B ERNARD B AERTSCHI & K EVIN M ULLIGAN

:
 NAŢIONALISMELE

Volum coordonat de
BERNARD BAERTSCHI şi KEVIN
MULLIGAN
BERNARD BAERTSCHI este doctor în filozofie cu o lucrare
dedicată gân-
dirii lui Maine de Biran, susţinută la Universitatea din
Geneva, pentru
care a obţinut în 1981 Premiul Rivier acordat de
Universitatea din
Lausanne. Intre 1980 şi 1996 a fost membru al CNRS
Paris şi al comi-
tetului care a îngrijit ediţia de Opere complete Maine de
Biran la Editura
Vrin. A fost preşedinte şi membru al Societăţii Elveţiene
de Filozofie
între 1983 şi 1997. Este profesor la Universitatea din
Geneva şi mem-
bru al mai multor comitete de etică aplicată. Dintre
lucrările sale amin-
tim: L’Ontologie de Maine de Biran (1982), Les rapports de
l’âme et du corps.
Descartes, Diderot, Maine de Biran (1992), La valeur de la vie
humaine et
l’intégrité de la personne (1995), Enquête sur la dignité.
L’anthropologie phi-
losophique et l’éthique des biotechnologies (2005).

KEVIN MULLIGAN s-a născut la 23 iunie 1951 în Shifnal,

Marea Britanie.
Intre 1969 şi 1972 a studiat ştiinţele morale la Trinity
NATIONALISMELE
t

Volum coordonat de
BERNARD BAERTSCHI şi KEVIN MULLIGAN

Traducere din limba franceză

ION DORU BRANA

NEMIRA
Coperta colecţiei: Dana MOROIU, Corneliu ALEXANDRESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BAERTSCHI, BERNARD
Naţionalismele / Bernard Baertschi, Kevin Mulligan;
trad.: Ion Doru Brana. - Bucureşti: Nemira Publishing House, 2010
ISBN 978-606-579-035-3

I. Mulligan, Kevin
II. Brana, Ion Doru (trad.)

323.1

Bernard Baertschi, Kevin Mulligan

LES NATIONALISMES
© 2002, Presses Universitaires de France

© Nemira, 2010

Redactor: Dan PETRESCU

Tehnoredactor: Corneliu ALEXANDRESCU

Tiparul executat de FED PRINŢ S.A.

Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei

lucrări,
fără acordul scris al editorului, este strict interzisă
şi se pedepseşte conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-579-035-3
 CUVANT ÎNAINTE

Textele reunite în această lucrare sunt toate inedite

în fran-
ceză; însă unele sunt originale, în timp ce altele sunt
traduceri
ale unor articole publicate anterior. Iată de unde au fost
extrase
acestea din urmă:

- Philip Gerrans, „Locating Nationalism“, Imprints, voi.

1,
1997/3, traducere de Bernard Baertschi.
- David Miller, „In Defense of Nationality“, Journal of
Applied
Philosophy, vol. 10, 1993/1, traducere de Bernard
Baertschi.
- Daniel Weinstock, „Is There a Moral Case for
Nationalism?“,
Journal of Applied Philosophy, vol. 13, 1996/1,
traducere de
Bernard Baertschi.
- Elmar Holenstein, „Kulturnation - eine systematisch in
------------------------ CUVÂNT ÎNAINTE -----------------------------

- Barry Smith, „The Cognitive Geometry of War“, in

Peter
Koller & Klaus Puhl (dir.), Current Issues in Political
Philosophy: Justice in Society and World Order, Viena,
Holder-Pichler-Tempsky, 1997, traducere de Bemard
Baertschi.
- Murray N. Rothbard, „Nations by Consent:
Decomposing
the Nation-State“, Journal of Libertarian Studies, voi.
11,
1994/1, traducere de Bernard Baertschi.

Mulţumim autorilor şi editorilor acestor texte pentru

auto-
rizaţia de a le traduce în acest volum.
Studiile lui B. Baertschi („Farmecul secret al
patriotismu-
lui“) şi N. Miscevic („Cum se justifică naţionalismul?“)

NOTĂ DESPRE AUTORI

Bernard Baertschi este maître d’enseignement et de

recherche
la Departamentul de filozofie al Universităţii din Geneva.
Philip Gerrans predă filozofia la Universitatea din
Adelaide,
în Australia de Sud.
Markus Haller este cercetător la FNRS (Fonds
national de
la recherche scientifique), la Departamentul de filozofie
al
Universităţii din Geneva.
Elmar Holenstein este profesor de filozofie la Şcoala
------------------------ CUVÂNT ÎNAINTE -----------------------------

Nenad Miscevic este profesor la Departamentul de

filozo-
fie al Universităţii din Maribor.
Kevin Mulligan este profesor la Departamentul de
filozofie
al Universităţii din Geneva.
Murray N. Rothbard, decedat în 1995, a fost S.J. Hali
Distinguished Professor of Economics la Universitatea
statului
Nevada din Las Vegas.
Barry Smith este profesor la Departamentul de
filozofie al
 INTRODUCERE

în anii ’30, autorităţile germane

naţional-socialiste au folo-
sit drept pretext drepturile minorităţilor
germane din ţările
înconjurătoare, drepturi recunoscute de
Societatea Naţiunilor,
pentru a interveni în acele ţări, invocând
drept motiv o violare
a acestor drepturi de către guvernele
instalate. Apoi au urmat
evenimentele care se cunosc. La sfârşitul
celui de-al Doilea
Război Mondial, în speranţa de a împiedica
pentru totdeauna
repetarea unor asemenea sminteli,
învingătorii, prezidând
înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite
(care ar fi fost mai co-
rect să se numească „Organizaţia Statelor
Unite“, dacă expre-
sia nu ar fi fost deja folosită pentru
 INTRODUCERE

minorităţilor aşa cum fusese el prevăzut în cadrul

Societăţii
Naţiunilor, ci aceea a respectării drepturilor
fundamentale ale
omului, enumerate în acorduri.“ 1

Astfel, statul nu mai era şi nu mai

trebuia să fie o Heimat
pentru un popor definit prin caracteristici
proprii şi particu-
lare, ca etnia, limba sau istoria; el
devenea o entitate adminis-
trativă având drept funcţie organizarea
vieţii publice a
grupurilor de „simple“ persoane în pace şi
securitate, făcând
abstracţie de toate celelalte calităţi ale lor,
respinse în mod mai
mult sau mai puţin explicit dacă nu în
domeniul privat, cel
puţin într-o zonă gri cu caracter non-
public. De această zonă
statul nu trebuia sau nu mai trebuia să se
ocupe, în măsura în
care ea nu avea repercusiuni asupra
domeniului public pro-
priu-zis. De unde, de exemplu, afirmarea
caracterului privat al
religiei şi a neutralităţii statului cu privire
la ea, confundată
A. Fleury, „À propos des frontières de l’Europe au
1

XX siècle“,
e

p. 56. Cf. çi W. Kymlicka, Multicultural Citizenship, p. 57.

----------- B. BAERTSCHI & K. MULLIGAN -----------------

să mobilizeze inteligenţa şi bunăvoinţa pe

mai multe planuri.
Dezbaterea este fără îndoială în primul rând
(geo)politică şi di-
plomatică, dar mai este şi conceptuală şi
normativă. Acest as-
pect al lucrurilor ne propunem să-i examinăm
în prezentul
volum, adoptând cea de-a doua prespectivă,
acel „altceva“, în
sensul în care el va fi punctul nostru de
plecare şi în care vom
căuta să-i cercetăm temeiul, în lumina
criticilor aduse de parti-
zanii primei perspective. La apărătorii
acestui „altceva“ se ob-
servă un curent dominant, care
propovăduieşte o anumită
reabilitare a naţiunii, o formă de naţionalism
aşadar, însă fără
excesele acestuia; căci dacă, după cum o
spunea deja Adam
Smith, „Nedemnul principiu al prejudecăţii
naţionale este ade-
sea întemeiat pe nobilul principiu al iubirii
pentru ţara noastră“1,
trebuie să se poată cultiva cel de-al doilea
evitându-1 pe primul.
De aici reviviscenţa dezbaterilor dintre
cosmopolitism şi
1
Théorie des sentiments
moraux, p. 318.
2
Qu’est-ce qu’une nation, p. 7.
--------------------------- INTRODUCERE -----------------------------

prealabil să facem o serie de clarificări.

Acestea se referă la fapte
şi la concepte. In ceea ce priveşte cele
dintâi, filozoful nu se află
pe terenul lui, chiar dacă trebuie să se
hrănească din el. Pentru
că e important de ştiut dacă, empiric
vorbind, naţionalismul sau
chiar constituirea unor state-naţiuni duc
întotdeauna la compor-
tamente indezirabile, ba chiar execrabile,
sau dacă naţionalismul
are o culoare politică, dacă e exclusiv de
dreapta, după cum se
tinde a-1 considera în prezent, sau dacă
există şi unul de stânga.
Răspunsul cere totuşi să ne ocupăm şi de
chestiuni normative -
ce face ca un comportament să fie
execrabil? -, unde filozoful e
mult mai în largul lui. Dar mai întâi şi mai
presus de orice va
trebui să ne fi lămurit despre ce vorbim:
ce este o naţiune, ce e
naţionalismul? Are o singură formă sau
mai multe? Există vreo
legătură conceptuală între naţionalism şi
lucrurile execrabile?
întrebări care îl chinuiau, pe drept cuvânt,
pe Renan: „Să
încercăm să ajungem la o oarecare
1
Ihid., p. 8.
 B. BAERTSCHI & K. MULLIGAN

însuşiri e uneori negată sau cel puţin pusă

în discuţie. De
pildă, elveţienii alcătuiesc o naţiune sau
mai multe, dat fiind
că vorbesc patru limbi diferite? Totuşi, în
pofida acestor di-
ficultăţi, conceptul de naţiune se
dovedeşte a fi suficient deter-
minat pentru a putea pretinde la statutul
de subiect de cercetări
şi de dezbateri.
Apoi, ce este naţionalismul? Adesea, se
înţelege prin „naţio-
nalism“ doctrina ce revendică
suveranitatea politică a unei
naţiuni, adică un stat independent. De
unde noţiunea de
stat-naţiune. Dar aici e vorba doar de o
accepţie a termenului
sau mai degrabă doar de aspectul de
revendicare politică al unei
doctrine mai vaste cu privire la
apartenenţa unor indivizi la gru-
puri şi la valoarea acestei apartenenţe; or,
în acest sens lărgit ne
va preocupa tema noastră. Acestea fiind
precizate, trebuie apoi
să stabilim o distincţie fundamentală între
naţionalismul civic
1
Ele nu sunt totuşi aşa de aceeaşi manieră: se
poate schimba reli-
gia sau cultura, nu însă rasa ori etnia; distincţia
propusă nu spune nimic
--------------------------- INTRODUCERE -----------------------------

că intrarea n-ar putea fi pe de-a-ntregul

liberă: orice comuni-
tate, naţională sau nu, se defineşte în
raport cu anumite valori;
la fel se întâmplă deci şi în cazul unei
comunităţi naţionale
civice. Care vor fi aceste valori? Cele ale
democraţiilor liberale
occidentale, întemeiate pe Drepturile
omului: ceea ce contează
este faptul de a fi cetăţean, nu de a vorbi o
anumită limbă, de a
aparţine unei anumite etnii, de a practica o
anumită religie etc.
Se regăseşte aici ceva precum înlocuirea a
ceea ce este bine cu ceea
ce este drept pe care o apără liberalismul.
Acest criteriu al aparte-
nenţei e foarte „subţire“, dar, ca orice
criteriu, duce şi el cu sine
un standard de excludere. Intr-adevăr, ce
s-ar întâmpla dacă indi-
vizi sau grupuri care resping aceste valori
civice ar vrea să facă act
de apartenenţă? Evenimentele recente
care au urmat participării
extremei drepte la guvernul austriac o
arată limpede: cu acel pri-
lej, s-au ridicat voci pentru a regreta că
Uniunea Europeană nu
are mecanisme de excludere, iar anumite
ţări au fost avertizate că
o candidatură a lor n-ar putea fi luată în
 B. BAERTSCHI & K. MULLIGAN

Textele reunite în acest volum emit, fiecare, o părere

despre
una sau alta dintre aceste probleme. Insă nu în primul
rând din
acest motiv le-am ales; dacă ni s-au părut interesante
este pentru
că, fiecare în felul său, ele pun în evidenţă unul sau altul
din punc-
tele importante ale dezbaterii, subliniindu-i aspecte
adesea prost
cunoscute şi deci contribuie cu ceva deschizând
posibilităţi noi.
Desigur, cum ele au fost scrise deja cu mai mulţi ani în
urmă, ade-
sea în momente în care era dezlănţuit cutare sau cutare
conflict
naţionalist - şi în special războaiele din fosta Iugoslavie
unele
dintre opiniile ce vor fi citite în ele ar trebui poate
revizuite; va-
loarea lor rămâne totuşi deplină când sunt luate drept
ceea ce tre-
buie să fie: ilustrări ale unor teze conceptuale şi
normative.
Am împărţit această lucrare în trei părţi: prima este
consa-
 PARTEA ÎNTÂI

FORŢELE NAŢIONALISMULUI
 A titra „forţele naţionalismului“, adică a pretinde că
naţionalismul este o poziţie care poate avansa
argumente (mo-
rale) în favoarea sa, li se va părea unora un fel de
contradicţie
în termeni. Şi poate că trebuie să fim efectiv de acord cu
asta
dacă stăm cu privirea aţintită asupra istoriei noastre
recente. Cu
toate acestea, când ne dăm un pic înapoi, lucrurile apar
mai
puţin clare. îndeosebi filozofului englez David Miller îi
datorăm
faptul de a ne fi atras atenţia asupra lor chiar dacă,
bănuim,
poziţiile sale fac obiectul multor contestări.
Argumentaţia sa se bazează pe un postulat
metodologic
humian: trebuie să acceptăm atitudinile comune atât
timp cât
nu avem motive întemeiate de a le respinge. Or,
 FORŢELE NAŢIONALISMULUI

El ne atrage atenţia asupra faptului că naţionalismul nu

este,
cum se susţine adesea, un fenomen exclusiv occidental
şi mo-
dern. Desigur, noţiunea de „naţiune“ îşi are originea
incultura
noastră, dar găsim fenomene similare şi în alte părţi, în
special
în Asia (autorul prezintă cazurile Japoniei şi Vietnamului),
a
căror ocultare este o manifestare a eurocentrismului şi a
spiri-
tului colonial care l-a însoţit adesea. Aceasta arată că
naţiona-
lismul nu e un simplu accident istoric: el se sprijină,
dimpotrivă,
pe existenţa unei culturi comune de un anumit tip,
fenomen ca-
racteristic multor comunităţi. Pe scurt, el este o realitate
mai
puţin unificată şi mai puţin definită cronologic decât se
afirmă
adesea, dar totodată şi mai universală.
Consideraţiile lui Gerrans mai au şi meritul de a ne
reaminti
că naţionalismul cunoaşte mai multe direcţii. Mai întâi, el
poate
fi ofensiv sau defensiv. In primul caz, o naţiune vrea să-
şi do-
mine vecinii - să ne gândim la partizanii Serbiei Mari -,
pe când
în cel de-al doilea ea vrea să se împotrivească unei
agresiuni sau
 FORŢELE NAŢIONALISMULUI

naţionalismului, sau mai degrabă a naţionalităţii,

deoarece el
vrea să evite un termen cu o conotaţie atât de negativă 1?
Teza
pe care o apără el este că naţionalitatea e sursa multor
lucruri
bune - ceea ce constituie tocmai forţa ei -, întrucât
participă la
identitatea persoanelor, dovedeşte caracterul etic al
comu-
nităţilor (de unde existenţa unor îndatoriri specifice între
conaţionali, expresii ale solidarităţii) şi serveşte drept
funda-
ment autonomiei politice şi deci multor revendicări
adesea jus-
tificate (independenţă, secesiune, autonomie regională
etc.).
Aceste trei arii sunt cele ce servesc drept fir
conducător dez-
baterii pe care o angajează, fiecare în domeniul şi în felul
său,
celelalte texte, cu atât mai mult cu cât, vom vedea, se
poate con-
testa faptul că ele sunt purtătoare ale unor adevărate
valori. De
altfel se observă deja că numeroase chestiuni de
actualitate, ca
şi de principiu, sunt legate de ele. De exemplu, e limpede

1
Această conotaţie negativă comportă cel puţin o
excepţie:
naţionalismul defensiv (cel al palestinienilor sau al
kosovarilor) este în
general prezentat în mod pozitiv, chiar şi de către cei ce
 FORŢELE NAŢIONALISMULUI

a şti dacă toate aceste comunităţi trebuie percepute şi

valorizate
în acelaşi mod sau dacă naţiunea se bucură de un statut
special.
Baertschi consideră că nu acesta e cazul şi că la baza lor
se află
o relaţie de proximitate (morală). Astfel, comunităţile
naţionale
 LOCALIZAREA NAŢIONALISMULUI

PHILIP GERRANS

Explicaţiile date recent naţionalismului

îl prezintă
drept rezultatul unui ansamblu de condiţii
sociologice şi
ideologice specifice naţiunilor din Europa
de Vest în
tranziţia lor spre formele moderne de
organizare politică
şi economică. Aspectul sociologic esenţial
este transfor-
marea (mobilizarea) unor societăţi agricole
segmentate în
comunităţi mai urbanizate a căror
structură reflectă cere-
rile capitalismului mai degrabă decât ale
1
Kedourie acordă întâietate influenţei gânditorilor
romantici în ex-
plicaţia pe care o dă naţionalismului, în timp ce alţi
autori, ca Smith şi
 PHILIP GERRANS

permitea să se conceapă ca menite să

moştenească
împreună cetăţenia unui stat-naţiune1.
După cum spune
Smith: „Pentru a menţine solidaritatea
comunitară şi le-
gitimitatea regimului, o nouă mitologie
este creată în jurul
renaşterii unei naţiuni purificate, lucrând
la restaurarea
unei vârste de aur.“ 2

Prezenţa unei populaţii mobilizate,

reconstituite ideo-
logic ca un ansamblu de cetăţeni
naţionali, este aspectul
explicativ hotărâtor al naţionalismului
european modern.
Iată de ce Andrew Vincent spune în
studiul pe care îl con-
sacră subiectului: „Din punct de vedere
istoric, naţio-
nalismul, ca ideologie şi mişcare politice,
1
O versiune mai amplă a unei astfel de
explicaţii se găseşte la
Gellner (Naţiuni şi naţionalism). Gellner subliniază
aspectul funcţional
al naţionalismului, modul în care un stat-naţiune ce
conduce o econo-
mie modernă cere un grad de omogenizare socială
şi contribuţia unei
literaturi şi a unei culturi vernaculare la această
2
Theories
omogenizare. of Naţionalism,
El p. 49. tra-
3
Modem Politicul Ideologies, p. 241.
 LOCALIZAREA NAŢIONALISMULUI

naţionalismului înseamnă a vedea în mod

inacceptabil is-
toria prin prisma experienţei europene.
Aceasta are drept
efect prezentarea istoriei neeuropene ca o
istorie a unor
culturi lipsite de conştiinţă de sine şi de
coerenţă atât timp
cât nu vor fi fost revitalizate de importul
ideologiei
naţionaliste europene prin experienţa lor
colonială.
Asemenea teorii întăresc ceea ce Fabian
numeşte:

„Mitul persistent, împărtăşit de imperialişti şi

de
mulţi critici (occidentali) ai imperialismului, [...] al
unei
cuceriri, al unei ocupaţii sau al instaurării unei
puteri co-
loniale, simple şi decisive, mit ce îşi are
complementul
în noţiuni similare de decolonizare şi de
dobândire a in-
dependenţei subite. Toate acestea au împiedicat
să se
acorde o importanţă teoretică adecvată dovezilor
zdro-
bitoare în favoarea existenţei unor acte de
opresiune, a

Time and the Other: How

1

Anthropology Makes its Object, p. 149.

 PHILIP GERRANS

unui teritoriu ocupat de o cultură

distinctivă. O parte
esenţială a acestei culturi este un sistem
administrativ bi-
rocratic unic, susţinut de etosul artei
politice confucia-
niste, transmise şi menţinute de o elită
cultivată în limba
oficială a statului. Civilizaţia sa era
esenţialmente agricolă,
iar populaţia nemobilizată. încă din
Antichitate, cultura
chineză e conştientă de separaţia sa
culturală şi teritorială
de celelalte rase şi naţiuni, o întreţine şi îi
menţine sensul.
Succesiunea dinastică a fost o chestiune
de transfer al con-
trolului politic al unui aparat de stat intact
cu o extindere
teritorială fluctuantă, dar întotdeauna
determinată.
Spre sfârşitul secolului al Dl-lea înainte
de Iisus Hristos,
China a încercat să se extindă în delta
Fluviului Roşu, în
ceea ce este în prezent Vietnamul . După
1

1
Prezentarea mea este extrasă dintr-o istorie
veche şi clasică, dar
încă demnă de încredere, a Asiei de Sud-Est, The
Making
2 of
Condusă de surorile South„declanşaseră
Trung, care East
o vastă mişcare pe
tot teritoriul Gao Chi“ (Nguyen, Vietnam. Une longue
 LOCALIZAREA NAŢIONALISMULUI

«naţionaliştii» ca Ly Bon şi Ly Phat Tu“ 1.

Chinezii au con-
tinuat să guverneze Vietnamul ca pe o
provincie a Chinei,
în ciuda rebeliunilor periodice, şi acesta a
devenit cunos-
cut oficial sub numele de Annam (Sudul
pacificat) în 679.
După căderea dinastiei Tang, în 907,
controlul
Vietnamului a fost contestat; asta a durat
până în 938,
când Ngo Quyen, un vietnamez, i-a învins
pe chinezi şi
a fost recunoscut de ei ca rege al unui stat
independent
pe care el l-a numit Nam Viet2. Acest stat,
sub dinastia
1
E semnificativ faptul că Coedes foloseşte
cuvântul „naţionalist“
pentru a descrie liderii răscoalelor antichineze care
au avut loc în
secolul al XVH-lea. După cum spune Coedes la p. 47:
„Istoria ocupaţiei
chineze, care a durat aproape zece secole, a fost
dominată de [...] o
opoziţie internă din partea unor membri ai
populaţiei care erau ataşaţi
de instituţiile lor tradiţionale şi ostili autorităţii
chineze.“ Ceilalţi is-
torici nu au mai multe scrupule în ceea ce priveşte
descrierea reacţiei
vietnameze
2
In urma a ceea ce Nguyen Khac Vien a descris în
faţă de autoritatea chineză, până
ca „un război de
independenţă“.
 PHILIP GERRANS

veghe o armată şi a creat întreprinderi

publice, finanţate
din impozite.
In 1402, Vietnamul a fost recucerit de
China, ceea ce
a provocat un nou război de rezistenţă
pentru redobân-
direa independenţei. Acest lucru s-a
realizat în 1428 cu ex-
pulzarea chinezilor şi încheierea unei păci
bazate pe
recunoaşterea suzeranităţii chineze.
Relaţia de suzerani-
tate a determinat relaţiile dintre Vietnam
şi China pe toată
durata dinastiei Le (1418-1786); după
care, conform celor
ce sunt ataşaţi de modelul european,
istoria naţiona-
lismului vietnamez poate începe. Acest
model al istoriei
vietnameze ne-ar relata că relaţiile
Vietnamului cu puterile
coloniale europene vor culmina într-un
simţ incipient al
identităţii naţionale în rândul elitelor
recrutate pentru
clasa administrativă franceză la începutul
1
O astfel de istorie, fără presupoziţia că
naţionalismul este o ideo-
logie esenţialmente europeană transmisă unei
generaţii de intelectuali
vietnamezi, dată fiind expunerea lor la cultura
 LOCALIZAREA NAŢIONALISMULUI

culturale, cu toate că sistemul uji-urilor

împiedica orice
consolidare a instituţiilor politice conform
modelului
continental. Totuşi, secolul al VII-lea a
consemnat victo-
ria decisivă repurtată de Soga asupra
celorlalte clanuri şi
o tentativă a acestuia de a-şi consolida
controlul prin mij-
locirea importului de modele de
guvernare continentale.
In primul deceniu al secolului al VII-lea,
prinţul Shotoku
a instituit sistemul chinez de
administraţie, adoptând ca-
lendarul şi sistemul ierarhic al birocraţiei
imperiale, şi a
retrimis ambasade la curtea chineză.
Aceasta a fost o încer-
care conştientă de a stabili o nouă formă
de control poli-
tic, care s-a accelerat chiar şi când Soga
au fost răsturnaţi de
un alt uji. Ulterior, politica japoneză a
urmărit să câştige
controlul instituţiilor unui stat mai
degrabă decât să se
1
Conform lui Reischauer (Japan. Tradition and
Transformation).
Reischauer este istoricul american al Japoniei cel
mai eminent, dar în gene-
ral m-am bazat pe lucrarea clasică a lui George
------------------------- PHILIP GERRANS -------------------------------

Merită subliniat faptul că această

civilizaţie depindea de
un control politic sigur al statului, din
partea dinastiilor
care se succedau şi a shogunatului
Tokugawa. Integritatea
teritorială a acestui stat era asigurată de
statutul său de insulă,
iar coeziunea sa politică depindea de
legatul stabilirii forme-
lor chineze de control al statului din
secolul al Vll-lea. Şi de
fapt când, mai târziu, în secolele al XIX-lea
şi XX, naţio-
naliştii japonezi au căutat să propage
ideologia naţiunii ja-
poneze, ei au invocat această istorie
neîntreruptă a
moştenirii culturale şi instituţionale.
Pornind de la rezumatul pe care l-am
făcut, pare rezo-
nabil să ne întrebăm de ce stabilirea în
Vietnam şi în
Japonia a unor forme de control de stat
înaintea oricărui
contact cu europenii n-ar trebui să fie
considerată drept
mişcare naţionalistă. Teoreticienii
europeni sunt întru
totul de acord să admită că, după
1
London School of Economics and Political
Science, colegiu spe-
cializat al Universităţii din Londra (n. trad.).
 LOCALIZAREA NAŢIONALISMULUI

spre statele-naţiuni şi care lipseşte în

cazurile pe care le-am
descris. Acest aspect este ceea ce voi
numi integrarea ori-
zontală, adică sensul creat de miturile
identităţii naţionale
făurite în cursul întemeierii statelor-
naţiuni europene, şi
anume că apartenenţa la o comunitate
naţională îi leagă
pe compatrioţi de o manieră care nu
putea exista în for-
mele mai vechi de organizare politică,
precum feudalis-
mul, segmentarea agro-ştiutoare de carte
sau tribalismul.
Acest aspect al naţionalismului este
strâns legat de
noţiunea de mobilizare, de detaşarea faţă
de formele
tradiţionale de viaţă socială, sub
presiunea economică a
industrializării, a colonizării sau, cum a
remarcat Weber
în Prusia, a comercializării agriculturii de
către micii pro-
prietari funciari. In societăţile
premoderne, controlul po-
litic nu era exercitat în mod impersonal
asupra cetăţenilor
de instituţiile unui stat, ci local şi comunal
de către seniori
leudali, şefi de clanuri sau funcţionari ai
------------------------- PHILIP GERRANS -------------------------------

mobilizarea merg mână în mână: de

exemplu, la expe-
rienţa unei ţări supuse la o decolonizare.
Aici, naţiona-
lismul, de obicei importat de elitele locale
care au fost
expuse influenţei europene, interpretează
o schimbare în
formele de organizare socială şi politică
elaborate de co-
lonizare şi umple vidul postcolonial de
autoritate politică
pentru a cărui umplere formele de viaţă
tradiţionale de-
naturate nu mai sunt adecvate.
Nu neg faptul că integrarea orizontală,
fie ca ideolo-
gie oficială, fie ca temă care se poate
discerne la alte nive-
luri ale culturii (ca atunci când teoreticienii
detectează
prezenţa unei identităţi naţionale
categoric engleze în pie-
sele de teatru şi în jurnalele din perioada
elisabetană şi din
epoca Stuarţilor), nu însoţeşte
consolidarea culturală a
Vietnamului şi a Japoniei medievale.
Aceste societăţi au
întărit cu succes controlul politic al elitei,
suprapunându-i
şi pe urmă stabilizând o formă străină de
organizare a sta-
 LOCALIZAREA NAŢIONALISMULUI

sau a prezenţei unor condiţii sociologice

caracteristice
Europei occidentale ori societăţilor
colonizate de Europa
occidentală pare intr-adevăr a fi o
manifestare a patriotis-
mului local. Desigur, nu e o eroare de
logică. Cei care au
inventat termenul pot să-i utilizeze după
cum le place şi
să insiste asupra faptului că aceia ce vor
să-i lărgească apli-
carea pur şi simplu n-au înţeles bine sau
au schimbat su-
biectul. Totuşi, motivele pentru care
doresc să-i extind
aplicarea nu sunt doar semantice. Un
exemplu va ajuta să
se înţeleagă acest lucru.
In Canada, în Australia şi în Papua-Noua
Guinee există
o dezbatere vitală cu privire la
semnificaţia cuvântului
„titlu“ şi a termenilor care au o legătură cu
el, ca „proprie-
tate“ şi „posesiune“. Dezbaterea este
vitală pentru că afec-
tează condiţiile sub care guvernele actuale
şi interesele
comerciale importante precum companiile
miniere, hi-
droelectrice şi pastorale negociază cu
reprezentanţii po-
------------------------- PHILIP GERRANS -------------------------------

noţiuni înguste, lockiene, a drepturilor de

proprietate şi de
posesiune, care a permis coloniştilor
europeni să trateze
drept vacante teritorii ce întreţinuseră
culturi înfloritoare
timp de mii de ani1. Tentativele recente de
recunoaştere a
acestei ocupaţii istorice au cerut ca
tribunalele să recunoască
faptul că noţiunea lockiană de proprietate
era inadecvată
pentru a face dreptate (în adevăratul sens
al cuvântului) na-
turii relaţiei aborigenilor cu pământul.
(Merită să subliniem
că o noţiune marxistă de proprietate ar fi
la fel de inadec-
vată, dar întrucât această noţiune nu a
jucat niciodată
vreun rol în dreptul cutumiar al coloniilor
europene, tri-
bunalele au fost cruţate de dificultatea de
a decide dacă şi
în ce măsură populaţiile cree sau
pitjanjara erau de genul
homo faber.) Procedând astfel, tribunalele au
recurs, într-o
oarecare măsură, la aplicări mai vechi şi
mai largi ale
1
Cf. „Aboriginal Property and Western Theory:
Recovering a
Middle Ground“.
 LOCALIZAREA NAŢIONALISMULUI

Trebuie subliniat, aşa cum Tully o face,

că în toate
aceste cazuri tribunalele nu au inventat un
nou concept de
„proprietate“ sau de „titlu“: ele au
recunoscut o asemănare
suficientă între practicile de posesiune
indigene şi euro-
pene pentru a le subsuma unui acelaşi
concept. în felul
acesta, afirmă el, tribunalele au
recunoscut ceva ce filozofi
ca Wittgenstein scoseseră în evidenţă 1.
Aplicarea acestor
concepte nu e o chestiune care constă în
formularea unor
definiţii rigide pretinzând o aplicare
universală, ci una care
constă în recunoaşterea unor similarităţi şi
asemănări în
practicile culturale de identificare şi de
reidentificare.
Recomand ceva asemănător pentru
aplicarea termenu-
lui de „naţiune“, şi aceasta din raţiuni
similare. Naţiunile
europene moderne, Vietnamul şi Japonia
sunt toate
1
Tully are la capitolul 4 al articolului său un lung
comentariu asu-
pra remarcilor lui Wittgenstein referitoare la conceptele
care se aplică
în virtutea unor „asemănări de familie“ mai degrabă
 PHILIP GERRANS

a lua o lipsă de imaginaţie drept o

necesitate, eroarea filo-
zofică cea mai comună, dar încă cea mai
răspândită.
Astfel, Ho Şi Min nu aparţine primei
generaţii de
naţionalişti vietnamezi. Desigur, naţionalismul
generaţiei
lui Ho Şi Min este foarte diferit de cel al lui Ly
Bon şi Ly
Phat Tu. El posedă acea caracteristică,
centrală în ideolo-
giile naţionaliste europene, a insistenţei
asupra integrării
orizontale a populaţiei vietnameze, a egalităţii
fiecărui in-
divid ca membru al naţiunii. Elitele creole din
Vietnamul
medieval descrise de Coedes ca „naţionaliste“,
care au mi-
litat pentru independenţa vietnameză, nu se
angajau în fa-
voarea abolirii structurii ierarhice, integrată
vertical de
societatea vietnameză. Ar trebui asta să ne
determine să
spunem că nu exista naţionalism vietnamez
până în seco-
lul XX? Singurele raţiuni posibile pentru a
afirma aşa ceva
' Teoreticienii sociali care dezvoltă acest punct
în aminunţime
sunt Boyer şi Sperber.
 LOCALIZAREA NAŢIONALISMULUI

participanţi mult mai puţin importantă

decât presupun de
obicei teoreticienii ideologiei. Raţiunile
care asigură armo-
nia socială nu sunt unanime. Ele sunt
distribuite inegal în
sânul populaţiei şi adesea nu sunt
transparente pentru ac-
torii implicaţi. (De exemplu, un ţăran
poate fi supărat de
creşterea impozitelor sau a corvezilor sub
un regim im-
perial, în timp ce resentimentele elitelor
politice vor viza
mai probabil alte aspecte ale puterii. Dacă
notabilii locali
organizează ţărănimea pentru un război
de rebeliune, este
corect să descriem acţiunea drept o
rebeliune bazată pe
resentiment, în pofida motivelor disparate
implicate.)
In consecinţă, dacă mulţi vietnamezi au
luptat în răz-
boaiele de eliberare contra chinezilor
pentru o serie de mo-
tive disparate şi dacă practicile culturale
în teritoriul
proaspăt cucerit au fost convergente sub
aspecte impor-
tante este suficient pentru a le considera
ca angajate într-un
proiect de făurire a unei naţiuni. Fireşte,
 PHILIP GERRANS

numeşte elita creolă, în detrimentul

compatrioţilor lor1. In
mod cert, naţionaliştii vietnamezi ai lui
Coedes proveneau
din clasa administrativă creolă.
Clifford Geertz a fost unul dintre primii
care au
notat poziţia ambivalenţă a elitelor
postimperiale2, o
ambivalenţă care e şi mai frapantă când ne
gândim la
naţionalismele cu care se confruntă în prezent
teoria po-
litică, precum cele din Orientul Mijlociu şi din
fosta
Uniune Sovietică. Acolo unde aceste elite
caută să re-
cruteze ajutoare prin mijlocirea unui program
naţio-
nalist, orice revendicare de integrare
orizontală sună
fals. Funcţia naţionalismului în aceste cazuri
este de a
le permite elitelor să-şi menţină poziţia
dominantă pe
1
Cf. Imagined. Communities. Reflections on the
Origin and Spread
of Nationalism.
1
Cf. „The Judging of Nations“.
3
Această generalizare prezintă, fireşte,
excepţii. Elitele creole
din America de Sud, de pildă, nu se sprijină pe
mitul unei culturi
tradiţionale împărtăşite când recrutează ajutor
pentru mişcările lor
 LOCALIZAREA NAŢIONALISMULUI

şi filozofiei islamice, care caută să

ferească restul so-
cietăţii de contagiunea culturii
occidentale1.
Un alt exemplu este naţionalismul din
Asia Centrali
care s-a ivit în urma declinului Uniunii
Sovietice. Acum d
aceasta s-a retras, state ca
Turkmenistanul sunt dominate dt
naţionali, recrutaţi de regimul sovietic în
rândul nomenkk
turii cu ideea de a asimila populaţiile
musulmane. Acest*
elite locale întreţin atunci mituri etnice şi
religioase de opri-
siune şi de rezistenţă, cu scopul de a se
1
Al Azmeh, „The Discourse of Cultural
Authenticity: Islatt;
Revivalism and Enlightenment Universalism“. Al
Azmeh discută rolul
Islamului fundamentalist în consolidarea poziţiei
elitelor din Pakistj y
şi Iran. Gellner evidenţiază şi el, în lucrările sale
cele mai recente,q
fundamentalismul
2 musulman,
Ernest Haas, deşi e prezentatsade
în pătrunzătoarea
lucrare de ansamblu referitoarei
sociologia naţionalismului, notează: „Nu
persoanele mobilizate, dar ţ
asimilate, din Asia Centrală şi din Ucraina sunt
cele care au făcut set-
siune, ci membrii elitelor comuniste uzbece,
turkmene şi ucrainene caş
la drept vorbind, erau pe cât de asimilate în elita
sovietică e cu putinii
conform ortodoxiei marxist-leniniste.“ El
 PHILIP GERRANS

de pildă, regimul actual s-a angajat în

fabricarea unei is-
torii a naţiunii turkmene, exact în acest
scop. (Utilizarea
cuvântului „fabricare“ aici nu implică
faptul că invocarea
deliberată a naţiunii germanice de către
Herder sau mitu-
rile naţionale ale altor naţiuni sunt într-un
fel sau altul
mai „autentice“.)
Menţionez acest aspect al
naţionalismelor recente, rolul
elitelor asimilate anterior de cultura
imperială, pentru a
sublinia faptul că, odată ce abandonăm
perspectiva care
consideră integrarea orizontală a
populaţiei ca fiind carac-
teristica esenţială a unei ideologii
naţionaliste autentice,
alte aspecte ale naţionalismului, cum ar fi
rolul elitelor asi-
milate, ies în evidenţă. De exemplu,
anticolonialismul post-
belic din Asia şi Africa este explicat uneori
în termeni de
influenţă a ideologiilor europene ale
1
Acest lucru permite şi o altă concluzie de
autosatisfacţie, anume
că motivul pentru care atâtea naţionalisme
africane „eşuează“ este că
sunt insuficient integrate orizontal pentru a putea
 LOCALIZAREA NAŢIONALISMULUI

rezistenţa naţionalistă opusă puterii

imperiale de elitele
locale asimilate a existat cu mult timp
înaintea oricărei
influenţe europene.
Susţinerea ideii că naţionalismul este o
creatură a
Modernităţii europene, în pofida dovezilor
edificării şi con-
solidării naţiunilor japoneză şi
vietnameză, nu se poate rea-
liza decât printr-un efort considerabil de
reinterpretare
eurocentrică. Piesa centrală a acestei
reinterpretări este pre-
supoziţia că naţionalismul cere în mod
esenţial o ideologie
de integrare orizontală. Dacă această
insistenţă asupra in-
tegrării orizontale poate fi adecvată în
 O APĂRARE A NAŢIONALITĂŢII

DAVID MILLER

Povestea mea începe pe malul unui râu

imaginat de
Kenneth Grahame:

Şi dincolo de Pădurea Sălbatică? întrebă

Sobolul.
Unde-i albastru şi tulbure, şi se văd nişte dealuri -
sau
poate că nu-s dealuri - şi ceva care aduce cu
fumul
oraşelor - sau nu-s decât nori?
- Dincolo de Pădurea Sălbatică e Lumea cea
Mare,
zise Şoarecele. Şi asta-i ceva care nu ne priveşte,
pe nici
unul dintre noi doi. N-am fost niciodată pe-acolo,
nici

1
The Wind in the Willows, pp. 16-17. {Vântulprin sălcii,
trad. Frida
Papadache, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1973 - n. tr.]
 DAVID MILLER

manifeste aici exact ceea ce atâtea

persoane găsesc neplăcut
în legătură cu loialităţile şi identităţile
naţionale. El nu
afişează nici un fel de ostilitate vădită faţă
de ţările străine
şi de felul lor de a fi. Dar combinaţia dintre
o ignorare
hotărâtă a locurilor aflate dincolo de
Pădurea Sălbatică şi
o indiferenţă totală pentru ceea ce se
întâmplă acolo pare
deosebit de iritantă. Naţionalismul agresiv
în stilul: „E ţara
mea, fie că are sau n-are dreptate“ este
ceva cu care se poate
cel puţin argumenta. Insă îngustarea
orizonturilor, redu-
cerea universului experienţei la doar malul
unui râu, pare
să fie o revenire la victoria sentimentului
asupra argu-
mentării raţionale.
Filozofii, în special, întâmpină mari
dificultăţi când se
confruntă cu genul de ataşamente
naţionale căruia îi aplic
drept emblemă „mălurismul“ Şoarecelui.
Filozofii se
apucă să formuleze raţionamente, să
utilizeze concepte şi
argumente care au o formă universală.
„Ce-i atât de de-
 O APÂRARE A NAŢIONALITĂŢII

n-am pretenţia că fac din aceşti domni nişte filozofi [...].

