Tema 3.

GESTIUNEA PORTOFOLIULUI DE TITLURI FINANCIARE

PLAN
1. Gestiunea portofoliului de titluri financiare.
2. Caracteristica instrumentelor financiare.
3. Evaluarea şi selecţia instrumentelor financiare.
4. Modele de selecţie şi gestiune a portofoliului. Măsurarea performanței gestiunii
portofoliilor.

Obiective de referință
̶ să definească conceptul și strategiile de gestiune a portofoliului investiţional;
̶ să caracterizeze metodele de gestiune a portofoliului investiţional;
̶ să caracterizeze instrumentele financiare aplicate în analiza portofoliului investițional;
̶ să aprecieze riscul instrumentelor financiare şi riscul portofoliului;
̶ să aplice metodele de evaluare a instrumentelor financiare;
̶ să prezinte metodele analizei;
̶ să delimiteze modele de selecţie a portofoliului investiţional;
̶ să reflecte modelul de evaluare a activelor financiare CAMP;
̶ să evidenţieze metodele de măsurare a performanţei
gestiunii portofoliilor;
̶ să reflecte metoda Treynor, metoda Sharpe,
metoda Jensen
 Investiţiile financiare reprezintă alocarea resurselor băneşti în diverse instrumente
(titluri, valori mobiliare, contracte, drepturi, produse, active financiare în scopul
obţinerii unor câştiguri viitoare.
În sens financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani prezentă şi
certă, în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar incerte.
Activele financiare sunt materializate în înscrisuri (titluri de valoare sau înregistrări
în cont) care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile
acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective
(dobânzi, dividende). Ele reflectă circuitul banilor între cei care dispun de resurse pe
care le oferă şi cei care le utilizează, transferul resurselor băneşti de la cei cu
disponibilităţi către cei care au nevoie de fonduri făcându-se prin emisiune de active
financiare.
Activele
financiare:

Active Active financiare

bancare nebancare

Active de capital
Active monetare
 În literatură noţiunea de activ este abordată din mai multe puncte de
vedere.
1. În plan 2. Ca noţiune 3. În sens
juridic contabilă economic,

[Link] este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut

economic, aflate în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.
[Link] reprezintă o parte a bilanţului ce desemnează mărimea
mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii
sale. În componenţa activului intră bunuri corporale (pământ,
clădiri, produse etc.), bunuri necorporale (brevete, mărci),
drepturi patrimoniale consacrate în titluri de valoare (cambii,
obligaţiuni, acţiuni etc.), alte drepturi băneşti, precum şi bani în
numerar şi în cont.
[Link] desemnează un bun care are valoare pentru deţinător
(bunul, într-un sens foarte larg, este orice element al
patrimoniului unui agent economic, fie că este vorba de obiecte
fizice, resurse necorporale, drepturi băneşti sau bani).
 Activul poate reprezenta:
a. valoare de schimb, atunci când bunul, privit ca marfă, serveşte la
obţinerea unui alt bun (forma tipică este banul utilizat în actul
cumpărării);
b. valoare de investiţie (capital), atunci când bunul este folosit nu pentru
consum curent, ci pentru valorificare economică, adică pentru producerea
de venituri în viitor (banul utilizat pentru a aduce bani).
Activele financiare sunt materializate în înscrisuri (titluri ori înregistrări
în cont), care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului, precum şi
drepturile acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea
activelor respective (dobânzi, dividende etc.).
Portofoliul reprezintă ansamblul de valori mobiliare de care dispune
întreprinderea, format din acţiuni, obligaţiuni sau alte tipuri, achiziţionate de
la emitenţi sau de pe piaţa secundară în vederea obţinerii unor rentabilităţi
viitoare.
Plasarea capitalului în titluri de valori mobiliare este o investiţie
financiară, contravaloarea acestora regăsindu-se în activul bilanţului la
capitolul “imobilizări financiare”. Ca orice investire, se urmăreşte o
remunerare optimă a capitalului sub forma dividendelor, cupoanelor,
dobânzilor şi câştig în capital, în eventualitatea creşterii cursului bursier.
Remuneraţiile aşteptate de titularii de portofolii impun ca aceștia să aibă o
atitudine activă la formarea portofoliului, să supravegheze în permanenţă
evoluţia pieţei, situaţia economico-financiară a emitenţilor, să amelioreze
structura titlurilor din portofoliu în vederea diversificării riscurilor, să ia
decizii prompte de vânzare sau cumpărare în conformitate cu evoluţia
cursului titlurilor pe piaţa secundară.
 Gestiunea portofoliului ţine de alegerea unei structuri eficiente a titlurilor,
adică la acelaşi grad de risc să se ofere o rată a randamentului mai ridicată sau
invers, pentru acelaşi randament să prezinte un grad mai redus de risc.
Totodată gestiunea portofoliului presupune compararea şi selectarea titlurilor
deţinute în funcţie de randamentul şi riscul lor, în condiţiile anticipării pe cât
posibil a mersului pieţei financiare.
Gestionarea portofoliului, de investiții presupune respectarea următoarelor
principii:
1. O gestionare corectă urmăreşte securitatea capitalului; aceasta presupune că
investitorul caută nu numai conservarea sumei, ci mai ales puterea de
cumpărare a acesteia;
2. Gestionarea urmăreşte o rentabilitate ridicată în condiţiile păstrării unei
lichidităţi corespunzătoare. Pornind de la relaţia existentă între gradul de
lichiditate şi gradul de rentabilitate (raport invers proporţional), investitorul
trebuie să asigure o astfel de structură a portofoliului care să-i satisfacă cu
precădere fie cerinţele de lichiditate, fie de rentabilitate – după caz.
3. Pentru o gestionare corectă a portofoliului nu se poate face abstracţii de
incidenţa fiscală care vine să corecteze randamentul diferitelor titluri
mobiliare. Fiscalitatea are o influenţă mare în decizia de plasament.
Este normal ca investitorii să prefere anumite
titluri cu o fiscalitate mai scăzută, cum ar fi
acţiunile cu dividende în acţiuni sau pentru
care se varsă un dividend mai scăzut, cea mai
mare parte a beneficiilor fiind reinvestită.
 Categorii de investitori şi implicaţii
Deţinătorii de
portofolii pot fi:

