Ciclurile vieții-Teoria epigenetica a lui

Erick Erikson

Asist. Univ. Dr. Gabriela-Violeta IORDĂCHIȚĂ

 ETAPELE CICLULUI VIEŢII
 În concepţia epigenetică, fiecare etapă are propriile caracteristici, şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie
posibilă trecerea la următorul nivel.
 Succesiunea etapelor nu se face automat, ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central,
cât şi de experienţa de viaţă.
 Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare; în orice caz
un mediu nefavorabil, stimulator, accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare.
 Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a
comportamentului normal sau anormal, precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii.
 Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare.
 Pentru Erick Erikson dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care
interacţionează cu persoana în creştere.
 Cunoașterea etapelor ciclurilor vieții este deosebit de importantă pentru viitoarele cadre medicale pentru ca
aceștia să comunice și să se comporte corespunzător etapei de viață în care se află pacientul dovedind
responsabilitate și profesionalism.
 Etapa I: Încredere bazală/Neîncredere bazală
(de la naştere la un an)
 Prima componentă a unei personalităţi sănătoase o consider, spunea Erikson, dobândirea unui sentiment de
încredere fundamentală, care cred că este o atitudine pozitivă faţă de sine şi faţă de lume, şi care derivă din
experienţa primului an de viaţă. Încrederea este speranţa că propriile nevoi vor fi satisfăcute şi că poţi avea
încredere în cei din jur.“
 Această perioadă se suprapune, mai mult sau mai puţin, etapei orale din teoria freudiană, deoarece gura este cea
mai sensibilă zonă a corpului. Găsirea sânului, suptul şi hrănirea, reprezintă nevoile primare ale nounăscutului.
Mama, care este inductoarea încrederii, participă intens la asigurarea acestor nevoi, creând astfel baza viitoarei
expectaţii pozitive a copilului faţă de lume. Părintele iubitor participă de asemenea şi la dezvoltarea altor simţuri
ale copilului - văz, pipăit, auz. Prin această interacţiune, copilul fie că dezvoltă sentimentul de încredere că
dorinţele lui vor fi îndeplinite fie, dacă că mama nu este atentă, va dobândi sentimentul de neîncredere.
 Comportamentul copilului serveşte pentru a controla comportamentul mamei, exact aşa cum comportamentul
mamei îl modelează pe acela al copilului.
 Dacă părinţii permit copilului să funcţioneze cu oarecare autonomie, ei sunt suportivi fără să fie hiperprotectori,
copilul câştigă încredere în sine, simte că se poate controla pe el şi lumea din jur.
 Dacă părinţii îl aprobă atunci când el dă dovadă că se poate controla, încrederea în sine se dezvoltă şi apare un
sentiment de mândrie. Invers, supracontrolul sau lipsa de control de sine a copilului prea adesea pedepsit,
conduce la aşa numita impotenţă musculară sau anală (Erikson E), care declanşează o trăire de neîncredere şi
ruşine.
 Etapa a II-a: COPILĂRIA-Autonomie/Ruşine şi îndoială
(1-3 ani)
 Copilul, aflat în al doilea şi în al treilea an de viaţă, învaţă să meargă singur, să se hrănească singur,
să-şi controleze sfincterul anal şi să vorbească. Maturitatea musculară este cea care dă tonul pentru
această fază de dezvoltare. Autonomia se referă la sentimentul copilului de a fi stăpân pe el însuşi şi
asupra tendinţelor şi impulsiunilor lui. Copilul mic care începe să umble câştigă senzaţia separării lui
de ceilalţi. „Eu“, „tu“, „al meu“, „a mea“ sunt cuvinte obişnuite, folosite de copil pe parcursul acestei
etape.
 Copilul poate alege între a păstra/a reţine şi a lăsa/a da drumul, între a fi cooperant sau a fi
încăpăţânat. Se pun etapele socializării copilului.
 Această perioadă când părinţii îşi focalizează atenţia spre încurajarea copilului de a-şi exercita
controlul asupra excreţiei coincide cu etapa anală descrisă de Freud S. Învăţarea menţinerii igienei
serveşte ca paradigmă a practicilor generale de învăţare în familie.
