. pod,
frate, animal, copac, nor.
Cele din urmă sunt nume de indivizi unici, de locuri unice,
ex. Andrei, Florescu, Grivei, Caransebeș, România, Dunărea,
Bucegi
 VI. Substantive individuale și colective
 Alte două clase de substantive opuse ca sens sunt cele individuale,
care, la singular, denumesc o singură entitate (ex. bujor,
dimineață, fiu, uragan) vs. cele colective. Acestea denumesc la
singular mai multe entități identice considerate un întreg. Unele
sunt substantive bază (ex. grupă, turmă), dar majoritatea sunt
derivate cu afixe specifice: brădet, pietriș, studențime, porumbiște.
 VII. Substantive concrete și abstracte
 Substantivele se mai împart și în concrete și abstracte. Primele au
un conținut reprezentabil în planul senzorial, denumind obiecte,
indivizi, materii, fenomene (arbore, bondar, masă, pământ,
trăsnet etc.). Cele din urmă au un conținut nereprezentabil în
planul senzorial, desemnând însușiri, relații, sentimente, rezultatul
unor acțiuni, etc. În unele limbi, ca româna, majoritatea lor sunt
formate cu afixe specifice adăugate la baze verbale
(ex. vânzare, făgăduială, biruință), adjectivale
(ex. fierbințeală, cruzime, măreție, răutate), mai rar, substantivale,
ex. feciorie
 Substantive după categoria numărului
Referitor la număr, există substantive numărabile (sau discrete), care
denumesc obiecte ce pot fi izolate între ele, numărate și grupate,
caracterizate prin faptul că pot avea numărul plural (cap, buză,
alun etc.). Ele se opun celor nenumărabile, nume de materii
(ex. lapte), unele nume abstracte (ex. cinste) și cea mai mare parte a
substantivelor proprii, ex. Dunărea. Acestea nu pot avea numărul
plural, cu excepția unora, atunci când prezintă o nuanță de sens
diferită, ex. bunătate → bunătăți „lucruri de calitate
bună”, blană → blănuri „sorturi de blană”
 O clasă aparte o constituie substantivele care au numai formă de
plural, printre ele fiind numărabile și nenumărabile, unele care sunt
astfel într-o limbă putând avea corespondent cu ambele numere în
alta.
ex: moaște, zori, icre, tăieței (ro)
les ciseaux „foarfeca”, les obsèques „funeraliile” (fr)
 scissors „foarfecă”, measles „rujeolă” the Alps „Alpii” (en)
 Cazurile substantivului
Substantivele pot avea cinci cazuri în limba română.
Cazul Nominativ
Substantivul în cazul nominativ răspunde la întrebările: cine, ce și care. Funcțiile sintactice
îndeplinite pot fi acelea de: subiect, nume predicativ și atribut.
Exemplu: Zăpada care cade neîncetat (Ce cade neîncetat? – zăpada) – caz nominativ, subiect.
Cazul Acuzativ
Substantivul în cazul acuzativ răspunde la întrebările: Ce? Pe cine? Pe ce? Cu cine? Cu ce? La
cine? La ce? Despre cine? Despre ce? Lângă cine? Lângă ce? De la cine? De la ce? Unde? De
unde? Până unde? Când? Cum? Care? Ce fel de?
Funcțiile sintactice pe care le îndeplinește substantivul în cazul acuzativ pot fi: de complement
direct, complement indirect, complement de agent, atribut substantival, nume predicativ,
complement circumstanțial de loc/de timp/de mod și complement circumstanțial de scop.
Exemplu: Am văzut-o pe Maria la mare. (Pe cine am văzut? – Pe Maria, complement direct)
Pentru cazul acuzativ există și prepoziții specifice, care ajută la recunoașterea mai ușoară a
cazului, în funcție de prepoziția care însoțește substantivul. Exemple de prepoziții: pentru, la,
de la, despre.
Cazul Genitiv
Substantivul în cazul genitiv răspunde la întrebările: Al cui? A cui? Ai cui? Ale
cui?. Acestui caz îi corespunde o marcă gramaticală: articolul posesiv: ai, ale, al a.
Un substantiv în cazul genitiv poate îndeplini una dintre următoarele funcții
sintactice: atribut substantival genitival/prepozițional/apozitional, nume
predicativ, complement indirect, complement circumstanțial de loc/de mod și de
scop.
Exemplu: Cartea Mariei este interesantă. (A cui carte? – a Mariei – atribut
substantival genitival.
La fel ca și în cazul acuzativului, și cazului genitiv îi corespund prepoziții
specifice, care ajută la o recunoaștere mai ușoară a acestuia.
Exemple de prepoziții: înaintea, înapoia, împotriva, asupra.
Cazul Dativ
Substantivele în cazul dativ determină un verb și răspund la întrebarea: Cui?
Funcțiile sintactice îndeplinite se substantivele aflate în cazul dativ pot fi de:
atribut substantival prepozițional, atribut apozițional, nume predicativ,
complement indirect, complement circumstanțial de mod și de cauză.
Exemplu: I-am dat Mariei informațiile cerute. (Cui am dat informațiile cerute?
Mariei – complement indirect, cazul dativ).
Cazul Vocativ
Substantivele aflate în cazul vocativ nu îndeplinesc
nicio funcție sintactică. Acestea pot exprima fie o
chemare, o strigare sau o invocare. Astfel, se observă o
comunicare directă, iar substantivul în vocativ se
desparte de restul propoziției prin virgulă. De regulă,
substantivele în cazul vocativ sunt nume proprii.
Exemplu: Maria, hai la masă. (Caz vocativ, fără funcție
sintactică.
Substantivul – declinarea
Declinarea sau flexiunea substantivelor reprezintă totalitatea
formelor prin intermediul cărora se exprimă categoriile
gramaticale ale acestei părți de vorbire. Declinarea are loc
numai cu ajutorul articolului substantival, pentru a se putea
diferenția între două feluri de delcinare:
1. Cu articol hotărât.
2. Cu articol nehotărât.
Acestora li se adaugă și trei modele de declinare:
 Declinarea substantivelor în genul feminin;
 Declinarea substantivelor în genul masculin;
 Declinarea substantivelor în genul neutru.
Substantivul – declinarea
Exemple:
 Copilul – substantiv în nominativ, număr singular, gen
masculin, articulat cu articolul hotărât: L.
 Un copil – substantiv în nominativ, număr singular, gen
masculin, însoțit de articolul nehotărât: UN.
 Unor scaune – substantiv în genitiv, număr plural, gen
neutru, însoțit de articolul nehotărât: UNOR.
 Niște cireșe – substantiv în cazul acuzativ, număr plural,
gen feminin, însoțit de articolul nehotărât: NIȘTE.