Societăţi de valori
Investitori individuali mobiliare

Investitori instituţionali

̶investitori individuali, persoane fizice sau juridice, caracterizate prin

resurse financiare reduse şi înzestrate cu o putere de reacţie la piaţă
redusă;
̶societăţi de valori mobiliare, care pot investi în nume propriu pentru
speculaţii bursiere pe termen scurt şi care se caracterizează prin
lichidităţi medii, dar pot avea reacţii prompte în raport cu evoluţia
pieţei de capital;
̶investitori instituţionali, care au ca obiect al activităţii tocmai investirea
în valori mobiliare şi care dispun de resurse financiare considerabile, au
o viteză de reacţie mare la cerinţele pieţei, fiind conduşi de specialişti
în materie (societăţi de investiţii financiare, societăţi de asigurare,
bănci etc.).
 Investitorii instituţionali deţin, de regulă, un procent însemnat din
titlurile emise de SA, ceea ce poate însemna că acţiunile sau
obligaţiunile deţinute în portofolii sunt atractive, reprezentând un semnal
pozitiv pentru restul pieţei, deşi deciziile lor de a cumpăra sau a vinde
masiv pot avea efecte neaşteptate, pozitive sau negative, asupra cursului.
Ei pot avea drept criteriu de orientare în structurarea propriilor
portofolii măsura în care investitorii instituţionali sunt interesaţi de
diferite titluri, respectiv ponderea pe care o deţin, întrucât, dacă un tip de
valori mobiliare nu reprezintă domeniul de interes al acestora, este puţin
probabil că ele vor înregistra un curs convenabil.
Dar, este greu să găseşti pe piaţă titluri bune care să nu fie deţinute,
într-o măsură însemnată, în portofoliile investitorilor instituţionali.
A cumpăra şi deţine în portofoliu titluri aflate şi în portofoliile
investitorilor instituţionali, adică a „merge pe mâna acestora”, poate fi un
avantaj în favoarea investitorilor individuali care, în felul acesta,
beneficiază de experienţa, profesionalismul şi analiza tehnică
fundamentală a mai marilor pieţei. În această viziune, este oportun ca
lipsa proprietăţii instituţionale asupra unor
titluri să reprezinte un semn de întrebare
pentru investitorii individuali.
 3. Modalităţi de gestionare a portofoliului
Investiţia de portofoliu reprezintă procesul de plasare a acumulărilor băneşti în scopul
obţinerii unui câştig maxim cu riscuri minime.
Principalele alternative ale investiţiilor de portofoliu se concretizează în ansamblul
hârtiilor de valoare care permit obţinerea unui câştig maxim în condiţiile unui nivel dat al
gradului de risc.
Valori mobiliare
reprezintă totalitatea titlurilor de proprietate şi a
titlurilor de credit, transmisibile şi negociabile pe piaţa financiară şi care confirmă
beneficiarilor acestora un drept de creanţăsau de asoc iere.
Titlurile de
proprietate
reprezintă acele titluri care atestă dreptul real asupra
unor bunuri economice, mobiliare şi imobiliare, aflate în posesia persoanelor fizice,
juridice şi a statului şi care pot fi înstrăinate prin vânzare, moştenire sau donaţii .
Titlurile de
credit
sunt înscrisuri ce apar sub o formă specială, care conferă
beneficiarului un drept de creanţăsau de asociere, fiind purtătoare de dividende,
dobândă, rentăsau alte forme de venit.
După conţinuturile lor, respectiv după natura prestaţiei, titlurile de credit sunt:
– titluri de credit propriu-zise;
– titluri de credit reprezentative;
– titluri de credit de participaţie.
 În S.A., capitalul social este reprezentat de acţiuni, emise de societate. Acţiunile sunt titluri
de valoare care atestă participarea deţinătorului la capitalul social al unei S.A. Ele reprezintă şi o
parte din capitalul social ce conferă posesorului ei calitatea de societar, cu drepturile şi
obligaţiile aferente.
Clasificarea acțiunilor:
[Link]ă modul de transmitere, acţiunile pot fi:
acţiuni nominale acţiuni la purtător
Acţiunile nominale sau nominative sunt cele care au înscris numele deţinătorului şi care pot
fi transmise altei persoane numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea
emitentă.
Acţiunile la purtător sunt cele care nu au înscris numele beneficiarului, drepturile
aparţinând celui ce le deţin.
II. După criteriul venitului obţinut de deţinătorii lor, acţiunile se grupează în:

acţiuni ordinare Acţiunile preferenţiale

Acţiunile ordinare denumite şi comune, sunt cele care dau dreptul la obţinerea anualăa
dividendului. Ele dau deţinătorului lor legal dreptul de vot în adunarea generală a acţionarilor,
ceea ce înseamnă participare la managementul societăţii emitente după principiul o acţiune - un
vot.
Acţiunile preferenţiale sau privilegiate,sunt cele care dau dreptul la un dividend fix, indiferent de
mărimea beneficiului realizat de societate. Aceste acţiuni nu dau drept de vot. Dat fiind faptul
căacţiunile sunt purtătoare de dividende, care variazăde la un an la altul, în funcţie de rezultatele
economico-financiare ale societăţii, ele reprezintă titluri de valoare cu venit variabil.
 Clasificarea acţiunilor:

După forma fizică

în care sunt emise:

Acţiuni materializate – Acţiuni nominative

titluri financiare nematerializate – titluri
care există sub financiare care există
formă de certificate în formă de înscrieri
ale valorilor mobiliare. făcute în conturi.
 Din punctul de vedere
al etapelor de existenţă:
Acţiuni autorizate spre Plasate acţiunile achitate
plasare: sunt acţiunile în întregime de primii
stabilite de adunarea lor achizitori
constitutivă

Acţiune aflată în Acţiune de tezaur – acţiunea

circulaţie este acţiunea plasată a societăţii,
plasată ce aparţine achiziţionată sau
acţionarului societăţii răscumpărată de ea de
la acţionarul societăţii

Caracteristicile fundamentale ale acţiunilor:

• acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală;
• acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
• acţiunile indivizibile;
• acţiunile sunt instrumente negociabile
 Obligaţiunile sunt titluri de valoare emise de stat, de instituţii
publice şi SA cu titlu de creanţăîn vederea lansării unui împrumut.
Ele sunt titluri de creanţă în vederea lansării unui împrumut şi
conferă posesorului calitatea de creditor faţă de instituţia emitentă
şi care are dreptul să primească pentru suma împrumutatăun anumit
venit fix sub formăde dobândă, de câştiguri prin trageri la sorţi sau
sub ambele forme. Pe baza obligaţiunilor, emitentul se obligăla o
anumită prestaţie.
Orice obligaţiune presupune existenţa a douăpărţi: un debitor (cel
constrâns) şi un creditor, în favoarea căruia debitorul este obligat să
dea, să facăs au să nu facă ceva, înscrisul fiind destinat să
dovedească o datorie a statului, judeţelor, comunelor sau
societăţilor pe acţiuni. Ele pot fi transmise altor persoane prin
simplă înţelegere sau vinde pe piaţa bursieră la cursul pieţei.
Obligaţiunile pot fi convertibile în acţiuni,
fapt ce permite deţinătorilor să le preschimbe
în acţiuni în situaţiile în care veniturile
din dividende sunt superioare nivelului
dobânzii atribuite pentru obligaţiuni.
Obligaţiunile se rambursează la societatea
emitentă la scadenţă.
 În conformitate cu Legea SA în RM, dreptul de emitere au numai SA.
Sunt creanţele emitentului faţă de titularul obligaţiunii şi conferă dreptul
la rambursare a valorii nominale de SA şi la venit în valoare şi termenii
stabiliţi la emisia obligaţiilor. Valoarea nominală a obligaţiunii urmează a
fi divizibilă la 100 lei.
În cadrul valorilor mobiliare, pe lângă acţiuni şi obligaţiuni se cuprind
şi alte tipuri de titluri, cum sunt: titlurile de participare; opţiunile.
Titlurile de participare (Franţa, 1983), reprezintă titluri care răspund
nevoilor de fonduri proprii ale întreprinderilor naţionalizate care nu mai
pot să vândă capitalul. Titlul participativ este o valoare intermediară între
acţiune şi obligaţiune. El dă dreptul la o remunerare care comportăo
parte fixă şi una variabilă, în raport cu beneficiile întreprinderii.
Opţiunile sunt contracte între un vânzător şi un cumpărător care dau
celui din urmă dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau cumpăra titluri
financiare sau alte active, până la o anumită dată, drept obţinut în
schimbul plăţii către vânzător a unei prime. Opţiunile sunt titluri
fiduciare derivate deoarece ele pot fi negociate
la bursă, având zilnic o valoare de piaţă,
dată de cererea şi oferta de opţiuni de acel
tip şi dependentă de valoarea activului la care
opţiunea se referă.
Opţiunile pot fi:
-opţiuni de cumpărare;
-opţiuni de vânzare.
 Tipurile de obligaţiuni
• Obligaţiuni negarantate
• Obligaţiuni înmatriculate
• Obligaţiuni înseriate
• Obligaţiuni cu fond de amortizare
• Obligaţiuni cu venit variabil
• Obligaţiuni participative
• Obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon unic
• Obligaţiuni asimilabile
• Obligaţiuni perpetue
• Obligaţiuni speciale cu cupon de reinvestire
• Obligaţiuni cu bon de subscriere (Warrants)
• Obligaţiuni deschise
 Clasificarea obligaţiunilor
1. După forma de prezentare:
- obligaţiuni nominative;
- obligaţiuni la purtător.
2. În funcţie de piaţa pe care sunt emise şi tranzacţionate:
- obligaţiuni interne
- obligaţiuni internaţionale
3. După tipul de venit pe care îl generează
-obligaţiunile cu rata dobânzii fixă
-obligaţiunile cu rata dobânzii mobilă (flotantă)
-obligaţiunile cu cupon zero
4. În funcţie de gradul de protecţie a investitorilor
- Obligaţiunile cu acoperire în active
-Obligaţiunile ipotecare
- Obligaţiunile asigurate (Brady)
- Obligaţiunile negarantate
5. În funcţie de raportarea la acţiuni
-obligaţiunile convertibile
-obligaţiunea cu warante
 Caracteristici ale împrumuturilor obligatare

 Numele emitentului
 Suma totală a împrumutului
 Numărul de titluri
 Valoarea nominală
 Data subscrierii
 Preţul de emisiune
 Valoarea de rambursare
 Rata dobânzii
 Modul de calcul al remuneraţiei
 Condiţii de amortizare sau de răscumpărare
 Remuneraţia investitorului se materializează în dobânzi care se plătesc periodic sub formă de cupoane.

VN a obligaţ * %dobândă
Valoarea cuponului 
100
Notarea obligaţiunilor ordinare
AAA obligaţiuni cu cel mai înalt grad de securitate pentru obligatar
AA obligaţiuni cu grad înalt de securitate
A obligaţiuni cu grad de securitate peste medie
BBB obligaţiuni cu grad mediu de securitate sau de risc
BB obligaţiuni a căror securitate comportă elemente speculative
B obligaţiuni cu grad de securitate incert
 Amortizarea
împrumuturilor
obligatare

Amortizarea Amortizarea Amortizarea

prin anuităţi prin serii în faza
constante egale unică

La valoarea La primă Rambursarea

nominală de rambursare anticipată
 Elementele definitive ale obligaţiunii:
a. Valoarea nominală, reprezintă suma care va fi rambursată la scadenţa de către
emitent şi care mai poate fi numită şi principală:

I
VN 
N
Unde:
VN – valoarea nominală;
I – valoarea totală a împrumutului;
N – numărul de obligaţiuni emise
[Link]ţul de emisiune, este stabilit de către emitent şi reprezintă preţul cu care
vor fi oferite obligaţiunile spre vânzare:
P e  VN  p
Unde:
Pe – preţul de emisiune;
VN – valoarea nominală;
p – prima de emisiune (dacă există)
 c. Termenul de rambursare, este cuprins între momentul
emisiunii şi momentul răscumpărării de către emitent a
obligaţiunii şi reprezintă durat de viaţă a unei obligaţiuni. În
decursul perioadei de existenţă a unei obligaţiuni se evidenţiază:
• data emisiunii - data la care emitentul a pus în vânzare
obligaţiunile;
• data de plată – momentul plăţii dobânzilor aferente
obligaţiunilor;
•data maturităţii (data scadenţei) – data la care obligaţiunile
vor fi răscumpărate de emitent;
• rata nominală a dobânzii – rata anuală a dobânzii plătite de
societatea emitentă pentru împrumutul contractat;
• cuponul de dobândă al obligaţiunii – modalitatea de
fructificare a plasamentului în obligaţiuni şi se stabileşte în raport
de valoarea nominală a obligaţiunii:
•Formula de calculare a cuponului obligaţiunii:
Unde: VN  Rd  t
CD 
CD – cuponul obligaţiunii; 100 T
VN – valoarea nominală;
Rd – rata nominală a dobânzii;
t – durata pentru care se efectuează plata dobânzii;
T – numărul de zile ale anului.
 Rambursarea împrumutului

• este caracterizată de două elemente:

1. - determinat de nivelul primei de rambursare :

Costul rambursării
Pr  Vr  Vn
unde: Pr- primă de rambursare;
Vn- valoarea nomială a obligaţiunii
Vr- valoarea reală de rambursare determinată de condiţiile pieţei

2. - valoarea reală de rambursare determinată de condiţiile pieţei

Vn  C
Vr 
100
 Modalităţile de rambursare

1) o singură dată la scadenţă, când împrumutul este rambursat în ultima zi a

duratei de viaţă;
2) fracţionat, prin anuităţi constante
V
Ra  n
T
• Cuponul de dobândă se calculează în acest caz la valoarea rămasă de
rambursat:
 n