Ei fac bine că rămân în situaţiile lor actuale; în loc
de a-i
rafina pentru a face din ei filozofi, doresc să le
putem
transmite constructorilor noştri de sisteme o
parte din
acest grosolan amestec terestru: e un ingredient
de care
duc de obicei mare lipsă şi care i-ar ajuta să
tempereze
acele particule arzătoare din care sunt alcătuiţi.“1

Evident, Şoarecele e bine dotat cu un

grosolan ames-
tec terestru, literal şi metaforic vorbind, iar
problema este
de a stabili dacă un sistem filozofic se poate
folosi de ceea
ce are el de oferit. Cel care poate este de tip
humian. Prin
asta, mă refer la o filozofie care, mai degrabă
decât să
îndepărteze convingerile şi sentimentele
obişnuite dacă
nu se poate demonstra ca au un fundament
raţional, le
lasă la locul lor atât timp cât nu se aduc
argumente solide
pentru a le respinge. Convingerile Şoarecelui
’ D. Hume, Trăite de la [Link], cartea I, partea
II, sec-
ţiunea VII, p. 365.
 DAVID MILLER

motive constrângătoare din punct de

vedere raţional pen-
tru ca oamenii să aibă ataşamente şi
loialităţi naţionale.
Ceea ce putem face este să pornim de la
premisa că, în ge-
neral, oamenii manifestă astfel de
ataşamente şi loialităţi,
iar apoi să încercăm să construim o
filozofie politică în
măsură să le încorporeze. In special,
putem face două lu-
cruri: putem să examinăm argumentele
critice îndreptate
contra naţionalităţii - argumente care
încearcă să submi-
neze valabilitatea loialităţilor naţionale - şi
să arătăm că
sunt greşite; şi putem încerca să domolim
tensiunea din-
tre particularismul etic implicat de
asemenea angajamente
şi universalismul etic, arătând de ce poate
fi avantajos
dintr-un punct de vedere universal ca
oamenii să aibă
1
Am dezvoltat acest ultim punct, în mod special,
în „The Ethical
Significance of Nationality“, pp. 647-662. In prezentul
articol
2 mă
A se vedea, de exemplu, T. Nagel, Egalité voi
et
partialité, lucrare a
cărei idee călăuzitoare este contrastul dintre punctele
de vedere etice
 O APĂRARE A NAŢIONALITĂŢII

propriile proiecte, să-şi onoreze

angajamentele şi să trăiască
în conformitate cu idealurile lor personale.
Loialităţile
naţionale şi obligaţiile ce decurg din ele
sunt mai greu de
situat în această panoramă, deoarece par
să reprezinte nu
un segment diferit al vieţii morale, ci un
mod concurent
de a cuprinde conceptele şi principiile care
modelează
punctul de vedere imparţial sau neutru în
raport cu agen-
tul (să considerăm, de exemplu, diferitele
concepţii des-
pre dreptatea distributivă care apar în
funcţie de adoptarea
unui punct de plecare naţional sau
universal). Iată de ce
asemenea loialităţi par să fie o sfidare
frontală a unei con-
cepţii despre moralitate care e dominantă
în cultura
noastră, după cum a afirmat Alasdair
Maclntyre1.
E un curios paradox al epocii noastre că
în timp ce
naţionalismul câştigă teren din punct de
vedere politic,
pretinşii săi apărători (cel puţin în Vest) se
1
Cf. „Is Patriotism a Virtue?“.
 DAVID MILLER

poate cumpăra un badge care îl citează pe

H.G. Wells:
„Adevărata noastră naţionalitate este
umanitatea.“ Şi
Wells, şi Body Shop întruchipează ideea
modernă de pro-
gres, ai cărei discipoli au fost descrişi de
George Orwell
într-un mod atât de extraordinar de acid:
„Tot acest jal-
nic trib de femei cu sentimente generoase
şi de bărboşi
încălţaţi cu sandale şi băutori de sucuri de
fructe care se
adună la mirosul «progresului» ca muştele
în jurul unei pi-
sici moarte.“ Dacă sunteţi una dintre
1

aceste muşte, şi cea

mai mare parte dintre noi suntem într-o
anumită măsură,
atunci veţi considera că loialităţile
1
TheRoad to WiganPier, p. 160.
2
Vorbesc de „naţionalitate“ mai degrabă decât
de „naţionalism“
fiindcă acest ultim termen aduce în general cu sine
presupoziţii
neîntemeiate cu privire la ceea ce naţiunile au
dreptul să facă pentru
a-şi promova interesele; pe de altă parte, nu există
altă posibilitate
decât „naţionalist“ ca adjectiv. O altă abordare ar
fi de a-1 urma pe
Neil MacCormick, distingând diferitele concepţii
despre naţionalism;
 o AP ARARE A NAŢIONALITĂŢII

la propriu, o parte din identitatea cuiva;

cu alte cuvinte,
dacă o persoană este îndemnată să
specifice elementele
care sunt esenţiale pentru identitatea sa,
cele care fac din ea
persoana care este, e normal să se refere
la naţionalitatea sa.
O persoană care, răspunzând la
întrebarea „Cine sunteţi?“
spune: „Sunt suedez“ sau „Sunt italian“
(şi de bună seamă
şi multe alte lucruri) nu spune ceva care
este nepotrivit
sau bizar în aceeaşi manieră în care, să
zicem, cineva ar
pretinde fără nici o dovadă că e nepotul
ilegitim al ţaru-
lui Nicolae al II-lea. Să notăm că această
afirmaţie este o
permisiune: identitatea naţională poate,
dar nu trebuie
neapărat să fie o parte constitutivă a
identităţii personale.
A doua propoziţie este etică şi afirmă
că naţiunile sunt
comunităţi etice. Ele sunt curbe de nivel
în peisajul etic.
Îndatoririle pe care le avem faţă de
compatrioţii noştri
sunt diferite şi mai întinse decât cele pe
care le avem faţă
de fiinţele umane ca atare. Asta nu
 DAVID MILLER

ce privesc în primul rând propria lor

comunitate. Notaţi
că am enunţat asta cu precauţie şi că n-
am afirmat că insti-
tuţia trebuie să fie cea a unui stat
suveran. Din punct de
vedere istoric, statul suveran a fost
principalul mijloc prin
care au fost satisfăcute revendicările de
autodeterminare
naţională, iar acest lucru nu-i tocmai un
accident. Cu toate
acestea, autodeterminarea naţională poate fi
realizată şi în
alte feluri şi, după cum vom vedea, există
cazuri în care
ea trebuie realizată altfel decât prin
intermediul unui stat
suveran, tocmai pentru a onora
revendicările la fel de bine
întemeiate ale altor naţionalităţi.
Vreau să subliniez că cele trei propoziţii
cărora le-am
trasat liniile generale - cu privire la
identitatea personală,
la îndatoririle limitate şi la
autodeterminarea politică -
sunt legate între ele în aşa fel încât este
greu de perceput
forţa uneia dintre ele fără a le recunoaşte
pe celelalte. Nu-i
greu de văzut cum o identitate comună
poate susţine în
 O AP ARARE A NAŢIONALITĂŢII

Să începem deci să privim mai

îndeaproape identităţile
naţionale propriu-zise şi în special să ne
întrebăm ce le de-
osebeşte de alte identităţi - individuale
sau comune - pe
care le pot avea oamenii. Ce înseamnă a
te considera ca
aparţinând unei comunităţi naţionale?
Primul punct de notat, şi el a fost notat
de majoritatea
celor care au reflectat serios asupra
subiectului, este că o
comunitate naţională e constituită de o
credinţă: o naţio-
nalitate există când membrii ei cred că ea
există. Nu e o ches-
tiune de împărtăşire a unui atribut comun,
ca rasa ori limba,
de către un grup de persoane. Aceste
aspecte nu creează prin
ele însele naţiunile şi nu devin importante
decât în măsura
în care o naţionalitate anume consideră
drept una dintre ca-
racteristicile care o definesc faptul că
membrii săi vorbesc
franceza sau au pielea neagră. Acest lucru
devine limpede
de îndată ce ne uităm la propunerile care
au fost puse în evi-
1
Cf. Qu’est-ce qu’une nation?
 DAVID MILLER

Al doilea aspect al naţionalităţii ţine de

faptul că vor-
bim de o identitate care întruchipează o
continuitate is-
torică. Naţiunile se întind înapoi în trecut şi,
de fapt, în
majoritatea cazurilor, originea lor este în mod
oportun
pierdută în negura timpului. In cursul acestei
istorii au
avut loc numeroase evenimente semnificative
şi noi
putem să ne identificăm cu oamenii care au
acţionat în
acele momente, reînsuşindu-ne acţiunile lor
ca şi cum ar
fi ale noastre. Adesea acestea evenimente
implică victorii
şi înfrângeri militare: ne imaginăm astupând
breşa de la
Harfleur sau descifrând mesajele fanioanelor
de semnali-
zare înălţate la Trafalgar. Renan consideră că
tragediile is-
torice au o importanţă mai mare decât
episoadele glorioase,
înclin să văd în asta o latură franceză uşor de
înţeles, dar
punctul de vedere pe care-i exprimă e
pertinent: „Doliul
valorează mai mult decât triumfurile, căci
1
Op. cit., p. 32.
 o APARARE A NAŢIONALITĂŢII

la care generaţia prezentă poate să

renunţe. Aici începem
să întrevedem profunzimea comunităţilor
naţionale care
nu poate fi împărtăşită prin forme de
asociere mai imediate.
Al treilea aspect caracteristic al
identităţii naţionale este
acela că e o identitate activă. Naţiunile
sunt comunităţi care
fac împreună nişte lucruri, iau hotărâri,
obţin rezultate
şi aşa mai departe. Bineînţeles, lucrurile
nu pot să se pe-
treacă aşa ad litteram; ne bizuim pe
împuterniciţi care sunt
consideraţi ca întruchipând voinţa
naţională: oameni de
stat, soldaţi, sportivi etc. Dar aceasta
înseamnă că legătura
dintre trecut şi viitor pe care am
menţionat-o mai devreme
nu este o simplă legătură cauzală.
Naţiunea devine ceea ce
face prin deciziile pe care le ia - putem
acum să le privim
pe unele dintre ele ca fiind cât se poate
de proaste, un motiv
de ruşine naţională. Indiferent că această
identitate activă
e un aspect valabil al naţionalităţii sau,
aşa cum susţin unii
critici, că e pur şi simplu o idee bizară
 DAVID MILLER

faci un pelerinaj la Mecca cel puţin o dată

în viaţă, dar nu
e nevoie să-ţi faci o casă acolo. O naţiune,
în schimb, tre-
buie să aibă o patrie (homeland'). Acest fapt
poate fi sursa
unor mari dificultăţi, un punct asupra
căruia voi reveni
când voi examina obiecţiile la ideea de
naţionalitate, dar el
e de ajutor şi pentru a explica de ce o
comunitate naţională
trebuie să fie o comunitate politică (în
aspiraţiile sale, dacă
nu încă în realitate). Am văzut deja că
naţiunile sunt gru-
puri care acţionează; acum vedem că
acţiunile lor trebuie
s-o includă pe aceea de a deţine controlul
unei porţiuni din
suprafaţa Pământului. Acest element
teritorial este cel care
face ca naţiunile să fie singurele adecvate
pentru a servi
drept bază statelor, deoarece, prin
definiţie, un stat trebuie
să-şi exercite autoritatea pe o arie
geografică.
In sfârşit, este esenţial pentru
identitatea naţională să
existe convingerea că poporul care
alcătuieşte naţiunea
împărtăşeşte anumite trăsături care îl
 O APÀRARE A NAŢIONALITĂŢII

formatoare, suscitând calităţi de

ingeniozitate şi de ajutor
reciproc care au definit atunci caracterul
naţional - mă gân-
desc la culturile coloniştilor din Lumea
Nouă, ca america-
nii sau australienii. După cum ştie toată
lumea, nu există
astăzi nimic mai ilustru pentru un
australian decât să aibă
un strămoş care a fost adus în lanţuri de
Prima Flotă.
Când spun că deosebirile naţionale
trebuie să fie de-
osebiri naturale, vreau să zic că poporul
care alcătuieşte
o naţiune trebuie să creadă că există ceva
distinctiv în
ceea ce îl priveşte şi care îl deosebeşte de
celelalte
naţiuni, pe lângă faptul împărtăşirii unor
instituţii co-
mune. Nu e nevoie să fie o trăsătură sau
o calitate spe-
cifică, ci un evantai de caracteristici care
sunt în general
împărtăşite de membrii naţiunii A şi
servesc pentru a-i
1
„Le caractère des nations“, p 282.
2
„Numai când întâlneşti pe cineva dintr-o
cultură diferită de a ta
începi să realizezi care sunt cu adevărat
convingerile tale“ (Orwell,
 DAVID MILLER

Luate împreună, aceste cinci elemente -

o comunitate
constituită de o credinţă comună, cu întindere
în istorie, cu
caracter activ, legată de un anumit teritoriu şi
conside-
rându-se diferită de celelalte comunităţi prin
trăsături dis-
tincte ale membrilor săi - servesc la
deosebirea naţionalităţii
de alte surse colective de identitate
personală. Voi expune
imediat unele motive pentru care asemenea
identităţi pot
fi considerate ca fiind deosebit de preţioase şi
meritând a fi
protejate şi menţinute, dar mai întâi aş vrea
să subliniez ceea
ce a rămas până aici implicit şi anume
aspectele mitice ale
identităţii naţionale. In mod aproape
inevitabil, naţiunile
depind de credinţe cu privire la ele care nu
rezistă prea bine
la un examen imparţial. încă o dată, Renan o
nimereşte când
spune: „Uitarea şi aş zice chiar eroarea
istorică sunt un fac-
tor esenţial al creării unei naţiuni.“ Una dintre
1

raţiunile
principale ale acestui fapt este că un rol
1
Qu’est-ce qu’une nation?, ţ. 13.
 O APĂRARE A NAŢIONALITĂŢII

cu privire la tribul primitiv pornind de la

care s-a format
naţiunea modernă. Fireşte, problema este
deosebit de acută
în cazul statelor create relativ recent, ca
rezultat al decolo-
nizării, când este mai mult decât evident
că frontierele care
au fost trasate oglindesc capriciile
competiţiei imperiale. Le
e uşor unor critici academici să ia în
derâdere tentativele
făcute de conducătorii acestor state
pentru a instila în po-
porul lor un simţ al naţionalităţii comune.
îmi amintesc că
eu însumi, pe când predam în Nigeria la
mijlocul anilor
1970, citeam cu un zâmbet amuzat
articole din reviste
serioase pe tema stabilirii faptului dacă
ţara avea sau nu ne-
voie de o ideologie naţională - fiind
evident că o ideologie
1
Trebuie să spun limpede că acest considerent
nu poate fi avansat
ca o raţiune pentru a avea sau a adopta o
identitate naţională. O iden-
titate naţională depinde de un simţ prereflexiv al
apartenenţei la un anu-
mit grup istoric şi ar fi absurd să se propună
supuşilor unui stat X, pe
motiv că lucrurile ar merge mai bine pentru ei
dacă ar adopta o identi-
 DAVID MILLER

faţă în faţă1. Că avem nevoie de o

asemenea solidaritate este
ceva ce consider ca fiind acceptat aici 1.
Presupun că în so-
cietăţi în care economia de piaţă joacă un
rol central există
o puternică tendinţă de atomizare socială,
fiecare persoană
punând înainte interesele sale şi cele ale
reţelei sale sociale
imediate. Drept rezultat, devine greu să se
mobilizeze oa-
menii pentru realizarea bunurilor
colective, greu să se obţină
acordul lor pentru practicile de
redistribuţie de pe urma
cărora este puţin probabil să beneficieze
personal şi aşa mai
departe. Aceste probleme nu pot fi evitate
decât atunci când
există o solidaritate pe scară largă, de aşa
natură încât oame-
nii să se simtă ei înşişi membri ai unei
comunităţi care trans-
cende diferenţele, având îndatoriri sociale
de a acţiona
pentru binele comun al acestei comunităţi,
ajutându-i pe cei-
lalţi membri când sunt strâmtoraţi etc.
1
Am argumentat in acest sens, cu teferire
explicită la socialism, în
„In What Sense Must Socialism Be
Communitarian?“, pp. 51-73, dar
 O APÂRARE A NAŢIONALITĂŢII

şi înţelegerea noastră a substanţei

identităţii naţionale. Nu
e necesar ca asta să ia forma grosolană a
rescrierii istoriei,
cum s-a practicat în ultima perioadă a
Uniunii Sovietice
şi prin alte părţi (dispariţia portretelor lui
Troţki din
Comitetul Central bolşevic etc.). Mai
degrabă trebuie să
se privească sub un unghi nou faptele
stabilite. Să ne gân-
dim, pentru a lua doar un exemplu, în ce
măsură inter-
pretarea actuală a imperialismului
britanic se deosebeşte
de cea care prevala pe vremea când se
năştea tatăl meu în
Anglia regelui Eduard. Tonul s-a schimbat,
de la triumfa-
lism la ceva mai echivoc sau chiar la o
apologie timidă. Şi
asta se însoţeşte desigur cu o nouă
interpretare a identităţii
britanice căreia nu-i mai revine sarcina de
a purta povara
omului alb, adică de a-1 lumina pe
sălbatic.
Dintr-un punct de vedere politic,
aspectul imaginar al
naţionalităţii poate fi o sursă de forţă. El
le permite per-
soanelor de diferite orientări politice să
 DAVID MILLER

clasa proprietarilor funciari care îl

susţineau .1
Această
schemă s-a repetat în trăsăturile ei
esenţiale pe tot cuprinsul
Europei2. E uşor de înţeles pentru ce un
conservator poate
opune rezistenţă naţionalismului3.
Naţionalitatea invocă
ideea activistă a unui popor care îşi
determină în mod co-
lectiv propriul destin, iar acesta este
aspectul detestat de con-
cepţia conservatoare despre politica privită
ca o activitate
limitată, care e de preferat să fie lăsată în
mâinile unei elite
educate pentru a conduce. Două dintre
cele mai intense ata-
curi recente contra naţionalismului au
venit de la acoliţi ai
lui Michael Oakeshott - Elie Kedourie şi
Kenneth
1
A se vedea în special L. Colley, „Whose Nation?
Class and
National
2
A se Consciousness in Britain,
vedea E.J. Hobsbawm, 1750-1830“,
Nations and pp.
3
Este la fel de adevărat totuşi că există
conservatori de o altă orien-
tare care îşi pot însuşi identităţile naţionale ca o
sursă de coeziune şi
de autoritate sociale; a se vedea în special R.
Scruton, „In Defense of
the4 Nation“. Cu oNationalism;K.
E. Kedourie, altă ocazie, Minogue,
sper să pot examina
Nationalism.
5
Minogue, Nationalism, p. 148.
 o AP ARARE A NAŢIONALITĂŢII

programele ca adevărata continuare a

tradiţiei naţionale,
reflectând tocmai caracterul naţional 1. în
acelaşi timp, el
stabileşte o legătură între aceste partide
şi creează un spaţiu
pentru ideea unei opoziţii loiale, pentru
un individ sau o
facţiune care opun rezistenţă politicii
dominante, dar care
pot pretinde în mod legitim că vorbesc
pentru aceeaşi co-
munitate ca guvernul instalat. Dar
această idee activistă a
politicii ca expresie a voinţei naţionale se
opune conserva-
torismului de tip Oakeshott-Kedourie-
Minogue.
M-am referit la originile liberale ale ideii
1
Există un exemplu excelent şi cât se poate de
pretabil la contro-
versă cu privire la asta în recenta tentativă a lui
Margaret Thatcher de
a-şi prezenta concepţia politică drept rezultatul logic al
istoriei brita-
nice şi al caracterului naţional: „Am spus-o şi am fost
încredinţată de
asta întotdeauna: caracterul britanic este cu totul
diferit de caracterul
celor de pe continent - cu totul diferit. Există un mare
simţ al dreptăţii
şi-al echităţii la poporul britanic, un mare simţ al
individualităţii şi al
iniţiativei. Nu-i place să fie dus de nas. Dacă nu aşa ar fi
stat lucrurile,
 DAVID MILLER

lordului Acton asupra naţionalităţii, unde

argumentează
în favoarea unui stat multinaţional în care
nici o naţiune
nu ocupă un loc dominant 1. Un astfel de
stat, afirmă el,
oferă cea mai mare garanţie libertăţilor,
„cea mai deplină
siguranţă pentru păstrarea cutumelor
locale“ şi cele mai
bune stimulente pentru progresul
intelectual.
Argumentul îşi are originea în
presupunerea că iden-
tităţile naţionale sunt de natură exclusivă; că
acolo unde
un stat întrupează o singură naţionalitate,
cultura care mo-
delează această naţionalitate trebuie să
excludă tot restul.
Nu există nici un motiv pentru a face această
presupu-
nere. Naţionalitatea nu este prin natura ei o
identitate care
cuprinde totul. Nu e nevoie ca ea să se
extindă la toate
calităţile culturale pe care le poate manifesta
o persoană.
Astfel, se poate declara o identitate naţională
şi avea to-
todată ataşamente faţă de mai multe grupuri
1
Cf. „Nationality“.
 O APĂRARE A NAŢIONALITĂŢII

observi, că nu poate exista o societate

pluralistă în care
numeroase grupuri etnice, religioase etc.
coexistă, dar
care au în comun o identitate naţională
predominantă.
De fapt, se poate întoarce argumentul
lui Acton, după
cum în mod anticipat a facut-o J.S. Mill în
capitolul despre
naţionalitate din lucrarea sa Reprezentative
Government.
Dacă diferitele grupuri care alcătuiesc o
societate nu au
simpatia şi încrederea reciproce care
provin dintr-o
naţionalitate comună, va fi virtual
imposibil să aibă in-
stituţii libere. Nu va exista, de exemplu,
nici un interes
comun pentru a opune rezistenţă
exceselor guvernării;
politica devine un joc de sumă zero în
care fiecare grup
poate spera să câştige prin exploatarea
celorlalte.
Acesta era argumentul lui Mill şi există
o mulţime de
dovezi ulterioare care îl susţin. Dar vreau
să analizez o
variaţie mai subtilă pe această temă a
dezacordului dintre
naţionalitate şi liberalism. Ea admite că
 DAVID MILLER

Versiuni concrete ale acestei critici vor

fi familiare
celor mai mulţi dintre cititori. Vreau să
răspund mai întâi
admiţând că ea este descriptiv adevărată
în multe exem-
ple istorice - identităţi naţionale au fost
foarte adesea for-
mate pornind de la elemente preluate din
cultura grupului
care se întâmpla să fie dominant într-un
anumit stat dar
adăugând apoi că nu este în natura
identităţilor culturale
să se formeze în acest fel. Am insistat
deja asupra caracte-
rului maleabil al naţionalităţii şi un lucru
pe care trebuie
să-i facem în procesul de redefinire a
ceea ce înseamnă a
fi britanic, francez etc. este de a curăţa
aceste identităţi de
elementele care implică în mod necesar
excluderea grupu-
rilor minoritare. Aici există un aspect
deosebit al
naţionalităţii care trebuie subliniat. Deşi,
în cazurile stan-
dard, o identitate naţională este ceva cu
care te naşti - şi
am susţinut că acest factor de
continuitate istorică este o
sursă de forţă -, nu există motive pentru
 o APARARE A NAŢIONALITĂŢII

De fapt, putem să ducem lucrurile şi

mai departe şi să
spunem că ceea ce răspunde cel mai bine
nevoilor grupu-
rilor minoritare este o identitate naţională
clară şi distinctă
care e plasată deasupra trăsăturilor
culturale specifice tu-
turor grupurilor din societatea în cauză.
Acest argument
a fost bine formulat de Tariq Modood,
care se gândeşte
îndeosebi la poziţia musulmanilor în
societatea britanică.
El scrie:

„Fapt este că cea mai mare nevoie psihologică

şi po-
litică de claritate cu privire la un cadru comun şi
la sim-
boluri naţionale vine de la minorităţi. Deoarece
claritatea
în privinţa a ceea ce ne uneşte în mod voluntar
într-o
singură ţară uşurează presiunea exercitată
asupra mino-
rităţilor, în special asupra noilor minorităţi a căror
pre-
zenţă în ţară nu e pe deplin acceptată, de a
trebui să se
conformeze în toate domeniile vieţii sociale sau în

1
„Ethno-Religious Minorities, Secularism and the British State“.
 DAVID MILLER

ce identităţile naţionale sunt slăbite spre a

deveni mai
acceptabile pentru grupurile minoritare,
aceste grupuri
trebuie şi ele să abandoneze valori şi
moduri de compor-
tament care sunt în conflict acut cu cele
ale comunităţii
globale. Identitatea naţională nu poate fi
complet simbo-
lică; ea trebuie să încorporeze norme
substanţiale. Acest
lucru va fi uşor de văzut dacă o constituţie
formală ocupă
un loc central într-o astfel de identitate,
după cum consi-
der eu că ar trebui să fie cazul. Formele
de credinţe şi de
comportamente incompatibile cu cele care
sunt stipulate
în constituţie vor fi excluse. Astfel, aşa
cum am susţinut
altundeva , nu se poate aspira la o
1

toleranţă nelimitată în
acest domeniu. Dar concepţia pe care o
apăr se vădeşte
compatibilă cu tipul de liberalism sensibil
din punct de
vedere politic prezentat de J.S. Mill.
Sper că aceasta răspunde îndeajuns
1
Cf. „Socialism and Toleration“ si Market, State
and. Community,
cap. 11.
 O APĂRARE A NAŢIONALITĂŢII

zilele noastre, conform căreia atâta timp

cât popoarele din
această regiune au fost guvernate de la
distanţă de imperiile
austro-ungar şi otoman, diferitele grupuri
etnice au trăit şi
au lucrat fericite unele lângă altele, dar
de îndată ce aceste
imperii s-au şubrezit, iar ideea
autodeterminării naţionale
s-a răspândit, au luat naştere conflicte
imposibile1. Recentele
evenimente din Iugoslavia par să
confirme această con-
cepţie şi acum mă aştept ca într-o zi să
văd reputaţia
preşedintelui Tito restabilindu-se în
aceiaşi termeni în care
acest lucru s-a întâmplat cu împăratul
Franz Joseph.
Principiul de naţionalitate aşa cum a
fost formulat mai
sus spune că poporul care formează o
comunitate
naţională pe un anumit teritoriu are un
bun motiv pen-
tru a revendica autodeterminarea
politică. Acest princi-
piu nu trebuie confundat cu o anumită
1
Acest aspect este prezentat în Kedourie,
Naţionalism,
2
A se vedea,cap. 6-7.
de exemplu, H. Beran, „A Liberal
Theory of Secession“, pp.
21-31 - deşi Beran ar nega consecinţa pe care o
 DAVID MILLER

Principiul de naţionalitate este cu totul

diferit de aceasta.
In centrul ideii de naţionalitate nu se află
voinţa individuală,
ci identitatea individuală, chiar dacă unele
formulări le con-
fundă una cu cealaltă; ideea lui Renan că
naţiunea este un
„plebiscit zilnic“, pe care am menţionat-o
mai sus, este
înşelătoare din acest punct de vedere. Când avem
de-a face cu
un grup sau o comunitate care nu este
satisfăcut(ă) de aran-
jamentele politice în curs, întrebarea de
pus nu este: „Acest
grup vrea acum să se separe de statul
existent?“, ci:, Acest grup
are o identitate colectivă care este sau a
devenit incompati-
bilă cu identitatea naţională majoritară în
stat?“ In linii mari,
există trei răspunsuri posibile la această
întrebare. Mai întâi,
se poate întâmpla ca grupul nesatisfăcut
să fie un grup etnic
care consideră că nu primeşte pe plan
1
Dacă asta e cu putinţă, rezultă că nu poate
exista un răspuns sim-
plu la întrebarea: „Câte naţiuni se află pe teritoriul
A?“ Naţiunile nu sunt
entităţi discrete, ele nu pot fi numărate uşor, ca
nişte bile de biliard.
 O APĂRARE A NAŢIONALITĂŢII

cu oarecare emoţie) poziţia scoţienilor şi

a galezilor în
Marea Britanie sau a bretonilor în Franţa,
iar soluţia adec-
vată nu este nici în acest caz o secesiune
netă (care ar viola
identitatea împărtăşită), ci un aranjament
constituţional
care să-i acorde subcomunităţii drepturi
de autodetermi-
nare în domeniile de decizie ce sunt în
mod special cen-
trale propriului său simţ al naţiunii.
In sfârşit, există cazuri în care statul,
aşa cum este con-
stituit el în prezent, conţine două sau mai
multe naţiuni
cu identităţi radical incompatibile. Motivul
acestei situaţii
poate fi acela că una dintre comunităţi
consideră drept
constitutive pentru identitatea sa
anumite aspecte pe care
nu le împărtăşeşte cu celelalte, cum ar fi
limba sau rasa,
ori că felul în care înţelege ea istoria
include cucerirea mi-
litară a teritoriului ocupat în prezent de
cealaltă comuni-
1
Condiţiile care urmează sunt considerate mai
degrabă necesare
decât suficiente. M-am ocupat într-un mod mai
amplu de chestiunea
 DAVID MÜLLER

al treilea rând, o anumită consideraţie

trebuie acordată
micilor grupuri care pot subzista în statul
rămas; este po-
sibil ca efectul secesiunii să fie
distrugerea unui echilibru
politic şi lăsarea acestor grupuri într-o
poziţie foarte slabă.
Acesta, de pildă, este un argument
puternic contra
separării Quebecului de Federaţia
canadiană, deoarece se-
cesiunea ar distruge în realitate
identitatea cu faţă dublă
la realizarea căreia Canada a trudit din
greu şi ar lăsa izo-
late şi fără susţineri politice comunităţile
francofone din
celelalte provincii.
Ceea ce încerc să subliniez este că
principiul de naţio-
nalitate nu creează un drept nelimitat de
secesiune. El im-
plică doar că autodeterminarea naţională este
un lucru
bun şi că statele şi constituţiile lor ar trebui
organizate în
aşa fel încât fiecare naţiune să fie pe cât
posibil capabilă
să-şi asigure viitorul. Dat fiind că nu
pretutindeni sunt
realizabile state-naţiuni, acest lucru va
necesita adesea
 o AP ARARE A NAŢIONALITĂŢII

cele pe care le avem faţă de străini. Puneţi

asta pe seama
unui simţ împărtăşit al identităţii care nu
este bazat pe prac-
tici concrete, ci pe legături sentimentale,
pe interpretări ale
istoriei despre care aţi admis că sunt în
parte imaginare. Dar
cum oare nişte îndatoriri legate de
dreptate, mai cu seamă,
ar putea să depindă în felul acesta de
sentimentele noastre
faţă de alţii? Nu face asta din dreptate o
idee complet su-
biectivă? Nu înseamnă abandonarea
rolului ei de noţiune
critică servind la corectarea, în egală
măsură, a convingeri-
lor noastre şi a comportamentului nostru?
Să observăm, pentru început, că simţul
nostru al iden-
tităţii naţionale slujeşte la delimitarea
totalităţii persoane-
lor faţă de care avem îndatoriri speciale; el
poate face acest
lucru fără a determina în acelaşi timp
conţinutul acestor
îndatoriri. Faptul, mai cu seamă, de a-1
recunoaşte pe X
ca pe un compatriot faţă de care am
obligaţii poate de-
pinde de un simţ al naţionalităţii care are
un conţinut sen-
 DAVID MILLER

relativ slab, atunci obligaţiile din A ar fi

mai mari decât
în B, ceea ce pare paradoxal. Totuşi,
faptul de care acest
lucru nu ţine seama este rolul jucat de
cultura politică
într-o identitate naţională. Nu numai că
mă simt legat de
un grup de persoane definit în termeni
naţionali; mă simt
legat de acest grup prin aceea că
împărtăşesc cu el un anu-
mit mod de viaţă, exprimat în cultura
publică. Conţinutul
obligaţiilor mele provine direct din
această cultură. Sunt
posibile interpretări diferite ale culturii
publice, însă unele
dintre ele vor fi mai juste decât altele,
ceea ce indică şi în
ce măsură dezbaterile actuale pe tema
dreptăţii sociale
admit o soluţie. Rezultă că acel ceva în
care constă drep-
tatea socială va diferi de la un loc la altul,
dar nu în raport
direct cu sentimentele. Un suedez îşi va
recunoaşte
obligaţii mai mari de a aduce bunăstarea
pentru compa-
trioţii săi suedezi decât un american
pentru compatrioţii
săi americani; dar asta se întâmplă
 O APĂRARE A NAŢIONALITĂŢII

din ea, aceasta este încă o problemă căreia i

se pot da
răspunsuri mai bune sau mai rele.
Filozofii ar putea fi de părere că a-şi
construi argumen-
tele în privinţa dreptăţii doar cu referire la
identităţile
naţionale este prea limitativ. Eu susţin că
dacă nu o vor face
vor pierde total contactul cu credinţele
celor pe care îi vi-
zează în spusele lor; ei trebuie să încerce
să încorporeze un
pic din acel grosolan amestec terestru al
lui Hume, cre-
dinţele prereflexive ale vieţii de zi cu zi.
Totuşi, există aici
o tensiune. Trebuie să revenim la
Şoarecele lui Kenneth
Grahame care, la prima vedere, pare să
aprobe întru totul
lumea de fiecare zi de pe malul râului. Cu
toate acestea,
cum povestea se apropie de încheiere,
iese la iveală un Şoa-
rece mai descumpănit. Tulburat de
plecarea rândunelelor
spre clima din sud, el întâlneşte atunci un
Şoarece marinar
care îl desfată cu poveşti despre lumea
colorată şi palpitantă
de dincolo de malul râului. Şoarecele este
hipnotizat. Ochii
 DAVID MILLER

fiinţe umane luate pur şi simplu ca atare şi

de aceea tinde
spre un fundament mai uşor de apărat în
mod raţional
pentru etică şi politică. Nu există altă
soluţie decât
obţinerea unui gen oarecare de echilibru
între cotidian şi
filozofic, între credinţele comune şi
FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI1

BERNARD BAERTSCHI

Der Mensch braucht ein Plätzchen und wär’s noch

so klein,
Von dem er kann sagen, sieh hier das ist mein,
Hier leb ich, hier lieb ich, hier ruh’ich mich aus,
Hier ist meine Heimat, hier bin ich zu Haus1 2.

1. INTRODUCERE

Câteodată avem impresia că esenţa

omului şi a vieţii
sociale este conflictul: aşa cum constată
Will Kymlicka,
abia ce se terminase războiul rece şi
1
In Lettre à d’Alembert, Rousseau atribuie
sărbătorilor din
Sparta „un farmec secret al patriotismul“ (in
Œuvres complètes, La
2
Poezie reprodusă pe o tapiserie dintr-o casă de
la Ecomuzeul
Alsaciei.
 BERNARD BAERTSCHI

degenerat în mod dramatic. Toate au un

punct comun:
sunt întemeiate pe considerente etnice
şi/sau naţionale;
pentru simplificare, rom spune: pe
revendicări naţionale1.
Pentru mulţi dintre contemporanii noştri,
acest lucru
este, de fiecare dată, un semn de regres,
ba chiar de rea-
pariţie a unei anumite barbarii:
naţionalismul este o ati-
tudine a trecutului care nu trebuie să renască.
Cât despre
cei ce redenumesc „naţionalismul“
„patriotism“, continuă
ei pe aceeaşi linie, nu-s cu nimic mai buni,
această
întorsătură de retorică neschimbând nimic
din fondul lu-
crurilor, şi anume că particularismul este
nefast din punct
1
Cf. Will Kymlicka, „Introducere“, in Kymlicka
(coord.), The
Rights of Minority Cultures, p. 1: „Mulţi oameni sperau
ci sfârşitul
războiului rece avea să aducă o lume mai paşnică.
In 2 D. Miller,
loc On Nationality,
de p. asta, con-
3. Autorul nu-şi
însuşeşte această
afirmaţie. Să remarcăm că opoziţia dintre
cosmopolitism şi particula-
rism este de natură politică; ea nu e deci
echivalentă cu cea care există
între universalismul moral şi particularismul moral.
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

Din punctul nostru de vedere, totuşi - şi

e teza pe .care
o vom apăra aici -, remediul propus este
inadecvat: cos-
mopolitismul nu-i o poziţie judicioasă. în
acelaşi timp,
vom încerca să demonstrăm că
particularismul - sau cel
puţin una din formele sale - se impune,
astfel încât a fi
patriot este o atitudine adesea
corespunzătoare: este o vir-
tute. Tatăl lui Rousseau avea deci
dreptate să-şi îndemne
astfel fiul, chiar dacă exagera întru câtva:

„Imbrăţişându-mă, tatăl meu fu cuprins de-o

emoţie
pe care cred că încă o simt şi-o împărtăşesc.
Jean-Jaques,
îmi spunea el, iubeşte-ţi ţara. Ii vezi pe aceşti
buni gene-
vezi; sunt cu toţii prieteni, sunt cu toţii fraţi; în
mijlo-
1
Loc. cit. In Emile, Rousseau precizează: „Orice
patriot este aspru cu
străinii; ei nu-s decât oameni oarecare, nu
reprezintă nimic pentru el. Acest
neajuns este inevitabil, dar e unul mic. Esenţialul
este să fii bun cu oame-
nii cu care trăieşti. [...] Nu te încrede în acei
cosmopoliţi care se duc să
caute departe în cărţile lor îndatoriri pe care nu
binevoiesc să le îndepli-
 BERNARD B^ERTSCHI

într-un caracter distinctiv faţă de celelalte

naţiuni1. Rezultă
că un stat poate cuprinde mai multe
naţiuni sau, ceea ce e
acelaşi lucru, mai multe identităţi
culturale localizate sau mai
multe popoare; din acest punct de vedere,
statul şi naţiunea
sunt două concepte diferite. In studiul de
faţă nu vom vorbi
decât de naţiuni şi vom lăsa deoparte
statele.
Acestea fiind precizate, vom descrie
mai întâi cele două
partide aie universalismului şi
particularismului. Apoi, după
ce vom fi determinat natura relaţiei care
constituie grupu-

2. CERCUL ETIC

a) Punctul de vedere

moral
„Eticul adoptă un punct de vedere
1
„O apărare a naţionalităţii“, v. supra în volumul
de faţă. La modul
mai general, John O’Neill a evidenţiat ca alcătuind o
comunitate,
oricare ar fi ea, trei trăsături: „(l)Un ansamblu de
valori, interese,
preocupări etc.; (2) O împărtăşire în comun în ceea
ce 2 Questions d’éthiquepriveşte
pratique, p. 22. (1);
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

centrală a cosmopolitismului, care implică

respingerea
oricărei preferinţe morale, adică a oricărei
parţialităţi, în
acel domeniu al vieţii noastre care este
determinat de etică.
Filozoful australian insistă în mod special
asupra acestui
aspect, ilustrându-şi spusele printr-un fel
de reconstrucţie
istorică deosebit de edificatoare, chiar
dacă ţine fără îndo-
ială mai mult de fantezie decât de
realitate. Considerând
comportamentul etic ca avându-şi
originea preraţională
în viaţa animală de grup, şi deci că „etica
este o formă de
comportament social“ , Singer observă
1

că, de la bun
început, el a constat în a pune limite
actelor swi-interesate;
punctul de vedere moral se dovedeşte
non-egoist prin na-
tura sa. Dar nu este doar altruist şi nimic
mai mult: în
evoluţie, genele caută să supravieţuiască,
de unde un al-
1
The Expanding Circle, p. 5.
2
Op. tit., p. 16. Ideea de cere etic vine de la Reid,
cf. „Essays on
the Active Power of the Human Mind“, essay III, part
---------------------- BERNARD BAERTSCHI -----------------------------

moral este din ce în ce mai bine realizat.

Căci „altruismul
reciproc nu pare a fi cu adevărat altruism;
o descriere mai
precisă ar fi aceea de swz-interes
luminat“1; ceea ce permite
depăşirea sa este o atitudine într-adevăr
dezinteresată.
Până aici totuşi, Singer n-a făcut altceva
decât să des-
crie şi, după cum o subliniază: „Nici o
concluzie etică nu
decurge din aceste speculaţii.“ Chiar dacă
biologia aduce
cunoştinţe pertinente pentru deciziile
etice, „natura şi jus-
tificarea valorilor etice fundamentale sunt
încă în afara
cursei“2. Or, acţiunea morală cere nu
instincte, ci raţiuni
dezinteresate, care trebuie acceptate de
ceilalţi; iar pe
acest plan, binefacerea imparţială
the connection carries the affection along with it to
every community
to which we can apply the pronouns we and our.
«Friend, parent, neigh-
bour, first it will embrace/His country next, and
then all human race»
(Pope).“ Dar ea se găseşte deja în Antichitate, la
Cicero:
1
Op. cit., p. 42. „Legătura cea
2
Op. cit., pp. 53 şi 68.
3
Op. cit., p. 120.
 FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI

al familiei mele, a ţării mele sau a unui

străin neavând nici
o pertinenţă. Chiar dacă agentul
deontolog sau kantian
îşi concepe altfel sarcina, e şi el de acord
cu privire la
această necesară neutralitate, deoarece,
ca şi militaristul,
consideră că recunoaşterea valorii egale a
indivizilor stă
la baza eticii.
Acestea fiind stabilite, rasismul,
naţionalismul, patrio-
tismul, etnocentrismul, specismul etc. au
parte de aceeaşi
dezaprobare: ele desemnează atitudini
discriminatorii.
Paralela pe care o face Singer între rasism
şi specism ilus-
trează clar acest lucru şi sunt suficiente
foarte puţine
schimbări pentru a o adapta la celelalte
„pro-atitudini“ pe
care tocmai le-am menţionat:

„Rasiştii violează principiul de egalitate

b) Aristotel şi Kant
După această porţie de argumentaţie
seacă, agremen-
tată, desigur, de o reconstrucţie istorică,
1
Questions d’éthique pratique, p. 66.
 BERNARD BAERTSCHI

poetului Ennius, care o pune să declame

pe Andromaca:
„O, tatăl meu! O, patria mea! O, casă a lui
Priam, sfânt
sălaş cu porţi cu ţâţâni zgomotoase ...“ 1

Avem aici expre-

sia unui patriotism vădit, atitudine pe care
o întâlnim în
mod curent descrisă în termeni elogioşi la
autorii antici
şi la admiratorii lor moderni ca Rousseau,
după cum am
văzut. Dacă facem comparaţie între
pasaje de genul acesta
şi cele spuse de Singer, trebuie oare să
considerăm că e
vorba aici de manifestarea unei a n-a
gâlcevi între antici
şi moderni? Nu neapărat.
Mai întâi vom sublinia, odată cu John
O’Neill, că, exact
ca şi cosmopolitismul, naţiunea este un
concept recent, care
nu datează decât din secolul al XVII-lea, că
e aşadar creaţia
modernităţii şi un factor important în
dispariţia altor co-
munităţi2. Apoi, şi mai cu seamă, vom
1
Citat in Cicero, Tuscuknes, H, XIX, p. 322.
2
Cf. J. O’Neill, art. cit., p. 136: „Naţiunea este
unul dintre prin-
cipalii vectori ai edificării unui eu despovărat şi ai
dispariţiei legăturilor
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

îndeosebi de Kant, dar pe care

majoritatea anticilor ar fi
respins-o, deoarece:
(Q Prima teză implică faptul că emoţiile
nu au nici un
rol substanţial în morală, lucru pe care îl
contrazic, de exem-
plu, teoria aristotelică a virtuţilor şi 1

doctrina tomistă care

afirmă existenţa unui raport esenţial între
sentimente şi
bine, pe care părintele Geiger îl exprimă
astfel: „In reacţiile
afective trăim în mod concret o judecată de
valoare. “2
(II) Cea de-a doua teză implică o
preeminenţă a
dreptăţii - în sensul tratării egale a tuturor
- faţă de cele-
lalte virtuţi, care este contrară spiritului
moralelor antice,
după cum tot un pasaj din Aristotel o
spune limpede:

„Ba chiar natura însăşi pare a fi împlântat

1
Cf. Éthique à Nicomaque, II, 5, pp. 104-105:
„La temere, de exem-
plu, şi la înfruntare, la poftire, mânie, milă şi în
general la toată simţirea
de plăcere şi durere există un prea mult şi un prea
puţin, şi amândouă
nu sunt bune; dar a avea aceste afecte când
trebuie
2 şi humaine
L’expérience despredu mal,ce
p. 20. şi împo-
---------------------- BERNARD BAERTSCHI -----------------------------

pe când ei se străduiesc a înlătura mai ales

discordia ca o
duşmănie. Şi între prieteni nici nu este nevoie de
dreptate,
dar, desigur, de prietenie între cei drepţi, că o
completare
a dreptăţii şi supremul drept se găseşte între
prieteni.“1

Gramatica acestui text este descriptivă,

dar, pentru
Stagirit, el are o valoare normativă:
prietenia primează
asupra dreptăţii, adică o formă de
preferinţă asupra ne-
utralităţii, căci e în natura însăşi a
prieteniei să-ţi pui prie-
tenii înaintea unor terţi. Fireşte, ne putem
îndoi că
prietenia mai poate juca şi în ziua de azi
rolul pe care i-1
atribuia Aristotel în cetate - cu toate că el
foloseşte acest
termen într-un sens mult mai larg decât
cel din prezent -,
dar se pot invoca alte virtuţi, ca
solidaritatea şi încrede-
1
Ethique d Nicomaque, VTII, 1, pp. 382-383. [Cf.
Etica nicomahicd,
trad.
2 Traian
Să notămBrăileanu,
că SingerBucureşti,
ar refuza Antet, 1994
firâ doar - n.
şi poate
asemenea dezvoltări
în caracterul lor literal, deoarece el consideră că e
posibil să se îmbine uni-
 FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI

lor rase când ei intră în conflict cu

interesele membri-
lor unei alte rase.
[*2] Naţionaliştii violează principiul de
egalitate dând
o mai mare importanţă intereselor
membrilor propriei
lor naţiuni când ei intră în conflict cu
interesele mem-
brilor unei alte naţiuni1.
[*3] Patrioţii violează principiul de
egalitate dând o
mai mare importanţă intereselor
membrilor propriei lor
patrii când ei intră în conflict cu
interesele membrilor
unei alte patrii.
[*4] Părinţii violează principiul de
egalitate dând o
mai mare importanţă intereselor
copiilor lor când ei
intră în conflict cu interesele copiilor
unor terţi.
[*5] Prietenii violează principiul de
egalitate dând o
mai mare importanţă intereselor
prietenilor lor când ei
1
Acesta e sensul în care vom folosi noi
cuvântul „naţionalism“ şi
derivatele sale. Există bineînţeles şi alte accepţii,
în special una, poli-
tică, stipulând că naţionalismul este doctrina care
afirmă că oricărei
 BERNARD BAERTSCHI

cum stau lucrurile; pentru moment, vom

lăsa [*1] în
afara dezbaterii.
Ambele principii sunt de acord cu
respingerea lui [*4]
şi [*5]. Problema se referă deci la celelalte trei
enunţuri.
Or, pe noi tocmai [*2] şi [*3] ne interesează.
Optica
noastră va fi atunci de a stabili că trecerea de
la respinge-
rea lui {[*4]; [*5]} la cea a lui {[*2]; [*3]} este
judicioasă
şi deloc problematică din punct de vedere
moral. In ter-
meni mai tradiţionali, ţelul nostru va consta în
a justifica
existenţa unei continuităţi naturale între
comunităţile cele
mai simple, ca familia, şi cele mai complexe,
ca societatea.
Stagiritul o afirma: „Orice cetate este un lucru
natural,
dacă e adevărat că primele comunităţi sunt
ele însele na-
1
Lapolitique, 1,2, pp. 27-28; „primele comunităţi“
fiind cuplul, fa-
milia şi satul. Să subliniem că de aici nu rezultă că
structurile
2
Du contrat social, I, II, Ed. de
La Tleiade, t. IE, p. pu-
352. Asta nu-1 împie-
dică3
pe Rousseau
Iată să se
de ce, de opună
pildă, cosmopolitismului,
rawlsienii consideră ca
nepertinentă critica
pe care le-o aduce Sandei (în Liberalism and theLimits
ofjustice), deoa-
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

Să notăm totuşi că, atunci când e

vorba de naţiune, ca-
racterul natural pe care îl atribuim
comunităţilor trebuie luat
într-un sens mai puţin tare decât îl
considera Aristotel deoa-
rece, după cum am spus, o naţiune nu
există decât dacă mem-

3. PRINCIPIUL DE PROXIMITATE MORALĂ

Conform principiului lui Aristotel, e

justificat ca
membrii unui grup să se prefere terţilor,
„străinilor“ -
vom numi astfel tot ceea ce este, într-un
fel sau altul, ex-
terior. Dar ce criteriu trebuie utilizat în
acest scop?

a) Relaţia de proximitate
Să începem prin a caracteriza relaţia
care constituie o
comunitate ca atare, în sensul în care-i
exprimă legătura:
relaţia factuală de proximitate. O vom
aborda prin inter-
mediul raportului „ - este foarte apropiat
de - “:

[PI] x este foarte apropiat de y = <jf x aparţine lui E

şi y
aparţine lui F, iar E = F.
 BlRNARD BAERTSCHI

[P2] x este apropiat de y = <jf x ap arţine lui E şi y

aparţine
lui F, iar E este foarte apropiat de F.

