Groza

Galben ca făclia de galbenă ceară

Ce-aproape-i ardea,
Pe-o scândură veche, aruncat afară,
De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea;
Iar după el nime, nime nu plângea!

Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare,

La el se uita.
Unii făceau cruce; alții, de mirare,
Cu mâna la gură capul clătina
Și-ncet, lângă dânsul, își șopteau așa

"El să fie Groza cel vestit în țară

Și-n sânge-ncruntat!
El să fie Groza, cel ce ca o fiară,
Fără nici o grijă de negrul păcat,
A stins zile multe și lege-a călcat!"

Un moșneag atunce, cu o barbă lungă,

La Groza mergând,
Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,
Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,
Mai facu o cruce și zise plângând:

"Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,

Și pe-un ger cumplit
Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.
N-aveam nici de hrană, nici țol de-nvelit,
Și nici o putere!... eram prăpădit!

Nu așteptam altâ din mila cerească

Decât a muri,
Când creștinul ăsta, Domnu-1 odihnească!
Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi
Ș-aproape de mine calul își opri.
"Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,
Fă piept bărbătesc;
Na, să-ți cumperi haine, și casă, și pâine..."
Și de-atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc,
Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc."

Și, sărutând mortul, bătrânul moșneag

Oftâ și se duse cu-al său vechi toiag.
Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:
"Dumnezeu să ierte păcatele sale!"

Cinel-cinel *

Păstorul zise: "Cinel-cinel,

Copilei june de lângă el.
Două steluțe cu raze line
Lasat-au cerul plin de lumine
Și pe-a ta frunte ele-au căzut.
Ghici, drăguliță, că le sărut."

Nu ghici-ndatâ
Gingașa fatâ
Și pe ochi dulce fu sărutată.

Păstorul zise încă: "Cinel,

Copilei blânde de lângă el.
O vezi închisă, rumenă floare,
Cum se deschide, vezi lăcrimioare,
Și pe-a ta fațâ ea s-a născut.
Ghici, drăguliță, că o sărut".

Nu ghici-ndatâ
Vesela fatâ
Și pe gurițâ fu sărutată.

Păstorul zise iară: "Cinel,

Copilei mândre de lângă el.
Albe, rotunde, două-aripioare
Ne-ncetat saltă, la cer să zboare,
Și tu-n robie le-ai tot ținut.
Ghici, drăguliță, că le sărut".

Nu ghici-ndatâ
Rumena fatâ
Și pe sân fraged fu sărutată.

Dorul româncei

De-ar vrea bunul Dumnezeu

Să-mi asculte dorul meu!
De-aș avea un copilaș,
Dragul mamei îngeraș!

Cât e ziuă, cât e noapte,

I-aș șopti cu blânde șoapte.
Cât e noapte, cât e zi,
Tot la sânu-mi l-aș păzi!

L-aș păzi, l-aș dezmierda,

Mii de sărutări i-aș da,
Și i-aș zice-ncetișor:
Nani, nani, puișor!

De-ar fi cerul cu priință,

Să-mplinească-a mea dorință!
De mi-ar da un băiețel,
Dragul mamei voinicel!

N-ar fi prunc mai fericit

Și pe lume mai iubit!
Alt copil n-ar fi ca el,
Mititel și frumușel!

Obrăjelu-i ca de spume
N-ar avea seamăn pe lume!
N-ar fi ochii nimărui
Dulci ca ochișorii lui!

Iar eu, mândră măiculiță,

Pe-ai săi ochi, pe-a sa gurițâ
Ne-ncetat l-aș săruta,
Săruta și i-aș cânta.

Și i-aș face-o descântare

Să ajungă-un viteaz mare,
Un viteaz ce-ar străluci,
Cum n-a fost, nici n-ar mai fi

Și l-aș pune să se culce

Pe-al meu sân, legănat dulce,
Și i-aș zice-ncetișor:
Nani, nani, puișor!

Cântec ostășesc

Român verde ca stejarul,

Râd de dușmani și de moarte!
Să-mi trăiască armăsarul
Și prin glonți să mă tot poarte!

Sai, voinice, și nechează

Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Și credință-n Dumnezeu!

Cât mi-a sta mâna voinică

Pe-a mea pală ostășească,
N-aibă grijă de nimică
Țara mea cea românească!

