Manifestanții din Iran înalță, de câte ori pot, steagul vechi al Persiei (stânga, cel cu leul), în
locul celui al regimului mollahilor. Diferența simbolică este totală:
— pe cel din dreapta, adoptat după 1980, ceea ce seamănă cu o flacără, în centru, este de
fapt «Allah» scris într-o formă extrem de stilizată;
— în schimb, drapelul vechi condensează esența Persiei, deoarece iranienii șiiți, adoratorii
lui Ali și care îi contestă pe primii trei Imami ai Islamului, nu-l acceptă decât pe al patrulea
Imam, Ali, “Leul lui Dumnezeu”, reprezentat cu soarele în fundal, acel soare amintind
tradiția zoroastriană, moștenire a Persiei eterne.
Pentru iranienii șiiți, așadar, inamicii absoluți, cu care nu poate exista împăcare, sunt
musulmanii sunniți, cei care au masacrat figurile fondatoare ale șiismului: imamul Ali și fiii
săi Hasan și Husein. Pentru șiiți, așadar, cum sunt mai ales iranienii, sunniții sunt dușmanii
cosmici, care, pentru că i-au ucis pe profeții și stâlpii șiismului - religie a martiriului, oficială
în Iran și diferită de sunnismul originar, la fel cum creștinismul este o religie a martiriului în
fața iudaismului originar - nu mai poate exista împăcare.
La noi, minunatul domnitor moldovean Dimitrie Cantemir, care trăise toată tinerețea ca
ostatic și zălog (amanet) la Înalta Poartă, cunoștea prea bine toate aceste diferențe. În
studiul său „Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane”, care ne-a parvenit doar în
traducere rusească (Petersburg 1722; originalul latin n-a fost publicat niciodată și a
dispărut), domnitorul fugar face o uluitor de exactă și barocă prezentare a Islamului șiit al
persanilor și explică dușmănia lor absolută față de Imperiul Otoman, ca și față de arabi și
turci:
— «Perșii care-l urmaseră pe Ali, văzându-și căpetenia atât de mișelește ucisă de către
tovarășii lui, îndată s-au despărțit de aceia ca de niște călcători de lege și ucigași de oameni
și s-au alăturat unei secte care se separase de arabi, despre care spun că ar fi adevarata
învățătură a profetului mincinos (лжепророк) Muhammed, transmisă lor prin Ali. Aceasta
este cea dintâi si cea mai de seamă pricină a despărțirii dintre arabi si persani, pentru care
se deosebesc foarte mult în religia Muhammedană. Persanii cred numai in Ali si îl
mărturisesc a fi succesorul sfânt si legitim al lui Muhammed, iar pe ceilalți trei îi batjocoresc
cu hule groaznice si cu ocări nenumărate. De acea persanii sunt socotiți de arabi si de turci
eretici, acestia fiind la rândul lor numiți schismatici de către persani, pentru că-i socotesc
ucigași de oameni, tâlhari si răpitori nelegiuiți ai succesiunii drept urmașul lui Muhammed,
deopotrivă cu adevăratul succesor Ali, si le dau cinste egală tuturor.»
Și mai spune bunul domnitor: «Arabii și turcii afurisesc cele mai grave rătăciri ale
persanilor, și la fel persanii pe ale celor dintâi. Atâta ură și dușmănie este între ei, încât se
socotesc unii pe alții mai răi decât închinătorii la idoli și ateii.»
Internal