Tema 11.

SILABA

Obiective:
La finele acestei teme, studenţii vor fi capabili:
- să definească termenul de silabă
- să enumere diferite puncte de vedere cu privire la silabă;
- să explice teoriile silabei;
- să segmenteze corect lexemele în silabe;
- să descrie structura silabelor româneşti (după diverşi autori: Puşcariu, Graur, Rosetti, Vasiliu,
Turculeţ, Zagaevschi/Corlăteanu, Coteanu ş.a.).

Subiecte:
 Silaba. Definiții
 Teorii ale silabei
 Reguli de despărțire a cuvintelor în silabe
 Structura silabelor românești

1
 SILABA. GENERALITĂȚI

„Silaba este o culme sonoră împreună cu sateliţii ei mai puţin sonori.”

S. Puşcariu

Definiții:
Silaba este un segment fonetic superior fonemului, alcătuit dintr-o vocală sau un grup de
sunete (având ca centru sonor o vocală), care se rosteşte print-o singură emisiune a aerului expirat.
În limba română, la stabilirea limitei dintre silabe, se face apel la criterii de natură
articulatorie și de natură distribuțională, întrucât pe traseul suflului fonator mișcările organice se
leagă între ele neîntrerupt, fără vreo pauză, până în momentul încetării emisiunii.

Puncte de vedere cu privire la silabă

Definiţia „clasică” a silabei: „ un sunet sau un grup de sunete care se pronunţă cu o singură
emisie a aerului expirat” corespunde cuvintelor monosilabice: am, ba, cap etc.
Silaba este unitate minimală de sunete. Existenţa ei ca unitate naturală în segmentarea
lanţului sonor (spre deosebire de sunet) este dovedită de o serie de fapte: copiii încep prin a emite
silabe, adesea repetate (ma-ma, pa-pa, ta-ta, a-pa), iar cei care învaţă scrisul/ cititul recunosc mai
uşor silabele decât sunetele; tendinţa de a grupa sunetele în silabe stă la baza versificaţiei şi se
poate observa în vorbirea răspicată; scrierea silabică a apărut înaintea celei alfabetice.
Din punct de vedere fonetic, silaba a fost descrisă după parametrii articulatorii şi acustici/
auditivi. Punctul de plecare îl constituie fie sunetul: (cum se organizează sunetele în silaba
fonetică?) fie silaba: cum se împarte silaba fonetică în sunete?
Întorcându-ne la definiţia „clasică” a silabei (de mai sus) vom observa că baza acestei
definiţii este teoria expiratorică (a efortului expirator), admisă de lingviştii B. de Courtenay, V.A.
Bogorodicki, W. Storm ş.a.
Conform acestei teorii, limita dintre silabe ar coincide cu intensitatea cea mai slabă a
expiraţiei; aceasta se verifică la silabele de tipul: ta-ta, ma-ma, dar nu în ha-os, ma-să etc.
F. de Saussure explică silaba prin apertura sunetelor: consoanele se grupează în jurul
vocalei după gradul de apertură, iar frontiera silabică se află la trecerea de la un sunet mai
închis la altul mai deschis.
Alţi autori ca Zagaevschi, Corlăteanu se referă la tensiunea crescândă sau descrescândă
a articulaţiei: silaba se formează cu o tensiune crescândă până la maximum, care formează culmea
sau vârful silabei, urmat de o tensiune descrescândă.
2
 Sextil Puşcariu [5, p. 173] definea silaba ca fiind formată dintr-o „culme sonoră împreună
cu sateliţii ei mai puţin sonori”.
O definiţie propune Al. Rosetti: „Silaba e constituită dintr-un element sonor plasat între
două depresiuni de sonoritate” [6, p. 234-294].
Din punct de vedere funcţional, silaba se poate defini şi prin raportare la accent, ca „cea
mai mică tranşă fonică susceptibilă de a fi caracterizată printr-un accent şi numai unul”
caracterizare dată de către Vasiliu Em.
Silaba este privită tot mai mult ca unitate prozodică a unei segmentări ritmice a vorbirii,
intermediară între segmentarea lanţului sonor în sunete şi elemente suprasegmentale: accent,
intonaţie. Nu se pot stabili reguli unice de silabisire, deoarece structura silabică diferă de la o limbă
la alta; de exemplu, cuvântul „capital” se împarte în silabe în franceză, germană, rusă, ca şi în
română: ca-pi-tal, dar în engleză cap-i-tal [’kæpit°l].
Conform opiniei foneticienilor N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi, în planul studierii
lingvistice, silaba are o importanţă deosebită, deoarece multe schimbări în limbă (asimilări,
disimilări, acomodări etc.) se realizează, mai întâi de toate, în cadrul silabei.
Silaba este o unitate de bază a limbii, deoarece în procesul vorbirii, de fapt, nu se rostesc
sunete vorbite izolate, ci îmbinări de sunete – silabe. În acelaşi timp silabele servesc la formarea
altor unităţi lingvistice mai mari: cuvinte, expresii, propoziţii.
Vorbitorii, care aparţin aceleiaşi comunităţi de limbă, posedă un anumit simţ comun al
silabei. De multe ori ca să accentuăm un cuvânt, îl segmentăm pe silabe: „Rubanca s-a gândit
câteva clipe şi a strigat a doua oară mai tare: Toa-de-re!”.