Sai, voinice, și nechează

Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Și credință-n Dumnezeu!

Cu-al meu suflet, cu-a mea pală,

Cu-al meu șoim albit de spume,
În dușmani vom da năvală,
De s-a duce vestea-n lume!

Sai, voinice, și nechează

Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Și credință-n Dumnezeu!

Steluța

Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie,

Stea dulce și iubită a sufletului meu!
Și care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură și eu!

O! blândă, mult duioasă și tainică lumină!

În veci printre steluțe te cată al meu dor,
Ș-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se naltă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, și mulți vor trece încă

Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Și doru-mi nu s-alină, și jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!

Simpri! mărețe visuri de falnic viitor!
V-ați stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-ați stins! și de atunce în cruda-mi rătăcire

N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalț la tine duioasa mea gândire,
Stelută zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viață eu te-am iubit pe tine,

O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Și multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură și eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!

Precum un vis de aur în viață-mi ai lucit,
Și-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,

De scumpe, și fierbinte, și dulce sărutări,
De zile luminoase și îndumnezeite,
De nopți venețiane și pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, coroana vieții mele,

Ce mângâie și-nvie duioasă-inima mea,
Și care se unește cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,

Ai deșteptat în mine poetice simțiri,
Primește-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!

Gondoleta

Cu Ninița-n gondoletă
Când mă primblu-ncetișor,
Trecătorul din Piațetă
Ne privește-oftând de dor,
Atunci cerul se-nsenină,
Lucind vesel l-amândoi,
Ș-Adriatica s-alină,
Se alină pentru noi.

În laguna de ne place
A pluti pe-a marei val,
Pentru noi Siroco tace
Pe-a lui Lido verde mal,
Și sub lunga să lopată
Gondoleta saltă lin,
Cu Ninița legănată
Legănată pe-al meu sân.

Mână vesel, lopătare,

De la Lido la San-Marc.
Ia de-alung Canalul Mare
Ce se-ndoaie ca un arc.
Mergi cât draga mea Ninița,
Stând la peptu-mi înfocat,
Mi-a dat dulcea să guriță,
Mi-a dat dulce sărutat.

Cât va fi în ceruri luna,

Cât va fi senin pe cer,
La Gindeca, spre lagună,
Zbori, voinice gondolier.
Du-ne, Toni,-n liniștire
Pân' ce, stând gondola ta,
Viața noastră de iubire
Cu iubire va-nceta!

Pe mare

Ah! viața pentru mine,

Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!

Oricare nălucire
L-a omului simțire
Aduce-nsuflețire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceață
Ce-ntunecă-a mea viață
Și glasu-i se îngheață
De mine depărtat.

Acum cerul zâmbește,

Natura-ntinerește
Și tot care trăiește
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!

Zadarnic cat plăcere,

Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Și dulcea-i suvenire
Hrănește jalea-n sân!

O, valuri mari de spume!

Purtați-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiți ușor,
Și m-aruncați din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor!

Adio

De-aș trăi cât lumea-ntreagă,

Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ș-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-1 voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,

Cea mai gingașă simțire,
Cel mai falnic dor al meu
Ție numai, numai ție
Le închin pentru vecie
Ca la însuși Dumnezeu!

Tu, ființă de slăvire!

C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viață,
Și a raiului dulceață
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire

Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Și ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!... dar, vai mie!

Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărțit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...
Fericirea-mi nesfârșită
Într-o clipă s-a sfârșit!

Așa-i soarta! așa-n lume

Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic și frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!

Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locașul de lumine...
Și eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,

Rătăcit pe-a vieții cale,
Ca un orb nenorocit,
Viața-mi scade, jalea-mi crește,
Ș-al meu dor în veci s-oprește
Pe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluri

De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, ușor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieții-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!

Lăcrimioare *

Multe flori lucesc în lume,

Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!

Voi sunteți lacrimi de îngeri

Pe pământ din cer picate,
Când prin stele legănate
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.

Sunteți fragede și albe

Ca iubita vieții mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-și face salbe.

Dar deodată vântul rece

Fără vreme vă cosește!
Astfel soarta crunt răpește
Tot ce-n lume ne zâmbește...
Floarea piere, viața trece!