Astfel, Pierre este apropiat de Paul

înseamnă că amândoi
sunt membri ai unor subgrupuri diferite
ale aceluiaşi grup.
„Apropiat“ şi „foarte apropiat“ exprimă
grade de proxi-
mitate; generalizând, şi cu prevederea că
„x este apropiat la
gradul n = 0“ de y înseamnă că „x este
foarte apropiat de
y“, obţinem:

[P3] x este apropiat,, de y = <jf x aparţine lui E şij

aparţine
lui F, iar E este apropiat,, _ j de F,

ceea ce permite la rândul său să se

formuleze relaţia „ - este
mai apropiat de - decât de -

[P4] x este mai apropiat de y decât de z =

(1) x aparţine lui E şi y aparţine lui F şi z aparţine
lui G
(2) E este apropiat,, de G şi E este apropiat,, _ j
de F.

De exemplu, doi cetăţeni din cantonul

Geneva sunt
foarte apropiaţi unul de altul, sunt la
rândul lor apropiaţi
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

şi, pe de altă parte, fiindcă relaţiile dintre

persoane şi gru-
puri exemplifică în general mai multe
relaţii de proximi-
tate, întemeiate pe apartenenţe diferite:
ele fac parte din
diferite grupuri exemplificând însuşiri
diferite (să le
numim: însuşiri de bază). Altfel zis, a fi
apropiat,, este
tranzitiv atât timp cât însuşirea de bază
care determină
prin ce anume sunt apropiate persoanele
sau grupurile (şi
deci cea care trasează limitele lui E, F,
G...) rămâne aceeaşi.
Este important să se stabilească acest
lucru în mod ex-
plicit, altminteri cele două relaţii „ - este
apropiat,, de - “
şi „ - este foarte apropiat de - “ devin
formal echivalente1.
Pentru a evita acest lucru, vom spune că x
şi y sunt apro-
1
Iată de ce: dacă x este foarte apropiat de y,
atunci există un grup
G căruia îi aparţin x şi y. Dar x aparţine de pildă şi
mulţimii cu un sin-
gur element E, iar y aparţine şi mulţimii cu un
singur element F. Or,
E este foarte apropiat de F, întrucât toţi membrii
lui E şi toţi membrii
lui F aparţin lui G. Aşadar x este şi el apropiat de y.
Dacă acum x este
-------------------- BERNARD BAERTSCHI -----------------------

general la un singur domeniu; de

exemplu, ei sunt apro-
piaţi în domeniul culturii şi în cel al religiei.
Prin urmare
între x şi y pot exista multiple relaţii de
proximitate de
acelaşi nivel n în domenii d diferite, de
unde o relaţie de
proximitate mai largă (s-o numim:
proximitate*):

[P6] x este apropiat de y = j£

(1) x este apropiat^ de y,
(2) Ad(x) r>Ad(y) = 1 / i[Ad(x) uAd(y)\,

unde Ad{~) simbolizează ansamblul

domeniilor lui „ -
Astfel, x este apropiat, de y dacă au un
anumit număr
de domenii în comun. La fel ca n, i
introduce gradaţii în
proximitatea,, dar cu o diferenţă notabilă,
întrucât relaţia
„ - este apropiat; de - “ nu este tranzitivă.
Se înţelege
atunci: 1) că prietenii prietenilor noştri nu
sunt întot-
deauna prietenii noştri, şi 2) că
dimensiunea cercului etic
este variabilă, pentru că i este tocmai unul
dintre factorii
care determină lungimea razei acestui
cerc. De aici rezultă
 FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI

nivelurile; se obţine atunci o noţiune de

proximitate vastă
(proximitate,,;), permiţând să se
stabilească o scară cu o
infinitate de grade. Se înţelege de la sine
că această scară
este aproape inutilizabilă pentru un uz
comparativ (x este
mai apropiat,,, de y decât de z),
caracteristica sa cea mai
interesantă fiind poate aceea că permite
definirea identităţii
pornind de la proximitate. Intr-adevăr, x =
y ddacă x este
apropiat,,; de y şi dacă n = 0 în toate
domeniile (i = 1); alt-
fel spus: de noi înşine suntem cel mai
apropiaţi.
Dar asta nu face oare imposibilă folosirea
proximităţii
în etică? Nu, căci dacă ne gândim bine ne dăm
seama că
ceea ce contează în primul rând când e vorba
de
pro-atitudini şi de apartenenţa la grupuri este
proximi-
tatea,. Intr-adevăr, pe de o parte comunitatea
în ceea ce
priveşte domeniile este în general cea care
creează o pro-
ximitate „caldă“, şi nu relaţiile de tip
genealogic, iar pe
de altă parte acestea din urmă pot fi
---------------------- BERNARD BAERTSCHI -----------------------------

şi să ştie acest lucru. Astfel, doi gemeni

care ar fi fost
despărţiţi încă de la naştere sunt desigur
apropiaţi,-, dar
atât timp cât nu ştiu asta, faptul nu are
nici un impact asu-
pra comportamentului lor dacă ar ajunge
să se întâlnească
din întâmplare.
2) Existenţa unui element cauzal sau
simbolic între co-
relaţii proximităţii: nu ne vom aventura
aici într-o deter-
minare precisă a ceea ce trebuie înţeles
prin „cauzal“, un
volum întreg n-ar ajunge pentru a
prezenta diferitele dez-
bateri care au agitat ginta filozofică pe
acest subiect. Ne
va fi de-ajuns să spunem că membrii unui
grup trebuie să
interacţioneze cauzal sau, dacă nu,
simbolic, relaţia sim-
bolică (Rs) fiind definită în funcţie de
raportul cauzal (Rc):

[P8] xRsz= df xRc;y şi jRcz, şi

(1)x crede că z ar putea să ocupe locul
lui y în xRc;y sau
(2)x crede că x ar fi putut să ocupe
locul lui y în ;yRrz.

De exemplu, nu există în general relaţie

--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

b) Valorile de proximitate
Până aici am vorbit de proximitate
/actuală-, rămâne de
formulat principiul normativ care este
legat de ea, adică
principiul de proximitate morală. O vom
face în două
etape, mai întâi fără a părăsi domeniul
factual, dar trecând
la nivelul psiho-sociologic:

[P9] Dacă x este mai apropiat* de y

decât de z, atunci inte-
resele lui x sunt mai importante
pentru y decât pentru z1.

sau

[P10] Dacă x este mai apropiat* de y

decât de z, atunci
interesele lui y sunt mai importante
decât interesele lui
z pentru x,

ceea ce dă, în limbajul valorilor:

[Pil] Dacă x este mai apropiat* de y

decât de z, atunci ce
valorează x este mai important
pentru y decât pentru z.
[P12] Dacă x este mai apropiat* de y
1
In loc de „sunt mai importante“ se poate
pune şi „au mai multă
valoare“.
 BlRNARD BAERTSCHI

[P14] Dacă x este mai apropiat* de y decât de z,

atunci y
este mai important decât z pentru x.

Aceasta este exact o caracterizare a

diverselor pro-atitu-
dini, care se bazează pe faptul psiho-
sociologic că proxi-
mitatea* creează ataşamente afective.
Dacă Singer şi
cosmopoliţii sunt mefienţi în această
privinţă, după cum
am văzut, pentru partizanii principiului lui
Aristotel ele
contribuie la fundamentarea următoarelor
enunţuri:

[Pw9j Dacă x este mai apropiat* de y decât de z,

atunci
interesele lui x trebuie să fie mai importante pentru y
decât pentru z.
|PwlO] Dacă x este mai apropiat* de y decât de z,
atunci
interesele lui y trebuie să fie mai importante decât inte-
resele lui z pentru x.
[Prall] Dacă x este mai apropiat* de y decât de z,
atunci
ce valorează x trebuie să fie mai important pentru y
decât
pentru z.
|Pwl2] Dacă x este mai apropiat* de y decât de z,
atunci
ce valorează y trebuie să fie mai important decât ce
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

Dar nu acesta este neapărat cazul, în

măsura în care el ex-
primă pur şi simplu fundamentul
antropologic al eticii
normative şi cu condiţia existenţei unei
justificări etice a
acestui fapt . O asemenea justificare va
1

trebui, de pildă,
să arate că apartenenţa la Ku Klux Klan,
dacă ea creează
o proximitate şi norme interne, n-ar putea
fi sursă de
obligaţie etică sau de excelenţă morală.
Cum justificăm deci această trecere? E uşor
de văzut
unde trebuie să căutăm: vorbind de ansamblu
pertinent
Adp şi invocând existenţa unor relaţii cauzale şi
simbolice
între membrii grupurilor, am indicat în mod
implicit că
acestea din urmă se unesc în jurul anumitor
valori şi mai
cu seamă al anumitor scopuri. Intr-adevăr,
omul fiind
1
Cf., referitor la această chestiune, articolul
nostru „Articulaţia
fiinţei şi a valorii. Reflecţii asupra paralogismului
naturalist“. Hume
însuşi spune: „Un om îi iubeşte în mod natural mai
mult pe copiii săi
decât pe nepoţi, pe nepoţi mai mult decât pe veri,
pe veri mai mult decât
pe străini, în rest toate rămânând neschimbate. De
 BERNARD BAERTSCHI

1) A duce o viaţă bună sau fericită

implică realizarea
proiectelor la care ţinem din toată inima şi
care contri-
buie la modelarea identităţii noastre. Or,
diferitele comu-
nităţi sunt exact mediul în care acest lucru
este posibil1.
2) Anumite scopuri nu necesită un grup
doar ca mij-
loc de realizare, ci depind de el în ceea ce
priveşte exis-
tenţa lor: există proiecte structurante
pentru individ care
nu pot să ia naştere - şi nu doar să fie
realizate - decât
atunci când sunt constituite nişte
comunităţi, adică atunci
când e creată o viaţă comună. Când
aceste proiecte sunt
în vreun fel instituţionalizate, fie în
execuţia lor (să ne
gândim la lupta contra anumitor boli), fie
în rezultatul
lor (să ne gândim la securitatea socială),
se constituie o
1
Acesta e argumentul multor liberali; cf. A.
Gutman, Introduction
la Ch. Taylor, Multiculturalisme, p. 15: „Un context
cultural asigurat
se numără deci printre bunurile fundamentale,
indispensabile pentiu
dobândirea a ceea ce majoritatea oamenilor
identifică drept viaţa
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

ansamblu. în această optică, se poate deci

spune că grupu-
rile au o valoare de supravieţuire.
4) Apartenenţa la un grup creează
emoţii sui generis,
ca sentimentul de solidaritate,
compasiunea, prietenia sau
mândria, întemeiate pe împărtăşirea
valorilor şi, uneori,
pe o istorie. Valorile şi emoţiile sunt, cu
excepţia cazuri-
lor patologice, direct proporţionale: cu cât
primele sunt
mai importante şi structurante pentru
persoană, cu atât
celelalte sunt mai puternice, şi invers; ca
atare, forţa emo-
tivă este un semn sigur al importanţei
bunurilor, proiec-
telor şi intereselor apărate de grup. Toate
joacă un rol în
constituirea identităţii noastre personale
şi multe dintre
ele contribuie la bunăstare, deşi ele pot fi
şi negative, când
grupul cu care ne identificăm se comportă
1
Citat de Cicero, op. cit. supra [Patria est ubicumque est
bene].
2Acest loc nu este neapărat geografic: în
cursul călătoriilor în
străinătate, el este reconstituit în mod simbolic.
Malcolm X a remarcat,
mergând la Mecca, faptul că pelerinii musulmani
se regrupau în funcţie
---------------------- BERNARD BAERTSCHI -----------------------------

îşi alege atunci stilul său, care devine

stilul în care mă re-
cunosc: el devine al meu.
Iată cinci domenii creatoare de valori de
proximitate (va-
lori^), ce fac ca persoanele care sunt
membre ale acestor
grupuri, precum şi obiectele legate de ele,
să dobândească o
valoare particulară în funcţie de
apartenenţa lor, aceasta în
afara valorii intrinseci pe care o au pe de
altă parte.
Existenţa valorilor^ are trei consecinţe
pe care se cu-
vine să le evidenţiem:
A) Fără apartenenţa la grupuri,
valorile^ pe care acestea
le vehiculează nu ar putea fi împărtăşite şi
trăite. Ba chiar
pentru promovarea lor sunt constituite
grupurile, creând
relaţii de proximitate şi justificând
principiul de proximitate
morală. Unitatea comunităţilor trebuie
deci să fie puternică,
astfel încât argumentul propus de Jeremy
Waldron în favoa-
rea principiului lui Kant, că „fiecare
1
Minority Cultures and the
2
Altfel, după cum subliniază Miller, ele se
destramă, îşi pierd pro-
funzimea şi semnele distinctive; cf. op. cit., p. 186.
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

B) Valoarea apartenenţei la un grup nu

este determi-
nată - sau nu doar determinată - de
caracterul ei liber ales,
ci în primul rând de valorile^ ale acelui
grup. Altfel spus:
grupurile au o valoare (pozitivă sau
negativă) independent
de faptul că sunt sau nu obiectul unei
alegeri sau al unui
contract - adică independent de modul lor
de constituire;
iar în cazul în care sunt alese, sunt alese
pe baza valorii ce
li se recunoaşte.
C) Orice persoană care recunoaşte

4. DE LA PRIETENI LA PERSOANE

Proximitatea* permite o dublă abordare

a relaţiilor
dintre grupuri, fie verticală, fie orizontală.
Prin abordare
verticală înţelegem o examinare a
grupurilor în măsura în
care ele sunt întru câtva încastrate unele
în altele sau cel
puţin clasate după dimensiunea lor;
1
Celălalt fundament este interesul comunităţii
de a pune în joc
astfel de mecanisme (ceea ce, de pildă, nu e
aproape niciodată cazul
pentru familie, cu excepţia adopţiilor). Să notăm că
 BERNARD BAERTSCHI

sau o cultură cu alta. Există aşadar o

proximitate verticală
şi o proximitate orizontală. Or, principiul
de proximitate
intervine în ambele cazuri: uneori îi
preferăm pe mem-
brii familiei noastre celor ai patriei
noastre, alteori pe cei
ai patriei noastre celor ai alteia. De
fiecare dată, există „fa-
miliari“ şi „străini“. Această distincţie se
face rareori şi
faptul e regretabil, căci iscă destule
confuzii1. In ceea ce
priveşte scopul nostru, ne vom limita în
principal la abor-

a) Rolul comunităţilor
Acestea fiind precizate, ne dăm imediat
seama că fie-
care tip de valoare^ găseşte în mod
diferit adăpost în co-
munităţi mai mult sau mai puţin
organizate, mai mult sau
mai puţin vaste, şi că nici o comunitate nu
poate să pro-
moveze şi să găzduiască toate simbolurile
dezirabile ale
1
De exemplu, din punct de vedere psihologic,
atitudinea cuiva
care îşi preferi compatrioţii unor strâini ca membri
ai speciei umane
(verticalitate) sau ca membri ai altor naţiuni
 FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI

lui {[*4]; [*5]} la cea a lui {[*2]; [*3]}

consecuţia este
bună . Astfel, de fiecare dată, e pertinent
1

să se distingă cele
care se află în interior şi cele care se află
în exterior, dacă
membrii comunităţii în cauză vor să
realizeze şi să se bu-
cure de bunul sau bunurile vizate de
comunitate şi care,
tocmai, îi fac pe membrii ei apropiaţi*:
ceea ce este valabil
pentru familie şi prieteni este valabil şi
pentru patrie şi
naţiune . Singurul mijloc de a mai
2

contesta acest lucru ar

fi de a demonstra empiric că un tip sau
altul de comunitate:

1) vizează scopuri sau suscită emoţii care

nu sunt de-
zirabile din punct de vedere moral, sau
2) împiedică obţinerea altor bunuri, mai
dezirabile, sau
3) nu permite realizarea bunurilor pe care şi
le pro-
mite, sau
4) realizează aceste bunuri în mod mai
1
Precizarea categorii morale este
importantă, deoarece se înţelege
de la sine că există numeroase aspecte prin care
diferitele
2 grupuri
Spre deosebire de pot
ceea ce crede Rawls, cf.
Libéralisme politique,
pp. 67-68.

■■■■■■■■■■■■■■
 BERNARD BAERTSCHI

nu se poate atribui producţia corectă a

bunurilor pe care
ea le promovează, ca educaţia, dreptatea
(juridică şi so-
cială), sănătatea, protejarea mediului
înconjurător, secu-
ritatea sau cultura, unor alte comunităţi,
căci numai o
apartenenţă culturală şi naţională comună
creează o formă
adecvată de empatie şi de percepere a
nevoilor compa-
trioţilor săi1. In chip de morală, vom
reaminti acea judecată
a lui Aristotel potrivnică lui Platon, cum că
distrugerea
ataşamentelor particulare nu dă naştere
solidarităţii uni-
1
Cf. M. Walzer, Spheres de justice, p. 71: „Politica şi
cultura unei
-_a democraţii moderne cer probabil extinderea, dar şi tipul de
limitări pe
care le furnizează statele. [...] A dărâma zidurile
statului nu înseamnă,
cum cu îngrijorare sugera Sidgwick, a crea o lume fără
ziduri, ci
înseamnă mai degrabă a crea o mie de mici fortăreţe“,
şi A. Cobban,
„The Rise of the Nation-State System“, p. 250:
„Loialitatea faţă de co-
munitatea în care sunt în prezent încastrate cele mai
înalte
2
Cf. Aristotel, Politique,aspiraţii
II, 3, p. 90, şi Rousseau, Duale
contrat so-
cial, p. 287.
 FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI

naţiunile nu se sprijină pe valori

împărtăşite1. Desigur, el
evidenţiază în mod corect că, în multe
comunităţi
naţionale, nu există concepţie unică în
ceea ce priveşte o
viaţă bună, nu există acord asupra
ţelurilor finale; însă nu
există nici vreun motiv pentru a considera
că naţiunea este
făcută spre a promova asemenea bunuri.
Finalitatea co-
munităţii politice, a cărei expresie, printre
altele, este
naţiunea, nu are nimic de-a face cu asta:
rolul său este de
a promova anumite bunuri publice, dintre
care am indi-
cat câteva, nu de a-i încorpora pe toţi
cetăţenii într-o con-
cepţie unică a vieţii bune, constitutivă a
identităţii morale
a cetăţenilor, cum ar vrea comunitarienii.
Altfel zis, dacă
patria nu este un leviatan care înghite
toate valorile^, şi
chiar ansamblul valorilor care constituie o
viaţă bună sau
fericită, nu rezultă că ea nu-i construită în
jurul valorilor.
Toate bune şi frumoase, va admite
1
Cf. Multicultural Citizenship, p. 92.
 BERNARD BAIRTSCHI

b) Universala proximitate
Fiinţele umane, dat fiind că sunt
înzestrate cu raţiune,
sunt persoane, se spune de la Boethius
încoace; ele au deci
în mod intrinsec valoarea unei persoane
(să numim o as-
menea valoare „valoare^“). Pe de altă
parte, se ştie că, dato-
rită relaţiilor pe care le întreţin unele cu
altele, persoanele
mai dobândesc şi o valoarepx. Care sunt
raporturile dintre
aceste două tipuri de valori? Intuitiv, se
pare că valorile,-,
sunt subordonate valorilor^; într-adevăr,
dacă două grupuri
de persoane sunt în pericol şi eu nu pot
să-i salvez decât pe
unul, se va aproba faptul că îl prefer pe
cel în care se află
oameni care îmi sunt apropiaţi, exceptând
probabil cazul
în care grupul străinilor este mai numeros.
O astfel de su-
bordonare este de fapt foarte uşor de
înţeles, dat fiind că
valorilepx se bazează pe proprietăţi
relaţionale care se înte-
meiază pe calităţile intrinseci ale
persoanei; ca atare, pri-
mele le presupun pe cele din urmă şi
depind de ele. Astfel,
 FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI

Continuând pe această linie, se va

conchide că atitudi-
nea care se impune e cosmopolitismul şi
că singura proxi-
mitate morală justificată este cea care se
exercită ceteris
paribus. Pe scurt, principiul lui Aristotel e
fals. De bună
seamă, această concluzie este prea puţin
conformă cu
înclinaţiile noastre, dacă ne gândim la
relaţiile familiale şi
de prietenie. Trebuie oare atunci să le
expulzăm pe aces-
tea din urmă în afara punctului de vedere
moral, cum pre-
tinde principiul lui Kant? Dar aşa ceva nu
se poate,
deoarece ele vor reveni acolo cu forţa
când interesele prie-
teniei şi cele, de pildă, ale ajutorării Lumii
a Treia vor intra
în conflict, făcând, în definitiv, imposibilă
orice excelenţă
personală atât timp cât viitorul luminos nu
va fi devenit
realitate la nivel planetar. Universalistul
coerent trebuie
deci să fie un soi de fanatic moral şi nici
măcar principiul
de proximitate nu ne permite să adoptăm
o altă atitudine!
Totuşi, această concluzie
 BERNARD BAERTSCHI

şi identitatea personală e definită în

termeni de proximi-
tate, după cum am arătat . In consecinţă,
1

trebuie afirmat
că o ierarhie a valorilor nu poate avea
sens decât în inte-
riorul unui cerc etic, el însuşi determinat de
situaţia reală
a actorilor şi de valorile aflate în prezenţă.
Altfel spus, nu
faţă de persoane în general, nici măcar
faţă de nişte con-
cetăţeni abstracţi, avem responsabilităţi
morale - surse de
îndatoriri -, ci faţă de indivizi, Pierre sau
Paul, care sunt
persoane şi concetăţeni, adică fiinţe care,
de la bun început,
sunt membri ai unor diverse comunităţi
____1 0 ^ 1
Cum zice Aristotel: „Dar cum orice lucru
asemănător şi de acelaşi
soi cu altul este plăcut sieşi [...], fiecare om
încearcă el însuşi acest sen-
timent mai ales pentru sine“ [Rhétorique, I, 11,
1371 b) [Cf. Retorica,
trad. Maria-Cristina Andrieş, Bucureşti, Ed. Iri,
2004 - n. trad.]. Să mai
notăm
2 şi un
Când că învăţător
asta nu înseamnă că negăm
de lege îl întreabă peorice
Isus:
„Cine este aproa-
pele meu?“, i se răspunde cu pilda samariteanului
milostiv [Evanghelia
după Luca, 10,29-37), care conchide că aproapele
omului rănit este „cel
care a făcut milă cu el“. Aici, situaţia face să se
 FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI

grupul străinilor este mai numeros. Acest

„probabil“ in-
dica o restricţie; într-adevăr, argumentul
prezentat nu
mai este valabil în anumite cazuri,
îndeosebi dacă grupul
apropiaţilor este alcătuit din copiii mei: în
cazul acesta,
niciodată numărul victimelor nu mă va
putea determina
să prefer nişte străini. De ce? Nu fiindcă
există iraţiona-
litate în afecţiunea familială, cum ar gândi
pesemne un
cosmopolit, ci fiindcă familia e finalizată
îndeosebi
printr-o valoare foarte specifică legată de
copii: proteja-
rea unor fiinţe deosebit de vulnerabile,
incluzând o mare
responsabilitate pentru supravieţuirea şi
sănătatea lor.
Nimic de genul acesta nu-i leagă pe
compatrioţi şi nici
chiar pe prieteni. Pe scurt, apartenenţele
1
Această preferinţă poate fi descrisă şi ca o
preferinţă pentru va-
lorile apropiate, iar în cazul acesta ne dăm seama
că atitudinea pe care
o descriem este de fapt propovăduită de
majoritatea moraliştilor, chiar
dacă sub alte calificări: un doctor care, în numele
deontologiei medi-
cale, refuză să practice o eutanasie pe care o
 BERNARD BAERTSCHI

Dar atunci concluzia inversă celei de

adineaori este cea
care se impune: trebuie să se renunţe la
universalism în
favoarea particularismului. Da şi nu.
Da, în primul rând prin aceea că cercul
etic nu trebuie
să fie apriori egal cu comunitatea
persoanelor, chiar dacă
uneori este.
Nu, în primul rând prin aceea că virtuţile
ca
imparţialitatea şi dreptatea, în mod
tradiţional repre-
zentate ca oarbe la diferenţele de
proximitate, nu sunt
sacrificate: dacă le cumpăr copiilor mei
cadouri de
Crăciun şi cineva mă abordează
apostrofându-mă: „Aţi
face mai bine dacă aţi dona locuitorilor din
Sarajevo
banii pe care sunteţi pe cale să-i
cheltuiţi!“, aş fi sur-
prins, căci aceasta este o observaţie care
introduce con-
siderente din afara cercului: nu am ales,
printr-un act
preferenţial deliberat, plăcerea copiilor
mei contra
vieţii sau sănătăţii acelor locuitori. Aici,
 FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI

interiorul cercului1 şi, cum spunea Cicero,

într-un sens se
poate chiar comite „o nedreptate faţă de
apropiaţii noştri
[când] se oferă unor străini resurse care
ar fi mai echitabil
să se păstreze pentru ai noştri“ . într-un
2

cuvânt, virtuţile
imparţialităţii şi dreptăţii au fost
acaparate de cosmopoliţi
pe nedrept.
Da, apoi, prin aceea că definiţiile lui
Singer nu desem-
nează în nici un caz conduite din principiu
blamabile, din
contră: aceste pro-atitudini sunt adesea
bune. Astfel,
Aristotel avea dreptate: datorită faptului
că interacţionăm
întotdeauna pe baza relaţiilor noastre şi
în cadrul unor
grupuri, susţinătoare ale valorilor care ne
preocupă, este
1
MOI a recunoscut-o în felul său, când a spus:
„Imparţialitatea, ca
obligaţie de dreptate, înseamnă: a nu te lăsa
influenţat decât de consi-
derente despre care admiţi că trebuie să
intervină
2 în I, XIV,cazul
Traité des devoirs, pp. [Link]
3
Acest fapt întemeiază etic principiul politic
care spune că nor-
mele comunităţii noastre politice sunt cele ce
trebuie mai întâi ono-
rate (cu condiţia, desigur, de a nu li se putea
 BERNARD BAERTSCHI

comunităţii agenţilor morali ca atare,

promovând în pri-
mul rând valorile ce îi sunt ataşate,
luptând împotriva par-
ticularismelor pluraliste (pentru care i este
mai mic şi/sau
mulţimea Adp mai mare), nu în numele
suprimării oricărei
comunităţi politice, ci în numele unei
societăţi cosmopo-
lite. Este ceea ce se petrece mai cu
seamă la cei care con-
sideră că e moralmente necesar să se
extindă principiile de
dreptate ale lui Rawls în planul relaţiilor
dintre state1.
Dar nu, apoi, prin aceea că preferarea
apropiaţilor, de-
terminarea unor cercuri etice nu
autorizează în nici un
caz ca valorile^, să fie subordonate
valorilor^. Este proba-
bil chiar ca o justă înţelegere a
raporturilor lor să ducă
1
Pentru o astfel de propunere, cf. J. Carens,
Aliens and Citizens: The
Case for Open Borders, p. 334 sq., ceea ce Rawls
sugerase de altfel în Théorie
de la justice, § 58, p. 417. A se vedea şi Th. Pogge,
Realizing Rawls, Corneli
UP, 1989. Critica liberalismului cosmopolit pe
care2
Cf. Raz,o The Morality
propunem
of Freedom, şinoi
articolul are
nostru „Contra-
ception et multiculturalisme. Quelques préalables
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

funcţie de situaţii, în jurul nucleului format

de domeniul
cetăţeniei şi care, cu toate acestea, va
cere oricărei comu-
nităţi, şi deci oricărei naţiuni, să
subordoneze valorilepx,
valorilorp, ceea ce impune cel puţin ca
fiecare din mem-
brii săi să aibă dreptul de a ieşi din ea. Pe
scurt, chiar dacă
există situaţii când cetăţeanul trebuie, ca
persoană, să-şi
lărgească cercul, această lărgire nu este
niciodată un im-
perativ categoric, iar dacă adesea se
constată că omul se
mişcă într-un cerc moral prea îngust
(adică acordă o im-
portanţă morală unor caracteristici prea
particulare sau,
paradoxal, prea multor caracteristici),
există şi destule ca-
zuri când un cerc prea larg îl face orb la
Persoane

Cosmopolitism Particularism rigid Liberalism fluid

---------------------- BERNARD BAERTSCHI -----------------------------

într-o astfel de reprezentare statică,

este imposibil să
se redea fluiditatea liberalismului pe care
îl lăudăm noi şi
care ar cere ca zona gri din figura de sus
să poată fi modi-
ficată în funcţie de situaţii, când de la un

5. UMBRA RASISMULUI

Dacă pro-atitudinile denotate în [*2] şi

în (*3] nu pun
nici o problemă morală, oare nu trebuie
spus acelaşi lucru
şi despre cea de care e vorba în [*1],
adică despre rasism,
ceea ce ar putea să constituie o
respingere pragmatică ime-
diată a spuselor noastre? Din fericire, se
vede lesne că nu
e deloc aşa, şi aceasta din trei motive:
1) Dacă, în sine, [*1] are acelaşi statut
ca [*2] şi [*3],
asta nu înseamnă că rasismul este legitim,
ci că între-
buinţarea pe care o dă Singer acestui
calificativ negativ
este nepotrivită. Iată care ar fi fost
răspunsul lui Aristotel:
el ar fi refuzat să folosească un cuvânt cu
conotaţie nega-
tivă pentru a desemna atitudinea descrisă
în [*1], şi fără
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

valoarea domeniului său de aplicare, de

binele pe care îl
găzduieşte. Şi dacă la asta se obiectează
că binele pro-
povăduit este puritatea rasială, răspunsul
va fi că acest bine
nu îndreptăţeşte comportamentele
rasiste, fiindcă acestea
sunt în detrimentul unor valori mult mai
importante.
3) Propovăduirea urii sau a dispreţului
faţă de alţii, con-
sideraţi inferiori, nu se justifică niciodată,
cu atât mai mult
cu cât asta înseamnă adesea a nega pur
şi simplu existenţa
unei valorip, intrinseci. Preferinţa pentru
propriile interese
şi pentru cele al apropiaţilor nu implică
nimic de felul acesta.
Al treilea punct arată că orice grup care se
defineşte în
negativ, contra unui altul, e detestabil - cu
excepţia, desigur,
a cazului în care acel altul este el însuşi
detestabil1. Exact aşa
stau lucrurile cu grupurile rasiste şi cu cele
naţionaliste, pre-
1
O asemenea definiţie trebuie înţeleasă în
sensul tare, ca fiind ca-
racteristică raţiunii de afi a acestor grupuri. Intr-
adevăr, se ştie că po-
poarele şi naţiunile se definesc bucuros în raport
 ---------------------- BERNARD BAERTSCHI -----------------------------

Obiecţia poate reapărea totuşi: dacă

situaţia este cea care
determină lărgimea cercului, atunci
dimensiunea razei aces-
tuia va fi lăsată arbitrarului şi nu va putea fi
întemeiată
moral; ca atare, de ce nu s-ar decide că doar
membrii rasei
albe (sau negre) contează? Dar acest
raţionament se bazează
pe o neînţelegere: situaţia şi arbitrarul nu sunt
corelative,
astfel încât a spune că includerea valorilor şi a
bunurilor de-
pinde de situaţie înseamnă o constrângere a
realităţii: ceea
ce face, de exemplu, ca o persoană să
candideze la includere,
am văzut, este faptul că interesele sale merg
în acest sens şi
ea face, în mod real sau simbolic, act de
prezenţă; faptul că
este mai puţin apropiată decât rezidenţii sau
alţi solicitanţi
înseamnă că interesele sale au mai puţină

[Link]

Omul trăieşte în grupuri şi

comunităţi; aceasta este o
constatare care, după părerea
noastră, nu ar putea fi pusă
între paranteze când e vorba de etică
--------- FARMECUL SECRET AL PATRIOTISMULUI ------------

acestea sunt multiple, în funcţie de

diferitele bunuri şi va-
lori pe care le conţin. A purta grija acestor
bunuri şi va-
lori înseamnă a proteja grupurile care le
găzduiesc
asumând responsabilităţi speciale cu
privire la ele, şi deci
cu privire la membrii lor. De unde
preferinţa morală.
Astfel, o preferinţă patriotică este uneori
perfect justifi-
cată, dar, bineînţeles, fără nici un
exclusivism, date fiind
multiplicitatea domeniilor de proximitate
şi fluiditatea
cercului etic. Pe de altă parte, empiric,
istoria a arătat că
patria avea un rol privilegiat de jucat în
viaţa comunitară
a oamenilor, mai întâi sub forma sa
antică, apoi - deoa-
rece conform anumitor autori nu mai

1
Cf. A. Maclntyre, After Virtue, p. 254:
„Patriotismul nu mai poate
fi ceea ce a fost cândva, fiindcă noi nu mai avem
patria,
2
Le mulţumimînlui Markes Haller,
sensul Jérôme Dokic
de-
şi Véronique
Munoz-Dardé pentru bunăvoinţa de a fi citit şi
criticat o versiune an-
'/'f/bjs-
 PARTEA A DOUA

SLĂBICIUNILE NAŢIONALISMULUI
vV'V"
 Naţionalismul şi-a avansat
argumentele, dar deja lucrurile
au trebuit să fie nuanţate. Este revelator
îndeosebi faptul că atât
Miller, cât şi Baertschi evită să
caracterizeze poziţia pe care o
apără drept naţionalism; după cum am
văzut, primul vorbeşte
de „naţionalitate“, iar al doilea de
„patriotism“. Pentru că, în
mod evident, trebuie făcută această
distincţie. Totuşi, nu-i sigur
că acest lucru e suficient pentru a salva
particularismul poli-
tico-moral, indiferent dacă sub forma
moderată apărată sau
chiar sub forma foarte atenuată a
naţionalismului civic.
Intr-adevăr, Daniel Weinstock contestă
în mod sistematic
abordarea milleriană şi pe altele înrudite
 SLĂBICIUNILE NAŢIONALISMULUI

noastre. Pe scurt, bunurile pe care le promite

naţionalistul nu
sunt bunuri decât în aparenţă.
Se va fi recunoscut în această abordare marca
distinctivă a
unor autori liberali ca John Rawls şi Charles Larmore, în
răspunsul lor la obiecţiile comunitariene ale unui
Michael Sandei.
Asta subliniază legăturile dintre comunitarieni şi
naţionalişti şi
faptul că ei înţeleg opoziţia lor faţă de liberali ca pe o
teză meta-
fizică, adică exact ceea ce aceştia refuză. Primii vor
considera
totuşi că n-au nici un motiv să facă o asemenea
„cotitură“ prag-
matică şi replica lor ar fi fără îndoială că o atitudine care
face din
politic doar o miză pragmatică se bazează pe o
concepţie despre
om care plasează apartenenţele naţionale şi comunitare
ale aces-
tuia în afara identităţii sale personale, ceea ce ei tocmai
că neagă.
Pentru Nenad Miscevic, de asemenea, binefacerile
naţiona-
lismului nu sunt decât aparente. O stabileşte prin examinarea
a două argumente invocate în favoarea naţionalismului, cel,
pe
care-i cunoaştem deja, al contribuţiei la identitatea personală
a
indivizilor şi cel al etno-diversităţii. Prin acesta din urmă tre-
buie înţeles că valoarea comunităţilor depinde în parte de fap-
 SLĂBICIUNILE NAŢIONALISMULUI

cultura (şi nu doar etnia) care, în tradiţia germană, îşi găseşte

A

expresia în noţiunea de „Kulturnation“. In opinia sa,

această
noţiune şi-a pierdut încetul cu încetul tot sensul ei
inteligibil şi
a devenit total inadecvată ca fundament al unei politici
rezona-
bile de natură să asigure coexistenţa paşnică a statelor.
Pe de altă
parte, naţionalismul nu mai reprezintă singura formă de
parti-
cularism care se poate concepe, el este contestat de
Vv' "
 EXISTĂ O APĂRARE MORALĂ
A NAŢIONALISMULUI?