CD  Vn  Ra  Rd
 i1 
3) rambursare în avans, de obicei când rata dobânzii de finanţare pe piaţă este
mai mică decât dobânda nominală a obligaţiunii.
4) rambursarea sub forma cuponului unic, caz în care dobânzile nu se plătesc
anual, ci sunt capitalizate şi reglate odată cu rambursarea sumei
împrumutate la finele perioadei.
n
At
Pe  
t 1  1  i  t
 Modalităţi de gestionare a portofoliului:

Gestionarea individuală

Gestionarea colectivă Participarea la un club de gestiune

Gestionarea individuală se realizează în cazul în care investitorii înşişi îşi
gestionează propriile portofolii, ceea ce presupune o anumită disponibilitate de timp
pentru a putea urmări regulat evoluţia cursurilor bursiere, în vederea adoptării deciziilor
de vânzare sau cumpărare.
Gestionarea colectivă are loc când deţinătorii de titluri sau de lichidităţi le plasează
la o societate comună, care se îngrijeşte de a realiza cele mai rentabile şi sigure
plasamente şi operaţiuni cu active financiare, în condiţiile date ale pieţei şi în avantajul
egal al tuturor participanţilor.
Mandatul de gestiune presupune încredinţarea portofoliului unei terţe persoane,
specializată în operaţiuni bursiere, în vederea gestionării. Mandatar pot fi o societate de
bursă, o instituţie de credit, o casă de economii sau chiar o persoană fizică abilitată.
Încredinţarea portofoliului spre gestionare se face prin convenţie scrisă.
Participarea la un club de gestiune constituie o altă posibilitate de a exploata un
portofoliu de titluri financiare. Cluburile de acest fel reunesc persoane, adesea prieteni,
care vor să opereze plasamente prin intermediul bursei. În mod obişnuit, cluburile
întrunesc un număr până la 20 de persoane, care-şi aleg o conducere operativă, pentru
operaţiuni zilnice, urmând ca lunar să se întrunească clubul pentru ratificări şi decizii.
Astfel de cluburi au personalitate juridică şi beneficiază de înlesniri fiscale asupra
câştigurilor realizate din plasamente bursiere.
 Gestionarea portofoliului de acţiuni şi obligaţiuni
Gestionarea portofoliului de acţiuni urmăreşte, în principal,
rentabilitatea şi micşorarea riscului de plasamente în acţiuni, în funcţie
de care agentul economic decide asupra categoriilor de titluri pe care
doreşte să le deţină, duratei plasamentelor şi sectoarelor în care doreşte
să investească.
Rentabilitatea unui portofoliu de acţiuni este determinată ca o
medie ponderată a ratelor de randament aşteptate de la titlurile care
compun portofoliul.
Riscul unui portofoliu în acţiuni decurge din faptul că investitorul
nu este asigurat că va obţine o anumită rată de randament, întrucât
aceasta depinde de activitatea economică şi eficienţa societăţii emitente
de acţiuni, de beneficiul pe care-l realizează şi de decizia de a vărsa
dividende sau a reinvesti. Cu cât riscul unui portofoliu este mai ridicat,
cu atât mai mare trebuie să fie rentabilitatea, altfel investitorul n-ar fi
dispus să accepte riscul, ci s-ar orienta către plasamente în alte sectoare.
Riscul unui portofoliu de acţiuni se manifestă prin amplitudinea
fluctuaţiilor portofoliului; când fluctuaţiile sunt mari, se spune că este un
portofoliu riscant. Pentru diminuarea riscului se recurge la diversificarea
portofoliului, la alcătuirea unui portofoliu
din acţiuni cu diverse grade de risc sau de
acţiuni aparţinând diverselor sectoare de
activitate. Se consideră, însă, că riscul
scade pe măsura diversificării titlurilor
dintr-un portofoliu.
 Cursul unei acţiuni se măsoară în funcţie de numărul de ani de
profit. Întreprinderile în dezvoltare lasă bune speranţe pentru o creştere
importantă a beneficiului. Cursul depinde însă şi de aprecierile personale ale
deţinătorilor de economii; factorul psihologic poate juca un rol decisiv. De
aceea, variaţia cursului este frecventă şi poate avea mari amplitudini.
Evaluarea şi reevaluarea acţiunilor. Deţinătorii de lichidităţi
(investitorii potenţiali) vor cumpăra acţiuni când vor considera că acestea
sunt subestimate pentru a le revinde cu beneficiu când va creşte cursul,
adică atunci când vor avea o valoare de piaţă mai mare.
Pentru a putea decide asupra valorii unei acţiuni, investitorul trebuie să
dispună de informaţii diverse, începând cu cele generale, referitoare la
politica economică, monetară şi fiscală a statului, evoluţia ratei dobânzii pe
piaţa finan-ciară, condiţiile de inflaţie etc. şi până la informaţiile specifice
societăţii emitente de acţiuni (caracteristici ale emisiunii de acţiuni, situaţia
economico-financiară a emitentului) şi informaţiile bursiere prezentate în
buletinele cursurilor pentru acţiuni cotate sau în alte publicaţii de
specialitate.
Practic, evaluarea acţiunilor în vederea luării deciziei de cumpărare sau
de vânzare la bursă se realizează de către investitorii potenţiali pornind de la
analiza situaţiei economico-financiare a emitentului, exprimată în cel puţin
două bilanţuri publicate, precum şi apelând la
alte criterii de evaluare, cum ar fi:
̶ termenul de recuperare,
̶ rata randamentului,
̶ valoarea totală a activelor emitentului etc.
 Studiul datelor din bilanţurile emitenţilor de acţiuni permite
potenţialilor cumpărători să calculeze diverşi indicatori care să reflecte
posibilităţile de creştere economică ale societăţii:
Indicatorii de eficiență
economică
rata rentabilităţii comerciale
(beneficiu/cifra de afaceri), gradul de îndatorare (datorii/total pasiv)
rata rentabilităţii financiare (beneficiu/ riscul pe termen scurt (datorii pe termen
capital propriu) scurt/active circulante),
termenul de recuperare a capitalului

