Tema 4: COMPETENŢA DE COMUNICARE A CADRULUI

DIDACTIC
Studiul acestei teme va permite studenţilor:
- să definească competenţa de comunicare a cadrului didactic;
- să identifice strategiile relaţionale;
- să analizeze comportamente ale profesorilor în funcţie de abilităţile
comunicative.

INFORMAŢIE GENERALĂ

Noţiunea de competenţă are un caracter polisemantic. Din

multitudinea de definiţii ale competenţei prezentăm pe cea care este
completă şi funcţională pentru domeniul didactic:
competenţa reprezintă capacitatea de a selecta, combina şi utiliza
adecvat cunoştinţe, capacităţi şi atitudini pentru rezolvarea cu succes
a unei activităţi de învăţare, precum şi pentru dezvoltarea profesională
ori personală în condiţii de eficacitate şi eficienţă
Competenţa profesională a cadrului didactic reprezintă
multitudinea de calităţi şi valenţe formate prin articularea
competenţelor pedagogice raportate la problematica generală a
educaţiei/instruirii şi psihologiei educaţionale, metodicii predării
disciplinelor de specialitate şi practicii educaţionale. Este o valoare
practică a personalităţii profesorului în raport cu rolul lui de educator,
este o modalitate specifică de obiectivare a capacităţilor educative în
contexte ale cîmpului educational.
În structura competenţei didactice sunt incluse: capacitatea de a
stabili şi transmite obiective didactice, capacitati de a opera cu
conţinuturile (selectare, organizare, transmitere propriu-zisă),
capacităţi de a selecta şi utiliza metodologia didactică, capacităţi
interrelaţionale (psihosociale, de comunicare) – capacitatea de a
adopta roluri diferite; capacitatea de a influenţa uşor studentul şi
grupul de studenţi; capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţtii cu
ceilalţi; cea de a comunica uşor/eficient cu fiecare student şi cu grupul
de studenţi; cea care vizează utilizarea adecvată a puterii şi autorităţii,
capacitatea de a adopta uşor diferite stiluri de conducere; capacităţi
(auto) evaluative şi, nu în final, capacităţi (auto)formative.
Prin urmare, competenţa didactică este o structură personalitară
extrem de complexă, autoconstructivă, centrată pe aptitudinea
pedagogică (al cărei nucleu este comunicativitatea formativă) şi care
joacă rolul de instrument de unificare, codificare şi exprimare în afară,
sub forma comportamentelor educaţionale, a totalităţii datelor
personalităţii celui afiliat la status-ul şi rolul de profesor.
 Competenţă de comunicare sau competenţa comunicativă
este rezultanta cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor şi
trăsăturilor temperamental-caracteriale, fiind dobîndită prin asimilarea
informaţiilor şi formarea capacităţilor de comunicare. Competenţa
comunicativă se referă la gradul în care oamenii ţin seama de
caracteristicile celor cărora li se adresează, producînd mesajul care
este înţeles în felul în care se intenţionează să fie înţeles. Iar abilitatea
în comunicare este o împletire armonioasă a capacităţii lingvistice şi a
celei social comunicaţionale. Este necesar să fie făcută distincţia între
competenţa comunicativă şi competenţa lingvistică. Competenţa
lingvistică se referă la cel mai înalt nivel al capacităţii lingvistice proprii
unei persoane, fiind reflectată în formularea iniţială a mesajului.
Competenţa de comunicare a cadrului didactic este o
componentă esenţială a competenţei profesionale pedagogice. Sunt
situaţii în care un mesaj didactic este receptat eficient nu neapărat
datorită informaţiilor noi şi interesante pe care le cuprinde, ci mai ales
datorită modului în care a fost transmis către studenţi. Un mesaj chiar
şi neinterseant poate fi receptat optim dacă profesorul dispune, şi mai
ales, uzează de competenţa sa comunicativă şi este conştient de
faptul că această competenţă trebuie în permanenţă dezvoltată.
Pregătirea de specialitate vizează formarea unui registru variat de
competenţe ale absolvenţilor ca viitori teoreticieni, cercetători,
profesori. Curriculumul psigopedagogic universitar de bază
menţionează competenţele ce formează ,,stratul prim” al formării
personalului didactic: comunicativitatea, empatia, învăţarea,
valorizarea conţinuturilor, cercetarea şi inovarea experienţelor
educaţionale, cunoaşterea elevului, creativitatea, managementul
educaţional. Aceste competenţe necesită un curriculum comun pentru
facultăţile/ universităţile care formează cadre didactice.
In opinia autorilor de specialitate, dincolo de diversitatea de
abordări şi de teorii ale comunicării, apar cîteva puncte de
convergentă esenţiale, în măsură să definească specificitatea
comunicării didactice şi să permită degajarea unor reguli sau principii
fundamentale pentru formarea competenţei de comunicare didactică.
Competenţa de comunicare didactică reprezintă ansamblul
de comportamente comunicative ale profesorului exprimate în context
educaţional prin realizarea schimburilor informaţional (componenta
discursivă) şi interpersonal (componenta relaţională). Sadovei L.