 Etapa a III-a: COPILĂRIA-Iniţiativă/Vinovăţie
(3 la 5 ani)
 Pe măsură ce copii se apropie de sfârşitul celui de al treilea an, ei sunt capabili să iniţieze atât o activitate
intelectuală cât şi una motorie învăţând să se bazeze pe acţiunile lor. Consolidarea acestor iniţiative depinde de cât
de multă libertate fizică îi este acordată copilului şi, cât de mult este satisfăcută curiozitatea lor intelectuală.
 Dacă, copii mici care au învăţat să meargă, au fost puşi în situaţia să nu se simtă bine în legătură cu comportamentul
şi interesele lor, ei pot ieşi din această perioadă cu un sentiment de vinovăţie asupra activităţilor pe care le iniţiază.
 La sfârşitul acestei etape, copilul este capabil să se mişte independent şi sigur pe el. Jucându-se cu cei de o seamă
cu el, copilul învaţă cum să se relaţioneze cu ceilalţi. Dacă momentele de agresivitate au fost rezolvate corect (nici
pedepsite, nici încurajate), copilul dezvoltă un spirit al iniţiativei şi al ambiţiei. Fantezia, imaginația și jocul au un
rol important în această etapă.
 La sfârşitul acestei etape cu criză iniţiativă/vinovăţie, conştiinţa copilului - numită super-ego de către Freud S, este
stabilită.
 Copilul învaţă nu numai că există limite în repertoriul său comportamental, dar şi că impulsiunile pot fi exprimate şi
în moduri constructive, cum ar fi adevăratele competiţii sau jocuri. Dezvoltarea conştiinţei dă tonul pentru
dezvoltarea simţului moral al binelui şi al răului. Pedeapsa excesivă, totuşi, poate limita imaginaţia copilului şi, de
asemenea, îi poate limita iniţiativa.
 Etapa a III-a: COPILĂRIA-Vărsta preșcolarității
(3 la 5 ani)
 Copilul care dezvoltă un super-ego prea puternic, cu aprecieri calitative de genul totul sau nimic, s-ar putea ca adult
să ajungă să insiste ca ceilalţi să adere la codul său moral şi astfel să devină un „pericol potenţial mare pentru el şi
pentru semenii săi“.
 Evenimente semnificative în această perioadă de dezvoltare, cu posibile repercusiuni asupra vulnerabilizării
persoanei: naşterea unui alt copil în familie, întâmplare relativ obişnuită în acest interval de timp, testează
capacitatea copilului preşcolar de a coopera în viitor şi de a comunica cu ceilalţi.
 Rivalitatea care apare frecvent între fraţi este dependentă de obiceiurile din educaţia aplicată a copilului. Copilul
supus unui regim preferenţial din orice motiv, fie că este supradotat, fie deficient, fie că este pur şi simplu preferat,
devine obiect al geloziei fraţilor. Experienţa pe care o are cu fraţii poate influenţa relaţiile pe care copilul le are de-a
lungul procesului creşterii, cu colegii de aceeaşi vârstă şi cu autorităţile. Dacă sistemul educaţional nu este corectat
în timp, această situaţie va deveni un eveniment traumatizant.
 În anii preşcolari, copilul începe să distingă realitatea de fantezie, iar joaca începe să reflecte această creştere a
procesului de conştientizare.
 Educaţia preşcolară poate fi foarte valoroasă; cu toate acestea, a pune un accent prea mare pe avansul şcolar, peste
capacităţile reale ale copilului, poate avea efectul invers, deci negativ.
 Etapa a-IV-a: COPILĂRIA MIJLOCIE (6 la 11 ani)

 Cea de-a 4-a etapă de dezvoltare a lui Erikson este perioada vârstei şcolare, când copilul începe să participe la un
program organizat de educaţie. Activitatea, capacitatea de a munci şi de a dobândi aptitudinile adultului, sunt
elementele cheie ale etapei. Copilul învaţă că el este capabil să realizeze diverse lucruri şi, ceea ce este mai important,
că el e capabil să stăpânească şi să completeze o anumită acţiune.
