Caracteristicile frunzei:
• Forma plată a acestui organ vegetativ este o
caracteristică a spermatofitelor;
• Frunza se deosebește net de celelalte două
organe vegetative normale (rădăcina și tulpina)
nu numai prin formă, ci și prin simetria bilaterala,
creștere definită (limitată), durată scurtă de viață,
structură dorsiventrală;
• Frunzele au dimensiuni mult mai reduse decât
celelalte două organe vegetative ale plantei;
Functiile frunzei:
• Fotosinteza;
• Respiratia;
• Transpiratia
Fotosinteza:
• Este procesul de fixare a dioxidului de carbon
din atmosfera de către plantele verzi
(cu clorofila), în prezența radiațiilor solare, cu
eliminare de oxigen și formare de compuși
organici (glucide, lipide, proteine) foarte
variați.
Procesele chimice ale fotosintezei:
• Procesele chimice complexe care au loc în fenomenul de
fotosinteză se realizează în două faze : faza luminoasă (faza
fotochimică sau faza Hill) și faza de întuneric (ciclul lui Calvin sau
faza Blackmann).
• Faza de lumină cuprinde următoarele etape:
• -fotoactivarea pigmenților clorofilieni prin absorbția energiei solare;
• -fotoliza apei;
• -fotofosforilarea și formarea NADPH prin reducerea NADP+ ;
• -absorbția CO2 din atmosferă.
• Faza de întuneric se caracterizează prin fixarea CO2 pe o substanță
preexistentă și formarea produșilor organici primari, în care se
fixează energia acumulată inițial în ATP și NADPH.
Respiraţia
Pentru desfasurarea tuturor activitatilor plantele au nevoie de
energie. Pentru aceasta se ard o parte a substantelor organice
proprii (substanțe din structura organismului) ce se transforma in
energie. Exista doua tipuri de respiratie la plante: aeroba si
anaeroba.
Respirația aerobă
Prin respiratia aeroba sunt degradate substantele organice proprii cu
consun de oxigen si rezulta compusi anorganici H20 si CO2 +
energie.
Respirația anaerobă
Acest tip de respirație are loc doar când oxigenul lipsește și poate
satisface nevoile organismului un timp limitat și scurt. Respiratia
anaeroba degradează incomplet substantele organice proprii
rezultând alte substante organice (cu moleculă mai mică) + energie.
De aceea energia produsa este foarte mica.
Transpiraţia:
• Transpirația este un proces propriu plantelor
terestre și reprezintă pierderea unei însemnate
cantități de apă absorbită la nivelul rădăcinii și
preluată de vasele conducatoare lemnoase. Ajuns
la nivelul frunzelor, excesul de apă este eliminat.
• Transpirația determină absorbția pasivă a apei cu
substanțele minerale, asigură circulația
ascendentă a acesteia, precum
și turgescența normală a tuturor celulelor și
menține constanta temperatura organismului
vegetal.
Tipuri de transpiraţie:
• Transpirația cuticulară este redusă la frunzele mature și la frunzele plantelor de
umbră și mai intensă la frunzele tinere, ale căror celule epidermice au o cuticulă
subțire.
• Transpirația prin stomate pentru plantele de lumină este de circa 20 ori mai
intensă decât prin cuticulă. Stomatele execută mișcări de deschidere și de
închidere, ceea ce constituie principalul mijloc de reglare a intensității
transpirației. Cantitate de apă eliminată astfel este proporțională cu gradul de
deschidere a stomatelor, iar viteza difuziei vaporilor de apă este direct
proporțională cu suprafața și cu diametrul ostiolei.
• Gutația este procesul fiziologic de eliminare a apei în stare lichidă, sub formă de
picături. Acest fenomen se datorește diferenței de temperatură dintre aer și sol și
are loc în primele ore ale dimineții, primăvara și vara, când după zilele foarte
călduroase urmează nopți răcoroase. Prin gutație este evitată asfixierea celulelor,
care s-ar putea produce prin umplerea spațiilor intercelulare cu apă. Este eliminat
excesul de apă, în care sunt dizolvate mici cantități de substanțe minerale și
organice produse de catabolism.
Morfologia frunzei
1.Părţile componente:
La frunze s-au diferentiat:
- limbul (lamina),
-petiolul si teaca (vagina).
Exista frunze simple, cu margine întreaga sau
incizata si frunze compuse, în care caz din lobii
laminei s-au individualizat foliole cu petioli
proprii dispusi pe petiolul comun (rahisul) .
