VALVELE CARDIACE

= Un set de valve cardiace asigură circulaţia unidirecţională a sângelui prin inimă, prevenind refluxul.

= 4 valve cardiace
= 2 dintre aceste valve sunt denumite valve atrioventriculare
= 2 sunt denumite valve semilunare

Vedere de sus a inimii după îndepărtarea atriilor. Observaţi structura valvelor bicuspidă (cu două
cuspisuri) şi tricuspidă (cu trei cuspisuri). Valva aortică şi cea pulmonară sunt valve semilunare. Se pot
observa arterele, venele şi sinusul coronarian.
Valvele atrioventriculare

= permit sângelui să curgă din atrii în ventricule şi previn refluxul sângelui în atrii atunci când
ventriculele se contractă

= 1 este situată în partea dreaptă a inimii, atrioventriculara

= între atriul şi ventriculul drept
= este numită valva tricuspidă, deoarece are 3 cuspisuri.

= A doua valvă atrioventriculară se află în partea stângă a inimii

= între atriul şi ventriculul stâng
= Este numită valvă mitrală sau valvă bicuspidă, deoarece are numai 2 cuspisuri.

= sunt ancorate de muşchii papilari ai peretelui ventricular ((vârfurile lor sunt orientate spre atrii) prin
cordoane de colagen de culoare albicioasă
= cordoane tisulare = cordaje tendinoase, împiedică mişcarea cuspisurilor valvulare înspre atrii. Când
cordajele tendinoase sunt lezate sau când leziunea este chiar la nivel valvular, valvele au tendinţa de a
se mişca retrograd, spre atrii. In cazul valvei mitrale, această afecţiune se numeşte prolaps de valvă
mitrală.

Valvele semilunare antireflux

= se află la emergenţa arterelor principale (aorta şi artera pulmonară) din ventricule

= Valva semilunară pulmonară delimitează intrarea în trunchiul pulmonar, ce se extinde de la

ventriculul drept spre plămâni
= previne refluxul sângelui în ventriculul drept când acesta se relaxează.
 = Valva semilunară aortică este situată la emergenţa aortei
= previne refluxul sângelui în ventriculul stâng

CIRCULAŢIA CORONARIANĂ

= Arterele coronare furnizează sânge oxigenat muşchiului cardiac;

= ulterior, sângele sărac în oxigen este drenat de către venele coronare, care îl conduc în sinusul
coronarian - Sinusul trimite sângele în atriul drept.
Inima privită din lateral. Se remarcă câteva artere coronare și vene cardiace. Sinusul coronarian este
situat aproape de venele cave şi se goleşte în atriul drept împreună cu aceste vene.
Obstrucţia prelungită a arterelor coronare prin cheaguri de sânge se numeşte tromboză coronariană.
Această afecţiune poate produce moartea celulelor miocardice. Când celulele miocardice mor, apare
infarctul miocardic, cunoscut şi sub numele de atac de cord.

MUŞCHIUL CARDIAC

= fiziologic şi biochimic, muşchiul cardiac este asemănător muşchiului striat scheletic

= diferenţă structurală este, însă, notabilă: celulele muşchiului striat scheletic sunt alungite şi
cilindrice, în timp ce celulele miocardului sunt mai scurte, mai late, mai ramificate, şi interconectate -
joncţiunile dintre celulele musculare cardiace apar la nivelul conexiunilor şi sunt numite discuri
intercalare - conţin multe joncţiuni de tip gap, care permit citoplasmei unei fibre musculare cardiace să
se atingă cu cea a fibrei învecinate.
= Discurile intercalare conţin şi desmozomi, care formează o legătură mai stânsă decât joncţiunile de la
nivelul celulelor musculare scheletice. Astfel, celulele miocardului funcţionează ca nişte unităţi mai
integrate decât celulele musculare scheletice.

Celulele musculare cardiace primesc energie din metabolism în acelaşi fel ca şi cele musculare
scheletice, însă au nevoie de mai multă energie deoarece activitatea lor me tabolică este mai intensă.

Contracţiile celulelor musculare cardiace

= nu sunt iniţiate de impulsuri venite de la sistemul nervos

= Inima iniţiază şi distribuie impulsuri nervoase pentru a determina con tracţia celulelor miocardice
printr-un ţesut specializat, denumit ţesut excitoconductor.

= Fibrele musculare cardiace ale sistemului excitoconductor se contractă şi se relaxează pe tot parcursul
vieţii unei persoane fară intervenţia sistemului nervos.
= Sistemul excitoconductor al inimii se compune din:
 nodul sinoatrial (SA) – dispus în peretele superior al atriului drept, este o masă de celulele
musculare cardiace care dispun de autoritmicitate. Acesta generează impulsuri care ajung
ulterior în întreaga inimă (de la celulă la celulă, pe calea joncțiunilor gap din discurile
intercalare), determinând totodată ritmul contracțiilor cardiace (mai este denumit stimulator
cardiac sau pace-maker). Fără intervenție nervoasă, nodul sinoatrial se depolarizează de 70-80
de ori în cursul unui minut. Unda de depolarizare inițiată la acest nivel, stabilește ritmul sinusal

 nodul atrioventricular (AV) – este următorul nod la nivelul căruia ajung impulsurile generate de
nodul sinoatrial. Acesta se află în septul interatrial (între cele două atrii)

 fasciculul His – grup mai voluminos de fibre dispus în septul interventricular la nivelul căruia
ajung impulsurile transmise de nodul atrioventricular. Este format din două ramuri: dreaptă și
stângă

 fibrele Purkinje – continuă fasciculul His, cu distribuție în miocardul ventricular, cu rol în

transmiterea impulsurilor necesare contracției ventriculare

Potențialele de acțiune de la nivelul inimii urmează procesul de depolarizare și repolarizare specific

tuturor celulelor musculare.