 Copilul creativ va învăţa plăcerea continuării muncii şi atingerea satisfacţiei de a face bine un lucru. Sentimentul de
inadecvare şi inferioritate, rezultatele potenţial negative ale acestei faze pot rezulta din mai multe surse: – copilul poate
fi discriminat fiind încurajat să nu meargă la şcoală; – să i se spună că el este inferior celorlalţi; – să fie hiperprotejat de
mediul familiar sau să fie excesiv de dependent de suportul emoţional al familiei; – băiatul poate face comparaţii între
el şi tatăl său, nefavorabile lui.
 Profesorii şi părinţii care încurajează copiii în activităţi, creativitatea şi perseverenţa în a învinge atunci când întâmpină
dificultăţi, sunt un puternic sprijin în lupta împotriva sentimentului de inferioritate.
 Pentru Erikson acest stadiu joacă un rol decisiv din punct de vedere social, pentru că acum copii învaţă cum să lucreze
cu ceilalţi, să-şi dezvolte un simţ de diviziune a muncii şi egalităţii şanselor. Este o perioadă echivalentă fazei de latenţă
a lui Freud, deoarece tendinţele biologice sunt inactive şi domină relaţiile cu cei de aceeaşi vârstă.
 Etapa a-V-a: Pacientul adolescent-Căutarea
(de la 11 la 20 de ani)
 Perioada ce corespunde pubertăţii şi adolescenţei, care din punct de vedere al procesului psiho-social este adesea
conceptualizată în termenii nevoii de a răspunde la două sarcini majore: – transformarea dintr-o persoană dependentă într-
una independentă; – stabilirea unei identităţi
 Deşi ambele situaţii apar din adolescenţă, ele se extind la perioada adultă şi trebuie să fie reconsiderate de-a lungul
întregului ciclu al vieţii.
 Dezvoltarea sentimentului de identitate este problema primordială a acestei perioade; identitatea este definită drept
capacitatea persoanei de a da răspunsurile adecvate la întrebările - „cine sunt?“ şi - „încotro mă îndrept?“.
 Identitatea implică apariţia unui sentiment de solidaritate internă cu ideile şi valorile unui grup social.
 Adolescentul se află într-un moratoriu psiho-social între copilărie şi perioada de adult, în timpul căreia sunt testate
diferitele roluri. Un individ poate străbate mai multe căi nepotrivite până la a lua decizia finală pentru alegerea profesiei
(de exemplu: valorile morale pot fluctua, dar un sistem etic este posibil să se consolideze acum într-un cadru coerent
organizat).
 O criză de identitate apare la sfârşitul adolescenţei. Erikson a denumit-o criza normativă, pentru că este un eveniment
normal. Dar nelămurirea acestei probleme este anormală şi îl lasă pe adolescent fără o identitate solidă.
 Etapa a-V-a: Pacientul adolescent-Căutarea
(de la 11 la 20 de ani)
 Persoana suferă de difuziunea identităţii sau confuzie de rol, caracterizată prin faptul că adolescentul nu are un
sentiment de sine şi este confuz în ceea ce priveşte locul său în lume. Confuzia de rol se poate manifesta prin tulburări
de comportament ca fugă, criminalitate sau psihoze manifeste. Adolescentul se poate apăra împotriva difuziunii de
rol, prin alăturarea la „găşti“ sau prin identificarea cu personaje foarte populare.
 Din punct de vedere social este o perioadă de pregătire intensă pentru viitorul rol de adult. Într-adevăr, sfârşitul
acestei perioade survine atunci când adolescentului i se acordă depline prerogative de adult, într-un moment şi într-o
proporţie care variază de la o societate la alta.
 Pentru cei mai mulţi oameni, a-şi dezvolta un sentiment de bine definit al moralităţii, reprezintă o realizare majoră a
adolescenţei târzii şi a perioadei adulte. Moralitatea este definită drept capacitatea de a te conforma standardelor,
regulilor, drepturilor şi responsabilităţilor. Există, în orice caz, posibilitatea conflictului între două standarde social
acceptate, iar persoanele învaţă să facă judecăţi bazate pe un simţ individualizat al conştiinţei.