Cum nici unul dintre indicatori nu exprimă exhaustiv valoarea unei acţiuni,
pentru obţinerea unor rezultate realiste se impune folosirea concomitentă a mai
multor indicatori.
Titularii de portofolii de acţiuni sunt interesaţi în a înregistra în patrimoniu
aceste titluri la o valoare reală, care să exprime potenţialul economico-
financiar al acestora. În momentul achiziţionării titlurilor, valoarea reală se
stabileşte în funcţie de suma investită şi de fluxurile financiare pozitive viitoare
aşteptate într-un orizont de timp echivalent cu perioada de deţinere
previzionată, de costul actuarial al finanţării sale, precum şi de valoarea
reziduală a acţiunilor în momentul vânzării lor. Această valoare este
satisfăcătoare (reală) pentru momentul achiziţionării.
 Ulterior, costul sursei de finanţare se poate modifica pe piaţa
financiară, ceea ce este hotărâtor pentru recalcularea noii valori a
titlurilor. În plus, pot apărea, pe parcurs, condiţii noi pe piaţa secundară,
oportunităţi de finanţare, conjuncturi nefavorabile sau modificări în
situaţia economico-financiară a emitentului, fiecare dintre ele putând
modifica valoarea reală a titlurilor din portofoliu.
Oferta publică de vânzare de acţiuni este punctul de plecare pentru
transformarea unei societăţi comerciale în societate deschisă şi
participarea sa la piaţa de capital, obiectivul principal fiind atragerea de
resurse financiare de la investitorii interesaţi în achiziţionarea de valori
mobiliare. Titlurile emise pe piaţa primară pot fi negociate pe piaţa
secundară în condiţiile când emitentul face demersurile necesare pentru a
fi cotate la bursa de valori.
În esenţă, cotarea este operaţiunea de atribuire a unei valori de piaţă
acţiunilor, care poate fi diferită de valoarea nominală sau de preţul de
emisiune a acestora, operaţiune care se realizează în urma unei analize
economice şi financiare a societăţii emitente, pe baza a cel puţin două
bilanţuri auditate, care să ofere informaţii suficiente asupra structurii
capitalului propriu, a nivelului îndatorării, a cifrei de afaceri şi
procesului de creştere economică, a rentabilităţii etc.
 Cotarea acţiunilor la bursă face să crească gradul de lichiditate a
capitalului, investitorii având posibilitatea să le vândă în orice moment cu
câştig. Cumpărătorii acţiunilor pe piaţa primară sunt interesaţi ca acestea să
posede un grad ridicat de lichiditate, astfel încât plasamentele lor să nu
reprezinte nişte imobilizări fără perspectiva recuperării operative a capitalului.
Cotarea acţiunilor la bursă conduce la stabilirea valorii de piaţă a acestora,
respectiv a cursului bursier. Or, valoarea de piaţă a acţiunilor reprezintă, în
esenţă, modul în care este percepută de public activitatea emitentului, adică
stabilirea unei valori recunoscute de piaţă şi posibilitatea comparării valorii
contabile a acţiunilor cu valoarea lor bursieră. Dacă valoarea bursieră este mai
mare decât cea contabilă, atunci se poate aprecia că societatea emitentă îşi
desfăşoară activitatea în condiţii bune, cu rentabilitate, şi invers.
Deţinerea în portofoliu a unor acţiuni cotate la bursă prezintă mai multă
credibilitate în faţa creditorilor, aceştia acceptându-le drept garanţie a creditelor
acordate mai curând decât în cazul acţiunilor necotate, întrucât, în cazul
imposibilităţii rambursării la timp a creditelor, banca poate valorifica mai uşor
valorile mobiliare cotate. Prin urmare, deţinerea unor acţiuni cotate la
bursă sporeşte accesul la credite al titularilor de portofolii, ceea ce este un
avantaj cert.
 Gestiunea portofoliului de obligaţiuni
Aceasta începe cu stabilirea structurii acestuia: ponderea obligaţiunilor cu dobânda
fixă şi a celor cu dobânda variabilă. Pentru realizarea acestei operaţiuni se procedează
la analiza ratei randamentului obligaţiunilor din patrimoniu, comparativ cu rata
dobânzii pe piaţa financiară, precum şi la previzionarea evoluţiei ratei dobânzii şi, în
consecinţă, la ajustarea portofoliului. În funcţie de situaţia economico-financiară a
investitorului, compoziţia portofoliului de obligaţiuni mai depinde de perioada de timp
pentru care se pot face plasamente (perioada de imobilizare), de previziunile privind
evoluţia ratei dobânzii şi a ratei inflaţiei.
Variaţia ratei dobânzii în perioada de viaţă a obligaţiunilor are efecte contrare
asupra cursului obligaţiunilor:
1. dacă rata dobânzii creşte pe piaţa financiară, cupoanele primite pot fi
reinvestite la o rată mai ridicată a dobânzii, iar cursul obligaţiunii scade întrucât
nimeni nu mai doreşte să cumpere
2. dacă rata dobânzii scade pe piaţa financiară, cursul obligaţiunilor creşte,
întrucât cupoanele nu mai pot fi reinvestite în alte operaţiuni cu rentabilitate mai
obligaţiuni
mare, deci creşte cererea din moment ce găseşte
de obligaţiuni plasamente
existente şi, prin mai rentabile;
urmare, creşte cursul lor.

Dacă anticipează o scădere a ratei dobânzii pe piaţa financiară,

este preferabil de a cumpăra obligaţiuni cu dobândă fixă şi de a vinde
obligaţiuni cu dobândă variabilă; dacă se anticipează o creştere a ratei
dobânzii, este preferabil de a cumpăra obligaţiuni cu dobândă variabilă şi
a vinde obligaţiuni cu dobândă fixă.
 Ca şi în cazul acţiunilor, gestiunea portofoliului de obligaţiuni
vizează randamentul aşteptat şi riscul.
Randamentul obligaţiunilor este în funcţie de dobânzile acumulate şi
de variaţia cursului obligaţiunilor.
Randamentul sau rentabilitatea obligaţiunilor reprezintă rata de fructificare
sau de capitalizare pe care o cere drept remuneraţie pentru lichidităţile
împrumutate emitentului.

Veniturile unei cupoane, reprezentând fluxuri pozitive anuale pe

obligaţiuni, durata de viaţă a împrumutului,
după care se face
evaluarea randamentului, valoarea de ei rambursare, reprezentând un
se compun din: flux pozitiv singular la expirarea duratei
împrumutului.

Randamentul unei obligaţiuni se exprimă sub forma unei rate, care permite
compararea diverselor tipuri de obligaţiuni. Pentru o obligaţiune cu dobândă fixă emisă
şi rambursată la valoarea nominală, rata randamentului este egală cu rata nominală a
dobânzii împrumutului obligatar; pentru obligaţiuni emise la scont şi rambursate peste
valoarea nominală (PE < VN < PR), rata randamentului nu mai poate fi egală cu
dobânda nominală. În asemenea cazuri, pentru a determina randamentul obligaţiunii
se calculează rata actuarială care permite egalitatea între preţul obligaţiunii (preţul de
emisiune) şi valoarea actuarială a fluxurilor financiare pozitive viitoare pe care le
generează respectiva obligaţiune.
 Riscul obligaţiunilor
poate fi:

riscul de depreciere, riscul de pierdere a

riscul de faliment al ca urmare a inflaţiei, unei părţi din capital,
societăţii emitente, ceea ce ar face ca care survine în
ceea ce ar însemna puterea de cumpărare a momentul creşterii ratei
imposibilitatea obligaţiunii rambursate dobânzii pe piaţa
rambursării obligaţiunii să fie mai slabă decât financiară, repercutată
la data scadenţei; în momentul în scăderea cursului
cumpărării ei; obligaţiunilor.