DANIEL M. WEINSTOCK

Unul dintre aspectele cele mai curioase

ale filozofiei
politice anglofone recente este relativa sa
lipsă de interes
pentru examinarea normativă a
naţionalismului. Dat fiind
programul în mod făţiş naţionalist al
multor state care au
răsărit din prăbuşirea Imperiului sovietic şi
sănătatea per-

1
Printre lucrările ştiinţifice şi istorice recente
asupra naţiona-
lismului se numără: Ernest Gellner, Nations and
Naţionalism-, Liah
Greenfeld, Nationalism, Five Roads to Modernity-,
Richard Handler,
Nationalism and the Politics of Culture in Québec-,
 DANIEL M. WEINSTOCK

ceea ce va fi cu siguranţă una dintre

ideologiile cele mai
importante ale ordinii mondiale de după
războiul rece.
O parte din explicaţia acestei tăceri are
în mod cert
de-a face cu consideraţia mai degrabă
defavorabilă pe care
a acordat-o naţionalismului generaţia de
teoreticieni po-
litici care a urmat imediat după cel de-al
Doilea Război
Mondial . In parte din cauza rezultatului
1

studiilor lor,
convingerea că naţionalismul este în mod
esenţial un fe-
nomen afectiv, manifestare a emoţiei şi nu a
raţiunii, sau
a unor pulsiuni atavice mai degrabă decât a
unei deliberări
raţionale, s-a răspândit de atunci încoace în
comunitatea
intelectuală. Acesta a fost cazul chiar şi printre
simpati-
zanţii declaraţi ai naţionalismului. Jane Jacobs,
de pilda,
a scris referitor la sentimentele naţionaliste:
1
Locus classicus al condamnării morale de după
război a naţio-
nalismului este bineînţeles Elie Kedourie,
Nationalism.
2 A Question
Jane Jacobs, The se of Separatism.
vedea Québecşi
and the Struggle
over Sovereignty, p. 4.
— EXISTĂ O APĂRARE MORALA A NAŢIONALISMULUI? —

uutea fi avansate pentru a justifica

politicile naţionaliste.
In primul rând, filozofii sunt mai puţin
predispuşi decât
înainte să facă o distincţie categorică
între emoţie şi
raţiune ; filozofii morali, în special,
1

evaluează mai bine

în ce măsură emoţiile ne fac în stare să
percepem aspec-
tele frapante din punct de vedere moral
ale unei situaţii şi
faptul că ele sunt, ca atare, o precondiţie
1
A se vedea, de exemplu, Robert Solomon,
The Passions: TheMyths
and Nature of Human Emotions; Ronald de Sousa, The
Rationality
2
Aceasta este o temă recurentă a lucrărilor
Marthei Nussbaum; a
se vedea lucrarea sa Love’s Knoviledge. A se vedea
şi 3 Justin
E surprinzător Oakley,
că nişte comunitarieni ca
Walzer, Sandei, Taylor
şi ceilalţi nu au făcut mai explicită susţinerea pe
care concepţiile lor
despre comportamentul moral şi despre valoarea
comunităţii o aduce
doctrinei naţionaliste. In cazul comunitarienilor
americani, aceasta se
poate datora în parte faptului că diviziunile
principale ale societăţii
americane tind să fie mai degrabă de natură
morală şi religioasă decât
de natură etnică sau culturală. (Această afirmaţie
trebuie făcută cu pre-
cauţie, de bună seamă, deoarece separatismele
afroamerican, indian şi
influenţa politică tot mai mare a comunităţilor
 DANIEL M. WEINSTOCK

iraţionale şi strict emoţionale pe cât au

putut crede libe-
ralii în perioada imediat următoare
războiului, subliniind
scufundarea valorilor şi a modurilor de
deliberare morală
în comunităţile şi tradiţiile specifice,
precum şi caracterul
de bun moral al unei vieţi comunitare
înfloritoare.
Există semne care arată că eclipsa
naţionalismului ca
subiect de dezbatere normativă serioasă
ar putea lua
sfârşit. Prăbuşirea Imperiului sovietic a dat
rapid naştere
unui travaliu filozofic asupra
fundamentelor morale şi li-
mitelor morale ale dreptului de secesiune,
care nu poate
să evite luarea în considerare (printre alte
lucruri) a as-
piraţiilor naţionaliste subiacente multor
revendicări sece-
sioniste1. Şi au apărut, în ultimii doi ani,
câteva studii care
au încercat să caracterizeze şi să furnizeze
o justificare nor-
1
A se vedea mai ales Allen Buchanan, Secession,
the Morality of
Political Divorce from Fort Sumter to Lithuania and
Québec-, Kai
Nielsen, „Secession: The Case of Québec“; Joseph
 EXISTA O AP ARARE MORALA A NAŢIONALISMULUI?

să fie un fel de universalism egalitar,

conform căruia toate
fiinţele umane au acelaşi drept la atenţia
noastră morală
în virtutea a ceea ce le e esenţial, şi
anume pur şi simplu
umanitatea lor, şi că orice abatere de la
această normă tre-
buie să fie justificată printr-un argument
special. Al doi-
lea afirmă că numeroase politici sociale
admirabile şi
chiar obligatorii, cum ar fi redistribuirea
resurselor între
membrii săraci şi cei bogaţi ai societăţii,
depind în reali-
tate, în ceea ce priveşte fezabilitatea lor,
de tipul de sen-
timent de camaraderie şi de simpatie
care există între
membrii aceluiaşi grup naţional; iar al
treilea susţine că,
dacă toate consecinţele blamabile din
punct de vedere
moral la care au dat loc în cursul istoriei
mişcările naţio-

Câteva chestiuni terminologice şi

conceptuale tre-
buie lămurite înainte de a trece la
argumentaţie. Voi fo-
-------------------- DANIEL M. WEINSTOCK -----------------------------

a mă referi la sentimentul care îl leagă pe

agentul indi-
vidual de o colectivitate umană, nici la
tipul de doctrină
la care au tendinţa să recurgă mişcările
secesioniste şi
anticolonialiste. Deşi apeluri la interesele
„naţiunii“ fi-
gurează la loc de frunte în retorica
acestora din urmă,
ele se întâlnesc mai des în alte
revendicări morale şi
politice, care au mai mult de-a face cu
repararea unor
nedreptăţi istorice, ceea ce nu este
esenţial pentru exa-
menul normativ al naţionalismului ca
atare1. Voi înţe-
lege acest termen ca făcând referire la o
doctrină politică
conform căreia protejarea şi promovarea
intereselor
„naţiunii“ constituie scopuri legitime
pentru politica
guvernului şi pot, în anumite cazuri, să
Pentru o remarcă similară, cf. Margalit şi Raz,
1

op. cit., p. 442.

Pentru
2
acest studiu, este important de
evidenţiat că Tamir şi Miller
împărtăşesc această concepţie despre structura
conceptului. A se vedea
Yael Tamir, Liberal Nationalism, p. 66, şi David Miller,
„The Ethical
Significance of Nationality“, p. 648, „O apărare a
naţionalităţii“,
— EXISTA O APÀRARE MORALA A NAŢIONALISMULUI? —

revendică autoritatea supremă. Pentru

majoritatea con-
cepţiilor, un grup trebuie să îndeplinească
anumite
condiţii deopotrivă obiective şi subiective
pentru a avea
calitatea de naţiune. Ansamblul condiţiilor
obiective po-
sibile este vast, iar contururile sale exacte
sunt contro-
versate, dar în fiecare concepţie el va
include cel puţin
etnicitatea, religia, limba, cultura şi o
istorie împărtăşită.
Condiţia subiectivă este că, dincolo de
faptul împărtăşirii
uneia sau mai multora dintre aceste
trăsături, membrii
grupului sunt conştienţi că sunt legaţi ei înşişi
prin aceste
trăsături, în orice caz suficient pentru a
considera că
alcătuiesc o comunitate unită prin
anumite legături pe
care le împărtăşesc, că au unii faţă de
alţii obligaţii pe care
nu le au faţă de fiecare dintre membrii
speciei umane,
pe scurt, că limitele naţiunii „sunt curbe
de nivel în
peisajul etic“1.
1
Miller, p. 47 din prezentul volum.
 DANIEI M. WEINSTOCK

Unii apărători ai naţionalismului pretind

că împotri-
virea pe care, să zicem, liberalii şi
utilitariştii o resimt faţă
de naţionalism provine din adeziunea lor
la o metaetică
de nesusţinut. Partizanii unor astfel de
teorii „raţionaliste“
tind să considere indivizii ca fiind definiţi
„în mod
esenţial“ de trăsăturile lor generice
(raţiune, interese
umane de bază), faţă de care trăsăturile
culturale, etnice
sau religioase figurează ca „accidente“
contingente. In vir-
tutea acestei „identităţi“ esenţiale a
tuturor agenţilor
umani, raţionamentul moral trebuie în
mod necesar să ia
o formă universalistă: trebuie să ne
desprindem de ata-
şamentele contingente în folosul raţiunii,
pe baza egalei
1
O expunere a acestui tip de universalism poate
fi găsită în Miller,
„The Ethical Significance of Nationality“, p. 649, şi
în MacIntyre, „Is
Patriotism a Virtue?“, pp. 308-313. Tamir este mult
mai nuanţată decât
MacIntyre şi Miller, prezentând alternativele meta-
etice. Ea apără un
 EXISTA O AP ARARE MORALA A NAŢIONALISMULUI? —

acum“ al credinţelor, ataşamentelor şi

judecăţilor de im-
portanţă morală prereflexive ale
oamenilor, şi nu ca izo-
lat de acesta. Această concepţie, conform
viziunii humiene
apărate de Miller, se bucură de un soi de
acceptabilitate
prima fade „atât timp cât nu se prezintă
argumente solide
pentru a o respinge“ . 1

Pentru mulţi dintre noi, sentimentele de

solidaritate
naţională ocupă un loc important în
punctul nostru de
vedere „prefilozofic“. O concepţie
particularistă despre
moralitate acordă o pondere morală unor
asemenea sen-
timente, în timp ce o moralitate
universalistă va tinde să
le considere cu suspiciune. Şi cu toate că
nici Maclntyre,
nici Miller nu pretind că se poate aduce în
favoarea par-
ticularismului un argument decisiv contra
universalismu-
1
P. 43 din prezentul volum.
2
P. 71 din prezentul volum.
3
Loc. cit. In Market State and Community, Miller face
câţiva paşi în
direcţia unei distanţări de principiul de naţionalitate
în raport cu
 DANIEL M. WEINSTOCK

trăsătură de caracter, un model de

răspuns obişnuit, „o
virtute din categoria celor ce vădesc o
loialitate [...] ale
cărei celelalte componente sunt
fidelitatea conjugală,
dragostea pentru familie şi rude, prietenia
şi loialitatea
faţă de instituţii ca şcoala, cluburile de
cricket sau de
baseball“ . In concepţia lor, apărarea
1

sentimentelor
naţionale nu implică deci în mod clar o
apărare a unor
politici naţionaliste2.
Aş vrea să susţin totuşi că un
particularist moral nu
poate trasa şi justifica o linie de
demarcaţie între aproba-
rea unui „sentiment“ naţionalist şi o
politică naţionalistă,
decât în mod ad hoc. Intr-adevăr, de ce,
dintr-un punct de
vedere particularist, să nu se aprobe
măsuri politice care
promovează interesele şi sprijină
prejudecăţile grupului
naţional majoritar în detrimentul
1
MacIntyre, art. cit., p. 308.
2
Deşi Miller, în „The Ethical Significance of
Nationality“, pare
gata să subscrie la o politici ce ar avea drept scop
crearea unei culturi
— EXISTA O APĂRARE MORALĂ A NAŢIONALISMULUI? —

egal la atenţia noastră morală al tuturor

membrilor so-
cietăţii, în pofida deosebirilor lor culturale,
rasiale, reli-
gioase etc., o concepţie despre agentul
moral care pare
întemeiată pe concepţia aşa-zis
amăgitoare contra căreia
comunitarienii şi naţionaliştii nu
contenesc cu invectivele.
Comunitarienii pot răspunde că există
întotdeauna re-
surse conceptuale non-universale interne
culturii, pe baza
cărora aspectele dezagreabile din punct
de vedere moral
ale acestei culturi pot fi criticate1. Dar, în
primul rând,
asta înseamnă a se lăsa la voia
întâmplării, căci nu este o
chestiune de necesitate conceptuală ca
toate culturile să
fie capabile de a furniza aceste „critici
interne“ cu exact
resursele morale necesare pentru a se
opune relelor speci-
fice ale culturilor lor politice. Iar în al
doilea rând, de unde
să se extragă criteriile pe baza cărora
determinăm ce as-
1
A se vedea, de exemplu, Michael Walzer,
Interpretation and Social
Criticism.
 DANIEL M. WEINSTOCK

moduri de a întemeia abstracţia şi

universalismul care fi-
gurează, de pildă, într-o bună parte a
filozofiei politice li-
berale: primul pretinde că agenţii umani
sunt într-adevăr
acele abstracţii fantomatice care apar în
procedurile de de-
cizie socială ca fiind poziţia originară (a lui
Rawls), că ase-
menea proceduri sunt expresia unui gen
oarecare de esenţă
umană şi că noţiunile care figurează în
tipul de raţio-
nament moral cel mai adesea asociat cu
această concepţie
despre agent (drepturile, „bunurile
primordiale“ etc.) sunt
într-adevăr exhaustive, că nu există alte
noţiuni morale.
Cel de-al doilea susţine că abstracţia nu
are deloc o funcţie
expresivă în filozofia socială liberală, ci
mai degrabă că ea
dă o formă teoretică unei modalităţi cât
se poate de rezo-
nabile de a trata conflictele dintre agenţi
şi pluralitatea
lor, care constă în a căuta un fundament
comun făcând
1
Această distincţie, însoţită de o aprobare a
antiexpresivismului,
poate fi găsită în Charles Larmore, Pattems of Moral
 EXISTĂ O APĂRARE MORALĂ A NAŢIONALISMULUI? —

o pluralitate radicală în religii, culturi etc.,

un liberal poate
pretinde în mod plauzibil că modalitatea
cea mai bună de
a satisface interesul dominant de a realiza
pacea socială pe
care îl au membrii tuturor grupurilor ar fi
de a pune sis-
tematic între paranteze revendicările ce
decurg direct din
adeziunea lor „prefilozofică“ la un grup
cultural, etnic sau
religios, căci asemenea revendicări sunt
cele mai potrivite
să semene discordia.
Astfel, nu este necesar să se considere
universalismul
şi abstracţia liberalismului ca o doctrină
metaetică de
ordin inferior cu privire la ceea ce sunt
„într-adevăr“
fiinţele umane sau ceea ce contează „într-
adevăr“ ca o
raţiune morală; e mai bine ca ele să fie
considerate drept
răspunsuri pragmatice la realitatea socială
a majorităţii so-
cietăţilor occidentale (şi îndrăznesc să
spun: neocciden-
tale) actuale. Liberalismul nu are nevoie
să nege, şi în
general nici n-o face, tipul de revendicări
referitoare la
 DANIEL M. WEINSTOCK

Al doilea argument pe care doresc să-i

examinez pre-
tinde că, dacă ne situăm la nivelul
practicilor politice reale,
multe dintre ele, pe care avem tendinţa
să le considerăm
în mod impecabil liberale, ca
redistribuirea bunurilor ma-
teriale de la bogaţi la săraci, depind,
pentru fezabilitatea
lor, de legăturile de camaraderie dintre
compatrioţi pe
care le admiră naţionaliştii. După cum
spune Tamir:
„Voinţa de a asuma sarcinile implicate de
dreptatea distri-
butivă [...] depinde de un postulat pe care
teoria liberală
nu-1 poate furniza ea însăşi, şi anume un
sentiment de
înrudire care ne leagă de cei cu care ne
împărţim pose-
siile“ . In plus, afirmă ea, statul-naţiune,
1

în virtutea „natu-
rii sale de comunitate“, pare deosebit de
bine adaptat
1
Tamir, op. cit., p. 118.
2
Ibid., p. 121. Pentru afirmaţiile lui Miller cu
privire la relaţia din-
tre naţionalitate şi dreptatea distributivă, a se vedea
Miller, pp. 69-70
— EXISTĂ O APĂRARE MORALĂ A NAŢIONALISMULUI? —

cetăţenii unei ordini liberale au dreptul la

libertatea de ex-
presie, chiar dacă detestă felul în care îl
folosesc unii
cetăţeni pentru a răspândi anumite
mesaje; şi de aseme-
nea, membrii mai săraci ai unei societăţi
au dreptul la un
nivel minim de bunăstare care nu depinde
de sentimen-
tele compatrioţilor lor. A face să depindă
punerea în apli-
care a unui drept de atitudinile pozitive ale
celor cărora
acest drept le impune o obligaţie
înseamnă, într-adevăr, a
anihila acel drept.
Un alt motiv de principiu pentru
abţinerea de la postu-
larea unei legături prea strânse între
sentimentele naţionale
şi obligaţiile de redistribuire este că, în
cazul (frecvent) al
statelor multinaţionale, aceasta ar putea
da naştere la con-
secinţe indezirabile din punct de vedere
moral. A face apel
la solidaritatea naţională pentru a obţine
ca persoanele să
se achite de asemenea obligaţii ar putea
determina persoa-
nele să aibă sentimente foarte diferite cu
privire la obliga-
 DANIEL M. WEINSTOCK

vreau doar să subliniez că, chiar dacă ar

trebui să acceptăm
acest argument pragmatic dezvoltat de
Tamir, un liberal
nu l-ar considera drept un motiv de a
atribui o valoare
morală principiului naţionalismului, ci mai
degrabă drept
o concesie făcută slăbiciunii umane, drept
un mod de a
crea incitări pentru ca oamenii să facă
ceea ce ar trebui să
facă din alte motive.
Dar, la urma urmei, mă îndoiesc că un
partizan al
măsurilor redistributive doreşte, chiar şi
din raţiuni pur
pragmatice, să trebuiască să depindă de
un sentiment
naţional pentru a asigura respectarea
drepturilor de redis-
tribuire. Căci există motive întemeiate
pentru a crede că
asemenea drepturi sunt mai bine
respectate prin interme-
diul legalismului liberal decât prin
intermediul simpatiei.
Ar fi absurd să se nege că legăturile
afective care ne unesc
cu compatrioţii noştri ne ajută adesea să
1
Mă refer aici la noţiunea definită de Jon Elster în
Politicul
Psychology.
— EXISTĂ O APĂRARE MORALĂ A NAŢIONALISMULUI? —

fericire) la fel de uşor trezită de imaginea

unor copii înfo-
metaţi din ţări îndepărtate, ca şi de cea a
nevoiaşilor din
propriile noastre societăţi. De aceea, cum
multe societăţi
occidentale moderne includ un mare
număr de imigranţi,
simpatiile naţionale ale acestora ar putea
foarte bine să se
îndrepte mai mult spre compatrioţii lor din
alte state decât
spre concetăţenii lor.
Acestea sunt, evident, afirmaţii
empirice, dar cred că
ele au o plauzibilitate suficientă pentru a
sugera că supra-
punerea dintre gama afecţiunilor spontane
ale oamenilor
şi ansamblul persoanelor ce trebuie
incluse în reţeaua re-
distributivă a statului este în cel mai bun
caz imperfectă.
Contra afirmaţiei făcute de Tamir şi de
Miller că practi-
cile redistributive liberale presupun
sentimente naţionale
dacă vor să fie realizabile, pare la fel de
plauzibil să se
afirme că specificul juridic al obligaţiilor
noastre redistri-
butive într-un stat liberal (sub formă de
legi fiscale,
 DANIEL M. WEINSTOCK

mele provine direct din această cultură. Sunt

posibile in-
terpretări diferite ale culturii publice, însă unele
dintre
ele vor fi mai juste decât altele, ceea ce indică şi
în ce
măsură dezbaterile actuale pe tema dreptăţii
sociale
admit o soluţie. Rezultă că acel ceva în care
constă drep-
tatea socială va diferi de la un loc la altul, dar nu
în ra-
port direct cu sentimentele.“1

De fapt, acest argument înseamnă a

face din „cultura
politică“, mai degrabă decât din
sentimentul naţional in-
dividual, variabila independentă de care ar
depinde
conţinutul obligaţiilor distributive, în
funcţie de societăţi.
Insă în concepţia lui Miller acest lucru
reintroduce un oa-
recare conţinut cognitiv în dezbaterile
asupra dreptăţii
distributive, deoarece există concepţii mai
mult sau mai
puţin corecte cu privire la ceea ce cultura
politică are de
spus despre obligaţiile redistributive, şi
1
Pp. 69-70 din prezentul volum.
— EXISTĂ O APĂRARE MORALĂ A NAŢIONALISMULUI? —

concepţii şi propune mai degrabă o

concepţie mai fluidă1.
Pe urmă, lăsând deoparte astfel de
preocupări metodolo-
gice, concepţia dezbaterilor asupra
dreptăţii distributive
care decurge în mod firesc din recursul lui
Miller la cul-
tura politică se împotriveşte sistematic
ideii pe care şi-o
fac oamenii despre ceea ce fac atunci
când prezintă argu-
mente pro şi contra unor principii
redistributive date.
Ei consideră într-adevăr că oferă motive
întemeiate pen-
tru poziţia lor, în timp ce Miller îi vede ca
propunând in-
terpretări rivale ale unei culturi politice.
Acest lucru este
foarte prejudiciabil pentru o concepţie ca
aceea a lui
Miller, care insistă asupra importanţei
pentru filozofia po-
litică de a-şi găsi sprijinul în prezentul
concret („aici şi
acum“) al credinţelor reale ale oamenilor.
Concluzia mea este că un liberal nu
poate spera să
scoată mare lucru din sentimentul naţional
1
A se vedea, de exemplu, James Clifford, The
Predicament of Culture,
şi Richard Handler, Nationalism and the Politics oj Culture in
 DANIEL M. WEINSTOCK

politice. Tamir indică, pe bună dreptate

după părerea mea,
că cele două abordări dominante ale acestei
probleme, ba-
zate respectiv pe consimţământ şi pe
recunoştinţa pentru
binefaceri, au dus la impasuri. Ea sugerează
că motivul
acestui eşec a fost că filozofii politici au căutat
fundamen-
tul obligaţiilor politice în „îndatoriri morale
generale“
mai degrabă decât în „angajamente
asociative“ provenite
din apartenenţa la comunităţi naţionale
specifice. Ea scrie:
„Indivizii îşi asumă obligaţii faţă de un stat nu
numai fi-
indcă acesta este eficient ca mecanism de
coordonare, ci mai
curând fiindcă el serveşte drept obiect al
identificării lor.“1

Aş vrea totuşi să susţin că naţiunile nu se

definesc ele
însele în termeni de structuri specifice de
autoritate poli-
tică, astfel încât fidelitatea faţă de o
comunitate naţională
nu implică în sine o fidelitate faţă de forma
specifică de
guvernare care se întâmplă să funcţioneze la
1
Op. cit., p. 137.
— EXISTA O APĂRARE MORALA A NAŢIONALISMULUI? —

Al treilea ansamblu de practici liberale

pe care Tamir
îl consideră ca indicând cât de
întrepătrunse sunt libera-
lismul şi naţionalismul se referă la
politicile care limitează
apartenenţa la comunitatea politică. Ea
notează că majo-
ritatea statelor care se declară liberale
proclamă, de exem-
plu, legi care restrâng imigraţia la cei ce
„se angajează să
respecte valorile sale comunitare, istoria
sa colectivă şi as-
piraţiile sale împărtăşite la un viitor
prosper“ şi care
posedă „competenţa de a acţiona ca un
membru al acestei
societăţi specifice“ .
1

Acestei linii de argumentaţie i se pot da mai

multe
răspunsuri. In primul rând, deşi e adevărat că
multe state
privilegiază candidaţii la imigraţie „compatibili
din punct
de vedere cultural“, multe altele impun
condiţii de imi-
graţie cu totul diferite, de pildă condiţii
financiare (imigra-
ţia pe scară largă a cetăţenilor înstăriţi din
Hong Kong în
1
Op. cit., p. 129.
 DANIEL M. WEINSTOCK

limitată existenţei, în anumite părţi ale

lumii, a unor res-
tricţii naţionaliste pentru imigraţie, dat
fiind un alt stâlp
central al argumentaţiei sale, pe care îl
vom examina în
amănunt în secţiunea următoare şi care
are de-a face cu
concepţia sa voluntaristă despre
naţionalitate. Tamir, ca
mulţi naţionalişti din ziua de azi, doreşte
să respingă un
„naţionalism etnic“ îngust, închis, în
favoarea unui „naţio-
nalism civic“ mai deschis, în virtutea
căruia oricărui indi-
vid îi e cu putinţă să-şi aleagă apartenenţa la
o nouă
naţiune chiar dacă nu a fost crescut în
sânul ei. Definirea
în acest fel a naţionalismului ar fi menită
să blocheze ten-
dinţele non-liberale pe care multe
„naţionalisme etnice“
le-au manifestat de-a lungul istoriei. Dar
dată fiind accep-
tarea de către ea a acestei forme mai
deschise de naţiona-
lism, cum poate Tamir totodată să aprobe
restricţii ale
imigraţiei şi ale naturalizării care îi
favorizează pe can-
didaţii ce sunt deja compatibili din punct
 EXISTA O APĂRARE MORALA A NAŢIONALISMULUI? —

pentru a limita imigraţia. De altfel, nu

este clar că ar putea
s-o facă nici chiar un naţionalist civic.

Această secţiune finală examinează o

noţiune care se
află în centrul încercării de a furniza o
formă de naţio-
nalism moralmente justificabilă, cea a
„naţionalismului
civic“. Afirmaţia principală făcută de
naţionalistul civic
este că apartenenţa la comunitatea
naţională nu e definită
în termeni de condiţii „obiective“ care
sunt situate din-
colo de capacitatea de alegere a
individului. Există aici un
contrast cu naţionalistul „etnic“, care
insistă asupra legă-
turilor de sânge şi a caracteristicilor
rasiale drept condiţii
1
Mă grăbesc să notez că distincţia dintre
termenii naţionalism
„etnic“ şi naţionalism „civic“ nu apare ca atare nici
în textul lui
Miller, nici în cel al lui Tamir, însă aceşti termeni
reprezintă o mo-
dalitate comună şi recognoscibilă de a ne referi la
o distincţie con-
ceptuală care este foarte prezentă în argumentele
celor doi.
-------------------- DANIEL M. WEINSTOCK -----------------------------

să accepte elementele esenţiale ale

caracterului naţional.“ 1

Iar Tamir merge mai departe afirmând

caracterul voluntar
al apartenenţei naţionale. Ea aprobă
concepţia lui Ernest
Renan despre apartenenţa naţională ca
un „plebiscit zilnic“
şi subliniază că oamenii trebuie să aibă
„dreptul de a alege
grupul naţional căruia vor să-i aparţină“,
ceea ce include
„dreptul de a defini semnificaţiile ataşate
acestei aparte-
nenţe, adică trebuie să fie dintre aceia
care hotărăsc asupra
practicilor culturale pe care doresc să le
adopte şi asupra
modului de a le exprima“ . Drept care îşi
2

însuşeşte o con-
cepţie fluidă, „dinamică şi pluralistă“
despre cultura
naţională, care „consideră favorabil faptul
că, în orice mo-
ment al istoriei şi în fiecare naţiune,
diferite interpretări
1
P. 52 din prezentul volum.
2
Op. cit., p. 37.
3
Op. cit., p. 129.
4
Cf. p. 52 din prezentul volum şi „The Ethical
Significance of
Nationality“, p. 657. Cu toate astea, Miller susţine
că această condi-
ţie istorică este satisfăcută dacă oamenii cred că
— EXISTA O APÀRARE MORA LÀ A NAŢIONALISMULUI? —

condiţie a apartenenţei, importanţa de a-i

convinge pe
alţi membri de propriul statut de membru 1.
Pe scurt,
Miller şi Tamir cred amândoi că acele
condiţii ce trebuie
îndeplinite pentru a avea calitatea de
membru al unei
naţiuni se află în cadrul domeniului de
control voluntar
al agentului. Naţionalismul nu trebuie deci
să dea naştere
unor excluderi non-liberale, întrucât
admiterea în gru-
pul naţional, a cărui protejare şi
promovare se află în
centrul politicilor guvernului naţionalist, e
în principiu
accesibilă tuturor.
Aspectul pe care aş vrea să-i evidenţiez
aici este că, deşi
noţiunea unui naţionalism deschis, „civic“,
este perfect
coerentă şi inteligibilă, ea conţine o
tensiune de aşa natură
încât, odată pusă în practică, riscă să se
importanţă. A se vedea „The Ethical Significance
of Nationality“, p.656.
Acest lucru contrastează puternic cu ceea ce scrie
MacIntyre: „O co-
munitate naţională [...] care ar refuza sistematic
să-şi recunoască pro-
pria1 Op.
istorie adevărată
cit., pp. 26-27. sau care i-ar substitui o
 DANIEL M. WEINSTOCK

implică riscul de a goli noţiunea de orice

conţinut
„naţionalist“ recognoscibil. Să dezvoltăm
acest punct.
Să ne imaginăm o societate care
adoptă o serie de po-
litici naţionaliste cu intenţia de a-şi proteja
cultura distinc-
tivă, dar care, în acelaşi timp, acceptă un
mare număr de
imigranţi de provenienţe culturale variate.
întrucât îşi de-
fineşte naţionalismul în mod neetnic, ea
pretinde de la
nou-veniţi doar să adopte valorile de bază ale
culturii pu-
blice şi să respecte legile ţării. Miller, de
exemplu, susţine
că atât timp cât se conformează culturii
publice a naţiunii,
ei vor fi în măsură să-şi menţină identităţile
etnice „pri-
vate“. „Dacă un grup poate să se definească el
însuşi pe de-
plin prin, să zicem, ascendenţa sa şi practici
sociale private,
nu există motiv pentru care identitatea etnică
şi identita-
tea naţională n-ar putea coexista paşnic, una
fiind îmbu-
1
„The Ethical Significance of
Nationality“, p. 657.
2
Op. cit., pp. 54-55.
— EXISTA o AP ARARE MORALA A NAŢIONALISMULUI? —

vor exercita o presiune asupra naturii

culturii politice
înseşi. Vor exista atunci două tipuri de
apartenenţă la cul-
tura naţională care vor avea o
reprezentare semnificativă
în populaţie: pe de o parte, apartenenţa
„densă“ a mem-
brilor originari ai culturii profunde a
naţiunii, uniţi de
adeziunea lor comună la valorile şi
sentimentele care mo-
delează cultura publică (ce poate fi
împărtăşită), dar şi de
legături etnice şi, ceea ce e cel mai
important, de simţul
lor comun al integrării acestor valori şi
sentimente în
tradiţii şi naraţiuni istorice. In plus, pentru
persoanele
unite printr-o asemenea apartenenţă
„densă“, aceste nara-
ţiuni şi tradiţii vor forma o parte
importantă a motivelor
de a recunoaşte aceste valori şi
sentimente1. Dar este
esenţial de notat că această împărtăşire a
1
Pentru importanţa istoriei împărtăşite, sau
cel puţin a credinţei
într-o istorie împărtăşită care-i uneşte pe membrii
unei comunităţi
naţionale, a se vedea Miller, „The Ethical
Significance of Nationality“,
 -------------------- DANIEL M. WEINSTOCK -----------------------------

trăsături pe care un aspirant membru nu

le poate dobândi
printr-un act de voinţă.
Va exista, pe de altă parte, tipul
„subţire“ de aparte-
nenţă ce îi va caracteriza pe acei nou-
veniţi care nu pot
împărtăşi acest bagaj istoric şi tradiţional
şi a căror ade-
ziune la valorile şi sentimentele culturii
publice va fi
bazată pe meritele lor intrinseci sau poate
chiar pe
raţiuni pur pragmatice. Legăturile care îi
unesc cu com-
patrioţii lor vor fi mai slabe decât cele
care îi leagă între
ei pe membrii nucleului naţiunii. Să notăm
în plus că,
în măsura în care istoria şi tradiţia nu fac
parte din
raţiunile de a fi ale acestor valori pentru
nou-veniţi, ele
ajung să fie mai vulnerabile la modificări,
deoarece devin
supuse unor exigenţe raţionale mai
degrabă decât unora
pur convenţionale.
Acum, este cât se poate de plauzibil să
presupunem
că, pe măsură ce proporţia populaţiei totale
reprezentate
de acest ultim grup creşte, va exista o
— EXISTA O APĂRARE MORALA A NAŢIONALISMULUI? —

ai naţiunii „civice“, se simt străini va

deveni din ce în ce
mai greu de apărat prin intermediul unor
raţiuni pur
naţionaliste civice.
Tensiunea care se manifestă în
conceptul de naţio-
nalism civic de îndată ce este aplicat în
mod concret poate
fi cristalizată în următoarea dilemă: faţă
cu „subţierea“
culturii lor publice şi amintindu-şi că
naţionaliştii cred că
„indivizii consideră protejarea identităţii
naţionale dis-
tincte pe care şi-au ales-o ca pe un
aspect important al
bunăstării lor“ şi că există deci un „drept
[corespunzător]
de apărare a existenţei unei naţiuni ca
entitate culturală
distinctă“ , membrii grupului naţional
1

originar pot face

unul dintre următoarele două lucruri. Pot
în primul rând
să insiste asupra aspectului pur „civic“ al
naţionalismului
lor şi astfel să se declare mulţumiţi cu o
simplă afirmare
de către nou-veniţi a valorilor morale şi
politice care spri-
1
Tamir, op. cit., pp. 35 şi 37.
-------------------- DANIEL M. WEINSTOCK -----------------------------

unitate pentru a servi drept „lipici“ civic

spre a-i uni pe
membrii unei comunităţi politice1.
In alternativă, membrii grupului naţional
originar pot
întări condiţiile de apartenenţă în aşa fel
încât o fidelitate
mai „densă“ faţă de naţiune să devină
obligatorie pentru
apartenenţă, scoţând în relief latura
„naţională“ a noţiu-
nii-hibrid de „naţionalism civic“. Acest
lucru ar putea fi rea-
lizat prin adoptarea unei politici de
imigraţie care să-i
favorizeze puternic pe candidaţii ce
împărtăşesc deja cel puţin
vreun aspect al culturii în care sunt
întruchipate valorile şi
atitudinile specifice ale culturii politice şi
prin impunerea
unor limite în ceea ce priveşte extinderea
transmiterii celor-
lalte culturi de la o generaţie la alta în
sistemul învăţămân-
tului de stat. Or, adoptarea acestui tip de
strategie pentru a
1
A se vedea, de exemplu, Jürgen Habermas,
„Citoyenneté et iden-
tité nationale“, in Jacques Lenoble şi Nicole
Dewandre (coord.),
L’Europe au coin du siècle. Ii mulţumesc lui Wayne
Norman pentru
— EXISTĂ O APĂRARE MORALA A NAŢIONALISMULUI? —

Este important de notat care e statutul

argumentului
precedent. El nu îşi propune să arate că
noţiunea de
naţionalism civic este din punct de vedere
logic contra-
dictorie, nici că este supusă unor obiecţii
morale decisive.
El sugerează pur şi simplu că, în condiţii
empirice întru
totul plauzibile1, conceptul va avea
tendinţa să se dizolve
într-una sau alta dintre părţile sale
componente: fie în afir-
marea unui anumit număr de valori
comune fără referire
la rădăcinile originare pe care le au în
tradiţiile şi istoria
unei comunităţi particulare, fie în
restrângerea şi „etnici-
zarea“ condiţiilor de admitere la
apartenenţă pentru a se
păstra caracterul cultural distinctiv al
naţiunii. în primul
caz nu este limpede că mai rămâne vreun
conţinut dis-
tinct pentru noţiunea de „naţionalism“, iar
în cel de-al doi-
lea linia conceptuală care separă un
1
Miller exclude asemenea condiţii empirice,
afirmând că „în cazu-
rile standard, o identitate naţională este ceva cu
care te naşti“ (p. 62 din
 DANIEL M. WEINSTOCK

analiză a presupunerilor care ar aduce la

lumină funda-
mente naţionaliste ascunse în umbra
unor politici liberale
ireproşabile din punct de vedere moral şi
nici formularea
unei distincţii pretins categoriale între
naţionalismele
 CUM SE JUSTIFICĂ NAŢIONALISMUL?

NENAD MISCEVIC

1.

INTRODUCERE

Naţionalismul cunoaşte un intens

succes în zilele
noastre, în ciuda previziunilor contrare ale
unor polito-
logi şi sociologi cunoscuţi. Printre feluritele
sale ver-
siuni, cea mai frapantă din punct de
vedere politic este
cea care se bazează pe identificarea unei
etnii - în sensul
unei comunităţi de origine şi de cultură,
destul de frec-
vent de limbă şi de confesiune - mai
degrabă decât pe cea
 NENAD MISCEVIC

Se pot distinge mai multe domenii în

care se manifestă
etno-naţionalismul. Mă voi ocupa de două
dintre cele mai
cunoscute:
A) Etno-naţionalismul politic. Este forma
clasică şi
centrală a etno-naţionalismului. Obiectivul
său este edifi-
carea unor structuri statale sau
cvasistatale întemeiate pe
apartenenţa etno-naţională.
B) Etno-naţionalismul cultural.
Obiectivul său prin-
cipal constă în promovarea şi
salvgardarea tradiţiilor
culturale. El se caracterizează prin
preferinţe pentru
tradiţiile etno-naţionaliste: etno-
naţionalismul cultural
sugerează sau cere ca întâietatea să fie
acordată tradiţiilor
etno-naţionaliste în raport cu toate
celelalte. In domeniul
artelor, al educaţiei şi al cercetării (în
istorie, în ştiinţe ling-
vistice şi sociale), el insistă asupra
măsurilor administra-
tive favorizând tradiţiile etnice; în
chestiunile de limbă,
promovează un purism mai mult sau mai
puţin arhaizant.
Un exemplu tipic al reuşitei unui astfel de
 CUM SE JUSTIFICA NAŢIONALISMUL?

E de-ajuns, spre convingere, să se citească

scrierile unor
intelectuali din secolul trecut şi aparţinând
feluritor po-
poare slave din sud, descriind eforturile lor
de a implanta
o „conştiinţă naţională“ în populaţiile
ţărăneşti, în mare
măsură indiferente la politica naţionalistă.
Pentru a con-
tracara această reticenţă, naţionalistul se
prevalează de
dreptul, faţă de membrii grupului etnic
(poporul), de a le
impune o organizare politică statală etno-
naţionalistă.
Aici dreptul este luat în sensul său cel mai
exigent: el e
înzestrat cu forţa unui atu, putând să
predomine asupra
intereselor care nu sunt în mod specific
etnice.
1
In general, cred că discutarea filozofică a
naţionalismului ar putea
profita de utilizarea unor exemple imaginare,
deoarece ele nu sunt
împovărate de chestiuni legate de fapte istorice şi
de interpretări par-
tizane. Practica foarte răspândită, introdusă în
tradiţia analitică de un
filozof ca Walzer în cartea sa despre moralitatea
războiului, de a se
bizui exclusiv pe exemple reale, adesea foarte
dramatice, are virtuţile
 NENAD MISCEVIC

imaginaţi că lavinienii dispun de o limbă

distinctă, vor-
bită numai de ei, de o bogată tradiţie de
basme şi de cân-
tece populare, că se mai deosebesc de
vecinii lor şi prin
apartenenţa lor confesională.
Cum justifică filozofii atitudinile
naţionaliste? Voi
trece în revistă principalele argumente
folosite în litera-
tura contemporană, pentru a mă ocupa în
mod special
de două dintre ele. Ca toate argumentele
interesante,
acestea pornesc de la intuiţii valabile şi
conţin idei plau-
zibile. Voi încerca să arăt că aceste intuiţii
şi idei sunt
totuşi organizate într-un discurs în care
sunt amestecate
cu presupoziţii inacceptabile şi folosite în
mod greşit.
Aşadar, argumentaţia mea principală va fi
negativă. Cu
toate astea, la sfârşitul fiecărei secţiuni
critice voi schiţa
ceea ce cred eu că ar fi forma valabilă de
întrebuinţare
a ideilor iniţiale, fără a zăbovi asupra
apărării ei, o sar-
cină a cărei realizare ar face obiectul unei
expuneri ce
 CUM SE JUSTIFICA NAŢIONALISMUL?

asigura acceptarea factorilor [SM] şi [CM],

argumentele
trebuie să răspundă la condiţia
independenţei: concluzia
trebuie să fie valabilă independent de
voinţa subiectivă a
fiecărui membru al comunităţii în cauză şi
nu poate fi
derivată din ea.
Va fi util să facem distincţie între
argumentele de
principiu universale şi cele care se
reclamă de la condiţii
contingente1. Cu alte cuvinte,
argumentele trebuie
să pornească:

(1) fiede la valoarea comunităţii etnice;

(2) fiede la condiţii contingente: situaţii
naturale, geo-
grafice şi demografice deosebit de
propice, reparaţii

In primul grup (valoarea originală), se

poate propune
să se acorde comunităţii etnice o valoare
1
Cf. Lichtenberg, „Nationalism, For and (Mainly) Against“.
 NENAD MISCEVIC

precum unui bun în sine. Se poate, de

asemenea şi în
mod alternativ, să se încerce valorizarea
fiecărei comu-
nităţi date ca având o contribuţie la o

Importanţa acestui grup constă în faptul

că fundamen-
tează singurele argumente care pot eventual
stabili într-un
mod principial preponderenţa intereselor
comunităţii în
raport cu interesele membrilor săi, ba chiar ale
majorităţii
membrilor. Importanţa argumentelor
întemeiate pe va-
loarea derivată este, dimpotrivă, limitată la
cazuri în care
interesul indivizilor coincide cu prestigiul
comunităţii lor
etnice. Etno-naţionalismul pune accentul pe
apartenenţa
i58 nevoluntară, determinată de origine,
limbă, socializarea
la o vârstă fragedă. In timp ce liberalismul
concepe aparte-
nenţa în termenii unui contract - implicit sau
idealizat
 CUM SE JUSTIFICĂ NAŢIONALISMUL?

In continuarea expunerii mele, mă voi

limita la discu-
tarea a două argumente.
Mai întâi voi lăsa deoparte derivarea
valorii comuni-
tare din voinţa indivizilor. Ea este tipică
pentru teoreti-
cienii naţionalişti care se reclamă de la
tradiţia liberală şi
se loveşte de dificultăţi în ceea ce priveşte
condiţia de in-
dependenţă a valorii de decizia
individuală1.
Apoi, voi lăsa deoparte argumentele
care se reclamă de
la valoarea intrinsecă a fiecărei culturi
date şi prin aceasta
independente de interesele şi de voinţa
indivizilor, pre-
cum şi de viaţa comunitară. Sursa majoră
1
De exemplu, filozofii canadieni francofoni
reuniţi în jurul revis-
tei Philosophiques-, cf. Michel Seymour, „Une nation
peut-elle se donner
 NENAD MISCEVIC

pe contribuţia fiecărei comunităţi etnice la

un tablou di-
versificat al potenţialelor umane realizate,
diversitatea
fiind un bun moral. Al doilea insistă
asupra valorii co-
munităţii tradiţionale etnice pentru
constituirea iden-
tităţii membrilor săi. Ambele provin din
tradiţia
romantică inaugurată de Herder şi pot fi
caracterizate

2. VALOAREA ORIGINALĂ A ETNICULUI

ŞI IDEEA DE ETNODIVERSITATE

Argumentul care ne interesează

porneşte de la valoa-
rea pretinsă nu intrinsecă, ci relaţională a
fiecărei cul-
turi date. Ca nişte pietre de mozaic, culturile
contribuie
160 la alcătuirea unui tablou diversificat al
capacităţilor
umane. Această linie de argumentare se
reclamă de la
etnodiversitate ca de la un bun în sine.
Posibilităţile ul-
terioare pentru a'apăra supoziţia caracterului
net pozi-
1
Ele au fost dezvoltate ulterior de autori
contemporani ca Berlin
şi Margalit; cf. „The Moral Psychology of
 CUM SE JUSTIFICĂ NAŢIONALISMUL?

viaţă realizează diferitele posibilităţi.

(Trebuie să se facă
distincţie între acest gen de utilizare
perfecţionistă a
conceptului de dezvoltare de
întrebuinţarea sa în ra-
mura din dreapta a arborelui nostru, unde
e vorba de
dezvoltare individuală.) S-ar putea face
apropiere între
etnodiversitate aşa cum este ea
concepută şi prezentată
de naţionaliştii teoretici şi ideea similară a
valorii diver-
sităţii biologice (biodiversitate): dacă
diversitatea speciilor
existente este un bun, cum consideră
mulţi ecologişti,
diversitatea culturilor şi a stilurilor de
viaţă trebuie să
fie valorizată cel puţin în mod egal.
Culturile trebuie
aşadar apărate, chiar şi în detrimentul
drepturilor indi-
vizilor în cauză: de exemplu, normele
tradiţionale con-
' Fletcher, „The Case for Linguistic Self-Defense“, p.
327.
2
Nu e foarte clar dacă Fletcher se reclamă de
la bunul diver-
sităţii ca de la una dintre raţiunile care susţin
dreptul respectiv, ar-
gumentul său major fiind interesele pe termen
lung ale populaţiei
 NENAD MISCEVIC

cu propria populaţie recalcitrantă (tinerii

care folosesc cu-
vintele şi frazele americane preluate din
muzica pop sau
din publicitate).
Să rezumăm aşadar argumentul central
(sau mai de-
grabă schema comună unei întregi serii
de argumente care
diferă doar în amănunt):

|Div] Etnodiversitatea culturilor etnice

(păstrate
într-un stat relativ pur) este un bun important.