Tipuri morfologice de frunze dupa
forma limbului:
Tipuri morfologice de frunze - forma limbului: 1 - circulară (orbiculară); 2 -
romboidală; 3 - reniformă; 4 - triunghiulară; 5 - eliptică; 6 - ovată; 7 - obovată; 8 - cor-
dată (cordiformă); 9 - deltoidă; 10 - lanceolată; 11 - ovat-lanceolată; 12 - sagitată; 13 -
scutată; 14 - cuneată; 15 - falcată; 16 - spatulată; 17- hastată; 18 - liniară; 19 -
ensiformă; 20 - setacee; 21 - cilindrică, plină; 22 - fistuloasă.
Margini de limb foliar cu
inciziuni mari si frunze compuse
Margini de limb foliar cu inciziuni mari si
frunze compuse: A - tipul penat: a - penat
lobata; b - penat fidata; c - penat partita; d -
penat sectata; e - frunza imparipenat
compusa; f - frunza paripenat compusa; B -
tipul palmat: a - palmat lobata; b - palmat
fidata; c - palmat partita; d - palmat sectata; e
- frunza palmat compusa; f - frunza trifoliata
Margini de limb foliar cu margine intreaga(A) si
cu inciziuni mici B-dintata,C-serata,D-
crenata,e-sinuata
Dupa varful limbului foliar frunzele pot fi:
Vârful limbului foliar: a - trunchiat; b - rotunjit; c
- obtuz; d - acut; e - acuminat; f - spinos; g -
mucronat; h – emarginat
Dupa baza limbului foliar frunzele pot fi:
Baza limbului foliar: a - trunchiata; b - rotunjita;
c - îngustata; d - cuneata; e - sagitata; f -
hastata; g - asimetrica; h - auriculata; i -
cordata; g - reniforma
[Link] frunzei
• Nervațiunea frunzei reprezintă modul de
aranjare a nervurilor (zona fasciculelor
conducătoare) în limb.
Dupa nervatiune frunzele pot fi:
Nervatiune frunzei:
a)uninerva(cu nervura dispusă central și longitudinal)
b)dichotonica(când nervurile principale se ramifică
dichotomic );
c)curbinerva;
d)penata(care au o nervură principală, de la care pornesc
lateral, de o parte și de alta a sa, nervuri secundare);
e)palmate(cu o nervură principală scurtă, de la care
pornesc ramificații în mod palmat) ;
f)retea de nervuri terminale
Frunze petiolate si frunze sesile
Dupa bază sau teacă frunzele pot fi:
Baza frunzei - teaca (vagina): 1 - teacă umflată
(Apiaceae); 2 - teacă cilindrică cu margini
libere (Poaceae); 3 - teacă cilindrică cu margini
concrescute (Cyperaceae); 4 - frunze reduse la
teacă (Juncus sp.); lm - lamină; tc - teacă.
Stipelele(excrescentele foliare) de la baza
frunzei:
Anexe foliare - stipele: 1 - stipele libere (Fagus
sylvatica); 2-3 - stipele concrescute cu o margine
a peţiolului (Trifolium sp., Rosa sp.); 4 - stipele
cordiforme, concrescute cu tulpina (Lotus
corniculatus); 5 - stipele reniforme (Salix
caprea); 6 - stipele semicordate (Trifolium
campestre); 7 - stipele semicordate şi uşor
divizate (Crataegus monogyna); 8 - stipele hastate
(Lathyrus sp.); 9 - stipele lanceolate (Galium
aparine); 10 - stipele interpeţiolare (Cruciata
laevipes); f - frunză; st - stipele.
[Link]
• Filotaxia reprezintă modul de dispoziție a
frunzelor pe tulpină. Inserția frunzelor pe
tulpină se face în dreptul nodurilor, la un nod
se pot insera una sau mai multe frunze, într-o
ordine caracteristică unităților taxonomice.
Tipuri de filotaxie:
• Dispunerea alternă (în spirală) a frunzelor se caracterizează prin inserția la fiecare
nod a unei singure frunze. Prin punctele de inserție ale frunzelor se poate duce o
linie în spirală, în ordinea apariției mugurilor foliari pe tulpină (spirală
generatoare). Segmentul de spirală care unește două frunze vecine situate una sub
alta pe aceeași linie verticală și paralelă cu axa tulpinii se numește ciclu. Un ciclu
poate cuprinde o singură rotație în jurul tulpinii, care să unească cele două frunze,
sau mai multe rotații. La capetele porțiunii de spirală se află cele două frunze
așezate pe aceeași linie verticală.