2
 Figura 5. Structura competenţei de comunicare didactică

Profesor
COMPETENŢA DE COMUNICARE
discursivă relaţională
DIDACTICĂ

cognitiv retoric motivaţional conversaţiona

Re
Re TRANSPUNERE DIDACTICĂ
tro
tro
Provocarea/ Ascultarea acţ
acţ Selectarea Asigurarea repertoriului comun menţinerea activă iu
iun Definirea ocabularului interesului Disponibilizare ne
ea onceptelor Respectarea Sensibilizare pentru dialog a
Sincronizarea comportamentelor afectiv şi
co Descrierea/ ormelor a elevilor Gestionarea
cognitiv co
m aracterizarea ramaticale, Generarea relaţiilor
Argumentarea rtoepice m
uni situaţiilor interpersonale
aţională Expresivitatea Armonizarea limbajelor un
căr educative Prevenirea
Repetiţia tilistică verbal/paraverbal/nonverbal Abordarea conflictelor ică
ii Demonstraţia Diversificarea empatică Menţinerea/ rii
did Exemplificarea exicală Prevenirea/eliminarea barierelor, Persuadarea amplificarea di
act Reformularea Convergenţa afectivă interacţiunii da
ice Parafrazarea mbajelor reducerea distanţei
Flexibilitatea Dinamizarea cti
ustrarea Ameliorarea deontică schimburilor
Expunerea tilului Amplificarea măiestriei şi tactului pedagogic ce
Stimulare/ energetice
nteligenţa declanşarea Transmiterea
moţională interacţiunii conţinuturilor
Culturalizarea f ti