În acest caz, deţinătorul de obligaţiuni este nevoit să vândă pentru a

obţine lichidităţi, el va recupera un capital inferior celui avansat. Riscul
oscilaţiei ratei dobânzii asupra cursului obligaţiunilor depinde de
sensibilitatea la risc a obligaţiunilor şi de durata de viaţă a acestora.
 Gradul de risc depinde de fiecare obligaţiune în parte, dar
diversificarea portofoliului poate atenua riscul. O obligaţiune emisă de SA poate avea o
rată de dobândă mai mare pentru că riscul de faliment nu este exclus, iar o obligaţiune
de stat poate avea o rată de dobândă mai redusă. Riscul şi mărimea dobânzii sunt direct
proporţionale.

Obligaţiunile cu dobânda variabilă au avantajul că pierderile, ca şi

câştigurile de capital sunt limitate; de aceea ele sunt preferate în eventualitatea
prevederii unei creşteri a ratei dobânzii, în timp ce dacă se previzionează o scădere a
ratei dobânzii, se vor prefera plasamente în obligaţiuni cu dobândă fixă.
Riscul nu înseamnă, pur şi simplu, probabilitatea ivirii unei pierderi, ci trebuie
luată în considerare şi şansa unui câştig, întrucât nimeni n-ar fi dispus să înceapă o
afacere, să achiziţioneze nişte active financiare dacă n-ar avea decât perspectiva unei
pierderi, nu şi a câştigului.

Riscul unui activ nu este edificator în sine. Pentru un agent economic care
dispune de mai multe active ce fac obiectul riscului, se ia în considerare suma activelor
sale, adică portofoliul, întrucât experienţa arată că unele titluri sunt profitabile când nu
se produce un anumit eveniment, în timp ce altele, tocmai când se produce acel
eveniment.
 Tipuri de portofolii

În practică, agenţii economici îşi diversifică portofoliile, deţinând atât

acţiuni şi obligaţiuni cu risc ridicat şi cu rentabilitate mare, cât şi
acţiuni şi obligaţiuni „sigure” cu risc scăzut, dar şi cu o rentabilitate
redusă, plus obligaţiuni diverse.
Procentajul obligaţiunilor şi acţiunilor în ansamblul portofoliului
este în funcţie de riscul acceptat de investitor. În ultimă instanţă,
compoziţia portofoliului este o rezultantă a poziţiei agentului economic
faţă de risc, de anticipaţiile evoluţiei ratei dobânzii pe piaţa financiară,
de situaţia fiscalităţii şi nevoile de lichidităţi imediate.
După preferinţele investitorilor, se cunosc mai multe tipuri de
portofolii: cu randament
cu securitate regulat, prudente, clasice,
maximă de creştere,

speculative
ofensive,
 Portofoliul de securitate maximă vizează în special protejarea capitalului, asigurându-i
şi un anumit randament. Pentru păstrarea puterii de cumpărare a capitalului, calea de urmat este
diversificarea portofoliului, astfel încât să se evite pierderi însemnate, să se compenseze
pierderile la unele titluri, cu câştiguri la alte titluri.
Portofoliul cu randament regulat urmăreşte obţinerea unor venituri regulate şi nu atât
mărimea veniturilor şi eliminarea riscurilor.
Portofoliul prudent are drept scop o valorificare a capitalului în condiţiile abţinerii de la
un risc excesiv. Un asemenea portofoliu realizează o îmbinare a titlurilor cu venit regulat şi cu
creştere puternică a veniturilor, precum şi titlurile pe termen scurt şi cele pe termen lung.
Portofoliul de creştere ţine de plasarea capitalului în titluri cu perspective mari de câştig,
dar şi cu grad ridicat de risc. SA care oferă mari perspective de câştig (societăţi de creştere) se
caracterizează prin efectuarea de investiţii mari, cu rate superioare de creştere a cifrei de afaceri,
cu structura financiară echilibrată, cu rentabilităţi ridicate, cu o capacitate de auto-finanţare mare.
Portofoliul clasic vizează valorificarea capitalului, dar şi obţinerea unor rezultate mai bune
decât media pieţei, acceptând un anumit grad de risc. În astfel de cazuri, portofoliul se compune,
în cea mai mare parte, din acţiuni. Performanţele unui asemenea portofoliu se apreciază pe o
perioadă medie.
Portofoliul ofensiv are ca scop câştigul cât mai mare, fără a ţine seama de gradul de risc.
Portofoliile de acest fel sunt foarte mobile (structural), căutând să se adapteze cerinţelor în
continuă schimbare ale pieţei.
Portofoliul speculativ tinde spre obţinerea unor venituri rapide, acceptând un risc ridicat.
 5. Politica investiţională a băncii comerciale

Sub operaţiuni bancare

Prin operaţiunile Prin investiţii bancare
de investire
bancare investiţionale

●
se înţelege activitatea băncii de a ●
se subînţelege
plasa (investi) activele sale,
●
se subînţelege acelea, în
mijloace băneşti şi alte rezerve investițiile mijloacelor care banca participă în
bancare în valori mobiliare, băneşti pe un termen cu calitate de “iniţiatorul
imobil, în capitalul
întreprinderilor, colecţii de arte, scopul obţinerii investiţiilor în mijloace”
pietre preţioase şi alte obiecte, profitului, dar din acest (în comparaţie cu
valoare de piaţă a cărora este în punct de vedere toate operaţiuni de creditare,
creştere permanentă şi care
asigură băncii venit în formă de operaţiunile bancare unde iniţiativa de a lua
dobândă, dividende, venitul de la active poate fi privite în mijloace reiese din
vânzări şi alte profituri directe şi partea solicitantului).
indirecte. calitatea de investiţii.
 Criterii de clasificare a investițiilor bancare

●
în valori mobialire;
cote de participare;
După obiect:
●

●
metale preţioase şi colecţii de artă;
●
imobil şi drepturi de proprietate pe termen lung (de exemplu: drept de arendă);
●
alte active pe termen mediu şi lung.

●
investiţii pe termen scurt (până la un an), au un caracter
speculativ sau sunt îndreptate spre menţinerea lichidităţii,
După termen: ●
investiţii pe termen mediu (până la cinci ani),
●
investiţii pe termen lung (peste cinci ani).