De unde, mai întâi, această consecinţă

intermediară:

[Etn] Menţinerea culturii cu amprentă etno-

naţională
- într-un stat relativ pur - este un bun
independent de
voinţa membrilor culturii, care trebuie ocrotit şi
apărat
prin mijloace adecvate.

Pentru a ajunge la concluziile sale

finale, etno-naţio-
nalistul are nevoie de două premise care
stabilesc o punte
spre sfera politică şi administrativă
propriu-zisă:
 CUM SE JUSTIFICĂ NAŢIONALISMUL?

[CM] Dreptul şi obligaţia de a favoriza

conţinuturile
culturale etnice proprii, prin intermediul unui
sistem de
1
educaţie şi de administraţie statal .

Voi comenta pe scurt acest gen de

argument, mărgi-
nindu-mă să critic premisa [Div], deşi cred
că [Stat] este la
fel de problematică.
O remarcă referitoare la puritate,
pentru început.
Cerinţa de puritate are trei slăbiciuni,
dintre care primele
două sunt de ordin moral. întâi, ea
încurajează xenofobia,
apoi legitimează defecte serioase ce
caracterizează nume-
roase tradiţii etnice (sexismul majorităţii
1
Principul etno-naţionalist al organizării
statale îndeplineşte într-o
mare măsură condiţiile de a fi fezabil, stabil şi
valabil pentru o populaţie
având o mărime şi o varietate de natură să
garanteze
2 autosuficienţa
Cum bine subliniază (date
Jan Patocka pentru
istoria cehă: „Teoria care
afirmă continuitatea este menită iniţial să
întărească elementul ceh [...].
Această continuitate nu există. Discontinuitatea
este o realitate de la care
trebuie să plecăm când reflectăm la istoria cehă“
(L’idée de l’Europe en
Bohême, p. 130). Dacă acest lucru e valabil pentru
istoria cehă, ce se va
 NENAD MISCEVIC

Aş vrea să discut puţin mai pe larg un

alt defect pro-
fund pe care îl sugerează analogia
natură/cultură: stabili-
tatea pe termen lung şi izolarea
reproducătoare a speciilor
naturale nu au echivalent în lumea
umană aşa cum o
cunoaştem de mai multe secole. Culturile
sunt deschise la
noutate şi nu stabile. Asta nu împiedică
să se încerce să li
se prezerve trăsăturile compatibile cu
valorile universale
de bază. Neizolarea socială este rodnică
din punctul de ve-
dere al creaţiei sociale şi culturale. In
sfârşit, spre deose-
bire de lumea animală, originalitatea este
o valoare
primordială în cultura societăţilor.
Ultima remarcă este deosebit de
pertinentă în contex-
tul dezbaterii cu privire la interesele
generaţiilor viitoare.
Uneori, discursul prezervaţionist vrea să
pună stăpânire
pe viitor spre a-1 salvgarda pentru tradiţia
etnică: acesta
1
In mod ironic, Margalit însuşi se reclamă de
la analogia cu stilul
artistic („The Moral Psychology of Nationalism“,
p. 84), fără a-şi da
 CUM SE JUSTIFICĂ NAŢIONALISMUL?

stilurile de viaţă: acestea sunt stiluri, nu

forme de viaţă ca
formele de viaţă biologice; nu există
nimic respingător din
punct de vedere moral în amestecuri, iar
o cultură „vene-
tică“ nu e neapărat inferioară unei culturi
pure1.
Replica naţionalistului ar putea fi că
orice încercare de
amestec presupune deja faptul de a avea
la dispoziţie ele-
mente pure: ghiveciul cosmopolit depinde
de prezenţa
unor tradiţii necosmopolite. Drept
răspuns, trebuie su-
bliniat că puritatea elementelor nu este
necesară: ameste-
cul se poate întinde până la sursa
preistorică.
Dacă această critică rezistă, ea poate fi
transformată în
argument (cu aspect perfecţionist) pozitiv
pentru un plura-
lism moderat şi respectând dorinţele şi
preferinţele demo-
cratice. El va lua drept punct de plecare
teza conform căreia
1
Această critică nu vizează decât impunerea
tradiţiei în pofida
voinţei participanţilor. Continuarea dorită şi
deliberată de către ma-
joritatea membrilor în cauză e ferită de o
 NENAD MISCEVIC

culturii respective. Iată deci o propunere

pentru varianta
nenaţionalistă. Ea înlocuieşte ideea
cvasimitologică a
purităţii culturii cu o condiţie mai
generoasă, cea a men-
ţinerii sale într-un stat identificabil. Acest
lucru permite co-
rectarea aspectelor moralmente
respingătoare ale culturilor
date. Ea ţine cont şi de celelalte două
genuri de circumstanţe,
deoarece dezvoltarea creatoare a artelor
şi ştiinţelor cere un
context pluralist, chiar cosmopolit în
epoca noastră, iar co-
munităţile etnice nu sunt niciodată izolate
lăuntric, făcând
întotdeauna parte din comunităţi civice
mixte:

[Div+] Etnodiversitatea culturilor etnice

(prezer-
vate într-un stat care le face recognoscibile) este
un bun
important.
[PF] Chiar dacă menţinerea unei culturi date
nu coin-
cide cu preferinţele şi interesele pe termen lung
ale proprii-
lor membri (inclusiv nevoia de inovaţii creatoare),
nici cu
interesele celorlalţi membri ai comunităţii ei
 CUM SE JUSTIFICĂ NAŢIONALISMUL?

Argumentul este valabil pentru o

apărare a culturilor
minoritare în aspectele lor nexenofobe şi
nediscriminato-
rii. Concluzia [Aut] merge doar până la
statutul de motiv
prima facie: aceasta pentru a sublinia că alte
interese şi
drepturi (dreptul subminorităţilor,
proprietatea terito-
rială a comunităţii) pot uneori să
prevaleze în mod legi-

3. FACTORII NEVOLUNTARI

a) Argumentul identitar: reconstrucţie

Vom (re)construi argumentul pe etape,
arătând la
fiecare pas motivele existente pentru a
introduce
premise suplimentare, adesea lăsate în
penumbră în pre-
zentările un pic entimematice care se
întâlnesc în
literatură.

[Com] Fiinţele umane au o nevoie profundă de

1
Mai mulţi autori şi-au dat seama de distincţia
care există între un
concept ontologic şi un concept sociopsihologic al
identităţii. A se
vedea, de exemplu, Anderson, „Naţion States and
National Identity“.
 ------------------------ NENAD MISCEVIC --------------------------------

Ideea directoare dindărătul acestei

premise este că apar-
tenenţa la comunitatea creată în mod
voluntar este infe-
rioară apartenenţei la o comunitate
istorică ce nu este
aleasă, cel puţin în principiu1. Teza [Corn]
presupune că
apartenenţa la o comunitate specific
nevoluntară are o
pertinenţă morală. Forma obişnuită a
acestei presupoziţii
este de a asuma faptul că apartenenţa
creează obligaţii spe-
ciale. Cum justifică etno-naţionalistul
nostru această pre-
supoziţie?
Ideea de apartenenţă la o comunitate
se leagă adesea de
i68 principiul că distanţa, respectiv
apropierea, au o perti-
nenţă morală, ceea ce vom numi
„principiu de distanţă“2.
Principiul permite proporţionarea
obligaţiilor în raport
cu apropierea: avem obligaţii mai mari
faţă de cei ce ne
1
Ideea este un loc comun în literatura
comunitariană. A se vedea
antologia lui Avineri şi de Shalit; pentru o aplicare
la 2 aria
B. Baertschi îl numeşte francofonă,
„de proximitate“, a se
vedea p. 85 din pre-
zentul volum.
 CUM SE JUSTIFICA NAŢIONALISMUL?

apropierea din viaţa cotidiană, de limba

comună, de
tradiţiile împărtăşite în fapt.
O a doua variantă porneşte de la
proximitatea (deja)
morală pentru a ajunge la obligaţia (de
asemenea) morală.
Comunitatea este văzută în acest caz ca o
comunitate a
valorilor împărtăşite. De exemplu,
Thomas Hurka justi-
fică parţialitatea faţă de conaţionali prin
trecutul împăr-
tăşit al faptelor măreţe pozitive din punct
de vedere
moral1. Deşi am împrumutat termenul de
„proximitate
morală“ de la Baertschi, nu sunt sigur că
el este un parti-
zan al variantei „etnice“ a naţionalismului
sau, cum îl
numeşte el, al „patriotismului“. Unele
dintre exemplele
sale - locuitorii din Vaud, romanzii - pot fi
luate în acest
sens. Notez că el cere ca valorile
împărtăşite să fie reale:
valorizările comune membrilor Ku Klux
Klanului nu au
greutatea morală necesară, spune el.
Vom discuta fiecare dintre cele două
1
Cf. „The Justification of National Partiality“.
 NENAD MISCEVIC

membrilor săi, el e înţeles în mod firesc ca

presupunând
că trăsătura este de facto esenţială pentru ca
fiecare mem-
bru al comunităţii să-şi realizeze propria
natură indivi-
duală. De pildă, argumentul care vizează
prezervarea
limbii laviniene va fi luat ca implicând că
pentru Jean la-
vinianul faptul că vorbeşte laviniana face
parte în mod
obiectiv din ceea ce este el, Jean. Asta
sugerează o noţiune
strict obiectivistă a identităţii:

[Ob] O calitate C face parte din identitatea

subiectu-
lui S dacă S nu mai este aceeaşi persoană în
cazul în care
ar pierde C1.

Testul asociat cu această definiţie

constă în a imagina
situaţia ireală în care subiectul nostru
presupus S (de exem-
plu, Jean) nu are calitatea C (vorbeşte
1
Folosesc cuvântul „calitate“ în sensul tehnic
filozofic de „pro-
prietate“ sau „însuşire“. Las deoparte chestiunea
semantico-ontologică
referitoare la raportul dintre termenii care denotă
specia („sortali“) şi
 CUM SE JUSTIFICĂ NAŢIONALISMUL?

sunt cele pe care subiectul însuşi le

consideră ca fiind
esenţiale pentru el . O prezint, într-o
1

primă fază, sub o

formă deliberat statică, sincronică, fără a
vorbi de aspec-
tul legat de dezvoltare al noţiunii de
identitate. Iată reţeta
pentru a pune la încercare o calitate
oarecare C spre a vedea
dacă satisface această concepţie
exigentă: întrebaţi-1 pe Jean
lavinianul însuşi dacă el crede că ar putea
continua să-şi
ducă viaţa ca fiind aceeaşi persoană-fără
a avea calitatea C
(de pildă: ai mai fi acelaşi dacă ai vorbi
chineza în loc de
laviniană?). Dacă răspunde nu, atunci
calitatea C face parte
din identitatea sa subiectivă sau
reprezentată. Pentru a re-
curge la o metaforă psihanalitică, Eul
imaginar al lui Jean
este cel care joacă rolul pietrei de
încercare în acest test.
Noţiunea folosită în cea de-a doua
versiune este una
subiectivistă:

1
A se vedea Flanagan, Psychologie
morale et ethnique.
2
Causing Death and Saving Lives, p. 14.
 NENAD MISCEVIC

de identitate. El adaugă spre elucidare că

oamenii ţin la is-
toria lor de interacţiune cu ceilalţi şi la
locuri din biografia
lor. După el, importanţa teritoriului în
discursul naţionalist
decurge din această funcţie sentimentală
a locurilor din bio-
grafie . In sfârşit, el subliniază importanţa
1

apartenenţei la
cultura comună pentru simţul, astfel
definit, al identităţii
personale. Noţiunea de identitate în acest
sens modest pare
să coincidă cu cea dezvoltată în tradiţia
psihologică de Erik
Ericson . Teoria lui Ericson însuşi se află la
2

intersecţia din-
tre concepţia pur obiectivistă şi aceea,
subiectivistă, care su-
bliniază importanţa (acţiunilor
corespunzătoare) identificării
subiectului cu o calitate sau alta, precum
şi natura desă-
1
Op. cit., p. 19.
2
A se vedea, de exemplu, lucrarea sa Identity and the
3
Ch. Taylor se reclamă explicit de la Ericson („Reply
to
Spre a rămâne
Commentators“,
4
p. 209).tot cu formularea lui Glover, să
notăm, pentru a
arăta slăbiciunile noţiunii, că nici măcar această
apărare modestă nu
reuşeşte în anumite aspecte esenţiale: de exemplu, a
 CUM SE JUSTIFICA NAŢIONALISMUL?

Vom adăuga la aceasta principii care

stabilesc posibili-
tatea formei statale:

[Prac] Principiul etno-naţionalist este cel mai

practic
(sau unul dintre cele mai practice) pentru o
organizare
statală.

Problema aici, şi în special în ceea ce

priveşte [Prac],
este că, de unul singur, el nu-i suficient ca
să-i permită teo-
reticianului naţionalist să treacă de la
nevoia vieţii comu-
nitare [Corn] pentru identitate la concluzia
statală. Ceea
ce rămâne de făcut este de a arăta că
forma statală este ne-
cesară pentru viaţa comunităţii, că ea este

sentimente faţă de locurile care au o importanţă în

biografia individuală
nu dă rezultatele promise. Locurile care ne sunt
importante în viaţa
privată nu figurează cel mai adesea în politica oficială:
faptul că ţi-ai
întâlnit viitoarea soţie în cursul unei excursii turistice în
Maroc nu are
nici o semnificaţie politică, decât dacă eşti cel puţin
Napoleon. Invers,
ambiţiile teritoriale naţionaliste se referă foarte adesea
la teritorii isto-
rice, care nu au nici o legătură sau relaţie cu biografia
 NENAD MISCEVIC

păstreze acelaşi sens în ambele premise.

De exemplu, este po-
sibil să existe forme ale „vieţii culturale“
sau chiar ale „vieţii
cotidiene“ care să fie suficiente pentru a
susţine identitatea
psihologică în sensul cerut, fără însă a
pretinde, în contexte
cel puţin relativ democratice, un cadru
statal de tip etnic.
Iată acum argumentul completat cu
premisele cerute:

[Com] Fiinţele umane au o nevoie profundă de

a
aparţine unei comunităţi date, nealese, şi de a
participa
la o viaţă comunitară pentru dobândirea şi
menţinerea
unei identităţi durabile şi stabile.
[Id] Identitatea - în sensul asumat în premisa
[Com] -
este o precondiţie a dezvoltării fiecărei fiinţe
umane.

De unde concluzia intermediară:

[Etn] Menţinerea culturii cu amprentă etno-

naţională
- într-un stat relativ pur - este un bun
independent de

Pentru a ajunge la concluzii finale:

 CUM SE JUSTIFICA NAŢIONALISMUL?

[SE] şi [SM] Există un drept faţă de celelate

partide şi
faţă de propriii membri de a avea o organizare
politică
statală etno-naţionalistă.
[CM] Există un drept şi o obligaţie de a

b) Argumentul identitar: critică

Să analizăm acum premisele una câte
una, punând ac-
centul pe [Id]. Prin raportare la această
premisă sper eu să
merg dincolo de ceea ce se găseşte în
literatură. Să înce-
pem cu [Stat2], care ne va lua mai puţin
timp. Chiar dacă
se acceptă că un gen de comunitate este
necesar pentru
dezvoltarea umană, asta nu ne spune ce
fel de comunitate
se cere. Mai ales nu e clar dacă ea trebuie
să fie o comuni-
tate politică, şi încă şi mai puţin clar dacă
statală. Apelul
vag la „comunitate“ nu poate să susţină
nişte cerinţe po-
litice şi culturale precise, nici să
contrabalanseze conse-
cinţele adesea negative ale unei secesiuni
(în politică) şi ale
etnocentrismului (în viaţa culturală).
Pentru a da un exem-
------------------------ NENAD MISCEVIC -------------------- -----------

Dificultăţile cu [Stat2] sunt bine

cunoscute şi ades dis-
cutate în literatură, mai cu seamă cu
privire la dreptul la
secesiune.
A

In ceea ce priveşte [Com], ne amintim

că el pune în joc
un principiu de distanţă sau de
proximitate care există în
două variante, una sprijinindu-se pe
proximitatea factuală,
cealaltă pe proximitatea morală.
Mi se pare că a doua variantă nu poate
juca în mod le-
gitim un rol important în argumentele
etno-naţionaliste.
Ea cere ca o comunitate pertinentă să fie
deja o comunitate
de valori morale specifice şi (în mod
obiectiv) pozitive. Asta
creează mai multe dificultăţi pentru o
utilizare etnică a prin-
cipiului de distanţă morală: în primul rând,
sursa legiti-
mităţii nu mai rezidă în comunitate, ci în
valoarea pe care
ea o reprezintă, poziţie care e mai
apropiată de „patriotis-
mul constituţional“ (loialitate faţă de o
normă) decât de pa-
triotismul clasic etno-naţional. In al doilea
rând, majoritatea
contrastelor etnice nu au nimic de-a face
 CUM SE JUSTIFICĂ NAŢIONALISMUL?

Prima versiune este un candidat mult

mai serios, chiar
dacă unii autori - ca Onora O’Neil sau Alan
Goldman 1
-
contestă principiul de distanţă. Ea are
totuşi o slăbiciune
considerabilă. Principiul de bază - dictat
de intuiţiile mo-
rale cotidiene şi ilustrat de analogia cu
câmpul de forţă -
permite să se proporţioneze angajamentul
său moral cu
distanţa factuală: este tocmai mesajul etic
al contrastu-
lui dintre apropiaţi şi străini. Slăbiciunea
argumentului
constă în simplul fapt că Celălalt
desemnat de ideologia
etno-naţionalistă este cel mai adesea
apropiat, chiarfoarte
apropiatde Eul în chestiune. Să ilustrăm
acest lucru: prin-
cipiul de distanţă îmi permite, în calitate
de croat, să acord
mai puţină atenţie morală suferinţelor
îndurate de ţăranii
chinezi decât problemelor pe care le au
refugiaţii croaţi
din regiunea mea. însă distanţa factuală
pe care o am faţă
1
Cf. „Distant Strangers“ $i „The Moral
Significance of National
Boundaries“.
 NENAD MlSCEVIC

pentru un tratament privilegiat. Pentru a

ilustra conse-
cinţele acestui lucru printr-un exemplu,
intelectualii pro-
guvernamentali croaţi se străduiesc în
momentul de faţă
să creeze o limbă croată arhaizantă şi
artificială pentru a o
face diferită de sârbă, distanţa factuală
fiind cea dintre două
dialecte, ca între engleză şi americană 1.
Această situaţie face
principiul de distanţă pur şi simplu non-
pertinent.
Să trecem la premisa următoare, adică
[Id]. Problema
principală cu [Id] se referă la natura
conceptului central.
Cred că o analiză conceptuală a lui [Id]
arată că apărătorul
ei se va confrunta cu următoarea dilemă:

I) să fie obligat să se reclame de la o noţiune de

identi-
tate prea esenţialistă şi din cauza acestui fapt
lipsită
de semnificaţie culturală, sau
II) să găsească o concepţie despre identitate filozofic
va-

1
Pentru a avea o idee despre situaţia de bază
din toată Europa Cen-
trală şi de Est, a se vedea Pierre-Caps, La
multination: l’avenir des
 CUM SE JUSTIFICA NAŢIONALISMUL?

pentru scopurile sale, căci numai ea poate

îndeplini
condiţia de independenţă de voinţa
subiectivă a membri-
lor comunităţii în cauză.
Din nefericire pentru etno-naţionalistul
nostru teore-
tic, noţiunea obiectivistă este prea
exigentă pentru a fi sa-
tisfăcută de trăsăturile pe care vrea el să
le salvgardeze. Să
ne gândim: Jean lavinianul ar înceta oare
a mai fi aceeaşi
persoană dacă ar vorbi franceza ca limbă
maternă? Să pre-
supunem - în scenariul alternativ - că a
fost educat de o
guvernantă franceză invitată de părinţii
săi bogaţi şi fran-
cofili. Sentimentul meu teoretic îmi spune
că răspunsul
este în mod clar negativ: nu, Jean nu şi-ar
pierde identita-
tea sa de Jean în scenariul imaginat. Insă
limba este cel mai
adesea văzută de naţionaliştii noştri
teoretici drept com-
ponenta pivot a identităţii: dacă ea nu
contează, ce altă
trăsătură ar putea juca rolul ei? In ţările
1
Pentru sloveni, a se vedea citatul, in Mocnik,
Identité et recon-
naissance., p. 5; pentru Croaţia, Novi list, 24
 NENAD MISCEVIC

pierde credinţa creştină şi ar deveni ateu,

s-ar transforma el
într-o altă persoană? Răspunsul e fără
doar şi poate negativ.
Intuiţiile referitoare la identitate pe care
le-am mobi-
lizat indică faptul că identitatea obiectivă
este prea exi-
gentă. După cum am mai spus,
teoreticienii identităţii se
reclamă adesea de la cealaltă noţiune de
identitate, şi
anume identitatea subiectivă. Aici, trebuie
să discutăm fie-
care versiune.
Să o luăm mai întâi pe cea mai
exigentă, care face apel
la calităţi pe care subiectul însuşi le
consideră ca fiind
esenţiale pentru el.
Noţiunea definită de [Sub] e suficient de
generoasă -
cel puţin în principiu - spre a îngloba
trăsăturile care sunt
importante pentru naţionalistul nostru
teoretic: limba,
confesiunea, obiceiurile şi tradiţiile
ancestrale. Dacă su-
biectul vizat se reprezintă pe sine ca fiind
în mod esenţial
un subiect care vorbeşte cutare limbă sau
care e membru
al cutărei Biserici, atunci limba şi
 CUM SE JUSTIFICA NAŢIONALISMUL?

ca dansatori, cultivatori de plante exotice,

amatori de
un lucru sau altul. Având în vedere natura
foarte gene-
roasă a testului, o mulţime de trăsături de
o diversitate
infinită l-ar putea trece. In consecinţă, ele
vor fi consi-
derate ca având toate aceeaşi importanţă,
fiind toate la
fel de constitutive identităţii subiective a
purtătorilor
lor. Nu e deci sigur că identitatea etno-
naţionalistă va
prevala asupra celorlalte.
- Identitatea subiectivă chiar destul de
exigentă nu sa-
tisface condiţia independenţei de voinţa subiectivă a
fiinţelor
umane. Acesta este un punct la fel de
crucial pe cât de evi-
dent, întrucât această slăbiciune derivă
imediat din de-
finiţia identităţii subiective.
Vedem acum conturându-se dilema. Pe
de o parte,
naţionalistul nostru teoretic se reclamă de
la o noţiune
de identitate puternică, independentă de
contingenţele
subiective şi prin aceasta esenţialistă. Dar
trăsăturile cul-
turale nu fac faţă încercării stricte impuse
 NENAD MISCEVIC

(What kind ofperson one is)?“ Aşadar, în timp ce

1

prima
întrebare se referă la noţiuni exigente,
esenţialiste asupra
identităţii, obiective în primul rând, poate
şi subiective în
al doilea, cea de-a doua se deplasează,
dimpotrivă, într-un
alt registru: ea se referă doar la calităţile
care sunt impor-
tante pentru o clasificare (sau
caracterizare) a subiectului,
fără însă a-i fi neapărat esenţiale. Se pare
că tocmai eşecul
noţiunii esenţialiste îi determină pe
teoreticieni serioşi ca
Flanagan să oscileze astfel - fără a o
recunoaşte - între
două tipuri de noţiuni de identitate.
Să trecem în sfârşit la noţiunea
modestă. Aceasta este
foarte rezonabilă, dar aproape inutilă
pentru funcţia pro-
pusă. Demonstrează prea puţin2. Să
ilustrăm problema:
1
Psychologie morale et éthique, p. 363.
2
Trebuie spus că Glover propune o apărare mai
mult decât mo-
destă a naţionalismului: el nu comite greşeala de
a 3 Etno-naţionalistul
lansa teze trebuie să
nostru ambiţioase
găsească
trăsături care sunt con-
stitutive pentru identitatea aproape a toată lumea
şi care în acelaşi timp sunt
realizabile numai sub o formă politică statală şi
 CUM SE JUSTIFICĂ NAŢIONALISMUL?

Argumentul identitar nu reuşeşte să

determine conclu-
ziile etno-naţionaliste. Dar, ca şi vărul său
etnodiversitar, el
admite o transformare de inspiraţie
individualistă (liberală)
care prezervă mesajul umanist al tradiţiei
neoherderiene.

[ld+] Unele identificări care au o importanţă

cen-
trală pentru individ sunt identificările sale cu
(elemente
din) cultura sa etnică. Asemenea identificări fac
parte din
interesele de bază ale individului.
[Lib] O societate liberală protejează, în
măsura posi-
bilului, interesele de bază ale membrilor săi.

Se adaugă premisele deja introduse:

[PF] Chiar dacă menţinerea unei culturi date

nu co-
incide cu preferinţele şi interesele pe termen lung
ale
propriilor ei membri (inclusiv nevoia de inovaţii
crea-
toare), nici cu interesele celorlalţi membri ai
comu-
nităţii ei civice (teritoriale), este mai bine - ceteris
paribus - să fie menţinută.

Deci, cu condiţiile specificate de [Id+]

 NENAD MISCEVIC

menţine, acest fapt constituie un moţi\

prima facie de a
o acorda membrilor săi.

Rezerva prima facie înglobează - în afara

consideren-
telor menţionate la § 3 - preocuparea
pentru membrii co-

4. CONCLUZIE

Am discutat două genuri de argumente

în favoarea te-
zelor etno-naţionaliste. Primul gen se
referă la valoarea
etnodiversităţii, celălalt la pretinsul rol al
comunităţii
tradiţionale în formarea identităţii
membrilor săi.
Problemele pe care le ridică acestea sunt
foarte dificile,
atingând chestiuni centrale ale filozofiei,
precum cea a
identităţii. Nu se poate pretinde
prezentarea unor motive
decisive pro sau contra într-o materie atât
de complexă.
Cu toate acestea, dacă raţionamentele
noastre sunt corecte,
cele două genuri de argumente nu
reuşesc să facă plauzi-
bile tezele etno-naţionaliste tari. Primul se
bazează pe o
 CUM SE JUSTIFICĂ NAŢIONALISMUL?

pus pe etnic dintr-o preocupare pentru

civic şi universal.
In sfârşit, anumite considerente avansate
de
etno-naţionalist sunt cu dublu tăiş:
aceeaşi formă foarte
generală e valabilă pentru naţionalismul
opresiv şi pentru
mişcările de eliberare care cer
respectarea drepturilor mi-
norităţilor. Evident, importante sunt
nuanţele de formu-
lare care deosebesc concluziile
naţionaliste clasice de

1
Unele părţi din acest text au fost prezentate
la colocviul franco-sloven:
„Identităţile“, Ljubljana, noiembrie 1997, şi la
colocviul asupra mino-
rităţilor în ştiinţele sociale, Strasbourg,
decembrie 1997.
Le mulţumesc lui Kevin Mulligan, Friderik
CONCEPTUL DE KULTURNA TION:
O ABERAŢIE SISTEMATICĂ

ELMAR HOLENSTEIN

ILUZII DE PERCEPŢIE

Naţionalismul este o realitate

sociopsihologică; ceea
ce nu s-ar putea spune despre naţiuni aşa
cum le definesc
naţionaliştii, fiecare prezentând, după ei,
o entitate cultu-
rală omogenă. La fel stau lucrurile cu
rasismul şi rasele.
Dacă rasismul este o realitate
antropologică, nu acesta e
şi cazul raselor aşa cum au fost ele
concepute, cu câteva
decenii în urmă, de teoria raselor, pe
baza unor corelaţii
şi covariaţii constante ale anumitor
caracteristici biolo-
 ELMAR HOLENSTEIN

şi sociologică, chiar şi politică, fără ca

prin aceasta lucrul
reprezentat să existe sub forma care i se
conferă. Exemplu
şcolăresc, extras din psihologia
percepţiilor: impresia vi-
zuală a unei mişcări continue,
nesacadate, este o realitate
psihologică. Cu toate astea, ceea ce
credem noi că perce-
pem astfel, acea mişcare continuă, nu
corespunde unei rea-
lităţi fizice. Conform stării actuale a
cunoştinţelor noastre
în materie de fizică şi de psihologie,
avem de-a face cu o
iluzie de percepţie inevitabilă.
In acelaşi fel trebuie considerat

CONCEPTUL STATAL ŞI ETNIC DE NAŢIUNE

Se foloseşte cuvântul naţiune în două

accepţii net dis-
tincte, o accepţie Statală şi o accepţie etnică.
In sensul sta-
tal, de origine civilă şi vest-europeană,
franceză şi
anglo-americană, politologia germană a
instituit folosirea
cuvântului Staatsnation. In această accepţie,
„naţiune“ este
un sinonim întru câtva solemn al
cuvântului „stat“. In
 CONCEPTUL DE KULTURNATION...

despre o Willensnation (naţiune voluntară).

Rare sunt sta-
tele care s-au putut sprijini la întemeierea
lor, fie şi doar
parţial, pe condiţia rousseauistă a unei
voinţe generale.
într-o măsură mult mai mare abilitatea
politică şi noro-
cul istoric sunt cele care izbutesc să
creeze condiţiile unei
„voinţe generalizabile“ pe baza căreia se
poate sconta ca
un stat înzestrat cu o nouă constituţie şi
cu frontiere noi
să ajungă, după scurgerea unui interval
de timp realist
(două sau trei generaţii), a fi aprobat în
fundamentele sale
de o mare majoritate (mai mult de două
treimi).
Dar aspectul temporal nu e singurul
care trebuie rela-
tivizat în această dezbatere asupra
naţionalismului. Ceea
ce aprobă cetăţenii unui stat este
deopotrivă constituţia
sa şi teritoriul său; ei aderă la acestea
însă din motive di-
ferite şi cu sentimente deosebite. Dacă
scopul este acelaşi,
pretextul şi motivaţiile nu sunt aşa decât
parţial. Raţiunile
care îl determinau pe cancelarul Willy
----------------------- ELMAR HOLENSTEIN ------------------------------

romantice şi naţionaliste ale cuvântului

Volk, se va vorbi
mai degrabă, urmând propunerea
scriitorului elveţian
Max Frisch, de populaţia unei ţări (în
germană:
Bevölkerung-, în greacă: demos). Cuvântul
grecesc demos
înseamnă şi „ţară“. El indică o
apartenenţă comună terito-
rială sau regională şi nu genealogică sau
tribală. îl găsim în
cuvântul „democraţie“.
Pentru cetăţenii unui stat care se
concep ca o
„naţiune voluntară“, istoria lor comună şi
hotărârea de
a înfrunta încercările în comun constituie
un proiect,
ceva ce îşi propun să realizeze în viitor. în

LICHIDAREA CONCEPTULUI DE KUL TURNA TION

Cu ceea ce corespunde definiţiei unei

Kultumation sau
a unui „popor“ este cu neputinţă, în
circumstanţele ac-
tuale, să se constituie un stat stabil, care
să nu fie supus
unor constante accese secesioniste sau
anexioniste.
Decalajul existent între postulate
aberante şi faptele reale
 CONCEPTUL DE KULTURNATION...

Intr-adevăr, conceptul etnic de naţiune

vădeşte de-a
lungul întregului secol XX o slăbire
constantă. De la o
realitate aşa-zis obiectivă şi adeverită, s-a
asistat la naşterea

DE LA ASCENDENŢĂ LA CONŞTIINŢA ISTORICĂ,

TRECÂND PRIN ISTORIE

La începutul secolului, o naţiune se

defineşte ca „o parte
a omenirii unită prin ascendenţă, obiceiuri
şi limbă“.
Conform lexicografilor dintre cele două
războaie, o
naţiune este „determinată în principal de
un sentiment de
comunitate născut dintr-o istorie
comună“ şi e „susţinută
de o conştiinţă comunitară lingvistică,
culturală şi etnică“1.
După 1968, se consideră că ideile de
cultură dezvoltate în
filozofie, în lingvistică, în literatură şi în
istorie îşi exercită
influenţa şi asupra conştiinţei naţionale
moderne. Ceea ce-i
decisiv este ca „membrii unei naţiuni să
1
Der Grosse Brockhaus, 1943, art.
2„Nation“.
Meyers Enzyklopädisches Lexikon,
3
Brockhaus Enzyklopädie, 1991,
art. „Nation“.
 ELMAR HOLENSTEIN

condiţie suficientă, criteriile de „aceeaşi

rasă“ şi de „acelaşi
amestec de rase“. Ulterior, mai radicală,
înlocuirea ascen-
denţei comune cu istoria comună, apoi cu
conştiinţa istorică
comună, a reprezentat o adevărată
schimbare de categorie.
Intre timp, am învăţat că aceeaşi
cunoaştere a faptelor
nu ajunge de una singură pentru
producerea unei conştiinţe
istorice comune. Aceasta variază în
funcţie de filozofiile au-
torilor. In Germania, „gâlceava istoricilor“
(.Historikerstreit)
e un exemplu. Convingerile şi interesele

REPREZENTĂRI ALE LUME ŞI SISTEME

TRADIŢIONALE DE VALORI

Toate statele
considerate în mod
obişnuit europene, cu
excepţia câtorva grupuri
etnice şi a câtorva regiuni,
mai ales
în Balcani, au fost supuse
influenţei seculare a
creştinismu-
lui, şi aceasta cel mai
1
Meyers Enzyklopädisches Lexikon, 1976, art. „Natio
 CONCEPTUL DE KULTURNATION...

refere la un „sistem de valori creştine“ şi

să ducă o „politică
creştină“. Fie că s-ar isca dispute cu
privire la conţinutul ce
ar trebui dat unei „politici creştine“ şi
unui „sistem de va-
lori creştine“, fie că o parte importantă a
populaţiei care nu
mai împărtăşeşte aceste valori, chiar
dacă le recunoaşte im-
portanţa istorică, ar refuza să le
considere obligatorii.
La fel se întâmplă cu toate „valorile
tradiţionale“ care,
în diversele state, ţin de „culturile
populare“ şi de diferi-
tele forme de viaţă cotidiană. Lucrul este
valabil chiar şi
pentru valorile care, la întemeierea
statului, îi ghidaseră
pe părinţii constituţiei. Pentru noi, punctul
decisiv nu este
de a şti în ce fel heralzii egalităţii tuturor
oamenilor, în
secolul al XVIII-lea, concepeau acest
principiu referitor

LIMBĂ ŞI COMUNICARE

Pentru campionii filozofici ai

naţionalismului din
epoca modernă, apărarea unei limbi
naţionale joacă un
 ELMAR HOLENSTEIN

aduce prejudicii dezvoltării depline a unei

culturi auto-
nome. Reacţiile de respingere ar fi
indicatoare ale
„sănătăţii“ unui popor. Utilizarea specifică
a unei limbi
distincte pentru cultură şi ştiinţă ar
reprezenta nu numai
o sărăcire a limbii populare, dar nu le-ar
aduce celor care o
vorbesc nici o îmbogăţire potenţială. O
limbă deosebită
de limba majoritară le-ar slăbi
minorităţilor sentimentul
apartenenţei la stat.
Faţă cu această convingere, Elveţia
multilingvă este, în
Europa, exemplul cel mai rezistent al
faptului că potrivi-
rea dintre stat, cultură şi limbă nu este
condiţia necesară
unităţii unei ţări, nici în ceea ce priveşte
sentimentele faţă
de ea, nici în ceea ce priveşte dezvoltarea
ei economică, li-
terară şi ştiinţifică.
Astăzi, alături de criteriul clasic al
limbii, se întâmplă
să se menţioneze drept una dintre
caracteristicile consti-
tutive ale naţiunilor „intensitatea
comunicării“. A vorbi
unii cu alţii e una, a o face într-o singură
 CONCEPTUL DE KULTVRNATION...

nu au limite naturale“1. Provensala,

exemplul menţionat
de Saussure, este pe de o parte supusă
influenţei constante
a francezei, în timp ce pe de alta alunecă
în mod nu mai
puţin continuu spre italiană. Pentru a ne
face înţeleşi ne
adaptăm la interlocutor şi aceasta, s-a
demonstrat, fără a ne
opri la frontierele limbilor. In special la
nivelul vocabula-
rului ne dăm seama de asta. Această
tendinţă involuntară
poate fi de asemenea pusă în evidenţă, în
mod mai puţin
conştient, desigur, dar cu un impact cu
atât mai mare asu-
pra sentimentului şi gândirii, în formele
fonice şi gramati-
cale. Regiunile lingvistice nu sunt
unităţile discrete,
comunităţile lingvistice nu sunt unităţile
fixe şi limbile nu
sunt unităţile omogene pe care am avea
tendinţa să le con-
siderăm. Se vorbeşte despre o gramatică
şi un stil ale unei
limbi. Astăzi, se reunesc ambele în
termenul tehnic de
„cod“. Codul unei limbi este o structură
1
Cours de linguistique generale, p. 278.
----------------------- ELMAR HOLENSTEIN ------------------------------

face parte integrantă din competenţa

comunicativă a vor-
bitorului unei limbi naturale. Existenţa
unor asemenea
posibilităţi de ajustări, regionale sau
sociale, este cel puţin
la fel de favorabilă înfloririi şi dezvoltării
unei limbi ca şi
uniformitatea limbii şi a culturii.
Diferenţierea unui câmp
lexical dat (de exemplu, vocabularul
culorilor) poate fi la
fel de accentuată între vorbitori ai unei
aceleiaşi limbi care
practică meserii diferite ca şi între
vorbitori de limbi di-

NECOINCIDENŢA FACTORILOR CONSTITUTIVI

AI COMUNITĂŢII

Potrivit concepţiei etnice

despre naţiune, există un
anumit număr de
caracteristici variate care
nu pot con-
cura la o viaţă comună
armonioasă decât în cazul
în care
concordă şi sunt legate
între ele. Conform acestei
con-
cepţii, doar când aceste
caracteristici sunt reunite
 CONCEPTUL DE KULTURNATION...

comunicării“, la care se va adăuga, last but

not least, con-
vingerea de a fi „diferit şi particular“1.
In realitate, toate aceste caracteristici
acţionează şi au
înrâurire în mod constant unele asupra
altora. Dar în
acelaşi timp, fiecare dintre ele are
propriile sale legi. Ele
evoluează cu viteze variate şi în direcţii
diferite.
La acestea se adaugă faptul că fiecare
dintre caracteris-
ticile enumerate aici este de natură să
trezească un senti-
ment de apartenenţă şi să suscite o
identitate comunitară.
Problema de a stabili ce identitate sau ce
constelaţie a aces-
tor factori creează grupul social cu care
ne identificăm de
preferinţă şi căruia, într-un conflict de
obedienţă, îi
acordăm prioritate, depinde de condiţiile-
cadru care au
variat întotdeauna în trecut. Nimic nu ne
spune că nu vor
rămâne variabile.
Pentru destui oameni, de mult timp
locul de domici-
1
Meyers Enzyklopädisches
Lexicon, 1976, art. „Nation“.
2
Utopia, Louvain, 1516.
 ELMAR HOLENSTEIN

după care, ca odinioară, putem să ne

orientăm, în prezent
au ele însele o istorie contingenţă a cărei
origine este as-
cunsă. Firmamentul ceresc înseamnă în
ziua de azi pro-
funzimea universului, presărat cu găuri
negre. In ceea ce
ne priveşte şi ne interesează pe toţi, am
învăţat să ne des-
curcăm fără explicaţii finale. Astăzi, nu
lumina soarelui
şi a stelelor este cea care ne îndeamnă la
o reflecţie globală,
ci acea altă sursă de viaţă, pământul.
Motiv de reflecţie nu
mai este supraabundenţa resurselor sale,
ci precaritatea
lor, nu bogăţia sa, ci suferinţa sa şi
pericolul
io8 adaptată la naturacare-i
omului şi ame-
benefică dezvoltării sale. Alte
date culturale şi sociale
producătoare de identitate (reli-
gia, profesia, limba, clasa
socială) nu trebuiau decât să se
adapteze pentru a i se'
conforma. In formele extreme
ale
cultului colectivităţii, se credea
chiar că identitatea
naţională preceda identitatea
individuală a fiecăruia,
dintr-un punct de vedere
 CONCEPTUL DE KULTURNATION...

primii adversari ai naţionalismului etnic.

Acesta a început
prin a instaura centralismul statal şi
biserica naţională
autocefală. Apoi a venit rândul limbilor
naţionale.
Conceptul de naţiune, care apare în
universităţile
medievale, se aplică în acea epocă
originii regionale sau
geografice mai curând decât tribale sau
genealogice.
„Naţiune“ se folosea aproximativ în sens
de „grup de oa-
meni din aceeaşi ţară“. întinderea regiunii
care forma o
naţiune depindea în bună parte de
numărul locuitorilor
cu care se avea de-a face. La
Universitatea din Bologna
se distingeau patru naţiuni: lombarzii,
toscanii, romanii
şi ultramontanii.
Emergenţa, în cursul epocii moderne, a
unei mişcări
naţionaliste de stat şi identificarea
crescândă cu un stat de
dimensiuni mari se pot explica prin
mersul istoriei.
Organismele statale, care pretindeau
iniţial exercitarea pu-
terii şi a jurisdicţiei supreme, aveau
caracterul unor in-
 ----------------------- ELMAR HOLENSTEIN ------------------------------

supraregionale erau legitimate de

creştinism şi ţelurile sale
universale, de acum acest lucru se face
prin intermediul
ideii naţionale.
Un stat care ia asupra sa educaţia,
susţine cercetarea
ştiinţifică şi încurajează chiar şi cultura nu
după poftele
unui domnitor, ci în mod planificat, sub
controlul unor
comisii ştiinţifice şi parlamentare,
favorizează extinderea
naţională a unei culturi unice. O cultură
comună este mai
mult un rezultat al statului decât condiţia
sa prealabilă,
rodul său mai mult decât rădăcina sa.
Nu există dezvoltare care să nu
cunoască un punct cul-
minant. In funcţie de efectele pe care le
produce, mai de-
vreme sau mai târziu se ivesc tendinţe
corective şi chiar
contrare. Opoziţia cea mai remarcabilă la
neonaţionalism

PARTICULARISM CONTRA NAŢIONALISM

Naţionalismul, cu credinţa sa în
naţiunile „pure“, omo-
gene din punct de vedere etnic sau cel
puţin cultural, nu
 CONCEPTUL DE KVLTURNATION...

a societăţilor umane şi a indivizilor.

