Rolul didascaliilor

Model: Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul indicațiilor autorului din fragmentul de mai jos.
Actul II
(Un hol salon, în noua casă a lui Spirache. Un perfect prost gust. Vizibil, tabloul în ulei al unchiului
defunct, în locul portretului fotografie din actul întâi. Un aparat de radio. Dispoziţia mobilelor şi
ieşirilor priveşte direcţia de scenă. În fund trebuie să fie o uşă care se deschide spre un balcon. A trecut
un an şi e zece dimineaţa.)
Scena 1
Chiriachiţa, Dacia, Miza
(La ridicarea cortinei, aparatul de radio e în funcţiune. Se transmite slujba de la biserică. Instalată
comod, lângă aparat, Chiriachiţa foarte cucernică, ascultă sluja şi dă în cărţi. E îmbrăcată într-o rochie
somptuoasă şi aproape ridicolă. Câteva clipe nu se aude decât muzica... Când preotul va zice Doamne
miluieşte, Chiriachiţa va avea grijă să se închine cu mare smerenie. Intră Miza.)
Miza: (Are în braţe un căţel) Bună dimineaţa! (vorbeşte alintat ca un copil): Zi bună dimineaţa lui
maman... (Ia o lăbuţă şi o dă Daciei) şi lui grande-maman (acelaşi joc.)
Chiriachiţa: (aspru) Marş, tu!
Miza: Ia te rog, vorbeşte frumos cu Pussy.
Chiriachiţa: Pupă-te în bot cu el cât pofteşti, dar pe mine te rog să mă slăbeşti cu jjigodia...
(Tudor Mușatescu, Titanic Vals)

Textul dramatic este creat pentru a fi jucat pe scenă, de unde reiese și caracteristica sa principală, dualitatea
sa: este ficțiune, poate fi citit de un cititor așezat comod în fotoliu, dar este și interpretare actoricească, joc dramatic,
poate fi văzut de public, într-o sală de spectacole. El se situează „la granița dintre literatură și viață” ([Link]).
Dialogul este adevărata sa natură, marcă a „dublei enunțări” (Anne Ubersfeld): a dramaturgului și a personajului –
actor.
Notațiile autorului, indicațiile de regie sau didascaliile sunt o particularitate a acestui gen literar, având o
funcție pragmatică dublă. Se adresează atât cititorului, pentru a-și reprezenta mental scena și a înțelege conflictul
dramatic, relația dintre personaje, acțiunea, cât și practicienilor teatrului (regizor, actori, scenografi, ingineri de
sunet, costumieri), pentru a facilita punerea în scenă/ „la mise en scene”. Ele provin din grecescul „didaskein”,
rădăcina verbului a învăța, a instrui, desemnând inițial caietul cu indicații oferit actorilor înaintea reprezentației.
Sunt externe și interne.
Din fragment, reiese rolul multiplu al didascaliilor: informativ și directiv. Receptorul este informat cu
privire la cadru, atmosferă, impresia generală: Un hol salon, în noua casă a lui Spirache. Un perfect prost gust.
Vizibil, tabloul în ulei al unchiului defunct... Se sugerează schimbarea locuinței, ca urmare a unei subite posibile
îmbogățiri. Aceasta evidențiază snobismul personajelor. Cadrul mic – burghez, de interior, este tipic prin dispunerea
obiectelor casnice și de mobilier. Acțiunea se desfășoară la un an distanță față de primul act, timp în care s-au
produs schimbările din viața personajelor, iar scena are loc dimineața.
De asemenea, notațiile autorului semnalează personajele care apar regrupate pe scenă cu fiecare nouă
subdiviziune teatrală. Se menționează comportamnetul lor ridicol, autorul surprinde foarte bine contrastul dintre
aparență și esență, dintre ce se cred sau vor să pară personajele- educate, spirituale- și ce sunt în realitate:
Chiriachiţa foarte cucernică, ascultă sluja şi dă în cărţi. E îmbrăcată într-o rochie somptuoasă şi aproape ridicolă.
Comicul este unul de moravuri și de caracter, aceste notații permițând chiar și încadrarea în specia dramatică a
comediei. Notațiile autorului sunt o sursă prețioasă pentru caracterizarea directă sau indirectă a personajelor, în
fragment fiind precizată vestimentația (o sursă indirectă ) prin care personajul comic vrea să impresioneze.
Nu în ultimul rând, autorul dă indicații precise despre cum se va evidenția de către actor acest contrast
comic. Componentele nonverbală și paraverbală sunt foarte importante în teatru și completează mesajul operei:
Chiriachiţa va avea grijă să se închine cu mare smerenie. De altfel, intonația este o marcă specifică a apariției
personajului, căci „în teatru totul este limbaj” (E. Ionescu): Miza vorbeşte alintat ca un copil, în timp ce Chiriachița
dezaprobă prezența câinelui pe un ton aspru.
În consecință, notațiile autorului vin în sprijinul cititorului și al actorului, fiind reprezentate de tot ce NU se
rostește pe scenă, ca o intervenție auctorilaă, esențială pentru înțelegerea mesajului. (467 de cuv.)
Acţiunea se petrece în Bucureşti, în holul casei lui Sergiu. [...]
MIHAI (care a urmărit atent toată conversația): Ce-ar fi să mergem după-masă la un film? (Nu
răspunde nimeni.)
ZAMFIR (lui Sergiu): Știu că nu admiți să mă mai amestec în pregătirea ta, dar cu nopțile
pierdute ai putea s-o lași mai moale totuși.
SERGIU: Ai dreptate, nu-mi place să te amesteci.
CLAUDIA: Dacă nu te porți ca un băiețel cuminte, domnul Zamfir o să te tragă de urechi. [...]
SERGIU (enervat, ridicându-se): Eu nu sunt [...] un petrecăreț. Și mai terminați odată cu
dădăceala și cu pretențiile astea. (Intră în apartamentul lui, trântind violent ușa.)
CLAUDIA (încearcă să deschidă ușa, dar e încuiată): Sergiu, deschide și cere-ți imediat scuze.
(Pauză.) Altfel plec. (Niciun răspuns. Claudia își culege poșeta de pe masă și se îndreaptă spre
ieșire.) [...]
SERGIU (intrând): De ce tăceți? Tot despre mine vorbeați? Alt subiect de conversație nu mai
găsiți? (Se înfurie treptat.) Terminați odată să vă holbați la mine. [...] (Lui Mihai. Are un ton
rece, profesoral, dar sub care se ascunde o mare solicitudine*.) Te-am urmărit foarte atent zilele
astea. Ești în progres vizibil. Ai câștigat un fuleu* remarcabil și un ritm de ceasornic. Dar nu
trebuie să uiți că pentru alergătorul de cursă lungă instalarea într-un stil fix poate fi
primejdioasă. Mai ales când ai adversari de talie. Cred că ar trebui să ajungi la o alternanță
care să-ți permită... (Pe această replică neterminată se stinge încet lumina. E seară. Scena e
luminată discret. [...])
Horia Lovinescu, Ultima cursă
*solicitudine – atitudine plină de grijă, de bunăvoință
*fuleu – alergare în pas mare, mâinile mișcându-se în ritmul picioarelo