●
investiţii directe (scopul lor este de a asigura managementul direct şi indirect cu
obiectul investiţiei.
investiţii de portofoliu, investirea în portofoliul de valori mobiliare sau alte active
După scopul investirii:
●

cu scopul de primire a profitului în formă de dividende şi în rezultatul creşterii

preţului de piaţă a valorilor mobiliare, şi care nu prevăd scopul de management
direct a obiectului investiţiei.
 Portofoliul de investiţii reprezintă totalitatea obiectelor
investiţionale reale şi financiare (grupuri de active, cum ar fi
acţiunile şi obligaţiunile etc.), deţinute de către investitor în scopul
realizării activităţii investiţionale în corespundere cu strategia
investiţională stabilită.
Plasamentele în obiectele de investiţii gestionate ca ceva unic
sunt privite ca portofoliu investiţional. Totodată ca ceva unic
poate fi evidenţiat şi totalitatea resurselor de mijloace, care
formează portofoliul investiţional. Există posibilitatea de a privi
comparativ circuitul închis a resurselor bancare privind atragerea şi
plasarea resurselor monetare pentru formarea portofoliului dat.
Scopul portofoliului investiţional este de a obţine profituri de la
creşterea valorii de piaţă a portofoliului, din crearea fluxului
mijloacelor băneşti stabile (dividende,
dobânzi) în cazul diversificării riscurilor
(investiţiile directe sunt legate cu
concentrarea riscurilor pe unul sau mai
multe obiecte)
 Structura portofoliului investiţional bancar şi resursele formate de el
ACTIV PASIV
Portofoliul investiţional Resurse atrase pentru
formarea portofoliului
Valori mobiliare Emiterea valorilor mobiliare
(acţiuni,obligaţiuni,cambii)
Metale preţioase O parte a depozitelor atrase şi
Imobil şi finanţarea investiţiilor mijloace pe conturi, inclusiv pe
capitale proprii termen scurt
Drepturi mobiliare O parte a resurselor bancare
Structura portofoliului de investiţii al băncii este determinată de caracterul politicii investiţionale, care banca o
(care au depreţul
promovează, mijloaceledeşi sarcinile
piaţăinvestiţionale.
şi pot fi proprii
plasate pe piaţă)
Aceasta permite să privim portofoliul de investiţii ca un obiect complex de gestiune, cu ajutorul căruia se elaborează
realizarea strategiei şi tacticii necesare pentru atingerea sarcinilor date.
 Criteriile de clasificare a portofoliilor de investiţii