Conceptul de
Kulturnation nu lămureşte specificitatea,
complexitatea
şi toată bogăţia diversificărilor potenţiale
şi a tendinţelor
pluraliste ce caracterizează omul la nivel
individual, social
sau universal. Termenul de Kulturnation îi
amputează
omului specificitatea şi complexitatea
particularismelor
sale potenţiale şi îl imobilizează într-un
pat al lui
Procust. Adevăratul particularism trebuie
apărat contra
ideii extrem de simpliste şi reducţioniste
a unui particu-
larism conceput ca naţional.
Romantismul a propagat ideea că
identitatea care co-
respunde şi este benefică naturii umane este
identitatea
sa de aparţinătoare unei culturi specifice.
Despre
această identitate culturală particulară
naţionaliştii au
crezut că îşi găsea expresia cea mai naturală
şi realiza-
rea cea mai desăvârşită într-o identitate
naţională, în
1
Encyclopaedia Britannica, 1974, art. „Ethnic Group“.
 ELMAR HOLENSTEIN

TREI PRINCIPII ALE FILOZOFIEI CIVILIZAŢIILOR

Concomitent cu naţionalismul, în
secolul al XVIII-lea,
a luat naştere un relativism cultural. Şi
unul, şi celălalt au
admis imposibilitatea de a susţine un
discurs generalizator
asupra ansamblului speciei umane, ci
doar, în mod tipolo-
gic, asupra aparţinătorilor unor culturi
precise. Diferitele
civilizaţii, şi nu omenirea ca specie, au
fost atunci plasate
pe acelaşi plan cu varietăţile vegetale şi
animale.
Recentele progrese ale cercetării în
domeniul antropo-
logiei biologice şi sociale indică totuşi, cu
toată limpezi-
ai altor civilizaţii (primul
principiu al filozofiei civi-
lizaţiilor).
Adesea, variaţiile interculturale
şi variaţiile intracul-
turale nu se deosebesc nici prin
natura lor, nici prin gradul
lor (al doilea principiu al
filozofiei civilizaţiilor).

In cursul ultimelor trei

decenii, lingvistica, deşi a
1
Cf. E. Holenstein, Entente interculturelle, pp. 65-73.
 CONCEPTUL DE KULTURNATION...

a le explica, nu e deloc nevoie de un

esenţialism sau de o
reîntoarcere la vreo metafizică
tradiţională:

Partea cea mai mare şi cea mai

importantă a univer-
saliilor culturale este de natură
contingenţă şi se explică
în mod natural prin structura şi
funcţia fenomenelor de

„NAŢIUNE“ NU ESTE UN NATURAL-KIND TERM

Faţă cu realitatea naţionalismului,

suntem tentaţi să
elaborăm conceptul de naţiune, dacă nu
este un concept
de clasificare clasic, ca pe un fel de
concept de aer de fa-
milie sau ca pe unul de tip ideal. Ceea ce
caracterizează
conceptele de clasificare neclasice este
faptul că ele nu
presupun un ansamblu de condiţii
suficiente şi necesare.
E de-ajuns să fie prezente, conform unei
combinatorii
arbitrare, nereglate, câteva dintre
caracteristicile ce le
sunt asociate.
1
Le sourire du flamand rose: réflexions sur l’histoire nat
p. 210.
 ELMAR HOLENSTEIN

din aceste caracteristici. într-un astfel de

caz, taxonomiştii
vorbesc de un „grup politetic“. Numai în
aceste condiţii
avem de-a face, după expresia filozofilor,
cu o „speţă na-
turală“ {natural kind), cu o unitate de
clasificare naturală
în legătură cu care e posibil să se
stabilească un număr
mare de propoziţii pertinente dintr-un
dublu punct de ve-
dere, practic şi ştiinţific. în accepţia sa
etnică sau cultu-

GRUP ETNIC CONTRA NAŢIUNE

Vom face distincţie între definiţia

modernă a grupu-
lui etnic şi definiţia tradiţională pentru
admite să se definească
naţiunile prin conjuncţia unui
anu-
mit număr de calităţi, iar
grupurile etnice prin disjuncţia
aceloraşi calităţi.
Pentru a constitui un
grup etnic e suficientă o
calitate
dintre multe altele. Una
singură e de-ajuns pentru
izbuc-
nirea unui conflict etnic: în
Statele Unite va fi culoarea
 CONCEPTUL DE KULTVRNATION...

social sau situaţia economică, în cazurile

de xenofobie, ca
în Elveţia, doar cetăţenia.
Când un stat nu prezintă toate calităţile
considerate a
fi tipice pentru o naţiune (cea mai
evidentă este unitatea
limbii), naţionaliştii socotesc acest fapt o
excepţie, o im-
perfecţiune, ba chiar un defect, în orice
caz ceva regreta-
bil. Lucrurile diferă în cazul unui grup
etnic. Aici, una
sau două, oricum, un număr restrâns de
calităţi sunt sufi-
ciente pentru a-1 face ţinta prejudecăţilor
şi a discriminării
sociale. O singură calitate (cea mai
frapantă fiind culoa-

NAŢIUNEA NU ESTE UN TIP IDEAL

Ca pentru orice alt concept neclasic de

clasificare, pen-
tru un concept de tip ideal nu este
indispensabil ca toate
calităţile care contribuie la a-1 defini să fie
realizate în între-
gime şi în mod perfect în cazul fiecărui
obiect care e înca-
drat. Un tigru care, ca urmare a unei
mutaţii genetice
întâmplătoare, nu are dungi e totuşi
 ----------------------- ELMAR HOLENSTEIN ------------------------------

reprezentări de tip ideal. Numai în aceste

condiţii sunt (apro-
ximativ) aplicabile şi (euristic) rodnice.
„Naţiunea“ în sensul
etnic şi cultural definit mai sus nu face
parte dintre ele.
Când indivizii clasificaţi într-un tip ideal
nu realizează
pe de-a-ntregul calităţile caracteristice
acestui tip, e în ge-
neral din motive exterioare şi
extraordinare. O calitate
psihică sau socială se poate dovedi
imposibil de realizat
fără perturbaţii în anumite condiţii date,
la fel cum
mişcarea nu se poate transmite fără o
pierdere datorată
frecării, nici informaţia fără „zgomot“. Nu
toate condiţiile
anexe în care se dezvoltă în mod optim o
calitate anume,
de pildă un tip „citadin“ sau „ţărănesc“,
urbanul sau rus-
ticul, sunt realizate întotdeauna pe
deplin.
Date fiind aceste circumstanţe, pe care
experienţa arată
că trebuie să se conteze întotdeauna, funcţia
euristică a
unui concept de tip ideal constă în principal în
două
puncte: conceptul serveşte la descrierea
 CONCEPTUL DE KULTURNATION...

fi asigurată în mod optim. Cum era cazul,

se credea în
mod spontan, atunci când unitatea
originii, a sistemului
de valori, a limbii şi a altor „ingrediente“
diverse era dată.
Pentru ceea ce se numeşte „civilizaţie
urbană“, s-ar putea
foarte bine ca lucrurile să se petreacă aşa
şi ea să fie per-
fect realizată când toate calităţile care îi
sunt tipice sunt
realizate în mod optim (un anumit număr
de locuitori,
posibilitatea de a procura tot ce e
necesar pentru a trăi
bine: mărfuri, servicii, sănătate,
învăţământ la toate nive-
lurile, transporturi urbane etc.).
In culturile cunoscute sub numele de
naţiuni, state, po-
poare sau continente (cultură
„europeană“ sau „franceză“),
lucrurile sunt diferite. Această diferenţă a
sărit în ochi cu
prilejul studiilor sociolingvistice ale

TENDINŢE PARTICULARISTE
ÎN COMUNITĂŢILE LINGVISTICE

In cazul limbilor naturale şi al

comunităţilor lingvis-
tice, situaţia se prezintă la fel ca în cazul
 ELMAR HOLENSTEIN

sociologice: ele nu se află niciodată

realizate în stare pură,
nu coincid niciodată cu reprezentarea lor
de tip ideal. In
acest sens, ele nu se deosebesc de
fenomenele sociologice
rânduite printre conceptele de tip ideal.
într-o anumită pri-
vinţă însă, şi în mod cum nu se poate mai
evident, ele diferă
de acestea din urmă. In fenomenele
sociologice clasificate
pe bună dreptate printre conceptele de
tip ideal, o uşoară
abatere de la norma ideală este socotită
neglijabilă, sau
neînsemnată, sau afuncţională. O deviere
mai mare e per-
cepută ca o imperfecţiune, iar una foarte
mare ca un han-
dicap, ba chiar ca o perturbaţie. Ea este
disfuncţională. Cu
limbile naturale, altfel stau lucrurile.
Abaterile faţă de
normele tipice, fie ele uşoare sau
importante, sunt per-
fect ambivalenţe, nici afuncţionale, nici
disfuncţionale, ci
plurifuncţionale. In primul rând, ele sunt
pozitive.
Vitalitatea unei limbi, înflorirea şi
dezvoltarea ei naturală
depind de ele. Devierile de la normă, fie
 CONCEPTUL DE KULTVRNATION...

să găsească mijloacele de expresie şi

formele de realizare
necesare autoidentificării lor. Acestor
diversificări care,
conform unui proces de dinamică a
grupului, creează co-
munităţi pe baza unor factori regionali, de
clase, de pro-
fesiuni, de sex şi de vârstă, le datorează o
civilizaţie viaţa
şi vitalitatea, continuitatea şi evoluţia sa.
Limbile naturale oferă în această
privinţă exemplul cel
mai evident. Doar o limbă care
autorizează devierile de
la formele standard îndeplineşte toate
funcţiile semiotice
proprii limbilor naturale. Formele
standard sunt esenţiale,
indispensabile în fiecare limbă şi în
fiecare cultură. Ele fa-
cilitează înţelegerea, colaborarea şi
sentimentul aparte-
nenţei comune. Din acest motiv sunt ele
căutate, urmate,
încurajate. în unele cazuri sunt impuse cu
forţa, sunt ur-
mate sub constrângere. In condiţiile de
viaţă aflate în per-
manentă mutaţie, devierile de la ceea ce
este uzual,
obişnuit, normat joacă un rol la fel de
esenţial. Ele dezau-
 ELMAR HOLHNSTEIN

(Singapore), la nivelul unui „Land“

german (Berlin, Bremen,
Hamburg) sau la nivelul unui canton
elveţian (Basel,
Geneva). Un oraş are nevoie de un mediu
înconjurător
rural, chiar dacă doar ca partener de
schimburi umane, eco-
nomice şi culturale, ca rezervă de resurse

STAT INDIVIDUAL SAU REGIONAL

ÎN LOC DE STAT NAŢIONAL

Adjectivul „naţional“ desemnează un

anumit tip de
stat în opoziţie cu alte două sisteme politice:
„statul mul-
tinaţional“ şi un stat mai mult imaginar decât
potenţial,
„statul universal“. Opoziţia dintre statul
naţional şi sta-
tul multinaţional este problematică. Ea se
bazează pe re-
prezentări învechite ale unor unităţi etnice
închise asupra
210 lor însele. Nu există câtuşi de puţin state
„uninaţionale“.
Există desigur state în care un grup etnic
domină. între
acestea şi statele multinaţionale clasice, de
exemplu Rusia
ori India, se pot evidehţia nenumărate forme
intermediare.
 CONCEPTUL DE KVLTURNATION...

devenită astăzi în mod formal „Naţiunile

Unite“), s-ar
putea folosi expresia de „state separate“,
sau „individuale“,
sau „regionale“.
Denumirile oficiale, mai cu seamă când
au fost defi-
nite juridic, sunt conservatoare. Ar exista
o posibilitate
de a menţine denumiri tradiţionale
supunându-le unei
reinterpretări implicite, care ar sfârşi prin
a rezulta din fo-
losirea lor efectivă. In locul unui sens
etnico-genealogic,
s-ar putea da termenului de „naţiune“ un
sens regional, geo-
grafic, cum se tindea odinioară, în Evul
Mediu. La Univer-
sitatea din Bologna, toţi studenţii „de
dincolo de munţi“,
adică veniţi de pe cealaltă parte a Alpilor
(francezi, brita-
nici, germani, slavi) erau puşi laolaltă sub
denumirea geo-
grafică explicit regională de „naţia
ultramontană“.
Spre deosebire de „naţiune“, „regiune“ nu
este un
concept definit în privinţa conţinutului său,
nici conotat
de o concepţie despre lume. Din punct de
vedere lexi-
 ELMAR HOLENSTEIN

calitate sau o combinaţie de calităţi

semnificative într-un
context practic sau ştiinţific.
Regionalizarea se poate baza şi pe
relaţii funcţionale.
In acest caz, se vor reuni ţinuturi care nu
sunt tocmai de
natură omogenă, dar pe care diversităţile
lor specifice le
predispun să se completeze reciproc.
Sistemele economice
şi ecologice oferă aici exemple clasice.
Mai mult decât o omogenitate
structurală oarecare,
acest gen de legături utilitare, aceste
relaţii funcţionale
sunt cele care pot face dintr-o regiune
sau un teritoriu al
unui singur deţinător baza unei
construcţii statale.
Vecinătatea e o condiţie la fel de
insuficientă şi de prisos
pentru o uniune statală ca toţi ceilalţi
factori zişi „de
bază“. Dar dintre toţi factorii, ea este
poate cel mai solid
şi cel mai oportun. Ca regulă generală,
depărtarea spaţială
rarefiază posibilităţile de contact, de
comunicare şi de co-
operare în domenii importante, chiar dacă
niciodată în
mod linear sau regulat. Necesitatea de a
 CONCEPTUL DE KVLTURNATION...

vieţii, cu atât mai greu va deveni să se

delimiteze abrupt
noi frontiere.
Mai există un lucru care pledează
pentru o definiţie re-
gională şi nu naţională a statelor
individuale: solul pe care
suntem stabiliţi, domiciliul şi principiul
teritorial (ius soit)
au devenit mai determinante pentru
cetăţenie decât prin-
cipiul ascendenţei, genealogia, sângele
care ne leagă de
strămoşi (ius sanguinii). In condiţiile de viaţă
actuale şi
date fiind responsabilităţile pe care şi le
asumă statul
 PARTEA A TREIA

CÂTEVA REMEDII
 Examinarea forţelor şi slăbiciunilor
naţionalismului ridică
destule probleme, iar textele pe care le-am
reprodus lasă nume-
roase aspecte în suspensie, ceea ce n-ar putea
fi de mirare. Trei
dintre ele ni se par cu deosebire interesante şi
presante: multi-
culturalismul, delimitarea teritoriului stato-
naţional (frontie-
rele) şi caracterul consimţământului care
trebuie să-i unească pe
concetăţeni sau pe conaţionali. Despre fiecare
dintre aceste pro-
bleme am reprodus câte un text care permite
evaluarea ei şi 217
schiţarea unei soluţii posibile.
Vor exista - există deja - state
multinaţionale şi multicultu-
rale; cum să se asigure coexistenţa lor şi
chiar permanenţa dife-
 CÂTEVA REMEDII

în mod special asupra posibilităţii de a stabili cum pot fi

prote-
jate eficient minorităţile culturale: printr-un sistem de
drepturi
sau altminteri? Ne dăm seama, chestiunea
multiculturalismu-
lui, care se referă la structura internă a statelor, pune în
evidenţă
acel aspect al naţionalismului care este
autodeterminarea.
Cum trebuie delimitate teritoriile? Pentru Barry Smith
şi
pentru Murray Rothbard, sursa efectelor dăunătoare ale
naţionalismului ţine în mare parte de chestiuni de
integritate
teritorială, adică de decupare de teritorii între naţiuni
sau state
rivale; vedem astfel că problema frontierelor şi cea a
con-
simţământului sunt legate. Chestiunea trebuie aşadar
reconsi-
derată, cu atât mai mult cu cât nu există vreun motiv
întemeiat
de a afirma că delimitările actuale sunt rodul şi expresia
unor
proceduri corecte.
Smith începe prin a examina diferitele tipuri de
obiecte
spaţiale şi de limite care le separă şi, într-un survol isto-
rico-geografic, arată cum s-au constituit entităţile
geometrice
care sunt statele. Apoi, el propune un principiu de
(re)decupare
 ------------------------ CÂTEVA REMEDII ----------------------------

Aceste două piste nu sunt evident singurele posibile

şi este
limpede că fundamentarea consimţământului, şi deci a
solida-
rităţii, pe însuşirea privată, cum face Rothbard, ar ridica
obiecţii
din partea tuturor autorilor studiilor precedente. Ambele
piste
au totuşi în comun o abordare care cere să se considere
frontie-
rele altfel decât se face în prezent şi care nu merge în
direcţia ce
se bucură de favorurile politice, şi anume, să reamintim
asta,
cea care constă în a considera frontierele statelor ca
indepen-
dente de limitele naţionale, într-un cuvânt, ca entităţi de
DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

MARKUS HALLER

Pe tot parcursul istoriei, membrii

minorităţilor cultu-
rale au fost victimele discriminării
instituţionale - şi încă
mai sunt. Asemeni altor cazuri de tratament
inegal indus
de normele sociale şi legale ale unei
comunităţii politice,
discriminarea care loveşte minorităţile
culturale pune
probleme de dreptate. Unii filozofi au avansat
ideea că 221
legătura dintre tratamentul administrat
acestor minorităţi
şi dreptate ar fi independentă de problema
discriminării
1
Cf. Multiculturalisme.
2
Cf. Multicultural Citizenship. A
Liberal Theory of Minority Rights.
-------------------------- MARKUS HALLER -----------------------------------

în termeni de dreptate. După el şi după

Yael Tamir1, au-
todeterminarea naţională este mai mult
decât o simplă
preferinţă politică: ea are drept
fundament drepturi cul-
turale a căror violare constituie o
nedreptate. Alţii merg
chiar până la a pretinde că anumite
grupuri culturale, cel
puţin, posedă un drept de
autoprezervare2.
Autorii care pun în discuţie această
abordare s-au legat
de presupoziţiile sale psihologice şi
antropologice3, pe de
o parte, iar pe de altă parte de
compatibilitatea sa cu indi-
vidualismul moral . Mă voi alătura lor
4

pentru
222 S fârşit, căaea subestimează
susţine că
şansele comunităţii politice de
a se acomoda cu interesele
culturale ale minorităţilor
(când o cetăţenie egală, şi prin
aceasta absenţa unei discri-
minări instituţionale, este
1
Cf. Liberal Nationalism.
2
De pildà, Darlene M. Johnston,
„Native Rights as Collective
Rights:
3
A Question
Cf. Jeremy of Group
Waldron, Self-
„Minority
Cultures and the Cosmopolitan
Alternative“.
4
Cf. Michael Harney, „Some
Confusions Concerning Collective
Rights“, $i Chandran Kukathas, „Are
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

In prima secţiune, expun mai întâi pe

scurt poziţia lui
Kymlicka cu privire la problema statutului
diferitelor
minorităţi culturale şi cu privire la
problema obiective-
lor servite de drepturile diferenţiate în
funcţie de gru-
puri. In secţiunea 2, mă aplec asupra
argumentelor
prezentate de Kymlicka în favoarea ideii
că drepturile
sunt o chestiune de dreptate. In secţiunea
3, susţin că di-
versitatea culturală are o valoare
intrinsecă - şi că pro-
movarea sa politică poate fi, ca atare, în
interesul
membrilor culturii majoritare, la fel ca şi
într-al mino-
rităţilor. In secţiunea 4, examinez două
exemple centrale
de interese culturale - autodeterminarea
politică şi ale-
gerea limbii folosite în administraţiile
1) când sunt în joc
interesele culturale,
evaluarea rezul-
tatului
2) cu toate deciziilor
acestea,politice
din
punctul de vedere al
interesului
personal bine înţeles,
existenţa anumitor
 MARKUS HALLER

3) aceste privilegii sunt întemeiate pe

interesul personal
şi pot fi justificate de mecanismele
politice de luare a
deciziei care beneficiază de aprobarea
generală.

Protejarea interesului minorităţilor

culturale, ne spune

1. MINORITĂŢILE CULTURALE ŞI DREPTURILE

DIFERENŢIATE ÎN FUNCŢIE DE GRUPURI

Există, în toate democraţiile

occidentale contempo-
rane, minorităţi care contrastează cu
majoritatea din cauza
unei limbi diferite, a unei moşteniri şi a
unor practici cul-
turale diferite,
putea iar uneori
stabili şi din cauza
o distincţie
între minorităţile naţionale - de
pildă, un popor autohton
care a supraveţuit
colonizării
sau cuceririi ori un popor
devenit minoritar ca
urmare a
unei confederări - şi grupurile
etnice - constituite din imi-
granţi voluntari care
împărtăşesc o limbă şi o
moştenire
culturală comune. Această
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

evaluăm revendicările de drepturi

diferenţiate în funcţie
de grupuri. In ceea ce le priveşte pe
acestea din urmă, se
cunosc două tipuri principale: în mod
tipic, minorităţile
naţionale revendică dreptul la autoguvernare,
în timp ce
grupurile „etnice“ pretind mai degrabă
drepturi polietnice -
şi anume un tratament particular specific
grupului, care
să faciliteze exercitarea practicilor sale
culturale. în plus,
Kymlicka zăboveşte asupra revendicărilor
de reprezen-
tare specială; însă, întrucât acestea nu
sunt caracteristice
minorităţilor culturale şi întrucât Kymlicka
le apără fără
tragere de inimă1, voi ignora această
chestiune.
Ce fel de protecţie sunt menite să
garanteze drepturile
diferenţiate în funcţie de grupuri? Crezul
central al lui
Kymlicka se rezumă astfel:

„Drepturile minorităţilor n-ar trebui să

îngăduie

2
 MARKUS HALLER

restricţii interne sau garantarea unor protecţii

externe? Dacă
drepturile diferenţiate în funcţie de
grupuri, în numele
solidarităţii comunitare, restrâng
libertatea membrilor,
ele impun ceea ce Kymlicka numeşte
restricţii interne. Să
ne gândim, de pildă, la obstacolele puse
în calea celor ce
vor să părăsească grupul sau la
administrarea unor
sancţiuni formale celor ce se abat de la
credinţele sau de
la stilul de viaţă acceptate. Dacă
drepturile diferenţiate
protejează grupul de efectele unor decizii
luate de comu-
nitatea politică mai largă în care el se
inserează,
226 sau în armată (înatunci
cazul ele
comunităţii sikh sau al evreilor
or-
todocşi) -, a anumitor
reglementări cu privire la
săptămâna
şi ziua de lucru (în cazul
evreilor ortodocşi - Sabatul şi al
musulmanilor - Ramadanul), a
anumitor norme vestimen-
tare în şcolile publice (în cazul
tinerelor musulmane); e) în
sfârşit, dreptul la
subvenţionarea publică a
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

drepturile diferenţiate, perspectiva

comunitariană elabo-
rată, de pildă, de Michael Sandei 1.
Comunitarienii susţin
că grupurile sau comunităţile au o
valoare primordială şi
în consecinţă independentă de beneficiile
pe care le oferă
membrilor lor: ele definesc într-adevăr în
mod irevocabil
sentimentul pe care îl au aceştia cu
privire la identitatea
lor personală. Kymlicka aderă fără
rezerve la argumentul
lui Ronald Dworkin: „...nici un individ nu
poate repune
în cauză concomitent toate aspectele
personalităţii sale“,
dar „ar fi foarte imprudent să conchidem
de aici că ar
exista, pentru fiecare persoană, o
asociere sau o legătură
atât de fundamentală încât nu ar putea
să se detaşeze de
ea pentru a o examina - lăsând totodată
intacte celelalte
aspecte ale personalităţii sale.“ Kymlicka 2

nu adoptă totuşi
postura individualistă care restânge
1
Cf. Liberalism and the
2Limits
„LiberalofCommunity“,
justice. citat in
3
Op. cit., p. 218, n. 29.
 MARKUS HAILER

„ochelari cu ajutorul cărora să se

identifice experienţele
valabile“ . Se poate privi astfel diferenţa
1

care îi separă de
nemembri pe membrii unei culturi
societale: aceştia
posedă, în materie de luare a deciziei, o
competenţă supe-
rioară (cel puţin virtual). Intr-adevăr, sunt
necesare anu-
mite informaţii şi anumite criterii pentru a
face, într-o
societate dată, alegeri bine chibzuite cu
privire la urmărirea
ţelurilor; informaţii şi criterii care nu sunt
disponibile
decât celor ce aparţin unei culturi
societale. Drept care
membrii, chiar dacă apartenenţa nu le-ar
lărgi
228 o istorie; însă adesea se evantaiul
deosebesc în mod fundamental
în
ceea ce priveşte problema
ţelurilor supreme ale vieţii“2.
In opinia lui Kymlicka,
culturile societale tind să fie
cul-
1
Ronald Dworkin, A Matter of
Principie, citat in Kymlicka, op.
cit.,2 p. 83.p. 92.
Ibid.,
3
Ibid., p. 80.
4
Ibid., p. 18.
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

Această teză aproximativă e

problematică: Kymlicka nu
explică, intr-adevăr, ce anume
caracterizează naţiunile ale
căror frontiere le depăşesc sau le domină
pe cele ale cul-
turilor societale. Dacă criteriul decisiv
este concentrarea
geografică, atunci este imposibil să existe
culturi societale
dispersate - de exemplu, cultura iudaică
din diaspora, ţiga-
nii şi alte culturi nomade. Teza sa
aproximativă l-ar putea
determina pe Kymlicka să supraestimeze
diferenţele care
separă anumite minorităţi naţionale şi
grupurile „etnice“.
Că indienii navajo constituie o cultură
societală mai mult
decât, de pildă, comunitatea poloneză din
Chicago sau

PRETINDE DREPTATEA DREPTURI

2.
DIFERENŢIATE ÎN FUNCŢIE DE
GRUPURI?

La această întrebare, Kymlicka

răspunde afirmativ.
Argumentul său este următorul. Valoarea
supremă a apar-
tenenţei la o cultură societală este
constituită de două
 MARKUS HALLER

Aceste două trăsături, „se poate

considera nu numai că
sunt coerente cu valorile liberale, ci şi că
le fac să câştige
teren“* 1. Acesta e primul pas al lui
Kymlicka. Al doilea
leagă dreptatea de valoarea particulară a
apartenenţei: ine-
galităţile în materie de apartenenţă
culturală sunt deza-
vantaje care compromit tratamentul egal
al tuturor
cetăţenilor de către instituţiile politice ale
comunităţii; în
plus, rectificarea inegalităţilor nealese -

a) Identitatea naţională
Identitatea naţională poate fi înţeleasă ca
ataşament
emoţional la o cultură societală.
2Ş0 cetătorii contemporani care
Cei mai
studiază chestiunea fac o dis-
tincţie între circumstanţele
sociale nealese, pe de o parte,
şi un angajament emoţional
subiectiv, pe de alta3.
Circumstanţele sociale includ
proprietăţile relaţionale care
îi leagă pe diferiţi indivizi ca
1
Ibid., p. 106.
2
John Rawls, Théorie de la justice, citat
in
3
Kymlicka,
Cf. [Link].
Kymlicka, cit.,cit.,
p. 109.
pp. 82-95;
Avishai Margalit şi Jospeh Raz,
„National Self-Determination“;
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

ancestrale, şi 2) vorbirea aceleiaşi limbi.

Angajamentul
emoţional este produs de: 1 ) identificarea
individului cu
cultura sa societală şi 2) convingerea sa
că este recunoscut,
prin apartenenţa la un grup deopotrivă
societal şi naţional,
ca un membru al acestei comunităţi
culturale. Se pare ast-
fel că identitatea naţională va fi
dobândită ca un efect se-
cundar gratuit - sau măcar fără un cost
semnificativ - al
faptului de a fi crescut în sânul unui grup
societal şi naţional.
Că identitatea naţională apare ca un efect
secundar al so-
cializării nu înseamnă câtuşi de puţin că e
imposibil să se
adopte o alta - în cazul, de pildă, al
imigraţilor; însă este
un proces dificil şi lent. Kymlicka rămâne
evaziv cu privire
la această chestiune. Dar cred că
desluşesc la el următoarea
sugestie: imigranţii din prima generaţie
se pot dovedi in-
capabili să adopte în întregime noua lor
cultură socială;
în schimb, descendenţii lor vor putea s-o
dobândească
mult mai uşor - însă, am putea
 MARKUS HALLER

grupurile culturale şi naţionale, acest fapt

afectează în mod
clar, într-o oarecare măsură, simţul pe
care-i au despre
identitatea lor personală - la fel cum
identificarea cu per-
soane, grupuri sau obiective contribuie în
general la felul
în care oamenii judecă problema de a şti
cine sunt.
Kymlicka, aşadar, trebuie să arate nu numai
că identita-
tea naţională afectează identitatea personală, ci şi că efec-
tul particular al celei dintâi asupra celei de-a doua nu poate
primi nici un substitut - că este de neînlocuit. Care este
efectul particular al identităţii naţionale?
Dacă e să-i cre-
dem pe Kymlicka, ultima conferă un simţ
sigur al iden-
tităţii personale de-a lungul timpului care,
fără aceasta,
ar fi inaccesibil. Argumentul său poate
primi următoarea
formulare informală:

[PI] Identitatea personală este în principal

afectată de
retroacţiunea socială: „Apartenenţa culturală are
un «pu-
ternic profil social», în sensul că afectează felul în
care

1
Kymlicka, op. cit., p. 89.
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

Argumentul este valid1. Dar sunt oare

adevărate premi-
sele? Prima este corectă şi nu cere nici o
apărare specială.
Cea de-a doua trebuie înţeleasă ca o
reformulare condensată
a imaginii identităţii naţionale date de
Kymlicka. A treia,
după părerea mea, este falsă. Cum o
apără Kymlicka? Mai
întâi, el foloseşte distincţia dintre
realizare şi apartenenţă
pentru a sugera că aceasta este în mod
intrinsec valabilă,
luând pe seama sa un argument avansat
de Margalit şi Raz:

„Faptul că există grupuri în care a

fi membru este o
chestiune de apartenenţă şi nu de
realizare le face adec-
vate rolului de focare primordiale de
1
Să luăm F = retroacţiunea
socială trăită a apartenenţei la o
cul-
tură societală; G = a avea un simţ al
identităţii naţionale; şi H = a avea
o identitate personală
intertemporală sigură.. Argumentul
ia atunci
următoarea formă:
2
Margalit şi Raz, „National Self-
Determination“, citat parţial in
Kymlicka, op. cit., p. 89 (sublinierea
 MARKUS HALLER

ajunge pentru a arăta că apartenenţa

este intrinsec vala-
bilă. Calitatea de membru al unui grup
poate fi sursa unor
sentimente durabile de inferioritate - în
special dacă gru-
pul respectiv este expus dispreţului
străinilor. Kymlicka
acceptă acest punct, fără însă a
recunoaşte în mod expli-
cit că valoarea apartenenţei este derivată
- i.e. este o
funcţie a beneficiilor apartenenţei
percepute de indivizi.
Calitatea de membru al unui grup poate fi
şi o sursă per-
sistentă de ruşine, când cineva îşi dă
seama că grupul căruia
îi aparţine are o istorie oribil de barbară.
Pentru a
2Ş4 sonală. Argumentele vălui con-
Kymlicka pot fi citite ca o
apărare
restrânsă a ideii conform căreia
este valabilă apartenenţa
la anumite culturi societate1. Problema
devine atunci aceea
1
Nu cred totuşi că W. Kymlicka
adoptă această poziţie modestă.
Poziţia mai puternică implică
bineînţeles că apartenenţa este
valabilă
per se; dar numai ea garantează că
valoarea apartenenţei este indepen-
dentă de beneficiile obţinute de
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

înţelege de răspunsul lui Kymlicka, să ne

reamintim că
grupurile culturale nu sunt comunităţi
strâns unite ai
căror membri împărtăşesc în masă
aceleaşi valori şi ace-
leaşi norme; şi că ele nu sunt definite de
un ansamblu de
instituţii politice. In sânul grupurilor
culturale, majorita-
tea membrilor nu se cunosc între ei.
Faptul de a aparţine
unui grup cultural şi naţional conferă un
statut distinct la
a cărui valoare membrii simt că se
raportează1. Acest sta-
tut este valorizat în măsura în care
membrii sunt capabili
să-şi modeleze viaţa publică sprijinindu-se
pe tradiţiile şi
convenţiile proprii culturii în cauză. Dacă
acesta e cazul,
ceea ce se poate numi auto -afirmare
culturală este o sursă
stabilă de mulţumire care favorizează, la
membrii grupului,
simţul propriei lor valori - şi care
contribuie în consecinţă
la constituirea unei identităţi personale
intertemporale
sigure şi independente de realizările
1
Cf. Yael Tamir, op. cit., pp. 71-73.
 MARKUS HALLER

oamenii sunt familiarizaţi cu diverse

aspecte ale unor di-
ferite culturi şi îşi trăiesc (sau sunt
capabili să-şi trăiască)
viaţa „într-un caleidoscop de culturi“ - 1

cum spune
Waldron expresia acestui eclectism
cultural în viaţa pu-
blică ar putea compensa pierderea
avantajelor obţinute
dintr-o modelare a vieţii publice care ar fi
conformă cu
moştenirea culturală mai restrânsă
primită de fiecare in-
divid. Trăind într-un mediu „modelat de
tehnologie şi de
comerţ; de imperialismul economic,
religios şi politic, pre-
cum şi de descendenţii săi; de migraţiile
în256 zatemasă şi
-, autoafirmarea de
culturală dis-
trebuie să fie considerată mai
degrabă drept un mijloc printre
altele de a favoriza o iden-
titate personală sigură.
A doua mea obiecţie este
următoarea: autoafirmarea
culturală nu e deloc o sursă stabilă de
mulţ[Link] este
să fii recunoscut ca membru al
unui grup cultural în mod
1
W
aldron,
op. cit.,
p. 99.
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURAL1SM

mult sau mai puţin eterogene, cum sunt

cartierele, între-
prinderile, corporaţiile profesionale sau
academice, clubu-
rile, Bisericile şi aşa mai departe.
Importanţa apartenenţei
culturale nu este aproape niciodată trăită
în afara unor
asemenea subgrupuri. Acestea pot să
acorde o valoare mai
mult sau mai puţin înaltă istoriei comune
şi limbii ma-
terne împărtăşite. In sânul acestor
subgrupuri, numai
apartenenţa la cultura societală nu e de-
ajuns pentru o re-
troacţiune socială satisfăcătoare - deşi, în
anumite subgru-
puri, apartenenţa la cultura societală
poate fi necesară sau
cel puţin favorabilă unui tratament
prevenitor şi respec-
tuos. Mai mult chiar, este probabil ca
apartenenţa la o cul-
tură societală să primească o valoare
proporţională cu
realizarea conformă cu criteriile specifice
ale grupului.
E uşor de observat că pretutindeni unde
apartenenţei la
o cultură societală i se atribuie o valoare,
ea se înscrie în
contexte în care realizarea este
 MARKUS HALLER

înainte de a încheia această discutare a

identităţii
naţionale, o observaţie trebuie făcută în
legătură cu teza
pe care o avansează Kymlicka şi conform
căreia identita-
tea naţională face posibile alegerile
individuale înzestrate
cu sens. Kymlicka scrie:

„Faptul că o linie de conduită are sau nu un

sens pen-
tru noi depinde de problema de a şti dacă şi cum
limba
noastră ne face atenţi la raţiunea acestei
activităţi. Iar
modul în care limba noastră ne face atenţi la
aceste acti-
vităţi este modelat de «tradiţiile şi convenţiile»
noastre,
258 loare unor scopuri şi unor fapte?
Răspunsul nu este evident.
Dar cercetarea experimentală2,
la fel ca şi analiza concep-
tuală3, sugerează în mod
limpede că nu acesta e cazul.
La
fel în ceea ce priveşte teza
relativistă conform căreia
istoria
1
Op. cit., p. 83 (sublinierile mele).
2
Cf. Steven Pinker, The Language
3
Cf. Gottfried Seebass, Das
Problem von Sprache und
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

în. citatul de mai sus, expresiile

„depinde“ cu „este într-o oa-
recare măsură influenţat“ şi „este
modelat de“ cu „are mult
de-a face cu“ - sau alte formulări similare.
Kymlicka pre-
zintă înţelegerea istoriilor culturale ca o
precondiţie a
judecăţilor inteligente cu privire la modul
de a ne trăi viaţa;
dar de ce să nu o conceapă mai degarbă
ca pur şi simplu
utilă pentru aceste judecăţi? Fiindcă
această poziţie mai mo-

b) Dreptul la cultură
După Kymlicka, „a fi liber implică
efectuarea unor ale-
geri între diverse opţiuni, iar cultura
noastră societală nu 2

se mărgineşte să furnizeze aceste

opţiuni, ci le şi conferă
un sens în ochii noştri“1. Expresia „sens“
se referă exact la
beneficiile particulare ce se obţin din
autoafirmarea cultu-
rală şi naţională. Or, trebuie să ne
amintim, Kymlicka ad-
mite că apartenenţa nealeasă poate fi
sursa unor sentimente
durabile de inferioritate - când
1
Op. cit., p. 83.
 MARKUS HALLER

instituţionale care împiedică

autoafirmarea culturală a mi-
norităţilor şi conduc astfel la o
retroacţiune socială ostilă
membrilor culturilor minoritare. Ipoteza
sa principală este
că acestea din urmă sunt dezavantajate
chiar şi când ocro-
tirea drepturilor individuale şi egalitatea
oportunităţilor
economice sunt asigurate pentru toată
lumea:

„Deciziile guvernamentale referitoare la limbă,

fron-
tierele interioare, vacanţele publice şi simbolurile
de stat
implică inevitabil recunoaşterea, satisfacerea şi
apărarea
nevoilor şi a identităţilor unor grupuri etnice şi
240 ca indivizii să fie capabili să
descopere şi să valorizeze sco-
puri, iar în cele din urmă să
efectueze alegeri înţelepte,
atunci numai egala cetăţenie,
de una singură, nu ajunge
pentru a proteja libertatea
individuală a celor ce aparţin
unor culturi minoritare. Prin
urmare, „inegalităţi cultu-
rale“ pot coexista cu egala
1

O
p.
ci
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURAL! SM

trebuie examinate din punctul de vedere

al dreptăţii. De aici
decurge teza conform căreia există un
drept la cultură, care
trebuie protejat de drepturi diferenţiate în
funcţie de gru-
puri. Cu excepţia câtorva nuanţe minore,
acesta este argu-
mentul pus în evidenţă nu numai de
Kymlicka, ci şi de
Tamir1. Dar el conţine o premisă falsă:
apartenenţa la o cul-
tură societală este indispensabilă
posesiei unei identităţi per-
sonale sigure. Ca atare, argumentul
eşuează. Dacă s-ar dovedi
că apartenenţa la o cultură societală este
o condiţie suficientă
a dezvoltării şi a persistenţei unei
identităţi personale sigure,
argumentul lui Kymlicka ar fi în cel mai
bun caz incomplet.
El ar mai trebui încă să aducă dovada că
apartenenţa la o cul-

3. INTERESE CULTURALE
VS REVENDICĂRI DE
DREPTATE

In măsura în care aranjamentele legale

special menite
1
Cf. Liberal Nationalism, pp. 73-77.
 MARKUS HALLER

ie. privilegiile minoritare - nu sunt decât

protecţii externe
şi nu restricţii interne, ele pot fi dezirabile
chiar dacă nu
sunt exigenţe de dreptate. Ele pot fi
văzute şi ca un mijloc
de a permite membrilor grupurilor
minoritare să aleagă
modul de viaţă caracteristic culturii lor
sau cel puţin să
îndepărteze câteva obstacole care i-ar
putea împiedica să-şi
păstreze practicile culturale. Privilegiile
minoritare pot fi
extensive, ca în cazul autodeterminării
politice locale, sau
chiar finale, ca în cazul unui aranjament
caveat emptor -
garantând secesiunea - când îşi încetează
existenţa la adoptarea locală a limbii toate
minoritare în şcolile şi
admi-
nistraţiile publice.
Spre deosebire de drepturile
diferenţiate în funcţie de
grupuri, privilegiile minoritare
sunt întemeiate exclusiv
pe interesul personal. Dat
fiind că ele afectează în
mod
inegal statutul - şi chiar
puterea - unor indivizi
diferiţi,
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

hotărârile privitoare la întinderea puterii

prerogative a gu-
vernului şi chiar la măsluirea electorală şi
stabilirea agen-
dei politice - toate, lucruri care afectează
în mod inegal
statutul şi/sau puterea unor indivizi
diferiţi fără însă a de-
termina în mod necesar un tratament
inegal. Discursul
asupra dreptăţii înfloreşte dintr-un alt
motiv, şi anume
observaţia, corectă, că minorităţile sunt
dezavantajate în
negocierile politice deoarece nu au nici o
greutate faţă de
majorităţi. Dar întrebarea crucială e
următoarea: acest
dezavantaj este nedrept? Dacă
argumentul precedent e
solid, răspunsul trebuie să fie negativ,
atât timp cât cetăţenia
egală e acordată tuturor.
In plus, interesele culturale nu trebuie
să divizeze mi-
noritatea şi majoritatea în două grupuri
de interese anta-
goniste. Membrii culturii majoritare pot fi
convinşi că
privilegiile minoritare sunt la fel de
benefice pentru ei
ca şi pentru membrii culturii minoritare.
Acesta poate fi
 MARKUS HALLER

Distorsiunile la care este supusă egala

cetăţenie, într-adevăr,
pun în mod vădit probleme de dreptate.
(Relativiştii cul-
turali vor protesta, desigur, dar nu voi
considera asta drept
o obiecţie serioasă* 1.)
Participarea la practici culturale este
un scop în sine.
Acest lucru nu implică nici o poziţie
specifică referitoare
la valoarea lor. Cum se poate descoperi
care este aceasta?
Pentru a valoriza scopuri e nevoie de o
perioadă de uce-
nicie. Mai întâi se învaţă o serie de lucruri
cu privire la
ceea ce merită a fi urmărit, contemplat
sau doar consu-
mat graţie procesului nerelativistă
Antropologia de socializare. Mai
sugerează că
particularităţile
diferitelor culturi sunt
modalităţi alternative de a
răspunde condiţiei umane
comune care au evoluat în
circumstanţe variate' şi
schimbătoare - printre care
1
Pentru argumente contra
relativismului cultural, cf. Elvin
Hatch,
Culture and Morality. The Relativity of
Values in Anthropology, Donald
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