Textul dramatic este creat pentru a fi jucat pe scenă , de unde reiese și caracteristica sa principală,
dualitatea sa: este lectură, dar este și interpretare actoricească, joc dramatic, poate fi văzut de public, într-o sală de
spectacole. El se situează „la granița dintre literatură și viață” ([Link]). Dialogul este adevărata sa natură, marcă a
„dublei enunțări” (Anne Ubersfeld): a dramaturgului și a personajului – actor.
Notațiile autorului, indicațiile de regie sau didascaliile sunt o particularitate a acestui gen literar, având o
funcție pragmatică dublă. Se adresează atât cititorului, pentru a-și reprezenta mental scena și a înțelege conflictul
dramatic, relația dintre personaje, acțiunea, cât și practicienilor teatrului (regizor, actori, scenografi, ingineri de
sunet, costumieri), pentru a facilita mizanscena/punerea în scenă. Ele provin din grecescul „didaskein”, rădăcina
verbului a învăța, a instrui, desemnând inițial caietul cu indicații oferit actorilor înaintea reprezentației. Sunt externe
și interne.
Din fragment, reiese rolul multiplu al didascaliilor: informativ și directiv. Receptorul este informat cu
privire la cadru, atmosferă, impresia generală:................................. Cadrul în care se desfășoară acțiunea
este............

De asemenea, notațiile autorului semnalează personajele care apar regrupate pe scenă cu fiecare nouă
subdiviziune teatrală.................... Notațiile autorului sunt o sursă prețioasă pentru caracterizarea directă sau
indirectă a personajelor, în fragment fiind .......................
Nu în ultimul rând, autorul dă indicații precise despre cum se va evidenția de către actor acest contrast
comic. Componentele nonverbală și paraverbală sunt foarte importante în teatru și completează mesajul operei:
........................De altfel, intonația este o marcă specifică a apariției personajului, căci „în teatru totul este limbaj” (E.
Ionescu): ...............................
În consecință, notațiile autorului vin în sprijinul cititorului și al actorului, fiind reprezentate de tot ce NU se
rostește pe scenă, ca o intervenție auctorilaă, esențială pentru înțelegerea mesajului.