TEORII ALE SILABEI

Cercetătorii foneticieni au remarcat existenţa sau au distins mai multe teorii referitoare la
natura silabelor. Se disting mai multe teorii ale silabificării, acceptate sau respinse de diverşi
cercetători.
Teoria vocalică (adepţi: gramaticienii greci şi latini).
Această teorie constă în faptul că nucleul silabei îl constituie vocalele, acestea fiind
alcătuitoare de silabă. Câte vocale are un cuvânt, de atâtea silabe dispune acesta. Ulterior s-a
demonstrat că teoria vocalică nu poate avea un caracter universal, deoarece există limbi în care şi
unele consoane pot forma silabe. De exemplu: cehă – vlk „lup”; Trnka (Trn-ka) – nume pR.
Teoria expiratorică (adepţi: Baudouin de Courteney, W. Storm, [Link]ţki).
Cercetătorii numiţi consideră şi demonstrează faptul că silaba se rosteşte cu un singur efort
expirator. De exemplu: silaba „ma” – un efort expirator, două silaba „ma-ma” – două eforturi
3
expiratorice etc. Această teorie nu a fost acceptată unanim, deoarece s-a demonstrat că printr-un
singur efort expirator putem pronunţa şi două silabe. De exemplu: „haos”.
Teoria tensiunii musculare (adepţi: M. Grammont). Se bazează pe un criteriu fiziologic.
Foneticianul francez M. Grammont considera că silabele se datoresc faptului că în vorbire sunetele
se articulează cu tensiuni sau eforturi musculare diferite.
Fiecare creştere a tensiunii musculare împreună cu o descreştere formează o silabă. Orice
silabă se pronunţă cu un singur impuls al tensiunii musculare.
Fiecare impuls are trei faze:
 creşterea tensiunii,
 culmea tensiunii,
 descreşterea tensiunii.
Deci, o creştere urmată de culme şi apoi de o descreştere a tensiunii formează o silabă.
Totuşi această teorie nu a fost acceptată de toţi lingviştii foneticieni, căci verificarea ei
experimentală este foarte dificilă.
Teoria sonorităţii (adepţi: Otto Jespersen).
Lingvistul danez Otto Jespersen (1860-1943) a demonstrat faptul că silaba este o îmbinare
de elemente fonetice mai sonore şi mai puţin sonore. Cele mai sonore sunt sunetele vocalice. Cea
mai sonoră este vocala deschisă – „a”.
Lingvistul danez a clasificat în 10 trepte sonoritatea sunetelor:
1. Oclusivele surde: p, t, c;
2. Constrictivele şi africatele surde: f, s, h, ş, ţ, č;
3. Oclusivele sonore: b, d, g;
4. Constrictivele şi africatele surde: v, z, j, ğ;
5. Nazalele: m, n;
6. Laterala: l;
7. Vibranta: r;
8. Vocalele cu gradul superior de ridicare a limbii: i, î, u;
9. Vocalele medii: e, ă, o;
10. Vocala deschisă: a.
Concluzionând, foneticienii au decis, însă, că această teorie nu poate determina cu precizie
limita dintre silabe, de aceea nu a fost unanim acceptată.
Nota bene:
Teoriiile enumerate prezintă un anumit caracter unilateral, întrucât se ține cont doar de un
singur parametru al silabei. Teoria vocalică, având în vedere doar limba greacă și latină, nu ia în
considerare situația din alte limbi. Teoria tensiunii musculare se bazează pe un criteriu fiziologic,
4
iar cea a sonorității – pe un criteriu acustic. Pe lângă aceasta teoriile date nu sunt confirmate prin
indici experimentali. De aceea, s-au făcut diferite încercări de a le îmbina (în special, teoria
expiratorică cu cea a sonorității).