în termeni de resurse şi de riscuri. Ca

atare, oamenii op-
tează de obicei pentru schimbări
marginale treptate mai
curând decât pentru o răsturnare în bloc a
modurilor de
viaţă familiare. Iată ce explică, măcar în
parte, de ce
evoluţia culturală pare să depindă foarte
mult de drumul
deja parcurs. Dacă acest tablou este în
mare corect, atunci
e puţin probabil ca un grup cultural
(omogen) să facă dis-
ponibile scopuri care ar cere ca adaptarea
membrilor gru-
pului la circumstanţe schimbătoare să se
îndepărteze în
mod radical de schimbarea marginală
treptată. Cred că e
improbabil ca tradiţia culinară franceză să
fi putut inventa
ea însăşi rulourile de primăvară, ca
tradiţia muzicală eu-
ropeană să fi putut inventa ea însăşi
jazzul sau culturile
nomadice să fi putut inventa ştiinţa. Dacă
asta e ceva prea
speculativ pentru a vă fi pe plac,
imaginaţi-vă pur şi sim-
plu că nimic din toate acestea nu s-a
întâmplat. Vreau să
insist asupra următorului aspect:
 MARKUS HALLER

un drept cultural1. în loc să facă apel la

simţul nostru de
dreptate, el invocă interesul personal
luminat.
Trebuie să menţionez încă un motiv
avansat întru
susţinerea culturilor minoritare. Tamir ne
reaminteşte cu
îndreptăţire că dacă guvernele
subvenţionează practicile
culturale, minorităţile contribuabile (care
cuprind mino-
rităţile naţionale şi grupurile „etnice“, precum
şi subgru-
purile culturale tinere) ar trebui să-şi poată
primi partea
lor din cheltuielile culturale în numele
dreptăţii. întrucât
experienţa arată că subvenţiile sunt adesea
alocate cultu-
rii majoritare în detrimentul culturilor
minoritare, Tamir
propune un sistem constând în „distribuirea
unui număr
egal de bonuri culturale fiecărui cetăţean“
care „să le per-
mită indivizilor să-şi acorde consumul cultural
cu prefe-
rinţele lor“2. Rămâne deschisă totuşi
problema de a şti în
1
Op. cit., p. 122.
2
Liberal Nationalism, p. 54.
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURAL!SM

In secţiunea care urmează voi examina

două preo-
cupări centrale ale minorităţilor culturale:
autodetermi-
narea culturală şi naţională şi alegerea
unei limbi în
administraţiile publice şi în şcoli. Acestor
preocupări
Kymlicka pretinde că trebuie să li se

4. AUTODETERMINAREA NAŢIONALĂ
ŞI ALEGEREA UNEI LIMBI

a) Autodeterminarea naţională
întrebarea pentru care sloganul
autodeterminării
naţionale constituie un răspuns este
destul de simplă: cine
trebuie inclus într-o comunitate politică
particulară aşa
cum este ea definită de instituţiile sale?
Urmându-i pe
Kymlicka şi Tamir, aş susţine că în
comunităţile politice
se încadrează statele suverane, precum şi
subunităţile lo-
cale autonome ale statelor federale.
Dorinţa de autodeter-
minare naţională nu este neapărat
dorinţa de a avea
propriul stat-naţiune suveran - chiar dacă,
în realitate,
 MARKUS HAILER

culturale. Kymlicka remarcă faptul că

subiecţii dreptăţii
sunt indivizii pur şi simplu, în timp ce
comunităţile poli-
tice nu-i consideră subiecţi ai dreptăţii
decât pe membrii
lor - în mod tipic, cetăţenii. Ce justificare
se poate aduce
excluderii din, sau imigraţiei restrânse în
comunităţile po-
litice? Kymlicka observă corect că în
acest caz nici o jus-
tificare nu poate fi derivată din ipoteza
unei egalităţi
fundamentale între toate persoanele* 1. In
consecinţă, el se
orientează spre un argument întemeiat
pe parţialitate şi
asumând înrădăcinarea oamenilor în
comunităţile separate.“2 lor cul-

Acest argument se
bazează pe o premisă
ascunsă con-
form căreia, bineînţeles,
imigraţia poate constitui o
ame-
ninţare pentru grupul
cultural majoritar. Dar dacă
1
Cf. şi Joesph H. Carens, „Aliens
and Citizens: The Case for
Open
2 Borders“.
Op. cit., p. 125.
 DREPTATE PENTRU MULTICU1TURALISM

sau între Catalonia şi Andaluzia. Ar

trebuie de asemenea să
se restrângă libertatea de mişcare în
sânul comunităţilor po-
litice eterogene din punct de vedere
cultural. Dar să consi-
derăm că protecţia apartenenţei culturale
este o chestiune
de interes politic mai degrabă decât de
dreptate. Politica mi-
gratorie poate atunci să fie supusă
aceluiaşi tratament ca pri-
vilegiile minoritare: membrii unei
comunităţi politice pot
duce politica migraţionistă care le
promovează cel mai bine
interesele, iar dacă procedurile de luare a
deciziilor colective
sunt legale, rezultatele nu sunt nici
drepte, nici nedrepte1.
Situarea politicii de imigraţie la nivelul
intereselor po-
litice nu rezolvă desigur problema de a şti
cine trebuie in-
clus în comunitate. Am putea vrea să
ştim, mai întâi, ce
anume justifică întemeierea unei
comunităţi politice se-
1
Dreptatea joacă un rol când
beneficiile politicilor de imigraţie
trebuie să fie distribuite între
membrii comunităţii politice, cf. Jon
Elster, Local Justice. How Institutions
 MARKUS HALLER

din urmă au fost stabilite şi sunt păstrate

dintr-o diversi-
tate de interese politice şi economice şi
că ele sunt întot-
deauna sprijinite de forţă. Că efortul de
căutare a unei
justificări trebuie înlocuit cu examinarea
mai minuţioasă
a condiţiilor care favorizează relaţiile
interpersonale de-
zirabile în sânul comunităţii politice este
un fapt în spri-
jinul căruia există un considerent
suplimentar. Jurisdicţia
unei comunităţi politice se opreşte
întotdeauna la locui-
torii unui anumit teritoriu. Prin urmare,
orice argument
pretinzând să justifice constituirea unei
comunităţidrepturile individuale şi poli-
egalitatea oportunităţilor
econo-
mice. Pentru a stabili
asemenea relaţii, membrii
unei co-
munităţi politice trebuie a)
să împărtăşească anumite
convenţii şi b) să fie
predispuşi la încredere
reciprocă. Să
examinăm mai întâi
convenţiile. Respectarea
reciprocă a
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

Convenţiile stabilesc reguli de

comportament. Ele arată ce
trebuie luat drept amical sau drept ostil,
cum trebuie ono-
rat statutul, cum trebuie folosit limbajul
pentru realizarea
unor scopuri diverse etc. In general,
convenţiile garantează
că oamenii ştiu cum să codifice şi să
decodifice informaţia.
Convenţiile care persistă de-a lungul
multor generaţii sunt
tradiţii. Iar în grupurile culturale, tradiţiile
sunt relativ
omogene. Ca atare, dacă drepturile
individuale trebuie
într-adevăr să se bucure de recunoaştere,
grupurile culturale
sunt probabil cele mai potrivite pentru a
garanta că dreptu-
rile nu sunt concepute ca simple
constrângeri legale, ci ca
reguli de comportament ale căror
beneficii survin, într-o
mare măsură, în mod independent de
codificarea legală.
Pentru a fi dispuşi să-şi acorde o
încredere reciprocă,
oamenii trebuie să fie în măsură să
ajungă la estimări fia-
1
Brian Barry, „Self-Government
Revisited“, in Brian Barry,
Democracy and Power. Essays in Political
 MARKUS HALLER

indivizilor, printre altele, să încredinţeze

altora urmărirea
intereselor lor când controlul strict al
propriilor acţiuni le
impune un cost prohibitiv. Beneficiile
economice sunt des-
tul de evidente . Dar asta nu e tot. într-o
1

anumită măsură,
agenţii statului au şi ei nevoie de
încredere. Când crearea
unor oportunităţi economice egale
impune transferuri de
bogăţie, oamenii n-ar colabora în nici un
caz cu agenţi ai
statului nedemni de încredere. Fireşte, nu
este suficient, pen-
tru a estima măsura încrederii de care e
demn cineva, să ştii
că aparţine aceluiaşi grup cultural ca şi
tine -
tenenţa există este unticăloşi
culturală
criteriu plauzibil de
apartenenţă
la o comunitate politică. Ea
nu sugerează că aceasta
din
urmă poate fi redefinită.
Autodeterminarea culturală
este
mai degrabă o plauzibilă
opţiune implicită decât un
sim-
1
Cf. James S. Coleman, Foundations of Social The
8.
 DREPTATE PENTRU MULTI CULTURALISM

b) Alegerea unei limbi în şcolile

şi în administraţiile publice
Când drepturile individuale sunt
protejate, oamenii
pot vorbi limba sau limbile pe care le
doresc. în adminis-
traţiile publice şi în şcoli, nu se poate
evita luarea unor
decizii cu privire la limba sau limbile ce
vor fi folosite. Mi
se pare destul de indiscutabil faptul că
nişte cetăţeni care
nu pot comunica în limba folosită în
administraţiile pu-
blice au dreptul la asistenţă. Când o
limbă minoritară este
idiomul comun local, ne putem întreba
dacă dreptatea re-
clamă ca limba minoritară să fie utilizată
în administraţiile
publice şi în şcolile locale. Kymlicka crede
că da, în pri-
mul rând fiindcă „statul nu poate evita să
acorde un sta-
tut definitiv, parţial cel puţin, unei culturi
atunci când
hotărăşte ce limbă va fi folosită în şcolile
publice sau în
serviciile de stat“ ; în al doilea rând,
1

pentru a repeta con-

cluzia argumentului general al lui
1

2
 MARKUS HALLER

de grupuri, de a-ţi vedea propria limbă

folosită în admi-
nistraţiile publice şi în şcoli. In primul
rând, legătura din-
tre limbă şi cultură ar putea fi mult mai
slabă decât crede
Kymlicka. Benedict Anderson ne
aminteşte astfel că „e
întotdeauna o greşeală să se trateze
limbile aşa cum o fac
unii ideologi naţionalişti - ca embleme ale
naţionalităţii,
asemeni drapelelor, costumelor,
dansurilor folclorice şi
aşa mai departe“1. Adoptarea limbii
coloniştilor - engleza
în Ghana - sau a unei limbi recent
apărute - indoneziana
bahasa în Indonezia remarcă Anderson,
„Chiar dacă am considera
pluralismul cultural ca un
bun fără amestec, limba ca
esenţială pentru perenitatea
identităţii şi minorităţile etnice
ca având nevoie, pentru
a fi în măsură să se cunoască
B. Anderson, Imagined
1

Communities. Reflections
on the
2 Origin
Op. cit., p. 123. Prin urmare,
Anderson consideră Elveţia ca o
naţiune, în timp ce Kymlicka e de
părere
3
Johncă Language,
ea cuprinde
Edwards, o plurali-
Society and Identity, p. 137.
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

Concluzia sceptică a lui Edwards nu se

aplică în mod ne-
cesar împrejurărilor în care minorităţile
sunt majorităţi lo-
cale. In astfel de împrejurări, este
atribuirea unor drepturi
lingvistice îndreptăţită? Ar trebui să se
traseze frontierele
unităţilor politice locale în aşa fel încât
minorităţile să for-
meze majorităţi locale. Dar pentru a face
asta, trebuie de
bună seamă să se recunoască în prealabil
anumite drepturi
minoritare. Şi dacă e suficient a fi o
majoritate locală pentru
a revendica drepturi, o minoritate din
interiorul majorităţii
locale ar putea reitera revendicarea şi
aşa mai departe. E greu
de conceput cum ar putea drepturile
lingvistice să de-
pindă de fapte atât de maleabile ca „a fi
o majoritate locală“.
Oricum ar sta lucrurile, pare rezonabil
să se încredinţeze
politica lingvistică unităţilor politice
locale. Kymlicka
examinează această teză modestă:

„Deciziile cu privire la limba din învăţământ şi

din
serviciile publice, s-ar putea susţine, ar trebui să
 ■
-------------------------- MARKUS HALLER -----------------------------------

sunt unităţile politice pertinente? La ce nivel al

guver-
nului ar trebui să ia astfel de decizii?“1

Deosebirea dintre poziţia mea şi cea a

lui Kymlicka
este că acesta din urmă crede că asemenea
chestiuni re-
clamă un răspuns principial - ceea ce eu nu
cred, deoa-
rece nu pot să văd cum ar putea fi justificată
stabilirea
unor comunităţi politice separate, dacă nu
prin interese
politice. Dar, încă o dată, cred că există
motive înteme-
iate, chiar şi pentru membrii culturii
majoritare, de a
apăra privilegiile minoritare în materie de
folosire a lim-
bii. Primul motiv este preocuparea pentru
diversitate
culturală. In plus, există motive practice.
Adoptarea lim-
bii majorităţii locale în administraţiile publice
şi în şcoli
este poate cel mai bun compromis posibil
între grupuri
lingvistice care se preocupă şi de eficacitatea
adminis-
traţiei publice. Ocrotirea unei limbi minoritare
1
Op. cit., p. 112.
 DREPTATE PENTRU MULT1CULTURAL1SM

să se înfiinţeze colegii pentru profesori 1.

Nu e prea sur-
prinzător faptul că profesori însărcinaţi să
predea într-o
limbă ce le era străină, ca şi elevilor, au
ajuns curând să
„se opună folosirii acestei limbi ca mijloc
de învăţământ
în cazurile în care acest lucru nu putea fi
profitabil“. întru-
cât cadrele didactice şi elevii sau
studenţii erau lipsiţi de
motivaţia suficientă folosirii irlandezei în
şcoală, „siste-
mul nu s-a susţinut de la sine“:
standardele academice erau
slabe „deopotrivă în termeni de calitate a
învăţământului
şi de competenţă a elevilor“. Câteva
decenii mai târziu,
„ideea că folosirea irlandezei ca mijloc de
învăţământ nu
era în mod invariabil productivă a început
să fie tot mai
mult acceptată“. Astăzi, când irlandeza
încă mai este stu-
diată, e doar ca a doua limbă. Este
rezonabil să conjecturăm
că opţiunile cu privire la limba de predare
în şcoli care
contrariază interesele majorităţilor locale
1
Cf. Language, Society and Identity, pp. 56-57
 MARKUS HALLER

măsură să aleagă şcoala cea mai potrivită

cu aşteptările lor.
In acest caz, anumite şcoli vor răspunde
unor cereri va-
riate - cuprinzând alegerea limbii de
predare şi alte dezi-
derate culturale - sau vor fi create pentru
a le satisface,
întrucât există raţiuni pedagogice
excelente în favoarea
unui asemenea sistem şcolar1, interesul
minorităţilor de
a beneficia de şcoli cu predare în limba
lor ar putea fi
susţinut de grupul cultural majoritar -
chiar dacă din
raţiuni diferite.
Kymlicka atrage atenţia asupra unei
îngrijorări justifi-
cate:
258 puterea
străine pentrupolitică de care declinul
a contracara se bucură
grupului lor cultural:

„Ca marcă a identităţii, limba are

o mare importanţă,
însă istoria arată că-schimbările de
limbă sunt regula, nu
excepţia [...]. E adevărat că
adoptarea unei perspective
1
Cf. John E. Chubb $i Terry M.
Moe, Politics, Markets, and
America’s Schools; Mary Anne Raywid,
„The
2 Mounting
Edwards, Case
op. cit., cap. 3. for
 DREPTATE PENTRU MULTICULTURALISM

[...] că schimbarea şi tranziţia sunt, pentru cea

mai mare
parte a oamenilor, realităţi sociale. Alternativa e
o
situaţie statică pe care puţini sunt pregătiţi s-o
accepte.
Schimbarea, fireşte, nu e întotdeauna binevenită.
Ajustările efectuate în vederea unui progres
perceput nu
sunt lipsite de costuri, dar de obicei acestea sunt
inferioare
celor pe care le-ar impune absenţa
schimbării.“1

Am încercat să arăt că luarea în

considerare a interese-
lor culturale ale minorităţilor este deseori
în interesul lu-

5. CONCLUZIE

Am susţinut că ataşamentele culturale

sunt impor-
tante, dar nu justifică atribuirea de
drepturi diferenţiate
în funcţie de grupuri minorităţilor
culturale. Există mo-
tive îndreptăţite, dar nu o datorie, de a
acorda anumite
privilegii membrilor grupurilor culturale
minoritare.
A invoca dreptatea pentru a apăra
1
Ibid., pp. 96-97 (sublinierea mea).
 MARKUS HALLER

De-a lungul întregii discuţii, am presupus

că toţi membrii
unei comunităţi politice multiculturale se
bucură de egala
cetăţenie şi că numai privilegiile
minoritare care respectă
drepturile individuale şi egalitatea
oportunităţilor econo-
mice meritau atenţia noastră.
Dacă e deplasat să se invoce dreptatea
pentru apărarea
multiculturalismului, de ce această
strategie atrage atâţia
filozofi? Unul dintre motive este, cred, că
e greu să se ac-
cepte că anumite decizii sociale
importante - în legătură,
de exemplu, cu apartenenţa la
comunităţile politice - nu
pot fi discutate în termeni de

1
Aş vrea să le mulţumesc lui
Kevin Mulligan şi lui Bernard
Baertschi pentru comentariile lor
GEOMETRIA COGNITIVĂ A RĂZBOIULUI

BARRY SMITH

INTRODUCERE

După cum a observat Aristotel,

rădăcinile politicii se
află în prietenie, deci în proximitate şi în
accesibilitate.
Conform acestei observaţii, există o
tendinţă, atât la indi-
vizi, cât şi în grupuri, de a căuta să se
stabilească regiuni
continue de „acasă“ cu formă mai mult
sau mai puţin cir-
culară. Regiunile continue şi, în mare,
circulare sunt, în
plus, mai uşor de apărat contra
incursiunilor din exterior:
când continuitatea este ruptă de o
invazie, se iau măsuri în
consecinţă pentru reconstituirea unui
 BARRY SMITH

cu scopul de a ocupa în exclusivitate un

singur teritoriu
continuu: nu numai că există societăţi
multiculturale şi
multietnice prospere şi trainice, în care
există o suprapu-
nere şi un amestec sistematice de grupuri
distincte într-o
singură regiune, dar există de asemeni -
şi de fapt mult
mai des decât ne închipuim - naţiuni
necontigue (ca
Statele Unite) al căror teritoriu pe care îşi
exercită suve-
ranitatea este împărţit în mai multe părţi
separate de către
alte naţiuni suverane.
Totuşi, unele urme ale dorinţei de
control exclusiv per-
sistă. Ele pot rămâne latente pentru
perioade îndelungate
fără a se exprima prin acţiuni. Aceste
urme sunt în plus
stimulate de forţa anumitor tehnici
retorice folosite de ve-
teranii tribului, de istorici, poeţi şi lideri
religioşi - ele
fiindu-le de altfel, reciproc, şi
precondiţiile. Aceste teh-
nici sunt ilustrate în fraze ca „Destinée
naturelle“, „From
sea to shiningsea“, JDeutschland ist unteilbarF etc., care
au
--------- GEOMETRIA COGNITIVA A RĂZBOIULUI -------------

(Serbia nu trebuia să piardă controlul

asupra regiunii
Kosovo, unde a avut loc marea bătălie de
la... etc.).
Asemenea mijloace retorice îşi au
contrapartea în ex-
presii ca „entitatea palestiniană“, „statul-
rămăşiţă al celor
şase districte“, inventate pentru a
diminua importanţa re-
vendicărilor de suveranitate din partea
altor grupuri, de-
favorizate. Aceste expresii se referă la
dimensiunea de
geometrie cognitivă ca la un factor crucial
până acum ne-
glijat în etiologia războaielor, precum şi la
tendinţa lide-
rilor grupurilor naţionale sau etnice şi a
propagandiştilor
războiului de a revendica în numele
poporului lor drep-
turi asupra unor teritorii având geometria
dorită. In mod
analog, liderii grupurilor stabilite pe
teritorii determinate
asimilează tentativele făcute pentru a-i
priva de controlul
fragmentelor - chiar periferice - ale
teritoriilor lor cu o
„balcanizare“, o „dezmembrare“, o
1
Sublinierea noastră.
 BARRY SMITH

că sunt urmaşii degeneraţi ai marilor şi iluştrilor

lor
strămoşi? Vom abandona oare, fără măcar un
protest
naţional, moştenirea unei Irlande Unite ce ne-a
fost
transmisă de-a lungul a veacuri de persecuţie şi
de
vărsare de sânge? Suntem oare atât de
nepăsători la
amintirea străbunilor noştri încât să îngăduim să
fie
incluse în noi hotare şi rupte de Patrie ultimele
sălaşuri
ale Sfântului Patrick şi ale Sfintei Bridgit, locul
care i-a
fost cel mai scump de pe Pământ marelui Sfânt
Columbcille şi reşedinţa primatului Irlandei? într-o
asemenea eventualitate, ce batjocură ar fi să se
mai„luptători
264 pentru libertate“ să-şivor-
dea viaţa pentru cauza
instaurării unor frontiere având
aspectul dorit. Aceste mij-
loace apelează de bună seamă
la pulsiuni profund
înrădăcinate în membrii
grupurilor în direcţia cărora
sunt
îndreptate. Cu toate acestea,
fenomenul în discuţie pare
a fi în primul rând o chestiune
culturală mai degrabă decât
biologică (hard-wired.); el pare a fi
--------- GEOMETRIA COGNITIVĂ A RĂZBOIULUI -------------

astăzi, fără dimensiunea militară, dovadă

Quebecul şi
Irlanda. Ceea ce se doreşte în aceste
două cazuri nu este
un teritoriu ce poate fi apărat, ci mai
degrabă un terito-
riu în care un anumit grup poate să
exprime particula-
rităţile culturii sale şi, în paralel, să se
bucure de avantajele
şi de controlul pe care le oferă o
democraţie. Aceeaşi
dorinţă a avantajelor democraţiei a fost
ilustrată de „forma
bizară“ a frontierelor pe care britanicii le-
au trasat la se-

PREISTORIA

Dacă examinăm ceea ce ştim despre

primele aşezări
omeneşti, observăm următoarele modele.
Grupurile şi re-
giunile pe care le ocupă arată o tendinţă
de expansiune
până în momentul în care întâlnesc
obstacole fizice, cum
ar fi ţărmurile, sau rezistenţa unei
expansiuni similare şi
opuse a unor grupuri vecine. Se observă
atunci ajustări re-
ciproce foarte asemănătoare celor pe
care le fac în mod
 BARRY SMITH

al altor forme de cooperare. Un grup nou

şi mai mare
rezultă din unirea unor grupuri mai mici
(din nou, reto-
rica publică de care fac uz poeţii şi alţi
depozitari ai me-
moriei grupului poate să favorizeze o
asemenea uniune
sau, dimpotrivă, să o descurajeze).
O împărţire în subgrupuri, încercând să
stabilească te-
ritorii noi şi separate în alte regiuni, poate
de asemenea
avea loc (este ceea ce s-a produs în
colonizarea continen-
tului american). împărţirea în subgrupuri
poate să survină
şi în mod involuntar, de pildă din cauza
unei catastrofe
6£> naturale sau a unei cuceriri ducând la
aservirea sau la aglo-
merarea unor teritorii feudale în
constelaţii mai vaste de
putere politică.
Cum procesul de expansiune şi de
împărţire are loc din
toate părţile - iar presiunea asupra
resurselor creată de
creşterea populaţiei nu e motivul cel mai
neînsemnat -,
grupurile se dispersează şi se amestecă
între ele în diverse
moduri. Dar amestecul nu e neapărat experimentat ca atare.
--------- GEOMETRIA COGNITIVĂ A RĂZBOIULUI -------------

ROLUL FRONTIERELOR

Să subliniem că probabilitatea
îndeplinirii condiţiei (II)
creşte odată cu dezvoltarea mijloacelor
moderne de comu-
nicaţie şi cu răspândirea instituţiilor
democratice. Astfel, în
epoca aglomerării unor teritorii feudale
sub tutela unui sin-
gur senior la începuturile Europei
moderne, această aglo-
merare nu a provocat nici o experienţă de
amestec şi deci
nici o „minoritate“. Abia odată cu
dezvoltarea concepţiei
moderne despre statul-naţiune a început
să se facă simţită
această problemă. Un grup de locuitori ai
unei insule poate,
de pildă, în lumina acestei concepţii
moderne, să înceapă să
conceapă insula în totalitatea ei ca fiind
căminul său natu-
ral şi legitim; el începe atunci să-i
perceapă pe membrii unui
al doilea grup ca intruşi. Un caz analog se
referă nu la limi-
tele naturale ale unei insule, ci la
frontierele artificiale, cele
care constituie naţiunile şi imperiile, sau
cel puţin cea mai
mare parte a lor. Aceste limite artificiale
 BARRY SMITH

TIPURILE DE OBIECTE SPAŢIALE

Până acum au fost distinse trei tipuri

de obiecte
spaţiale. Acestea sunt:
1) Obiectele spaţiale bona fide (de
exemplu insulele, la-
curile): acestea sunt obiecte ale căror
limite sunt consti-
tuite de discontinuităţi fizice intrinseci
alcătuirii materiale
a Pământului.
2) Obiectele spaţiale decretate (de
exemplu districtele,
rezervaţiile indiene, parcurile naţionale):
acestea sunt
obiecte ale căror limite există ca rezultat
al unei decizii
sau al unei convenţii umane.
3) Obiectele spaţiale dinamice (de
exemplu terenul ocu-
pat de o trupă de infanterie): acestea
sunt obiecte ale căror
limite sunt determinate de acţiunile
actuale sau potenţiale
ale părţilor lor constitutive1.
Prima categoria este alcătuită din
obiecte spaţiale care
ar exista şi care ar fi scoase în relief în raport
cu mediul
lor înconjurător chiar şi independent de orice
1
A se vedea Talmy, „Force Dynamics in Language and
Cognition“.
 GEOMETRIA COGNITIVA A RĂZBOIULUI

(mai exact: forma lor este constituită

pornind de la para-
lele şi meridiane).
Obiectele din a treia categorie sunt, în
mod caracte-
ristic, efemere şi tind să formeze sisteme
de interacţiune
mutuală cu alte obiecte spaţiale de
acelaşi tip, faţă de care
sunt susceptibile de un foarte mare grad
de dependenţă
în ceea priveşte dimensiunea, forma,
localizarea şi gra-
dul lor de elasticitate.
Paralel cu această împărţire tripartită a
obiectelor
spaţiale, există o împărţire a limitelor
spaţiale:
1) Limitele bona fide, ca barele care
împrejmuiesc
grădina vecinului meu sau litoralul New
Yorkului.
2) Limitele decretate, ca linia Mason-Dixon
şi meridia-
nul de la Greenwich.

ÎNTÂIETATEA OBIECTELOR SPAŢIALE DINAMICE

O reflecţie istorică şi antropologică ne

va spune acum
că obiectele de tip dinamic trebuie
întotdeauna să fie pri-
mele, adică trebuie să preceadă obiectele
 BARRY SMITH

statele, imperiile), obiecte care ne-au

devenit familiare în
cursul istoriei recente. După cum o
exprimă istoricul
Owen Lattimore:

„Frontierele au o origine socială, nu

geografică. Abia
după ce există conceptul unei frontiere poate fi el
aso-
ciat cu o configuraţie geografică de către
comunitatea
care l-a conceput. Conştiinţa apartenenţei la un
grup, un
grup care include anumite persoane şi exclude
altele, tre-
buie să preceadă revendicarea conştientă de
către acest
grup a unui drept de a trăi şi de a se deplasa în
interio-
rul unui anumit teritoriu.“ 1

Cum trebuie înţelese aceste „frontiere

de origine so-
cială“ şi procesele prin care ele sunt legate de
regiuni spe-
cifice ale spaţiului? Să subliniem încă o dată
că aceste
procese nu acţionează în mod izolat, ci pe
grupuri şi
în raporturi mai mult sau mai puţin
1
Lattimore, Studies in Frontier History, p. 471.
--------- GEOMETRIA COGNITIVA A RĂZBOIULUI -------------

încălecări sistematice ale unor teritorii

dinamice, produse
ale diferitelor fidelităţi religioase din
Europa continen-
tală. Anumite grupuri au ajuns treptat la o
poziţie de
natură a le permite revendicarea ocupării
exclusive a unor
regiuni date bine demarcate. Rezultatele
unor astfel de ne-
gocieri trebuie ulterior apărate şi
confirmate prin tratate.
Frontierele naţionale trebuie uneori
apărate şi contra
unor încălcări interne, deoarece unele
teritorii dinamice
pot începe să evolueze atunci când
anumite grupuri (pre-
cum kurzii în Irak şi în Turcia sau bascii în
Spania), ale
căror revendicări teritoriale se întretaie
cu cele ale grupu-
lui dominant, încep să exprime aceste
revendicări pe căi
mai mult sau mai puţin violente.
Paralel cu cele trei tipuri de obiecte
spaţiale, putem
acum să distingem trei tipuri de naţiuni,
trei modele sau
idealuri în raport cu care pot fi evaluate
naţiunile sau pro-
iectele de naţiuni specifice:
1) Naţiunile bona fide: acest tip este
 BARRY SMITH

ORIGINEA LIMITELOR DECRETATE

Ne interesează în primul rând obiectele

spaţiale ale
lumii umane: districte, bunuri imobiliare,
naţiuni sau im-
perii. Cum ajung să existe aceste
obiecte?
Limitele bona fide sunt, prin definiţie,
limite pe care
nu le creăm noi, ci pe care le găsim
dinaintea noastră: ne
lovim de ele. Limitele decretate, din
contră, capătă reali-
tate prin intermediul unor acte cognitive
şi al unor prac-
tici umane, care sunt în principal de
natură lingvistică.
Declaraţia americană de independenţă
reprezintă un
exemplu interesant de instituire
lingvistică a unui obiect
de acest tip, iar obiectele decretate, ca
numeroase reven-
dicări, obligaţii, legi, drepturi şi titluri,
sunt în general in-
trinsec legate de enunţuri instituante, de
acte de limbă de
un tip adecvat. Mai există şi instaurări
prin decret care
aparţin familiei legislaţiilor, a
contractelor, botezurilor,
înnobilărilor etc. şi care cuprind în mod
--------- GEOMETRIA COGNITIVĂ A RĂZBOIULUI -------------

punct de vedere juridic şi politic. Cazurile

paradigmatice
de naţiuni decretate conform concepţiei
noastre (naţiuni
sculptate prin intermediul unor decrete
umane, ale căror
limite pot fi construite în întregime sau în
parte prin figuri
geometrice regulate, în mod normal prin
linii drepte) sunt
asociate îndeosebi cu colonialismul. Ele
au frontiere trasate
de guverne (la Londra, Washington,
Ottawa sau Mexico)
înainte ca acestea să ştie cum arată
lucrurile pe teren.
Asemenea frontiere pot fi întru totul
stabile şi paşnice
(faptul e valabil chiar şi în cazul
frontierelor coloniale din
regiunea aflată în sudul Saharei), spre
deosebire de cele din
Europa, trasate cu grijă şi bazate pe
ideea „autodeterminării
naţiunilor“. Se ştie totuşi că unele naţiuni
au intrat în război
din cauza acestor frontiere artificiale,
protestând uneori
împotriva caracterului lor deosebit de
„arbitrar“. Este ceea
ce s-a petrecut în Irak, un obiect spaţial
1
Geyer si Green, Lines in the Sand. Justice and
the Gulf War, p. 34.
-------------------------- BARRY SMITH ---------------------------------------

declaraţii, în acel moment şi mai târziu,

nu se baza într-atât
pe caracteristici intrinseci ale ţării sau ale
poporului; după
cum sir Anthony Parsons recunoştea
câţiva ani mai târziu:
„Noi, britanicii, am sudat Irakul într-o
singură bucată. El
a fost dintotdeauna un stat artificial; nu
are nimic de-a face
cu oamenii care trăiesc acolo.“ 1

ROMA

Dacă liniile fixe ale frontierelor

decretate sunt un pro-
dus al culturii umane, pare rezonabil să
ne întrebăm în ce
moment al istoriei umane au apărut ele
pentru prima
274 în mod topografic sau cartografic,dată.
ci mai degrabă recur-
gând la factori militari,
economici şi ecologici.
Chiar şi pentru o epocă atât
de târzie ca Imperiul
Roman, produs foarte sofisticat
al culturii umane, ar fi
greşit să se considere
frontierele exterioare ca
diviziuni
distincte, similare unor linii de
1
Loc. cit.
--------- GEOMETRIA COGNITIVĂ A RĂZBOIULUI -------------

între ele. Sunt zone de marginalitate

ecologică şi de am-
biguitate demografică. Ceea ce
determină raţiunea şi locul
formării frontierelor în acel moment al
dezvoltării umane
este marginalitatea teritoriului şi, în
această optică, tre-
buie să avem în minte faptul că împăraţii
romani „aveau
o oarecare idee, oricât de rudimentară va
fi fost ea, despre
costurile marginale ale imperialismului“ 1.
Acest lucru
implică în plus faptul că războaiele de
frontieră care, în
timp, au dus la căderea imperiului,
semănau mai mult a
incursiuni minore, a uşoare iritaţii, decât
a mari ciocniri
între armate. Roma s-a prăbuşit nu din
cauza incursiuni-
lor unor vaste oşti inamice, ci din cauza
unei acumulări
de înţepături de ac, opere ale unor intruşi
care pretindeau
să devină părţi intrinseci ale imperiului
(„multicultura-
lism“) şi care, atunci, s-au izolat treptat
pentru a forma
grupuri naţionale separate.
Whittaker, Frontiers of the Roman Empire, p. 86
1
 r

-------------------------- BARRY SMITH ---------------------------------------

ca vis al unei administraţii îndepărtate la un

control or-
ganizat. Marele Plan american dreptunghiular al
ţării,
din secolul al XVIII-lea, a fost inventat [în acelaşi
fel]
pentru a impune «o ordine asupra ţării» într-o
epocă în
care frontierle erau deosebit de fluide.“ 1

Marile proiecte cadastrale imperiale au

fost deci mij-
loace pentru stabilirea şi organizarea unui
control intern;
ele şi conceptele care operau în cadrul lor
nu erau încă
aplicate la frontierele exterioare. Dar, din
nou, trebuie să
recunoaştem existenţa a două genuri de
frontiere:
Nici în epoca medievală extinderea frontie-
rele fixe, decretate,
regatelor nu ale ţăriiera
administrate,de-
terminată de frontiere externe fixe
delimitând un anumit
teritoriu, ci mai degrabă de proprietate şi
de jurământul
de credinţă şi loialitate. Un regat
înseamnă un rege şi toţi
nobilii care sunt legaţi prin privilegiul de a -
1 urma în
război. Asemenea loialităţi nu sunt
întotdeauna stabile.
1
Ibid., p. 19.
--------- GEOMETRIA COGNITIVĂ A RĂZBOIULUI -------------

loialitate descendente, pentru a ajunge la

ferme (cu tot cu
ţăranii care trăiesc acolo), deci la un
teritoriu. Ideea unei
„naţiuni“ astfel definite n-are nevoie să
fie dintr-o singură
bucată; această suprafaţă poate să se şi
modifice repede (de
exemplu, în cazul cetăţilor pierdute de
greci în Italia).
Mantova, Pisa, Barcelona, Veneţia,
Genova, cavalerii de
Malta, Liga hanseatică etc. sunt exemple
de entităţi poli-
tice suverane necontinue de acest tip,
caracterizate prin
frecvente ajustări de frontiere şi există
multe exemple
asemănătoare în acea amestecătură de
principate şi de epis-
copate care alcătuia Sfântul Imperiu
Romano-German, de
exemplu, pe la 1640.

SPRE FRONTIERE DECRETATE FIXE

ŞI DETERMINATE

Vestigii ale acestei idei sunt prezente în

viziunea lui
Jefferson despre o ţară întinzându-se pe
un întreg conti-
1
A se vedea Lewis, Islam and the West.
 BARRY SMITH

Imperiului Roman în cursul perioadei sale

de expansiune,
nu există la origine nici o limită, ci doar un
teritoriu des-
chis la nesfârşit, dincolo de care trăiesc
barbari, un deşert
sălbatic care trebuie adus sub controlul
civilizaţiei. După
cum notează Whittaker: „Ţările aflate în
expansiune arată
puţin interes pentru limitele puterii lor“1.
Doar frontiera
naturală finală pe care o reprezintă
litoralul (în cazul irlan-
dez: întreaga insulă; în cazul musulman:
întregul Pământ)
este cea care poate, conform logicii
interne a acestui prin-
cipiu al destinului vădit, să oprească
procesul de expansiune.
Problemele cu acest principiu - şi modul
în care duce
el la războaie şi la conflicte între grupuri -
sunt clare: el
ignoră rolul popoarelor autohtone şi al
grupurilor rivale
şi astfel pune între paranteze rolul în mod
normal activ
al reciprocităţii în stabilirea frontierelor.
Cum a spus Whittaker: „Ideea frontierei
1

Op
3
Ibi
--------- GEOMETRIA COGNITIVA A RĂZBOIULUI -------------

Rin şi Dunăre ca frontiere naturale ale

Romei. Francezii
au luat în serios ideea că frontierele
existente ale Europei,
definite de fluvii, munţi şi mări, fuseseră
fixate de
Dumnezeu. Să ne amintim faimosul
discurs al lui Danton
din 1793, definind noua naţiune franceză:
„Limitele sale
sunt marcate de Natură; le vom atinge pe
toate din cele
patru puncte ale orizontului, dinspre Rin,
dinspre Ocean,
dinspre Alpi.“ Autorităţile naţionale
franceze s-au apucat
atunci să impună omogenitatea lingvistică în
regiunea ast-
fel definită în mod brutal, pentru a crea un
stat „modern“,
simplu şi omogen. (Putem observa că
modele foarte simi-
lare au fost urmate mai târziu în Italia şi în
Germania.)
Napoleon mai cu seamă a fost cel care a
încercat să impună
idealul francez restului Europei. Mitul
potamologiei a
călăuzit ambiţiile franceze nu numai în
Europa, ci şi în
Maghreb. Un vestigiu al acestei obsesii a
apărărilor lineare
fixe cuprinzând populaţii omogene e
 BARRY SMITH

acestui model şi al violenţei, ca şi al

impermeabilităţii
la complexităţile fundamentale, cu care a
fost adesea aso-
ciat la origine.
Idealul francez al statului modern
consideră că e nece-
sar să se împartă fiecare continent în totalităţi
naturale
dintr-un punct de vedere geometric (prin
analogie cu un
cadastraj dreptunghiular) şi să se realizeze
omogenitatea
populaţiilor fiecărei regiuni (în special
omogenitatea ling-
vistică). Acest ideal este, în mod standard, un
ideal con-
form căruia doar vorbitorii unei aceleiaşi limbi
ar trebui
să coexiste într-o regiune continuă şi unică
având fron-
tiere „naturale“ (să ne gândim la încercarea
zadarnică a au-
torităţilor statului liber din Irlanda de a impune
limba
gaelică populaţiei noii naţiuni irlandeze).
Idealul a reuşit
în Franţa, până la un anumit punct, la fel ca şi
în Italia, în
Spania şi în Germania, deşi fiecare dintre
aceste ţări posedă
minorităţi naţionale semnificative. Dar nu a
reuşit nicăieri
 ----- GEOMETRIA COGNITIVA A RĂZBOIULUI ---------

de arbitrar, de contingenţe şi de accidente

istorice. A pre-
tinde «purificarea» corpului omenirii înseamnă a
împinge
arbitrarul la limita sa extremi, cum este cazul
altor între-
prinderi de tip naturalist sau pseudonaturalist

IMPERIUL HABSBURGIC

Imperiul Habsburgic a fost, cum se

spune, un stat
multinaţional, în anumite momente
perforat, în altele
necontiguu, alcătuit dintr-o pluralitate de
„entităţi isto-
rico-politice“ {historisch-politische Individualitäten),
cum
denumea pe atunci constituţia austriacă
diferitele regate,
arhiducate, ducate, mărci, principate etc.
Aceste diverse
entităţi erau ele însele departe de a fi
omogene din punct
de vedere etnic. Boemia şi partea
occidentală a regatu-
lui Ungariei, în special regiunea din jurul
Budei şi Pestei,
cuprindeau populaţii germanice
importante. Existau popu-
laţii germanice şi române în estul
1
Kolnai, „Les ambigu'ftes nationales“, p. 536.
 BARRY SMITH

complicate de faptul că se observa o

diversitate similară
în viaţa religioasă a imperiului, care
cuprindea catolici,
uniaţi, protestanţi (printre care luterani,
hussiţi, cal-
vinişti şi alţii), musulmani şi evrei, precum
şi ortodocşi,
separaţi prin linii sau zone de împărţire
care adesea nu
le acopereau pe cele ce delimitau
diferitele grupuri
naţionale şi etnice.
Aşadar nu doar un amalgam complex
de naţionalităţi
îi conferea Imperiului Austro-Ungar
caracterul variat.
Mai existau şi obligaţii de loialitate şi de

SOLUŢII PENTRU CONFLICTELE

INTERETNICE

Aşa cum a semnalat Hayden:

„Când majoritatea este mobilizată
pe o bază etnică,
minorităţile sunt incompatibile cu
definiţia statului şi
este probabil ca aceia care formează
o majoritate locală
să încerce o secesiune, mai cu
seamă când pot prevedea
un acces la un stat învecinat care se
 GEOMETRIA COGNITIVĂ A RĂZBOIULUI

în Turcia, în Iran şi în Irak, a tamililor în Sri Lanka şi a

musulmanilor din Caşmir în India.“ 1

Mobilizarea etnică, după cum reiese în

mod foarte clar,
poate da naştere unor probleme care cer o
soluţie diplo-
matică, politică sau, în unele cazuri,
militară. Varietatea
„soluţiilor“ care au fost luate de obicei în
considerare pen-
tru asemenea probleme include:
1) Exterminarea sau „purificarea etnică“
(a evreilor şi
a ţiganilor de către germani în perioada
nazistă, a musul-
manilor de către sârbi în Bosnia).
2) Expulzarea (armenilor din Turcia, a
grecilor din
nordul Ciprului, a germanilor din
Cehoslovacia şi din
Polonia după 1944).
3) Deplasările de populaţii, cu forţa sau
subvenţionate eco-
nomic (cea a germanilor de către Austria,
în teritoriile care
au urmat prăbuşirii Imperiului Habsburgic;
cea a evreilor, ca-
zacilor, tătarilor, germanilor şi a altor
grupuri de către Stalin).
1
Hayden, „Constitutionalism and Nationalism
in the Balkans.
The Bosnian «Constitution» as a Formula for
 BARKY SMITH

teritoriu (de către cetăţenii canadieni în

ceea ce priveşte
Quebecul, de către finlandezi şi suedezi cu
privire la Âland).
8) Aranjamente negociate ducând la o
împărţire a te-

O MODESTĂ PROPUNERE

Toate aceste soluţii, cu excepţia celei

dintâi, vor fi
aprobate conform punctului de vedere minim
al res-
pectării vieţii umane. Opţiunile de la sfârşitul
listei vor
avea totuşi superioritatea, dat fiind că fac
dreptate senti-
mentelor pe care le nutresc oamenii pentru
patria lor,
pentru drepturile lor de stabilire, moştenite de
la
strămoşi, pentru familiile şi comunităţile lor.
Teza pe
care o vom examina aici este că întinderea
opţiunilor pre-
ferabile - 7 şi 8 mai cu seamă - poate fi mărită,
dacă se
găsesc mijloacele de a slăbi constrângerile
geometrice aso-
284 ciate cu ideea modernă de naţiune.
Impunerea unor noi frontiere decretate
este adesea re-
comandată ca o soluţie la amestecurile
--------- GEOMETRIA COGNITIVĂ A RĂZBOIULUI -------------

confruntă populaţiile din Rwanda,

Burundi, Liberia etc.
şi de aceea nu le apărăm aici. De fapt,
credem că ideea de
autodeterminare naţională, în măsura în
care presupune
că nu există amestec, este profund
inadecvată dată fiind
alcătuirea actuală a lumii. Chiar dacă se
lasă deoparte
amestecurile de populaţii, un teritoriu se
pretează rareori
la o împărţire corectă conform unui
principiu unic -
există prea multe obstacole în privinţa
aceasta, inclusiv o
topografie defavorabilă, drepturile de
proprietate exis-
tente şi obligaţiile de loialitate dinastice,
căile de comu-
nicaţie existente şi structurile de
schimburi, precum şi
diviziunile teritoriale bazate pe diverse
afiliaţii, religioase
şi altele. Ceea ce sugerăm mai degrabă
este ca, acolo unde
a fost atins un punct de ruptură iremediabil între grupurile
etnice sau altele care trăiesc într-un acelaşi teritoriu , întin-
derea alternativelor geometrice luate în
considerare la
împărţirea teritoriului să fie mai mare
decât cea care este
dictată de modelul standard. Ar trebui
 BARRY SMITH

o jurisdicţie exclusivă asupra teritoriului

său naţional şi a
populaţiei stabilite acolo, precum şi o
datorie de neinter-
venţie în domeniile de jurisdicţie exclusivă
ale tuturor ce-
lorlalte state. Ajustarea sugerată se referă
exclusiv la

ELVEŢIA

Propunerea noastră este similară cu

ceea ce se desem-
nează uneori sub denumirea de
„cantonalizare“, o idee care
a servit drept fundament pentru acel
„puzzle prudent“ al
planului de pace Vance-Owen propus în
1992. Acest plan
a fost respins de preşedintele Clinton din
raţiuni pe care
le-am numi geometrice, de genul celor pe
care tocmai le-am
descris1. Dacă acest plan ar fi fost aplicat
în Bosnia în 1992
şi dacă ar fi reuşit, ar fi salvat 200 000 de
vieţi.
Există numeroase exemple de naţiuni
necontigue pe
suprafaţa Pământului: practic, toate
naţiunile insulare
1
A se vedea Owen, Balkan Odyssey, p. 183.
--------- GEOMETRIA COGNITIVA A RĂZBOIULUI -------------

complet înconjurate de cantonul Vaud.