Sistemul excitoconductor al inimii. Impulsurile sunt generate în nodul SA şi trec lateral spre alte zone
ale inimii prin fibrele Purkinje. Impusurile de la no dul SA stimulează nodul AV şi de la acest nivel trec
mai departe la fasciculul His şi la fibrele Purkinje.
Înregistrarea grafică a transmiterii impulsului prin sistemul conductor al inimii se poate face
prin electrocardiogramă (ECG). Pe o astfel de înregistrare normală se observă 3 unde care apar în cursul
fiecărui ciclu cardiac. Astfel, cele 3 unde sunt:

 unda P – prima undă, are un aspect ascendent, care semnifică depolarizarea atriilor și
transmiterea impulsului generat de nodul sinoatrial, prin atrii, către nodul atrioventricular,
determinând contracția atriilor. După o pauză foarte scurtă după unda P, impulsurile transmise
de la nivelul nodului atrioventricular vor determina depolarizarea ventriculară.

 complexul QRS – a doua undă, se compune dintr-o undă descendentă, căreia îi urmează o undă
ascendentă lungă și ulterior o undă descendentă. Acest complex indică depolarizarea
ventriculelor

 unda T – a treia undă constituie o deflexiune rotunjită care urmează complexului QRS. Unda T
semnifică repolarizarea ventriculară.

Ciclul cardiac aşa cum este reprezentat pe electrocardiogramă (ECG). Impulsurile de la nodul SA
determină contracţia atrială şi sunt redate prin unda P. După o pauză foarte scurtă, impulsurile de la
nodul AV determină contracţia ventriculară. Aceste contracţii sunt prezentate sub forma complexului
QRS. Unda T reprezintă perioada în care celulele musculare se repolarizează după contracţie.

În mod normal, activitatea cardiacă nu necesită stimulare externă, însă sistemul nervos vegetativ
poate realiza totuși un control nervos asupra inimii. Astfel, impulsurile generate de sistemul nervos
simpatic cresc frecvența bătăilor cardiace și contracția ventriculară, iar pe de altă parte, sistemul nervos
parasimpatic este cel care le diminuează.
Cu toate că ritmul cardiac este în general regulat, acesta mai poate suferi dereglări, situație în care sunt
numite aritmii (tulburări de ritm cardiac). Atunci când inima prezintă contracții rapide și neregulate, se
afirmă despre aceasta că fibrilează, afecțiunea numindu-se fibrilație. Defibrilarea ei se face prin aplicarea
unui șoc electric puternic.

Ciclul cardiac

Ciclul cardiac constituie o alternanță de contracții și relaxări ale cavităților cardiace.

= Sistola descrie contracțiile inimii, iar diastola constituie perioadele de relaxare ale inimii. Astfel, ciclul
cardiac se compune dintr-o sistolă și o diastolă.

În cursul sistolei ventriculare, când sângele este pompat (expulzat) afară (din ventricule), atriile se
găsesc în diastolă și se umplu cu sânge. Atunci când presiunea sângelui în atrii o depășește pe cea din
ventricule, forța pe care o exercită sângele asupra valvelor atrioventriculare favorizează curgerea lui în
ventricule. În acest fel presiunea sângelui în ventricule crește, după care va urma contracția ventriculelor
în cursul căreia sângele este expulzat mai departe atât în artera pulmonară, cât și în artera aortă.

În cursul fiecărei sistole, un ventricul pompează o cantitate de sânge denumită volum bătaie. Raportarea
acestei cantități pe minut, poartă numele de debit cardiac.

În cursul unui minut, inima înregistrează circa 70-75 de bătăi, iar durata unui ciclu cardiac este mai mică
de o secundă. Media volumului bătaie la un adult are o valoare aproximativă de 70 mL de sânge,
atunci debitul cardiac mediu este de aproximativ 5250 mL de sânge pe minut.
Modificările de presiune controlează circulația sângelui, iar acesta va curge prin orice orificiu
disponibil.

La închiderea valvelor atrioventriculare, inima emite un zgomot, asociat cu onomatopeea „lub” și care
reprezintă primul zgomot cardiac. După care sângele își continuă traseul prin artera aorta și pulmonară,
iar valvele semilunare se închid, eveniment reprezentat onomatopeic prin „dub”. Prin urmare, descrierea
zgomotelor cardiace este ca „lub-dub”. În cazul în care zgomotele cardiace sunt anormale, atunci poartă
numele de sufluri și în general sunt un indiciu de afecțiune a valvelor. Folosind stetoscopul, se pot
asculta zgomotele cardiace.