STRUCTURA SILABICĂ A LIMBII ROMÂNE

Structura silabică este o trăsătură fonetică tipologică deosebit de importantă a limbii.

Astfel, în limbile română, franceză, rusă cuvântul ca-pi-tal îl împărțim în 3 silabe (2 deschise și
una închisă), pe când în engleză, deși sunt tot 3 silabe, toate silabele sunt închise: cap-i-tal (două
închise și una deschisă).
La prezentarea structurii silabice a unei limbi se ține cont de următorii indici:
a) sunetul care formează culmea (vârful silabei);
b) finala silabei;
c) îmbinările de consoane și vocale, ce constituie silabele-tip ale limbii;
d) repartizarea cuvintelor după numărul de silabe.
În limba română, în general, silaba are caracter vocalic, adică doar vocalele pot forma
silabe, sunt sunete silabice. În mod obligatoriu silaba românească include o vocală plină (da, ri-
mă) sau un diftong (au-gust). Câte vocale pline are un cuvânt în limba română, atâtea silabe are.
De ex.: e, ar-tă, re-pe-de, lu-mi-ni-ță – 1, 2, 3, 4 vocale și tot atâtea silabe.
Prezența consoanelor are caracter eventual, posibil. Consoanele pot lipsi din silabă, e, i-e,
ie.
N.B.!!! Limba română este singura limba europeană în care se poate face o propoziție
completă, formată din 5 cuvinte care conțin doar vocale: „Oaia aia e a ei; Ea e oaie”.
În silabă se pot afla de la 1 la 5 consoane (punct, brusc, strâns, strict, prompt).
Extensiunea maximă a unei silabe este de şapte segmente – strâmţi.

Structura silabică a limbii române se caracterizează printr-o mare diversitate (circa 15

variante de structure silabice). Ele pot fi alcătuite din:
1. V o singură vocală o, a, e, i-e
2. VC vocală urmată de o consoană ac, am, om, un
3. VCC vocală urmată de două consoane alb, arc, imn, ulm
4. VCCC vocală urmată de trei consoane istm, astm
(rar întâlnită)

5
 5. CV, CD vocală sau diftong, precedată de o consoană ba, da, ca, la, mai, tai,
tăi, soi, roi, rea
6. CVC, vocală sau diftong între două consoane dar, rar, par, dor, cap,
CDC duh, doar, poart-tă
7. CVCC vocală precedată de o consoană și urmată de cald, corn, lemn, fulg
două consoane
8. CVCCC vocală precedată de o consoană și urmată de punct, dis-tinct
3 consoane (puțin numeros)
9. CCV, vocală (diftong) precedată de două consoane bre, blu-ză, zgo-mot,
CCD greu, trei, stea
10. CCVC, vocală (diftong) precedată de două consoane brad, glod, glob, drum,
CCDC și urmată de o consoană breaz, treaz, hrean
11. CCVCC vocală între grupuri a cte două consoane blând, drept, trist
12. CCVCCC vocală precedată de două și urmată de trei prompt
consoane (rar)
13. CCCV vocală precedată de trei consoane zglo-biu, zdra-văn, scli-
silabe care au în inițială constrictivele z,s pi, stră-bun, sfre-del
urmate de diferite grupuri de consoane (zgl,
zgr, zdr, spl, scr, spr, str, sfr)
14. CCCVC vocală precedată de 3 consoane și urmată de strat, strop, struț, sclav,
o consoană zgrun-țu-ros
15. CCCVCC, vocală (diftong) precedată de 3 consoane și strict, strung, strâns,
CCCDCC urmată de două consoane ștreang

În limba română cel mai frecvent tipar silabic este cel cu silabe deschise, potrivit unor
specialiști acestea constituind circa 77,75%.
A se observa:
Som/no/roa/se pă/să/re/le
Pe la cui/buri se a/du/nă
Se as/cund în ră/mu/re/le
Noap/te bu/nă.

Din 28 de silabe, numai 6 sunt închise. Conchidem că pentru limba română, silaba-tip este
cea deschisă, finala căreia este o vocală. Deseori, cuvintele împrumutate din alte limbi, capătă în
finală silabe deschise:
6
 Fr. mode – modă, fr. methode – metodă, probleme – problemă.
Totuși, există împrumuturi care sporesc numărul silabelor închise în limba română: mi-
ting, haș-tag, club.