Acesta din urmă
este, ca alte câteva cantoane (şi ca Italia
şi Africa de Sud),
un obiect spaţial perforat. Elveţia însăşi e
perforată, prin
aceea că înconjoară, printre altele, oraşul
german
Busingen, de pe Rin, astfel încât cetăţenii
acestui oraş care
lucrează în Germania trebuie să
traverseze zilnic opt fron-
tiere naţionale în drumul lor către şi de la
serviciu. Sub
acest raport, Elveţia îşi dezvăluie originile
în ordinea feu-
dală de la începuturile Europei moderne.
Elveţienii au
învăţat că frontierele pot avea conformaţii
ciudate şi că
exploatarea formelor bizare poate fi un
mijloc de a face
dreptate în mod paşnic unor diviziuni
moştenite, de
natură religioasă, lingvistică, etnică sau
dinastică („formele
bizare“ ale anumitor cantoane elveţiene
sunt produsul tu-
turor acestor factori).
O idee similară ar putea fi aplicată şi în
legătură cu pro-
blema irlandeză, cel puţin ca experienţă de
gândire. O idee
 BARRY SMITH

OBIECŢII LA PROPUNERE

Nu vom intra aici în detalii examinând

toate obiecţiile
posibile la aceste propuneri. O chestiune
care trebuie ana-
lizată este cea a gradului în care, în cazul
Québecului, sta-
tul perforat rezultant ar fi considerat ca
făcând dreptate
pentru ceea ce se poate numi „onoarea
francezilor“. Un
stat perforat poate totuşi să nu satisfacă
grupurile indi-
gene din Québec, care poate că nu au nici
o dorinţă să se
separe de Québec (sau de Canada) şi care
par să aibă drep-
turi prioritare.
Noţiunea de geometrie laxă n-ar găsi o
aprobare facilă
nici din partea armatei republicane irlandeze,
care reven-
dică „totalitatea insulei Irlanda“. In fiecare
dintre aceste
cazuri e vorba de o problemă de dezbătut, de
stabilit dacă
probabila rea-voinţă faţă de acceptarea unor
frontiere per-
forate sau necontigue se bazează pe motive
valabile (ce
ţin, de exemplu, de considerente de apărare
sau de apro-
--------- GEOMETRIA COGNITIVA A RĂZBOIULUI -------------

libertatea de mişcare în Bosnia. Şi exact

aşa cum Alaska
poate comunica fără probleme cu restul
Statelor Unite,
tot aşa, putem presupune, porţiunile
anglofone din
Canada înconjurate de regiunile suverane
ale unui nou
Quebec perforat ar putea fi în poziţia de a

DUMNEZEU A CREAT IRLANDA,

RESTUL ESTE OPERA OMULUI

Cazul Irlandei diferă într-o privinţă de

celelalte cazuri
de care ne-am ocupat până aici, şi anume
prin aceea că re-
torica naţionalismului irlandez presupune
teza conform
căreia o adevărată naţiune (liberă şi
suverană) este o
naţiune ale cărei frontiere nu sunt doar a)
astfel încât să
circumscrie o singură regiune coerentă, ci
şi b) astfel încât
să fie de natură pe de-a-ntregul fizică - în
sensul tare, de
cuprindere a totalităţii ţării dimprejur
avute în vedere.

1
A se vedea Bowman, De Valera and the
Ulster Question 1917-1973,
p. 11 , referitor la „imaginile cartografice“ aflate în
competiţie în co-
 BARRY SMITH

de a-şi alege propria formă de guvernământ, de a

deter-
mina relaţiile sale cu celelalte naţiuni şi de a-şi
dezvolta
viaţa politică, economică şi culturală în
concordanţă cu
propriul său specific şi cu tradiţiile sale.
Aricolul 2. - Teritoriul naţional constă în
totalitatea
insulei Irlanda, a insulelor sale şi a apelor sale
teritoriale.

Totuşi, după cum o examinare mai

amănunţită a ar-
ticolului 2 arată în mod limpede, chiar şi
Irlanda cea unică
reprezentată pe harta mentală a
republicanilor irlandezi
nu este o entitate bona fide în sensul pe care
l-am definit
noi. Căci nu e vorba de un teritoriu dintr-o
singură
bucată, cu frontiere fizice autonome, ci
mai degrabă de o
entitate posedând o unitate de categoria a
doua, stabilită
în mod decretat pe baza unor părţi
necontigue (ca Inishkea,
Inishmore, Inishbofin, insula Gorumna etc.)
şi de manieră
a exclude alte părţi necontigue - precum
insula Man -,
comparabile sub alte aspecte.
--------- GEOMETRIA COGNITIVA A RĂZBOIULUI -------------

Supreme cărora le-ar plăcea ca districtele

electorale recent
trasate pentru negri şi alte minorităţi să
fie declarate ile-
gitime, deja din raţiuni geometrice, din cauza
„formelor
bizare“ pe care le au. Aşa cum s-a
exprimat judecătorul
O’Connor, făcând elogiul „caracterului
compact, al con-
tiguităţii şi al respectului pentru

VIRTUŢILE PROXIMITĂŢII
Orice formă de activitate politică este a
priori suscep-
tibilă să cuprindă un principiu de
proximitate sau de
vecinătate. Aceasta înseamnă că este cât
de poate de pro-
babil ca preocupările politice să privească
oameni şi stări
de lucruri cu care suntem familiari şi ca
activitatea poli-
tică să fie eficientă când e orientată spre
ceea ce este apro-
piat. Dar, şi aceasta este una dintre
chestiunile centrale de
dezbătut sub auspiciile acestui eseu,
există diferite tipuri
şi diferite principii de proximitate. Tipul de
proximitate
cel mai simplu este de ordin spaţial;
 BARRY SMITH

pentru genul de probleme tratate aici

sunt încă total ob-
scure). Principiul de proximitate pentru
australieni a fost
multă vreme cultura anglo-saxonă („the
Home“); el e acum
pe cale să fie înlocuit de un principiu care
subliniază pro-
ximitatea geografică şi eficacitatea
economică („Asia“).
Fireşte că nu doar pentru cauza
proximităţii spaţiale se
 NAŢIUNI PRIN CONSIMŢĂMÂNT:
DESCOMPUNEREA STATULUI-NAŢIUNE

MURRAY N. ROTHBARD

Libertarienii au tendinţa de a se
concentra asupra a
două unităţi importante de analiză:
individul şi statul. Cu
toate acestea, unul dintre evenimentele
cele mai drama-
tice şi mai semnificative ale epocii
noastre a fost reapariţia -
însoţită de un tunet - în ultimi cinci ani a
unui al treilea
aspect foarte neglijat al lumii reale,
„naţiunea“. Când ne
gândim la „naţiune“, dacă totuşi o facem,
ea se prezintă
ca legată de stat, după cum se observă în
expresia „stat
naţional“; dar acest concept este rodul
unei dezvoltări de-
 -------------------------------- [Link] N. ROTHBARD -----------------------------------------

1. REEMERGENŢA NAŢIUNE

Desigur, „naţiunea“ nu este acelaşi

lucru ca statul, o
deosebire pe care primii libertarieni şi
liberalii clasici ca
Ludwig von Mises şi Albert Jay Nock o
înţelegeau foarte
bine. Libertarienii contemporani asumă
adesea, pe ne-
drept, că indivizii nu sunt legaţi unii de
alţii decât prin
reţeaua schimburilor pieţei. Ei uită că
fiecare individ se
naşte în mod necesar într-o familie, o
limbă şi o cultură.
Fiecare persoană se naşte într-o
comunitate sau mai multe
comunităţi întrepătrunse, inclusiv, de
obicei, într-un grup
etnic, cu valorile, cultura, credinţele
religioase şi tradiţiile
sale specifice. Ea se naşte în general într-
o „ţară“. Se naşte
întotdeauna într-un context istoric, local şi
temporal, spe-
cific, cuprinzând vecinătăţi şi un teritoriu.
Statul-naţiune european modern,
„marea putere“
tipică, nu a început câtuşi de puţin ca o
naţiune, ci ca o
cucerire „imperială“ a unei naţionalităţi - aflate
de obicei
 NAŢIUNI PRIN CONSIMŢĂMÂNT...

o lume întreagă la Jocurile Olimpice de la

Barcelona. De
la baza lor din Paris, francezii nu i-au
îmblânzit niciodată
total pe bretoni, pe basci sau pe cei din
Languedoc.
E în prezent bine cunoscut faptul că
prăbuşirea
Uniunii Sovietice ruse, centralizate şi
imperiale, a ridicat
capacul pentru zecile de naţionalisme
strivite până atunci
înăuntrul vechii URSS şi devine din ce în
ce mai clar că
Rusia însăşi, sau mai degrabă „Republica
Federală Rusia“,
este pur şi simplu o formaţiune imperială
ceva mai veche,
în care ruşii, deplasându-se dinspre
centrul lor de la
Moscova, au încorporat cu forţa o mulţime
de naţionalităţi
incluzând tătarii, iakuţii, cecenii şi mulţi
alţii. O bună
parte a URSS provenea din cuceririle
Rusiei imperiale din
secolul al XIX-lea, perioadă în cursul
căreia conflictele
dintre ruşi şi britanici au contribuit la
decupajul unei mari
părţi din Asia Centrală.
„Naţiunea“ nu poate fi definită cu
precizie: ea este o
-------------------------- MVRRAYN. ROTHBARD ---------------------------------

covârşite şi uneori muribunde, au trebuit

apărate, gene-
rate şi extinse în mod conştient. în secolul
al XIX-lea, acest
lucru a fost făcut de o elită intelectuală
hotărâtă, care lupta

2. SOFISMUL „SECURITĂŢII
COLECTIVE“

Problema naţiunii a fost agravată în

secolul XX de in-
fluenţa dominantă a wilsonismului asupra
politicii ame-
ricane şi mondiale. Nu mă refer la ideea
„autodeterminării
naţionale“, observată în principal după
Primul Război
Mondial, ci la conceptul de „securitate
colectivă contra
agresiunii“. Defectul fatal al acestui
concept seducător este
că tratează statele-naţiuni în acelaşi mod
ca pe agresorii
individuali, „comunitatea mondială“
jucând rolul de jan-
darm. De pildă, un jandarm îl vede pe A
agresându-1 pe B
sau furându-i ceva care îi aparţine; fireşte,
jandarmul se
repede să apere proprietatea privată a lui
B, cea a persoa-
nei sau a posesiunilor sale. Tot aşa, se
 NAŢIUNI PRIN CONSIMŢĂMÂNT...

înotând Atlanticul şi să asasineze fiecare

locuitor al New
Yorkului sau al Washingtonului.
Defectul crucial al acestei linii populare
de argumentaţie
merge mai în adâncime decât discuţia
obişnuită menită să
stabilească dacă aviaţia sau trupele
americane pot ori nu
într-adevăr să-i învingă pe irakieni sau pe
sârbi fără prea
multă dificultate. Defectul crucial este
postulatul implicit al
oricărei analize: anume că fiecare stat-
naţiune „posedă“
întregul său teritoriu geografic în acelaşi
mod, just şi adec-
vat, iar fiecare proprietar individual
posedă persoana sa şi
proprietatea pe care a moştenit-o, sau
pentru care a muncit,
sau pe care a obţinut-o ca urmare a unui
schimb voluntar.
Dar sunt oare limitele unui stat-naţiune
tipic într-adevăr atât
de juste şi mai presus de orice şicană
precum casa ta sau a
mea, bunurile tale sau ale mele, uzina ta
sau a mea?
Mi se pare că nu numai liberalul clasic
sau libertaria-
nul, ci şi orice persoană de bun-simţ care
reflectează la
 MURRAY N. ROTHBARD

venită de la stânga, de la dreapta şi din

centru, proclama
sus şi tare importanţa menţinerii
„integrităţii teritoriale“
a Iugoslaviei şi blama cu amărăciune
toate mişcările sece-
sioniste. In prezent, după doar puţin timp,
acelaşi establish-
ment, care îi apăra nu demult pe sârbi ca
fiind campioni
ai „naţiunii iugoslave“ contra mişcărilor
secesioniste duş-
mănoase ce încercau să distrugă această
„integritate“, îi
invectivează pe sârbi şi doreşte să-i
zdrobească pentru
„agresiunea“ lor împotriva „integrităţii
teritoriale“ a
„Bosniei“ sau a „Bosniei-Herţegovina“, o
8 „naţiune“ inven-
tată care nu a avut mai multă existenţă
decât „naţiunea
Nebraska“ înainte de 1991. Acestea sunt
capcane în care
cădem în mod inevitabil dacă rămânem
prizonierii mito-
logiei „statului-naţiune“, ale cărui
frontiere la timpul t,
roade ale hazardului, ar trebuie să fie
confirmate, ca enti-
tate proprietară cu propriile sale
„drepturi“ sacre şi invio-
labile, conform unei analogii profund
 NAŢIUNI PRIN CONSIMŢĂMÂNT...

în disputele internaţionale şi conform

cuvintelor nemu-
ritoare ale lui W.S. Gilbert:

„Lucrurile sunt rareori ceea ce par,

Laptele smântânit se deghizează în
smântână.“

îndrăgitul jandarm internaţional, fie el

Boutros
Boutros-Ghali, trupele SUA sau
editorialistul de la New
York Times, ar face bine să chibzuiască
temeinic înainte
de a se amesteca în încăierare.
Americanii sunt în mod special prea
puţin potriviţi
pentru a îndeplini acest rol wilsonian
autoproclamat de
moralişti şi de jandarmi ai lumii.
Naţionalismul este
foarte recent în Statele Unite şi reprezintă
mai mult o
idee decât o realitate înrădăcinată în
grupuri sau în con-
flicte etnice ori naţionale de lungă durată.
Adăugând la
asta faptul că americanii nu au practic nici
o memorie is-
torică, rezultă că sunt cum nu se poate
mai prost plasaţi
ca să intervină zgomotos în Balcani, unde
chestiunea re-
feritoare la cine a fost de ce parte şi în ce
 [Link] N. [Link]

3. RECONSIDERAREA SECESIUNII

Putem conchide astfel că toate

frontierele statelor sunt
nedrepte. Un scop pentru libertarieni ar fi
atunci să trans-
forme statele-naţiuni existente în entităţi
naţionale ale
căror frontiere ar putea fi numite drepte, în
acelaşi sens în
care hotarele proprietăţii private sunt
drepte; adică să des-
compună statele-naţiuni coercitive
existente în naţiuni au-
tentice, şi anume naţiuni prin
consimţământ.
De pildă, în cazul fredonienilor din est, li
s-ar permite
locuitorilor să se separe în mod voluntar de
Fredonia şi să
se alăture tovarăşilor lor din Ruritania. Din nou,
liberalii
clasici trebuie să reziste tentaţiei de a spune
că frontierele
naţionale „nu fac nici o deosebire“. Este
adevărat, desigur,
aşa cum liberalii clasici au proclamat de multă
vreme, că
pe cât mai puţin intervine guvernul în Fredonia
sau în
Ruritania, pe atât mai mică va fi deosebirea pe
care o fac
frontierele. Dar chiar şi sub un stat minimal,
 NAŢIUNI PRIN CONSIMŢĂMÂNT...

Un răspuns comun la o lume în care

naţiunile prolife-
rează este îngrijorarea în legătură cu
mulţimea de obsta-
cole ce ar putea fi ridicate în calea
schimburilor. Dar, totul
rămânând neschimbat în rest, cu cât
numărul de noi
naţiuni ar fi mai mare, cu atât mai mici ar
fi ele şi cu atât
mai bine ar fi. Căci ar fi mult mai greu să
se întreţină
atunci iluzia autosuficienţei dacă sloganul
ar fi „cumpăraţi
Dakota de Nord“ sau chiar „cumpăraţi
strada 56“ decât
este acum să se convingă publicul să
„cumpere produsele
americane“. La fel, „Jos Dakota de Sud“

4. MODELUL ANARHO-CAPITALIST PUR

In acest paragraf, dezvolt modelul

anarho-capitalist
pur, nu atât spre a-1 apăra ca atare, cât
spre a-1 propune ca
ghid pentru a decide în disputele curente
şi controversate
cu privire la naţionalitate. Simplu spus,
modelul pur este
că nici un teritoriu, nici un metru pătrat
din lume nu tre-
buie să rămână „public“; fiecare metru
-------------------------------- MURRAY N. [Link].D ----------------------------------------

să se apropie de un astfel de sistem, chiar

dacă anumite
părţi ale teritoriul lor rămân sub jurisdicţia
a) Frontierele deschise sau problema
taberei sfinţilor
Chestiunea frontierelor deschise sau a
liberei imigraţii
a devenit o problemă urgentă pentru
liberalii clasici. In
primul rând, fiindcă statul asistenţial
subvenţionează din
ce în ce mai mult imigranţii pentru a-i
atrage, oferindu-le
apoi o asistenţă permanentă, iar în al
doilea rând fiindcă
frontierele culturale au devenit din ce în
ce mai puţin nete.
Am început să-mi reconsider vederile cu
privire la imi-
graţie când, în timp ce Uniunea Sovietică
se prăbuşea, de-
venea limpede că ruşii etnici fuseseră
încurajaţi să se
răspândească în Estonia şi în Letonia în
ideea de a distruge
culturile şi limbile acestor popoare.
înainte, fusese uşor
să se respingă, ca irealistă, nuvela lui Jean
Raspail contra
imigraţiei, Tabăra sfinţilor, în care aproape
toată populaţia
Indiei hotărăşte să se deplaseze, în
ambarcaţiuni mici, în
 NAŢIUNI PRIN CONSIMŢĂMÂNT...

dori locuitorii şi proprietarii săi. Pare deci

clar că regimul
de frontiere deschise care există de facto în
Statele Unite
înseamnă de fapt o deschidere forţată
decisă de statul cen-
tral, statul având în grija sa toate străzile
şi terenurile pu-
blice, şi nu reflectă în mod real dorinţa
proprietarilor.
Sub un regim de privatizare totală,
multe conflicte lo-
cale şi probleme de natură externă - nu
doar problema imi-
graţiei - ar fi rezolvate cu dibăcie. Fiecare
localitate şi fiecare
cartier fiind posedate de firme private,
corporaţii sau co-
munităţi contractuale, ar domni o
adevărată diversitate, în
concordanţă cu preferinţele fiecărei
comunităţi. Unele car-
tiere ar fi diverse din punct de vedere
etnic sau economic,
în timp ce altele ar fi, din aceleaşi puncte
de vedere, omo-

b) Enclave şi exclave
O problemă evidentă cu secesiunea
naţionalităţilor din
state centralizate se referă la teritoriile
amestecate, adică
la enclave şi la exclave. Descompunerea
------------------------- [Link]'Y N. ROTHBARD ---------------------

a rezolvat multe conflicte, furnizând

naţiuni indepen-
dente pentru solveni, sârbi şi croaţi; dar
ce se poate spune
despre Bosnia, unde numeroase oraşe şi
sate sunt mixte? O
soluţie este de a continua în aceeaşi
direcţie, prin şi mai
multă descentralizare. Dacă, de exemplu,
în est Sarajevo este
sârbesc, iar în vest musulman, atunci
aceste două părţi ale
oraşului devin părţi ale naţiunilor lor
separate respective.
Dar acest lucru va duce de bună seamă
la un mare număr
de enclave, părţi de naţiuni înconjurate de
alte naţiuni. Care
e rezolvarea? în primul rând, problema
enclavelor şi a ex-
clavelor există deja. Unul dintre conflictele
actuale cele mai
violente, în care Statele Unite încă nu s-au
amestecat pen-
tru că n-a fost arătat la CNN, este
problema regiunii
Nagorno-Karabah, o exclavă armeană
total înconjurată de
Azerbaidjan, din care a fost o parte.
Nagorno-Karabah ar
trebui fără doar şi poate să fie o parte a
Armeniei. Dar cum
vor evita atunci armenii din Karabah
 NAŢIUNI PRIN CONSIMŢĂMÂNT...

totuşi un vot de împărţire amănunţită a

Irlandei de Nord,
parohie cu parohie, cea mai mare parte a
teritoriului, care
este în majoritate catolic, probabil că s-ar
separa şi s-ar
alătura Republicii: comitate ca Tyrone şi
Fermanagh,
sudul Downului şi sudul Armaghului, de
exemplu.
Protestanţii ar rămâne fără îndoială cu
Belfast, comitatul
Antrim şi alte regiuni din nordul
Belfastului. Problema
principală care ar mai trebui rezolvată ar
fi enclava cato-
lică din oraşul Belfast, dar din nou, o
apropiere de mode-
lul anarho-capitalist ar putea fi realizată
permiţându-se
cumpărarea drepturilor de acces la
enclavă.
In aşteptarea unei privatizări totale,
este clar că s-ar putea
face o apropiere de modelul nostru şi
minimaliza conflic-
tele permiţând secesiuni şi un control

c) Cetăţenia şi drepturile de vot

O problemă actuală controversată este
de a şti cine
poate deveni cetăţean al unei anumite
ţări, întrucât
-------------------------------- [Link] N. ROTHBARD -----------------------------------------

în care orice copil născut pe teritoriul ţării

devine în mod
automat cetăţean, este în mod clar o
invitaţie la imigraţia
motivată de căutarea bunăstării de către
viitorii părinţi. In
Statele Unite, de pildă, o problemă
curentă este cea a imi-
granţilor ilegali ai căror copii devin
automat cetăţeni dacă
sunt născuţi pe solul american şi deci
dobândesc, ei şi
părinţii lor, drepturi permanente la
subvenţiile acordate
de statul asistenţial şi la îngrijiri medicale
gratuite. în mod
clar, sistemul francez, în care trebuie să fii
născut dintr-un
cetăţean pentru a deveni automat
cetăţean, este mult mai
apropiat de ideea unei naţiuni prin
consimţământ.
Este la fel de important să se
reexamineze conceptul şi
funcţia votului. Are cineva un „drept“ de
vot? Rose Wilder
Lane, teoreticiana libertariană americană
de la mijlocul
secolului, a fost întrebată într-o zi dacă
crede în sufragiul
feminin. „Nu - a răspuns ea - şi sunt şi
contra sufragiu-
lui masculin.“ Letonii şi estonienii au
 NAŢIUNI PRIN CONSIMŢĂMÂNT...

luate pe baza câte unui vot de fiecare

membru, dar acest
lucru nu este general valabil. Fără nici o
îndoială, clubu-
rile cel mai bine administrate şi cele mai
agreate sunt cele
conduse de o mică oligrahie a celor mai
capabili şi mai in-
teresaţi, care se perpetuează de la sine,
un sistem foarte
convenabil pentru membrul de mijloc care
nu votează, ca
şi pentru elită. Dacă sunt un membru
mediu al unui club
de şah, de exemplu, de ce m-aş preocupa
să votez dacă sunt
satisfăcut de modul în care e condus
clubul? Iar dacă sunt in-
teresat în adminstrarea lucrurilor, oligarhia
recunoscătoare
îmi va cere probabil să mă alătur elitei
conducătoare, căci
ea caută întotdeauna membri activi. Şi în
sfârşit, dacă nu
sunt mulţumit de felul în care e condus
clubul, pot la fel
de bine să-i părăsesc şi să aleg un alt club
sau chiar să
creez unul eu însumi. Este de bună seamă
una din ma-
rile virtuţi ale unei societăţi libere şi
privatizate, dacă
luăm în considerare un club de şah sau o
-------------------------- MVRRAY N. ROTHBARD ---------------------------

funcţionarea, fie pentru a folosi guvernul

pentru a împie-
dica să fim noi înşine, ca indivizi sau ca
grup, controlaţi.
Cu toate acestea, votul este în cel mai
bun caz un instru-
ment ineficace pentru autoapărare şi este
mult mai bine
să fie înlocuit prin distrugerea în
întregime a puterii gu-
vernului central.
In concluzie, dacă ne angajăm în
descompunerea şi des-
centralizarea statului-naţiune modern
centralizat şi coerci-
tiv, deconstruind acest stat în
 BIBLIOGRAFIE

Acton H., „Nationality“, in J.N. Figgis

(coord.), The History of
Freedom and other Essays, Londra, Macmillan,
1907.
Al Azmeh A., „The Discourse of Cultural
Authenticity,
Islamist Revivalism and Elightenment
Universalism“,
Culture and Modernity. East- West Philosophic Perspectives,
Honolulu, University of Hawaii Press,
1991.
Anderson B., Imagined Communities. Reflections on the
Origin
and Spread of Nationalism, Londra/New York, Verso,
1991.
Anderson M. (coord.), Frontier Regions in Western
Europe,
Londra, Frank Cass, 1983.
Anderson P., „Nation States and National
Identity“, London
Review of Books, 9 mai 1991.
Ardrey R., The Territorial Imperative. A Personal Inquiry into
the
 BIBLIOGRAFIE

Baertschi B., „Contraception et

multiculturalisme. Quelques
préalables éthiques“, in Holzhey $i
Schaber (coord.).
— „L’articulation de l’étre et de la valeur.
Réflexions sur le pa-
ralogisme naturaliste“, in Schulthess
(coord.).
— „Les xénogreffes et le respect de
l’animal“, Journal interna-
tional de bioéthique, 1996/4.
Barry B., „Self-Government Revisited“, in
Miller ?i Siedentop
(coord.).
Bell D., Communitarianism audits Critics, Oxford,
OUP, 1993.
Beran H., „A Liberal Theory of Secession“,
Political Studies,
nr. 32, 1984.
Black J. (coord.), The Origins of War in Early Modern
Europe,
Edinburgh, John Donald, 1987.
Bowman J., De Valera and the Ulster Question, 1917-1973,
Oxford, Clarendon, 1982.
Breton A. etal. (coord.), Nationalism and Rationality,
Cambridge,
CUP, 1995.
Brown C. (coord.), Political Restructuring in Europe,
Londra,
Routledge, 1994.
Brown D.E., Human Universal, Philadelphia,
Temple UP, 1991.
Brown J.L., The Evolution of Behavior, New York, Norton,
1975.
j Buchanan A., Secession. The Morality of Political Divorce from
Fort Sumter to Lithuania and Québec, Boulder, Westview
Press, 1991.
 BIBLIOGRAFIE

Coakley J., „National Territories and

Cultural Frontiers:
Conflicts of Principles in the Formation
of States in
Europe“, in M. Anderson (coord.).
Cobban A., „The Rise of the Nation-State
System“, in
Hutchinson ?i Smith (coord.).
Coedes G., The Making of South East Asia, Londra, RKP,
1966.
Coleman T.S., Foundations of Social Theory,
Cambridge Mass.,
Harvard UP, 1990.
Colley L., „Whose Nation? Class and
National Consciousness
in Britain, 1750-1830“, Past and Present, nr.
113, 1986.
Connor W., Ethnonationalism: The Quest for Understanding,
Princeton, Princeton UP, 1993.
Copp D., „Democracy and Communal Self-
Determination“,
in McKim $i McMahan (coord.).
Daly M. (coord.), Communitarianism: A New Public
Ethics,
Belmont, Wadsworth, 1994.
De George R.T., „The Myth of the Right of
Collective
Self-Determination“, in Twining
(coord.).
De Sousa R., The Rationality of Emotions,
Cambridge Mass.,
MIT Press, 1987.
Dworkin R., A Matter of Principle, Londra, Harvard UP,
1985.
— „Liberal Community“, California Law Review, nr.
77,1989/3.
 BIBLIOGRAFIE

Fletcher G., „The Case for Linguistic Self-

Defense“, in McKim
$i McMahan (coord.).
Fleury A., „Apropos des frontières de
l’Europe au XXe siècle“,
Cahiers de la Faculté des lettres, Université de
Genève,
1999-2000.
Frank A.U. ?i Kuhn W. (coord.), Spatial
Information Theory:
A Theoretical Basis for GIS, Berlin, Springer,
1995.
French P.A., Ühling T.E. $i Wettstein H.K.
(coord.), Midwest
Studies in Philosophy, vol. 7, Minneapolis,
University of
Minnesota Press, 1982.
Gauthier D., „The Liberal Individual“, in
Avineri $i de-Shalit
(coord.), 1992.
— „Breaking Up: An Essay on Secession“,
Canadian Journal of
vol. 24, 1994/3.
Philosophy,
Geertz C., „The Judging of Nations“, Archives
européennes de
sociologie, vol.
8, 1997/2.
Geiger L.-B., L’expérience humaine du mal, Paris, Le
Cerf, 1969.
Gellner E., Nations and Nationalism, Ithaca, Cornell
UP, 1983.
Geyer A. §i Green B.G., Lines in the Sand. Justice and
the Gulf
War, Louisville, Kentucky, John Knox
Press, 1992.
Gilbert M., „Group Membership and
Political Obligation“, The
 BIBLIOGRAFIE

Gray J., „From Post-Communism to Civil

Society“, Social
Philosophy and Policy, 1993/2.
Greenfeld L., Nationalism, Five Roads to Modernity,
Cambridge
Mass., Harvard UP, 1992.
Guarino N., VieuL. $iPribbenowS.
(coord.),Partsand Wholes:
Conceptual Part- Whole Relations and Formal Mereology,
11th
European Conference on Artificial
Intelligence, Amsterdam,
8 august 1994.
Haas E.B., „Nationalism: An Instrumental
Social Construct“,
Millenium, 22, 1992/3.
Habermas J., „Citoyenneté et identité
nationale“, in Lenoble
et Dewandre (coord.).
Handler R., Nationalism and the Politics of Culture in
Québec,
Madison, University of Wisconsin Press,
1988.
Harney M., „Some Confusions Concerning
Collective Rights“,
Canadian Journal of Law and Jurisprudence, vol. 4,
1991/2,
reluat in Kymlicka (coord.).
Hatch E., Culture and Morality. The Relativity of Values in
Anthropology, New York, Columbia UP, 1983.
Hayden R., „Constitutionalism and
Nationalism in the Balkans.
The Bosnian «Constitution» as a
Formula for Partition”, East
European Constitutional Review, nr. 4, 1995/4.
Hertz F., Nationality in History and Politics: A Psychology
and
Sociology of National Sentiment and Nationalism , Londra,
 BIBLIOGRAFIE

Ignatieff M., Blood and Belonging. Journeys into the New

Nationalism, Toronto, Viking, 1994.
Jacobs J., The Question of Separatism. Québec and the
Struggle
over Sovereignty, New York, Random House,
1980.
Johnston D.M., „Native Rights as Collective
Rights: A Question
of Group Self-Preservation“, Canadian Journal
of Law and
vol. 2, 1989/1, reluat
Jurisprudence, in
Kymlicka (coord.).
Kagan J. $i Lamb S. (coord.), The Emergence of
Morality in Young
Chicago, University of Chicago
Children,
Press, 1984.
Kedourie E., Nationalism, Londra, Hutchinson,
1966.
Kolnai A., „Les ambiguïtés nationales“, La
nouvelle Relève,
Montréal, 1946.
Kukathas C., „Are There Any Cultural
Rights?“, Political
Theory, vol. 20, 1992, reluat in Kymlicka
(coord.).
Kuran Burcoglu N. (coord.), Multiculturalism:
Identity and
Istanbul, Bogazici UP, 1997.
Otherness,
Kymlicka W., Multicultural Citizenship, Oxford,
Clarendon, 1995.
— „Liberal Individualism and Liberal
Neutrality“, in Avineri
$i de-Shalit (coord.).
— (coord.), The Rights of Minority Cultures, Oxford,
OUP, 1995.
Larmore Ch., Patterns of Moral Complexity,
Cambridge,
 BIBLIOGRAFIE

Macdonald I., „Group Rights“, Philosophical

Papers, vol. 18,1989/2.
MacIntyre A., After Virtue, Londra, Duckworth,
1985.
— „Is Patriotism a Virtue?“, The Lindley
Lecture, University
of Kansas, 1984, reluat in Daly (coord.).
Milmberg T., Human Territoriality: Survey of Behavioral
Territories in Man with Preliminary Analysis and Discussion
of Meaning, New York, Mouton, 1980.
Margalit A., „The Moral Psychology of
Nationalism“, in
McKim ?i McMahan (coord.).
Marr D., Vietnamese Anticolonialism, 1885-1925,
Berkeley,
University of California Press, 1971.
McKim R. si McMahan T. (coord.), The Morality
of Nationalism,
Oxford, OUP, 1997.
Mendus S. (coord.), Justifying Toleration,
Cambridge, CUP, 1988.
Mill J.S., L’utilitarisme, trad. G. Tanesse, Paris,
GF, 1968.
Miller D., On Nationality, Oxford, Clarendon,
1995.
— „In What Sense Must Socialism Be
Communitarian?“, Social
Philosophy and Policy, 1988-1989.
—- „Socialism and Toleration“, in Mendus
(coord.).
— „The Ethical Significance of
Nationality“, Ethics, nr. 98,
1987-1988.
— „The Nation-State: A Modest Defense“,
in C. Brown (coord.).
— Market State and Community, Oxford, OUP, 1989.
 BIBLIOGRAFIE

Mulligan K., „From Appropriate Emotions

to Value“, The
Monist, vol. 81, 1998.
Murphy T. (coord.), Religious Freedom in Plural
Societies (în
pregătire).
Nagel Th., Egalité et partialité, trad. C.
Beauvillard, Paris, PUF,
1994.
Nathan J. (coord.), Public Schools by Choice. Expanding
Opportunities for Parents, Students, Teachers, Saint-Paul,
Minnesota, The Institute for Learning and
Teaching, 1989.
Nguyen Khac Vien, Vietnam. Une longue histoire,
Hanoi, Edi-
tions en langues étrangères, 1987.
Nielsen K., „Secession: The Case of
Québec“, Journal of Applied
Philosophy, 1993/1.
— „Le fardeau de la preuve“, in Seymour
(coord.).
Nimni E., Marx, Engels, and the National Question, 1989,
in
Kymlicka (coord.).
Nussbaum M., Love’s Knowledge, Oxford, OUP,
1990.
— şi Sen A. (coord.), The Quality of Life, Oxford,
Clarendon, 1993.
Nyiri J.C. (coord.), „Nationalism and Social
Science“, Studies
in East European Thought, vol. 46, 1994/1-2.
O’Neill J., „Should Communitarians Be
Nationalists?“, Journal
of Applied Philosophy, 1994/2.
O’Neill O., „Justice, Gender and
International Boundaries“, in
 BIBLIOGRAFIE

Portugali J. (coord.), The Construction of Cognitive

Maps,
Dordrecht, Kluwer, 1996.
Prescott J.R. V., Boundaries and Frontiers, Londra,
Rowman &
Littlefield, 1978.
Rawls J., Théorie de la justice, trad. C. Audard,
Paris, Le Seuil, 1987.
— Libéralisme politique, trad. C. Audard, Paris,
PUF, 1995.
Raywid M.A., „The Mounting Case for
Schools of Choice“, in
Nathan (coord.).
Raz J., The Morality of Freedom, Oxford, Clarendon,
1986.
— $i Margalit A., „National Self-
Determination“, Journal of
Philosophy, nr. 87, 1990.
Reid Th., „Essays on the Active Power of
the Human Mind“,
Philosophical Works, Hildesheim, Olms, 1983.
Reischauer E. ?i Craig A., Japan. Tradition and
Transformation,
Sydney, Allen & Unwin, 1979.
Renan E., Qu’est-ce qu’une nation?, Paris, Mille et
une Nuits, 1997.
Rousseau J.-J., Œuvres complètes, Paris, La
Pléiade, 5 vol.
Sack R.D., Fluman Territoriality: Its Theory and History,
Cambridge, CUP, 1986.
Sahlins P., Boundaries. The Making of France and Spain in
the
Berkeley, University of California
Pyrenees,
Press, 1989.
Sandel M., Liberalism and the Limits of Justice,
Cambridge,
 BIBLIOGRAFIE

Seebass G., Das Problem von Sprache und Denken,

Frankfurt,
Suhrkamp, 1991.
Seymour M. (coord.), Une nation peut-elle se donner la
constitu-
tion de son choix?, numàr special al revistei
Philosophiques,
vol. 19, 1992/2.
Singer P., Questions d’éthique pratique, trad. M.
Marcuzzi, Paris,
Bayard, 1997.
— The Expanding Circle, Oxford, OUP, 1981.
Smith Adam, Théorie des sentiments moraux, trad. M.
Biziou,
C. Gautier ?i J.-F. Pradeau, Paris, PUF,
1999.
Smith Anthony, Théories of Nationalism, Londra,
Duckworth,
1983.
Smith A.D., The Ethnic Origin of Nations, Oxford,
Blackwell, 1986.
Smith B., „Fiat Objects“, in Guarino, Vieu ?i
Pribbenow (coord.).
— „On Drawing Lines on a Map“, in Frank ?i
Kuhn (coord.).
— „More Things in Heaven and Earth“,
Grazer Philosophische
Studien, nr. 50, 1996.
Solomon R., The Passions: The Myths and Nature of Human
Emotions, New York, Doubleday, 1976.
Sperber D., Explaining Culture a Naturalistic Approach,
Oxford,
Blackwell, 1997.
Stea D., Blaut J.M. çi Stephens J., „Mapping
as a Cultural
Universal“, in Portugali (coord.).
Talmy L., „Force Dynamics in Language
and Cognition“,
 BIBLIOGRAFIE

Todorcevska A., Nations as Clubs. An A ttempt at a Club

Theory
Based Analysis of Nations with a Case Study of Croatia and
Serbia (1986-1991), disertaţie prezentată la
Central European
University, Budapesta, 1996.
Tully J., „Aboriginal Property and Western
Theory: Recovering
a Middle Ground“, Social Philosophy and Policy,
1994/2.
— Strange Multiplicity. Constitutionalism in an Age of Diversity,
Cambridge, CUP, 1996.
Turiel E. et al., „Morality: Its Structures,
Functions and
Vagaries“, in Kagan şi Lamb (coord.).
Twining W. (coord.), Issues of Self-Determination,
Aberdeen,
Aberdeen UP, 1991.
Vincent A., Modem Political Ideologies, Oxford,
Blackwell, 1995.
Waldron J., „Minority Cultures and the
Cosmopolitan
Alternative“, University of Michigan Journal of Law
 TABLA DE MATERII

Cuvânt înainte...........................................5
B. BAERTSCM & K. MULLIGAN - Introducere......8
PARTEA ÎNTÂI. FORŢELE
NAŢIONALISMULUI...............................15
PH. GERRANS - Localizarea naţionalismului. .21
D. MILLER - O apărare a naţionalităţii .......41
B. BAERTSCHI - Farmecul secret al
patriotismului..........................................73

PARTEA A DOUA. SLĂBICIUNILE

NAŢIONALISMULUI .............................115
D. M. WEINSTOCK - Există o apărare morală
a naţionalismului?..............................121
N. MISCEVIC - Cum se justifică
naţionalismul?............................ 153
E. HOLENSTEIN - Conceptul de Kultumation:
o aberaţie sistematică .......................187

PARTEA A TREIA. CÂTEVA REMEDII .........215

M. HALLER - Dreptate pentru
multiculturalism.........................221
B. SMITH - Geometria cognitivă a războiului
.............................................................261
M.N. ROTHBARD - Naţiuni prin consimţământ:
descompunerea statului-naţiune.........293
 г$пт '

8 79.90
De la sfârşitul ultimului râzboi mondial,
naţionalismul .1 lost <I». .•>
ori blamat ca fiind ocauzâ majora a multor
conlllt ir1 anuale Im m
mediul propus a constat în general în
îndemnuri >1 m ţlunl umiAiind
eradicarea sau cel puţin atenuarea acestei
atitudini păi tiuit t mm
„şovine" şi „periculoase". Conflictele naţionale
şi etnii o dăinuie
ba chiar renasc cu o violenţă înnoită Cum \e
întâmpla ude IM in
asemenea situaţii, a apărut întrebarea dară nu
(timv.i am meu
într-o direcţie greşită.
Dezbaterea ce decurge de aici este în primul
râtul (yeni) mim. . da.
e şi conceptuală, şi normativă. Acest aspect
este tel pe taie il
examinează volumu de faţă, în lumina
eseurilor rn.n mulha filn ..fi
Philip Gerrans, Dav'd Miller, Bernard Baertschi,
Daniel Wein t"d
Nenad Miscevic, Elmar Holenstein, Markus
Halim Haiiy '.nulii i

ISHN wiA m un 1