CAPACITĂŢI
CUNOŞTINŢE ATITUDINI
3
Elev
 Perspectivă educaţională a Modelului competenţei de comunicare didactică, elaborat de Larisa
Sadovei, privind valorificarea dimensiunilor competenţei este exprimată de funcţionalitatea şi
sincronizarea planurilor cognitiv, retoric în componenta dscursivă şi planurilor motivaţional, conversaţional
în componenta relaţională, reflectînd comportamentele cogitive, aplicative şi atitudinale rezultate din
codarea şi decodarea mesajului. Analiza paradigmelor comunicării didactice privind comunicarea
complexă, „stăpînirea” materialului verbal / paraverbal/ nonverbal deopotrivă cu respectarea regulilor de
plasament contextual a unteracţiunii mutuale şi a principiului fundamental a şcolii de comunicare de la
Palo Alto (esenţa comuncării constă în procesele relaţionale) a permis identificarea a două componente
de bază ale competenţei de comunicare didactică: discursivă şi relaţională.
Cadrul didactic urmăreşte să transfere elevului cunoştinţe prin capacitatea sa de a traduce
conţinuturile de învăţare în „demersuri de instruire”, fiind definită transpunere didactică. Retroacţiunea
comunicării didactice sau feed-back-ul comunicaţonal, ca acţiune circulară în model, reprezintă o
modalitate activă şi eficientă de adaptare a demersurilor didactice la multitudinea de situaţii concrete,
contribuind la formarea primei impresii corecte sau incorecte despre exprimarea capacităţilor
comunicative individuale şi la formarea convingerilor privind calitatea capacităţilor comunicative, în funcţie
de care partenerii îşi vor regla comportamentul comunicativ, orientîndu-se spre evaluarea/autoevaluarea
competenţei de comunicare didactică.
Valorificarea principiilor, tehnicilor de proiectare şi implimentare a Modelului competenţei de
comunicare didactică este dependentă de măiestria pedagogică a profesorului, considerată treaptă
superioară de dezvoltare competenţei pedagogice, desemnînd, în opinia lui Mândâcanu V., „un înalt nivel
al competenţei, atins prin antrenament, de natură să permită obţinerea cu uşurinţă a unor realizări la nivel
de expert”.
Obiectivarea transpunerii didactice în măiestriea de a transmite conţinuturile didactice şi de a
realiza relaţii eficiente la nivelul cunoştinţelor, capacităţilor şi atitudinilor, orientează elevii la activitate
plină de iniţiativă şi creativitate, mobilizîndu-i, astfel, spre autoformare.
Dezvoltarea competenţelor de comunicare determinată de modul în care atît profesorul, cît şi
studentul definesc şi operaţionalizează conceptul de comunicare didactică, conştientizînd nevoia
autoformării acestei competenţe. Fiecare profesor are anumite convingeri şi concepţii despre grupa de
studenţi, despre cum ea trebuie condusă şi organizată. Asupra manierei de conducere s-au făcut
numeroase studii, toate subliniind ideea că profesorul, ca manager, trebuie să-şi îndrepte permanent
atenţia asupra celui care învaţă.
Raportat la stilul de comunicare al profesorului, văzut ca manieră de a comunica cu studenţii, aceste
stiluri de conducere pot fi caracterizate astfel:

Tabelul 1. Caracteristici ale stilului de comunicare raportat la stilurile de conducere ale cadrelor didactice

Stil de Stil de comunicare

conducere
- pune accent doar pe emiterea de mesaje;
- nu ia în considerare mesajele emise de studenţi şi
uneori nici feedback-ul;
Autoritar - mesajele sunt sub formă de ordine, cerinţe, exigenţe,
critici;
- nu stimulează relaţiile de comunicare din grupă.
- stimulează comunicarea profesor-student, student-
student;
- dialoghează permanent cu studenţii, sjutîndu-i şi
îndrumîndu-i;
Democratic - pune accent pe interactivitatea în comunicare;
- alternează permanent rolul de emiţător cu cel de
receptor;
- barierele în comunicare sunt foarte puţine şi înlăturate
imediat.
- relaţii de comunicare confuze şi contradictorii;
Laissez- - rol pasiv în comunicare;
faire - nu iniţiază dialoguri, este indiferent.

În aceeaşi ordine de idei, luînd în considerare criteriul competenţelor de comunicare, Liliana Ezechil
prezintă următoarea tipologizare a profesorilor:

Tabelul 2. Tipologizarea profesorilor după criteriul competenţelor comunicative

Tipologizar Caracteristici

4
 e
este tipul profesorului profund implicat în tot ceea ce
întreprinde, cu o mare putere de dăruire, cu o bună
Profesorul capacitate empatică, bun ascultător, suportiv,
pasionat încurajator, stimulativ, prietenos. Este entuziast şi
persuasiv în orice situaţie: cînd predă o lecţie sau
cînd discută cu elevii despre petrecerea timpului
liber, de exemplu. Pare că nu are probleme personale
şi are o mare putere de dăruire.
este tipul profesorului precis, riguros, exigent în
formularea sarcinilor şi în verificarea
performanţelor. Este doct în domeniul său, dar este,
în acelaşi timp, distant, critic, sancţionator. Limitează
Profesorul discursul său la conţinuturile şcolare, iar dacă face
specialist unele aprecieri cu caracter interpersonal ce au un
conţinut critic, ameliorator. Intră întotdeauna direct în
probleme, nu pierde vremea cu „nimicuri". Gestionează
cu maximum de eficienţă timpul pe care îl are la
dispoziţie.
este profesorul mereu dispus să facă un comentariu
Profesorul cu caracter personal sau interpersonal. Se arată
simpatic interesat de problemele elevilor şi dornic să ofere
sfaturi sau soluţii. Tratează conţinuturile şcolare cu o
anumită detaşare ceea ce-i permite să diva-gheze
adesea de la obiectul predării pentru a se lansa în
discuţii colaterale, amuzante pentru elevi.
Personalizează dialogul şcolar pe care-l încarcă cu
trăiri afectiv-atitudinale foarte evidente.
este, de obicei, tipul mercenarului. Inabil în predare
se pierde în detalii şi ambiguităţi logico-
argumentative. Prezintă noile conţinuturi detaşat,
Profesorul distanţat, stereotip. „Stîngaci” în relaţiile cu elevii
intrus creează, mai degrabă, disconfort în colectivul şcolar
fără a înţelege cine e răspunzător de această
situaţie. Se plînge de lipsa de disciplină din clasele
de elevi şi caută mereu vinovaţi pentru această stare
de lucruri. Este tipul educatorului care şi-a greşit
vocaţia sau care a nimerit în cîmpul educaţional din
întîmplare, prin forţa împrejurărilor.
Sintetizînd, nu putem spune că unul sau altul dintre aceste tipuri de profesori este mai bun sau mai
puţin bun, fiecare prezentînd atuuri şi inconveniente dintr-un anumit punct de vedere. Important este ca,
profesorul să fie conştient că are în faţa sa personalităţi care sunt în plin proces de formare, iar ele
trebuie să-şi adapteze comportamentul în funcţie de cerinţele şi interesele acestor studenţi.

... E BINE DE ŞTIUT !

a. Analiza literaturii în domeniu ne conduce la ideea că încă din antichitate se solicita

educatorului un ansamblu complex de calităţi şi competenţe. În acest sens Quintilian afirma că
educatorul trebuie să posede calităţi de moralitate, pricepere educativă şi cunoaştere a sufletului
omenesc, iar Aristotel, Platon, Socrate etc. erau ca etalon în arta de a învăţa pe alţii.

b. Cea dintîi grijă a învăţătorului, în opinia lui Aristotel, ,,constă în a atrage puternic pe elevi prin
exemplul său bun”, învăţătorul trebuie să fie un exemplu viu al virtuţilor pe care el trebuie să le altoiască
elevilor. El trebuie să iubească fără limită munca lui, să se poarte părinteşte cu elevii şi să trezească
interesul copiilor pentru învăţătură.

a. J. A. Comenius îi încuraja pe profesori să acorde atenţie ca elevii lor să-şi

dezvolte gîndirea şi capacitatea de exprimare. În acelaşi timp, modul de exprimare al
profesorului însuşi este avut în vedere de J. A. Comenius, care sublinia că acesta trebuie
să fie nu doar corect gramatical, ci şi bogat, plăcut şi uşor de înţeles. Profesorul trebuie

5
 să se pregătească pentru predare nu doar în ceea ce priveşte conţinutul materiei pe care
urmează să o împărtaşească elevilor, ci şi din punct de vedere estetic, al calităţii
discursului său.

b. Studiile de istorie a pedagogiei evidenţiază concepţia lui J. A. Comenius care

opina că educatorul trebuie să posede arta cuvîntului în măsura în care copiii să-l poată
înţelege, arta de a educa, iscusinţa de a influenţa copilul.
Bibliografie recomandată:
• Cerghit I., Neacşu I. et. al. Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri, strategii.
Bucureşti: Ed. Aramis, 2002. 312 p., p. 71-73
• Ezechil L. Comunicarea educaţională în context şcolar. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,
2002, 184 p.
• Jinga I., Istrate E. Manual de pedagogie. Competenţe profesionale. Chişinău-Bucureşti: Grupul
Editorial Litera, 2000.
• Sadovei L. Competenţa de comunicare didactică. Repere epistemologie şi metodologice.
Chişinău: Tipogr. UPS “Ion Creangă”. 172 p.
 Sălăvăstru D. Psihologia educaţiei. Iaşi, Polirom, 2004, 287 p.

6
7