Numărul consoanelor în silabă nu are importanță. Ele pot lipsi cu totul: ouă. Între vocale,
pot apărea de la 1 la 5 consoane, 4-5 apar în derivate și compuse (vârstnic, optsprezece).

Cuvintele românești diferă după numărul de silabe.

Unele sunt asilabice, fiind incluse în silaba cu vocală din cuvântul alăturat: te-am văzut,
spune-i ce-s acestea.
0 Asilabice Ce-s, mi-a spus
1 Monosilabice Sens, lac
2 Bisilabice Cla-să
3 Trisilabice Sen-si-bil
4 Tetrasilabice In-te-li-gent
5 pentasilabice a sen-si-bi-li-za
6 Hexasilabice Sen-si-bi-li-za-re
7 Heptasilabic u-ni-ver-sa-li-ta-te
8 Octosilabic im-pon-de-ra-bi-li-ta-te
9 Su-pra-con-duc-ti-bi-li-ta-te
10 Me-te-o-ro-sen-si-bi-li-ta-te

Pentru limba română sunt caracteristice îndeosebi cuvintele monosilabice și cele bisilabice,
care formează 77%. Cele trisilabice – 15 %, tetrasilabice – 6%, 5 silabe – 1 %. Cuvintele
polisilabice sunt neologisme în –tate.

DESPĂRŢIREA ÎN SILABE

Silabificarea prezintă importanță de ordin practic:

a) e necesară în procesul alfabetizării (toți copiii trec prin această etapă);
b) în ortografie, pentru trecerea cuvintelor dintr-un rând în altul;
c) pentru cântarea în cor, soliști, or fiecare silabă se cântă pe o notă muzicală.

7
 Repartizarea silabelor se realizează în baza unor norme bazate pe pronunţare şi analiză
morfologică.

Reguli bazate pe pronunţare:

1. Consoana aflată între două vocale trece la silaba următoare: a-pă, ma-mă, u-ti-li-za-re etc.
2. Grupul de două consoane situate între vocale se desparte astfel: prima consoană rămâne la
silaba dinainte, iar a doua trece la silaba următoare: mun-te, car-te, ar-tă.
3. Dacă în grupul de consoane I consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v şi a doua este l sau r,
despărţirea în silabe se face înaintea întregului grup consonantic: a-cru, ca-blu, ca-pră, a-
tlet, de-vre-me, a-flu-ent, su-flet.
4. Trei sau mai multe consoane aflate între vocale se despart astfel: prima rămâne la silaba
dinainte, iar celelalte trec la silaba următoare: as-pru, as-tru, nos-tru, lin-gvist, um-ple.
5. În cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, rtf şi stm, despărţirea se face între a doua şi
a treia consoană: scul-ptu-ră; somp-tu-os, punc-tu-a-ţi-e, func-ţi-o-nar, de-lincven-ţă, ast-
ma-tic.
6. Semivocala aflată între două vocale trece la silaba următoare: tre-bu-ie, tă-ios, no-uă.
7. În succesiunea: vocală (sau diftong) + semivocală + consoană, despărţirea se face înaintea
consoanei: tai-că, mâi-ne, lu-poai-că.
8. Vocalele în hiat se despart: i-de-e, co-o-pe-ra-ţi-e, fi-in-ţă, con-ti-nu-u, co-or-do-na-re.
9. Grupul de consoane cs redat grafic prin „x” nu se poate separa: a-xă, fi-xa, re-la-xa, ta-xă
etc.

Reguli bazate pe analiza morfologică

În cuvintele compuse, în derivatele cu prefixe şi în unele derivate cu sufixe (derivate
de la teme finisate în grupuri consonantice cu sufixe, care încep cu o consoană) se preferă
despărţirea în silabe care ţine seama de elementele componente atunci când cuvântul este
analizabil:
a) cuvintele compuse: ast-fel, port-a-vi-on;
b) cuvintele derivate cu sufixe: sa-vant-lâc, vârst-nic;
c) cuvintele derivate cu prefixe: dez-ar-ti-cu-la-ţi-e, in-e-gal.