 Compatibilitatea şi flexibilitatea acestui nou super-ego întăreşte capacitatea persoanei de a stăpâni şi exprima
sentimente şi emoţii în relaţiile sociale. De-a lungul întregii vieţii, super-ego-ul unei persoane trebuie să fie capabil să
se schimbe şi să se dezvolte în sensul adaptării la noi situaţii de viaţă.
 Această etapă de dezvoltare internalizează principiile controlului comportamentului.
 PERIOADA ADULTĂ
 Perioada adultă poate fi împărţită în trei perioade majore:
 perioada precoce
 perioada medie
 perioada tardivă - bătrâneţea
 O mare parte din problematica se ocupă de fenomenele care au loc în această etapă: – căsătoria – creşterea
copiilor/ calitatea de a fi părinte – angajarea/ profesia/ probleme legate de muncă, şomaj – evenimente
psihotraumatizante: divorţ, îmbolnăviri, alte evenimente stresante.
 Etapa vieţii adulte este o perioadă de mari schimbări, unele dramatice, altele mai subtile, dar continue. Individul
trebuie să fie capabil să se adapteze la toate schimbările ce pot să apară; aceasta este cea mai lungă perioadă a
ciclului vieţii.
 Jung CG se referea la vârsta de 40 de ani ca „amiază a vieţii“ şi considera că perioada adultă trebuie luată în
considerare cu aceeaşi atenţie ca şi perioadele timpurii din viaţă.
 Erikson a descris trei calităţi ce trebuiesc dobândite în perioada adultă: intimitatea, pro(creaţia) şi integritatea.
 PERIOADA ADULTĂ PRECOCE
ETAPA VI Intimitate/Izolare (20-40 ani)
 Maturitatea se manifestă la începutul vieţii adulte, în primul rând prin rezolvarea crizelor anterioare ale copilăriei şi
adolescenţei, în al doilea rând - prin a deveni capabil şi interesat în acelaşi timp în stabilirea unei relaţii apropiate
cu altă persoană, iar în al treilea rând prin capacitatea şi dorinţa de a produce ceva.
 Intimitatea se referă în special la obţinerea intimităţii în relaţiile sexuale, în stabilirea unor bune relaţii de prietenie
şi a unor autentice relaţii de grup.
 Toate acestea nu îl sperie pe individul cu criză de identitate rezolvată în etapa anterioară de dezvoltare. Din contră,
persoana care ajunge la tinereţe într-o stare de confuzie de rol este incapabilă să se implice într-o relaţie autentică,
stabilă, pe termen lung. Cu un prieten sau cu un partener în cadrul căsătoriei, această persoană poate deveni
absorbită de sine şi indulgentă cu sine; în această situaţie se dezvoltă un sentiment de izolare care poate evolua până
la intensităţi problematice.
 Etapa a-VII-a: PERIOADA ADULTĂ MEDIE
(Pro) Creaţie/Stagnare (40-65 de ani)
 În timpul deceniilor care traversează perioada medie a vieţii, adultul alege între (pro) creaţie sau stagnare.
 Creaţia nu se referă numai la situaţia în care persoana are sau creşte copii, ci şi un interes vital, îndepărtat, mult mai
larg, în orientarea şi sprijinirea noilor generaţii şi/sau de îmbunătăţire a societăţii.
 Cei fără copii pot fi procreatori prin dezvoltarea unui sentiment de altruism şi creativitate. Dar cei mai mulţi, dacă
sunt apţi, vor dori să-şi perpetueze personalităţile şi energiile, „prin producerea şi îngrijirea urmaşilor“. A dori sau a
avea copii totuşi nu garantează creaţia. Părinţii au nevoie mai întâi să-şi fi realizat propriile identităţi, pentru a fi cu
adevărat creatori.
