Plumb

George Bacovia
Considerat de critica literară cel mai însemnat poet simbolist al
literaturii române, George Bacovia are meritul de a fi realizat ruptura de
utopia romantică și afirmarea spiritului modern (V. Fanache).
Originalitatea liricii derivă dintr-o viziune pesimistă asupra existenţei şi
din permanenta spaimă de moarte, evidente în volumele sale de versuri,
Plumb, Scântei galbene.
Poezia Plumb a fost publicată în fruntea volumului de debut, apărut
în 1916, şi se încadrează în curentul literar simbolism.
Simbolismul, curent literar de circulație universală, apărut în
Franţa, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, promovează o nouă
viziune asupra poeziei, ca artă de a simți, bazată pe utilizarea simbolului
plurivoc. Imaginile artistice reprezintă un mijloc de exprimare a
corespondențelor între elementele universului, prin sugestie şi sinestezie.
Alte particularități ale liricii simboliste sunt: asocierea stărilor sufleteşti
sugerate (nevroză, dezgust, disperare, oboseală psihică, spaimă),
utilizarea cromaticii sugestive, utilizarea repetiției cu rol de refren,
prezenţa temelor și motivelor specifice (iubirea, natura, singurătatea,
melancolia, moartea; ploaia, toamna, călătoria, amurgul, oraşul
sufocant).
O trăsătură a simbolismului care se regăseşte în poezie este
folosirea simbolului plumb, care sugerează apăsarea, monotonia,
angoasa, moartea. De asemenea, reluarea sa în poziții simetrice conferă
muzicalitate versurilor și accentuează starea de spleen, în conturarea
atmosferei generale.
O altă trăsătură este utilizarea sinesteziei; întreg universul e
perceput printr-o îmbinare de senzații tactile, vizuale, auditive: vânt,
frig, flori, scârțâiau.
 Tema poeziei este conditia creatorului într-o lume care il
desconsideră, in raport cu iubirea şi moartea, corelată cu elementele unui
decor dezolant care devin motive textuale (plumb, floare, coroană,
sicriu, amor).
Textul este o artă poetică implicită, o confesiune funebră a vocii
poetice in raport cu presimțirea finalului vietii, al cărei lirism subiectiv
derivă din exprimarea monologată. Subiectivitatea este susținută de
prezenţa mărcilor lexico-gramaticale de persoana 1: stam, am început, så
strig, meu.
Titlul sintetic, alcătuit dintr-un substantiv comun, nearticulat, este si
laitmotivul textului, repetat de sase ori, in pozitii simetrice. Pornind de la
sensul denotativ al cuvântului (element chimic, un metal maleabil, greu,
de culoare cenusiu-albästruie), acesta devine, prin conotatie, un simbol
pentru apăsare, claustrare, monotonie, angoasă.
Poezia Plumb este alcătuită din două catrene și două secvențe lirice
care corespund celor două planuri simetrice: universul exterior și
universul interior, aflate în relație de opoziție. De asemenea, simetria
este susținută de paralelismul sintactic dintre strofe: Dormeau
adânc/Dormea întors.
Prima secvență poetică se axează pe metafora-simbol cavou, care
sintetizează determinările unui univers închis al societății mediocre,
având totodată semnificația captivității în trupul perisabil. Incipitul
conține verbul dormeau, iar utilizarea imperfectului sugerează o
permanență a somnului care anticipează moartea. Cadrul funerar
imaginat de Bacovia se constituie din metafore-simbol aparținând
universului mortuar: sicrie de plumb, funerar vestmânt, flori de plumb,
coroane de plumb. Asociate cu frumosul, gingăşia şi viaţa, florile devin,
în acest context, artificiale, alăturate oximoronic plumbului. Percepția
sinestezică asupra universului, asociată claustrării în cavou, sugerează
neputinţa vocii poetice de a-şi depăși condiția, ceea ce reprezintă o sursă
de suferință care străbate întreaga poetică bacoviană.
 A doua secvență lirică prezintă tragismul existențial generat de
anihilarea sentimentelor. Lirismul interiorizat se axează pe prezentarea
corespondentului sicrielor din prima secvență. De această dată, amorul
este cufundat în somn într-o poziție nefirească (întors), ceea ce
sugerează intoarcerea cu fața spre Apus, aşa cum numea Lucian Blaga
sfârşitul existenței. Dramatismul este accentuat de strigătul disperat al
vocii poetice care îşi are originea într-un obicei popular şi exprimă iluzia
revenirii la viață. Singurătatea vocii poetice şi moartea sunt corelate cu
atmosfera sumbră a întregului discurs liric. Cufundarea în moarte este
ireversibilă, fapt sugerat de percepția tactilă amplificată (Era frig) şi de
imposibilitatea salvării prin înălțarea sufletească a aripelor care sunt de
plumb și conduc către o prăbuşire iminentă.
În ceea ce priveşte limbajul poetic, se remarcă utilizarea repetată a
simbolului central, plumb, alcătuit, din punct de vedere fonetic, din patru
consoane și o singură vocală care oferă o sugestie pentru claustrare,
apăsare şi conturează atmosfera sumbră care cuprinde universul. Din
perspectivă semantică, simbolul aduce în completare o tentă cromatică
apăsătoare. Din perspectivă morfologică, sunt utilizate verbe de stare
(stam, dormeau), la timpul imperfect, completate de iluzia unei reveniri
la viață, marcată prin utilizarea conjunctivului (să strig). Dinamica
accentuează disconfortul prin prezenţa vântului ale cărui implicații sunt
redate prin verbul onomatopeic scârțâiau.
Din perspectivă prozodică, poezia este alcătuită din două catrene, cu
rimă îmbrățișată, măsură de zece silabe şi ritm iambic predominant.
În concluzie, Plumb de George Bacovia este o artă poetică simbolistă,
reprezentativă pentru estetica decadenței și a pesimismului.