După sursa de
După sarcinile După tipul politicii
mijloace
investiţionale investiţionale
investiţionale
• Portofoliul de • Portofoliul • Portofoliul “activ”
creştere investiţional în sens • Portofoliul “pasiv”
• Portofoliul de venit larg al cuvîntului
• Portofoliul de risc • Portofoliul
• Portofoliul investiţional în sens
echilibrat strîns al cuvîntului
• Portofoliul
specializat
 Portofoliul de creştere – cuprinde valorile mobiliare sau alte
obiecte investiţionale, valoarea de piaţă a cărora creşte rapid.
Scopul constituirii lui este de a obţine un spor de capital al
investitorilor; ca rezultat, proprietarilor acestor portofolii,
dividende şi alte venituri, legate de obiectele investiţionale, pot fi
plătite în cantităţi mici sau să nu fie plătite.
Portofoliul de venit – scopul constă în obţinerea profiturilor
curente mari. Raportul plăţilor de rentă, dividendelor, dobânzilor
către valoare de piaţă a obiectelor investiţionale, ce formează
portofoliul este mai mare decât valoare medie de piaţă, valoarea
cărora creşte mult mai lent.
Portofoliul de risc – portofoliul compus din valorile mobiliare,
viitorul cărora este greu de determinat; de obicei sunt formate din
hârtii de valoare, ce n-au fost încă evaluate pe piaţă. După esenţa
sa, portofoliul dat este portofoliu de speculaţie şi scopul lui este de
a obţine venituri foarte mari, prin procurarea activelor, când ele
sunt subevaluate. În cazul când prognozele nu s-au adeverit,
investitorii suportă pierderi.
 Portofoliul echilibrat – este compus din obiecte investiţionale
valoare de piaţă a cărora este în creştere permanentă, şi parţial din
valorile mobiliare cu o dobândă ridicată precum şi din obiecte cu
grad sporit de risc. Scopul constituie majorarea capitalului şi
obţinerea veniturilor mari, evident că riscul general în acest
portofoliu este echilibrat.
Portofoliul specializat - portofoliul dat se formează nu pe baza
principiului unitar, cum ar fi majorarea capitalului, obţinerea
dobânzilor mari, dar pe criterii particulare, cum ar fi apartenenţa la
o ramură din economie, la un tip de valori mobiliare.
Tipurile portofoliilor pot fi destinse după felurile obiectelor
investiţionale, din care e compus portofoliul:
– portofoliul numai de valorile mobiliare;
– portofoliul mixt: portofoliul de valorile mobiliare; metale şi
pietre preţioase şi colecţii de artă; alte feluri de active.
Tipul portofoliului nu este constant, el variază în dependenţă de
conjunctura pieţii şi evident de sarcinile urmărite de bancă. O parte
a investiţiilor bancare pot fi efectuate din contul şi la însărcinarea
clienţilor săi. În cazul dat banca îşi îndeplineşte funcţia în baza
contractului de custodie, contract de comisie, contract de.
 Portofoliul activelor, creat din cont propriu a băncii, precum
şi din dispoziţia clientului pot fi privite ca portofoliu de
investiţie în sensul larg. Portofoliul activelor, creat numai din
sursele proprii a băncii, sunt portofoliul de investiţie în sensul
restrâns.
Portofoliile bancare de valori mobiliare sunt: active şi
pasive.
La portofoliile pasive sunt portofoliile bine diversificate, la
formarea cărora băncile urmăresc atingerea scopului includerii
în el a valorilor mobiliare subevaluate. Lichiditatea, riscul şi
profitabilitatea titlurilor corespunde tendinţelor nivelului
mediu de piaţă şi este determinat de el.
Portofoliile active se formează “împotriva pieţii” şi
componenţa lor se reglează activ. Portofoliile date includ
hârtiile de valoare, cursul cărora variază brusc (în prezent sau
în perspectivă) de la preţurile care sunt
determinate de condiţiile pieţii şi
care pot fi ameninţate de fluctuaţiile
puternice.
 Portofoliului investiţional al băncii îndeplineşte aşa funcţii ca:
a) Extinderea, stabilitatea şi diversificarea veniturilor independent de ciclurile de
activitate: când veniturile de la imprumuturi se reduc, veniturile de la valorile mobiliare
pot fi majorate;
b) Întărirea stabilităţii financiare prin compensarea riscului creditar a portofoliului
de imprumuturi: valorile mobiliare de calitate înaltă pot fi procurate şi păstrate cu
scopul de a echilibra riscul creditelor bancare;
c) Asigurarea diversificării geografice;
d) Menţinerea lichidităţii: valorile mobiliare pot fi vândute pentru obţinerea
mijloacelor băneşti sau ca gaj în cazul împrumutului de fonduri;
e) Reducerea sumei impozitate prin compensaţiile încasărilor impozitate a
împrumuturilor garantate;
f) Utilizarea în calitate de gaj pentru garantarea depozitelor a organelor de
administrare locală păstrate în bănci;
g) Asigurarea băncii împotriva pierderilor, care pot avea loc ca rezultat al schimbării
nivelului ratelor dobânzilor;
h) Asigurarea flexibilităţii portofoliului de active bancare: valorile mobiliare pot fi
rapid procurate ori vândute cu scopul restructurizării activelor;
i) Îmbunătăţirea indicătorilor financiari a bilanţului;
j) Asigurarea prezenţei băncilor pe pieţele mai dinamice (piaţa de capital);
k) Diversificarea serviciilor acordate;
l) Creşterea influenței asupra clientului prin controlul valorilor mobiliare;
m) Valorile mobiliare sunt mai adaptive datorită posibilităţilor de tranzacţionare
Operaţiunile investiţionale sunt desfăşurate în cadrul băncii într-o anumită
consecutivitate de acţiuni, numită proces investiţional. Procesul investiţional
presupune luarea deciziei de către investitor cu privire la valorile mobiliare, în care vor
fi investiţi banii săi, volumele şi termenele de investire. Această procedură prevede
etape:
[Link]ţiile preliminare de investiţie Înainte de a investi banii, instituţia financiară,
trebuie să fie convinsă că este asigurată activitatea normală a instituţiei date. Mijloacele
băneşti nu sunt investite pentru asigurarea necesităţilor curente, scopul investiţiilor este
de a utiliza mijloace băneşti pentru asigurarea necesităţilor pe viitor.
Înaintea determinării scopurilor investiţionale concrete, investitorul este obligat să
stabilească rezultatele care doreşte să le obţină. După ce investitorul a executat
condiţiile preliminare şi a determinat exact sarcinile financiare, el trebuie să stabilească
scopurile investiţionale.
Scopurile investiţionale – sunt sarcinile financiare, pe care investitorul încearcă să le
rezolve, investind banii în oricare instrument financiar existent. Scopurile investiţionale
nu trebuie să corespundă numai cu sarcinile financiare generale, dar trebuie să fie
executabile.
După ce au fost determinate scopurile, se elaborează planul investiţional.
Planul investiţional este documentul scris care determină scopurile investiţionale,
termenii investiţiilor, mărimea riscului acceptat. Planul investiţional determină strategia
generală, care va fi utilizată pentru atingerea fiecărui scop. De obicei cu cât e mai
important scopul financiar, cu atât este mai mic riscul acceptat.
II. Formularea scopurilor investiţionale şi alegerea politicii investiţionale.
Este important ca la alegerea investiţiei pe lângă scopurile investiţiilor, să se
determine volumul investiţiei, precum şi luat în consideraţie statutul
investitorului ca contribuabil.
III. Analiza instrumentelor financiare. Înaintea alegerii instrumentului
financiar, este necesar de al analiza de la scopul investiţiei. Analiza constă în
metodologia determinării preţului propus pentru instrumentul financiar, precum
şi analiza presupune determinarea rentabilităţii, riscului şi preţului.
Există diferite modalităţi de analiză, dar majoritatea se reduce la:
Analiză tehnică include studierea conjuncturii cursului de piaţă al valorilor
mobiliare, în vederea efectuării previziunilor dinamice a cursurilor anumitei
firme. De la început se efectuează analiza cursului perioadei trecute cu scopul
descoperirii tendinţelor analogice a cursului. Apoi se analizează cursul hârtiei
de valoare pe ultima perioadă, se află tendinţa curentă, care a fost descoperită
anterior. Această comparare a tendinţelor existente cu cele trecute, se
efectuează, numai reieşind din presupunerile că trendurile preţurilor se repetă
periodic.
Analiza fundamentală se bazează pe ceea, că preţul “real” a oricărui activ
financiar este egal cu valorile tuturor fluxurilor băneşti, pe care proprietarul
activului presupune de a le obţine în viitor (mişcarea de la viitor la prezent).
De aici reiese, că analistul-fundamentalist tinde să
stabilească timpul încasării şi volumul acestor fluxuri
băneşti, şi apoi să calcule preţul, utilizând respectiva
rată a scontului. Analistul trebuie să evalueze nu
Numai rata scontului, dar şi să prognozeze valoarea
Dividendului plătit. De asemenea, trebuie apreciată
mărimea ratei de scont.
 IV. Alegerea variantei concrete de investiţie e foarte important, deoarece
anume în momentul dat este determinat cursul viitor de activitate a
investitorului şi succesul în atingerea scopului planificat. Varianta optimă poate
fi nu numai cea care asigură venit maxim, rolul esenţial poate să aibă şi: riscul
şi condiţiile impozitării. Pentru gestionarea investiţiilor este important de a
alege valori mobiliare, care să corespundă cu scopuri, nivelurile venitului,
riscului şi preţului.
V. Constituirea portofoliului investiţional
Etapă de constituire a portofoliului de hârtii de valoare presupune
determinarea activelor concrete pentru investire a mijloacelor.
VI. Revizuirea portofoliului este legată cu repetarea periodică a etapelor
precedente. După o perioadă de timp scopurile investiţionale pot să se modifice,
drept urmare portofoliu curent va înceta să fie optim. Este posibil că
investitorul va fi nevoit să constituie un portofoliu nou, vânzând o parte a
valorile mobiliare şi procurând altele noi. Altă cauză, schimbarea în timp al
cursului valorilor mobiliare. În legătură cu aceasta unele valori mobiliare, iniţial
fiind neatractive pentru investitori, pot să devină obiectul investiții şi invers.
Decizia revizuirii depinde şi de volumul cheltuielilor tranzacţionale şi creşterea
venitului aşteptat.
VII. Evaluarea eficienţei portofoliului de investiţii. Ultima etapă a
procesului investiţional constă în evaluarea eficienţei portofoliului de investiţii
şi include evaluarea periodică a profitului obţinut
precum şi a indicatorilor riscului. În acest caz este
necesar de a utiliza indicatorii profitului şi riscului
acceptabil, cât şi standarde corespunzătoare de
comparare.