 Adultul care nu are preocupări privind orientarea şi sprijinirea tinerelor generaţii, se va orienta obsesiv spre intimitate;
asemenea persoane se pot căsători şi chiar pot avea copii, dar totul va fi realizat prin izolare şi protecţie de sine.
 Fără a putea fixa o vârstă precisă, se pare că există o perioadă situată între 45 şi 60 de ani, când mulţi indivizi se simt
dezorientaţi şi nefericiţi, care ar putea contura „criza perioadei medii de viaţă“.
 Etapa a-VII-a: PERIOADA ADULTĂ MEDIE
(Pro) Creaţie/Stagnare (40-65 de ani)
 70 - 80% din bărbaţi au o criză de la moderată la severă în această perioadă, determinată de schimbări bruşte şi
neaşteptate la locul de muncă sau în relaţia maritală, şi care se manifestă prin depresie severă, creşterea consumului de
alcool, droguri etc., schimbarea cu un alt stil alternativ de viaţă. Persoanele aflate în această situaţie simt că nu mai au
resurse şi că cele restante sunt inadecvate pentru stăpânirea stresurilor survenite în viaţa lor. Resimt acut senzaţia
îmbătrânirii şi sentimentul implacabil al înfruntării morţii. Asocierea dintre aceste conştientizări cu stările de panică
sau de depresie constituie sindromul de criză al perioadei medii de viaţă.
 Există numeroase evenimente care modifică stilul de viaţă al persoanei în timpul perioadei medii de viaţă, dar ele sunt
stăpânite fără suferinţă. Numai atunci când evenimentele de viaţă sunt prea severe şi surprinzătoare, ca moartea soţiei,
pierderea slujbei, o suferinţă somatică gravă, persoana trăieşte o tulburare emoţională de asemenea proporţii încât
determină denumirea drept criză a perioadei medii de viaţă. Bărbaţii şi femeile predispuşi la această criză par să
provină din familii caracterizate printr-unul sau mai multe din elementele următoare survenite în timpul adolescenţei:
neînţelegeri parentale, îndepărtarea de părintele de acelaşi sex, părinţi anxioşi, părinţi impulsivi cu un nivel scăzut al
responsabilităţii.
 Problematica complexă legată de profesie este generată de satisfacţia sau insatisfacţia dată de muncă, adaptarea la
locul de muncă, şomajul. Efectele şomajului îi afectează pe cei cu venituri mici. Efectele psihologice şi fizice pot fi
enorme. Nucleul identităţii persoanei care este atât de adesea legat de profesie şi de procesul propriu-zis al muncii, este
serios afectat atunci când este pierdut locul de muncă. Este important să menţionăm aici incidenţa crescută a
alcoolismului, a tentativelor de suicid şi a actelor de violenţă, sau debutul tulburărilor psihice
 PERIOADA SENECTUȚII
Etapa a-VIII-a: Integritate/Disperare şi izolare (peste 65 de ani)

 În etapa a opta a ciclului de viaţă, după Erikson, există conflictul între integritate - sentimentul de
satisfacţie pe care îl simte cineva, reflectat asupra unei vieţi trăite productiv şi disperare - sentimentul că
viaţa nu a avut nici o utilitate.
 Maturitatea târzie poate fi o perioadă a mulţumirii, un timp în care să te bucuri de nepoţi, să-ţi contempli
rezultatele marilor eforturi făcute şi, poate, să vezi roadele propriei munci puse în valoare de generaţiile
mai tinere. Integritatea permite acceptarea propriului loc în ciclul vieţii şi recunoaşterea faptului că viaţa
ta este propria ta responsabilitate. În ceea ce îi priveşte pe proprii părinţi, există o acceptare a ceea ce sunt
sau au fost şi o înţelegere a felului în care şi-au trăit propriile vieţi.
 Apare teama de moarte, stări depresive, anxietate, sentimente de nemulţumire, inutilitate, irascibilitate,
subapreciere personală, pierderea sensului existenței, apariția de tulburări cognitive și afective (scăderea
memoriei, a funcțiilor senzorio-motorii, modificări comportamentale).