• Dispunerea opusă a frunzelor se caracterizează prin inserția la același nod a două
frunze, în mod opus, de o parte și de alta a tulpinii. De regulă, frunzele unui nod
sunt așezate într-un plan perpendicular pe cel al frunzelor de la nodul alăturat,
superior sau inferior. Astfel, toate nodurile cu soț au frunzele dispuse în același
plan, iar nodurile fără soț au frunzele în alt plan, perpendicular pe primul. Această
așezare a frunzelor se numește decusată și este întâlnită la specii din
familia Lamiaceae, la Urtica dioica(urzica), Syringa vulgaris(liliac) ș.a.
• Dispunerea verticilată se caracterizează prin inserția la fiecare nod a trei (Nerium
oleander-leandru) sau a mai multor frunze (Asperula odorata-Vinarita).
Structura peţiolului
Peţiolul
Este partea din frunză care servește la
conducerea sevei brute și a celei elaborate
spre și dinspre limb. Se aseamănă cu tulpina,
dar de obicei este monosimetric, planul de
simetrie trecând prin partea de mijloc a feței
dorsale și prin cea a feței ventrale.
1.Ţesuturile
• Țesuturile care alcătuiesc pețiolul, observate
într-o secțiune transversală, sunt: epiderma,
parenchimul fundamental subepidermic și
fasciculele conducătoare libero-lemnoase.
[Link]
Este asemănătoare cu cea a tulpinii si poate
prezenta stomate, peri tectori, mai rar peri
glandulari. Este cutinizată, cerificată sau
mineralizată.
[Link] fundamental
Se aseamănă cu parenchimul cortical al tulpinii: primele
straturi de celule sunt colenchimatoase (colenchim
tabular sau angular), conferind elasticitate și soliditate
pețiolului; stratul următor conține cloroplaste; urmează
parenchimul fundamental propriu-zis în care se pot
găsi fibre lignifiate, latex (la Papaveraceae), canale
secretoare (la Umbelliferae), tanin, oxalat de calciu ș.a.;
ultimul strat al parenchimului este endoderma, unică la
structurile monostelice (la Vinca sp., Prunus sp.) sau
mai multe endoderme la structurile polistelice
(la Plantago sp., Trifolium sp.). Plantele lipsite de
endodermă în structura tulpinii nu prezintă endodermă
nici în pețiol.
[Link] libero-lemnoase
Se dispun, de regulă, în formă de arc de cerc
(la Plantago sp.), în formă de V (la Veratrum
album) sau în cerc, dacă sunt mai multe
fascicule conducă[Link] libero-
lemnoase sunt colaterale-închise, cu lemnul și
liberul orientate ca și în cazul nervurilor
limbului.
CONCLUZII
1. O frunză completă este formată din trei părți: limb, pețiol și bază (teacă).
1.1. Limbul este partea verde cea mai importantă a frunzei. După alcătuirea
limbului, frunzele sunt de două categorii: simple și compuse. Frunzele
simple sunt caracteristice monocotiledonatelor și multor dicotiledonate,
iar cele compuse sunt frecvente la unele dicotiledonate. Forma limbului
diferă de la o plantă la alta și poate fi:eliptica,ovala,circulara. Dintre
celelalte forme, derivate din primele trei, menționăm: cordiformă,
asemănătoare cu o inimă, ca la Tilia cordata (tei pucios); lanceolată, cu
diametrul longitudinal de cel puțin 3-4 ori mai lung decât cel transversal,
ca la Salix alba (salcie albă); liniară, ca la Gramineae; aciculară, ca
la Pinus, Abies, Picea; filiformă, ca la frunzele submerse de Ranunculus
aquatilis (piciorul-cocoșului-de-apă).
1.2. Pețiolul servește, pe de o parte, la circulația sevei brute spre limb și a
celei elaborate spre tulpină, iar pe de altă parte, la orientarea limbului în
poziția cea mai favorabilă în raport cu lumina.
1.3. . Baza frunzei (teaca) se fixează de tulpină. Uneori ea este o simplă
dilatație a părții inferioare a pețiolului, ca la Ranunculus ficaria, alteori ea
se dezvoltă într-o teacă sau vagină, care înconjoară tulpina pe o anumită
lungime; această teacă este foarte umflată și voluminoasă la Umbelliferae.
În concluzie frunza este organul vegetativ lateral
al tulpinii, in care au loc funcţiile de sintezã a
substanţelor organice, transpiraţia si
respiraţia ,este un organ momosimetric cu
creştere limitatã şi care prezintã mare
plasticitate: forme multiple, funcţii
nespecifice, adaptare uşoarã.