Regula generală şi obligatorie de despărţire în silabe a cuvintelor în limba română

constă în interzicerea terminării sau începerii de rând cu o secvenţă lipsită de o vocală propriu-
zisă. A SE VEDEA MAI JOS

8
 Observaţii:
a) Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) se comportă ca şi consoane, de aceea cuvintele
care le conţin se despart în silabe conform regulii nr. 4: ure-che, a-chi-tat etc.
b) Litera „x” notează întotdeauna două consoane: fie cs (excursie), fie gz (examen); din punctul
de vedere al despărţirii în silabe este însă tratată ca o singură unitate, iar cuvintele în care apare se
despart tot conform regulii nr. 4: a-xă, e-xa-men etc.

* Cuvintele care conţin consoane duble se despart tot după această regulă (în cazul ultimelor
două exemple despărţirea se justifică şi prin reguli bazate pe analiza morfologică): for-tis-si-mo
wat-tul în-nop-ta in-ter-regn etc. - înaintea întregului grup consonantic:
a) dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua consoană este l sau r: o-blon o-braz
a-cla-ma a-cru Co-dlea co-dru a-fla A-fri-ca a-gro-nom su-plu cu-pru a-tlet pa-tru e-vla-vi-e co-
vrig etc.
b) în cazul succesiunilor de litere sh, th, ts, tz din cuvintele adaptate limbii române: ca-thar-sis,
jiu-ji-tsu, fla-shul etc.

În cazul grupurilor de trei consoane situate între vocale, despărţirea se face:

a) în majoritatea situaţiilor, între prima şi a doua consoană a grupului: ob-şte fil-tru lin-gvist cin-
ste con-tra vâr-stă as-pru etc.
b) între a doua şi a treia consoană, în cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, ncţ, ndv, rct, rcf, stm:
sculp-tor somp-tu-os re-demp-ţi-u-ne linc-şii punc-taj punc-ţi-e sand-vici arc-tic jert-fă ast-ma-
tic etc.

În cazul grupurilor de patru sau cinci consoane situate între vocale, despărţirea se face:
a) de obicei, între prima şi a doua consoană a grupului: con-struc-tor, mon-stru etc.
b) foarte rar, între a doua şi a treia consoană a grupului: tung-sten, ang-strom, horn-blen-dă, pentru
că grupurile de consoane ngs, nbl sunt neobişnuite şi greu de pronunţat în limba română.
*Un caz de despărţire între a treia şi a patra consoană este vârst-nic.

2. Reguli bazate pe analiza morfologică

2.1. În grupurile compuse din cuvinte întregi sau din fragmente de cuvinte, în derivatele cu prefixe
şi cu sufixe care încep cu o consoană, se preferă despărţirea în silabe, ţinându-se cont de elementele
constitutive, atunci când cuvântul este analizabil sau semianalizabil:
9
a) compuse: ar-te-ri-o-scle-ro-ză alt-un-de-va ast-fel de-spre feld-ma-re-şal port-a-vi-on watt-
me-tru.
b) derivate cu prefixe: an-or-ga-nic dez-e-chi-li-bru in-e-gal intr-a-ju-to-ra-re ne-spri-ji-nit ne-
sta-bil ne-stră-mu-tat sub-li-ni-a etc.
*Conform regulii generale nu se separă prefixele monoconsonantice ca r- din ralia sau s- din
spulbera.
2.2. De asemenea, atunci când nu se poate evita despărţirea, se preferă după elementele
constitutive: dintr-un (faţă de din-tr-un); fir-ar (nu fi-r-ar) etc.
*Conform regulii generale nu se separă cuvintele reduse la o consoană (ca s- din s-a, -l din dându-
l), la o semivocală ( ca idin i-a) sau la o consoană plus i semivocalic (ca mi- din mi-a).

• Situaţii în care nu se face despărţirea la capăt de rând.

Nu se despart la capăt de rând:
- cuvintele compuse din abrevierile: IRTA, UNESCO etc.
- abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., ş.a.m.d.;
- numeralele ordinale notate prin cifre romane sau arabe: al XXI-lea, a 5-a. (Aici locul despărţirii
ar coincide cu linia de unire!).

Se recomandă evitarea despărţirii şi în cazul:

- silabelor iniţiale şi finale constituite dintr-o singură vocală: a-er, li-ce-e, su-í, las-o, zis-a etc.
- abrevierilor literale care reprezintă primii termeni ai unor nume proprii compuse (I. Creangă, M.
Eminescu); pentru abrevierile în care substantivele comune sunt urmate de nume proprii (F.C.
Argeş, I. H. R. Mangalia);
- în cuvintele compuse în care locul despărţirii ar coincide cu locul cratimei: bun-gust, du-te;
- în notaţiile abreviate de genul 10 km, art.3 etc.

10
 RECAPITULARE

[Link]

Despărțirea în silabe
Aceste reguli ne vor ajuta mai ales în scriere, deoarece există multe confuzii în ceea ce privește
această despărțire și trebuie să ne asigurăm că o facem cât mai corect cu putință.

► De ce avem nevoie de despărțirea în silabe

Scopul silabisirii ortografice se referă mai mult la scriere, la limba scrisă, și constă în faptul de a-
i da unui text o formă estetică și să fie ușor de citit. De exemplu, cuvintele lungi care nu încap la
sfârșitul unui rând generează prin trecerea lor în întregime pe rândul următor fie spații goale mari,
fie rânduri prea scurte. O soluție poate fi înlocuirea cuvântului, dar dacă nu găsești un sinonim
potrivit soluția pe care o vei adopta constă în tăierea convenabilă a cuvântului la limitele dintre
silabe și, prin folosirea unei cratime care indică acest lucru, trecerea restului de silabe pe rândul
următor.

► Ce este silaba?
În fonetică, silaba (gr. συλλαβή syllabḗ „ținut împreună, ansamblu”) este o unitate de pronunțare
fundamentală a cuvântului constituită dintr-un sunet sau dintr-o serie de sunete, pe care vorbitorii
o identifică în mod intuitiv, și care nu are o definiție lingvistică unitară.

Excepții!
Uneori, într-o succesiune de trei consoane, despărțirea se face după primele două consoane:

sculp-tură (lp-t)
simp-tom (mp-t)
promp-ți (mp-ț)
sfinc-șii (nc-ș)
punc-tare (nc-t)
func-ție (nc-ț)
sand-vici (nd-v)
antarc-tici (rc-t)
jert-fă (rt-f)
ist-muri (st-m)
11
► Patru consoane între vocale se despart după prima consoană
♠ succesiuni de patru consoane: con-structor, în-zdrăveni etc.

‼ excepții

♠ despărțirea se face două a doua consoană: gang-ster, tung-sten etc.

♠ formații cu elementul de compunere „port”: port-drapel, port-stindard;

♠ derivate cu prefixe: post-școlar, trans-planta;

♠ succesiuni de patru consoane în care nicio segmentare fonetică nu se susține: vârst-nic, dejurst-
vă;

► Cinci consoane între vocale se despart după a doua consoană:

exemplu: opt-sprezece.

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1. Analizaţi teoriile silabei.
2. Despărţiţi corect următoarele lexeme în silabe: utilizare, apă, dinapoi, inegal, dreptunghi,
prindeam, leoaică, lupoaică, postuniversitar, subofiţer, savantlâc, altcumva, sublinia, trebuie, tăios,
creier, zoologic, continuu, punctuaţie, luând, somptuos, ortoepie, stilistică, cablu, sculptură,
astmatic, capră, lingvist.
3. Descrieţi structura silabelor româneşti (după autorii: S. Puşcariu, Al. Graur, Vl. Zagaevschi).
4. Identificați 10 cuvintele polisilabice (8-9-10 mai multe) din limba română.
5. Analizați primele patru strofe din poemul „Luceafărul” și formulați câteva concluzii
privind structura silabelor românești: silabe deschise/închise.
6. Analizați două texte cu volum identic din limba română și altă limbă cunoscută și
demonstrați prin studii statistice frecvența cuvintelor: monosilabice, bisilabice, plurisilabice
în plan comparativ.

12
 Note bibliografice:
1. Iordan, I. Limba română contemporană. Bucureşti, 1956, p. 166.
2. Saussure de F. Curs de lingvistică generală. Iaşi, 1998, p. 89.
3. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 141.
4. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. Iaşi, 1999, p. 238.
5. Puşcariu, S. Limba Română, vol. II, Rostirea, ed. a II-a. Bucureşti, 1994, p. 173.
6. Rosetti, Al. Asupra teoriei silabei, ed. a IV-a, revăzută şi argumentată, 1983, p. 238-194. 93
7. Vasiliu, Em. Fonologia limbii române. Bucureşti, 1965, p. 40.
8. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 140.
9. Bertea, M. Gramatica explicativă a limbii române, partea I. Chişinău, 1993, p. 111.
10. Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană. Bucureşti, 1978, p. 103.
11. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. Iaşi, 1999, p. 243.
12. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 148.
13. Coteanu, I. Structura fonologică a cuvântului românesc literar actual, în SCL, XXV, nr. 2,
1974, p. 137-148.
14. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 150.

13