Ce este DIP?

 DIP se ocupă cu acele situații legale (contracte, moșteniri, accidente, etc.) care au o
legătură cu mai multe țări în același timp.

Elementul de extraneitate (Ce-l face internațional?)

 Acesta este pur și simplu faptul că un element al situației (o persoană, un bun, un

eveniment) nu se află doar în România.
 Exemplu simplu: Un român care cumpără o casă aflată în Spania.

Diferența față de Dreptul Public Internațional

 Dreptul Public Internațional reglementează relațiile dintre state (ex: tratate, război).
 Dreptul Privat Internațional (DIP) reglementează relațiile dintre oameni/firme care
traversează granițele (ex: un contract între o firmă română și un client francez).

Cum rezolvă problemele (Metoda Conflictuală)?

 Când o instanță din România trebuie să judece un caz internațional, prima dată folosește
"Norma Conflictuală".
 Norma Conflictuală este o regulă care nu dă soluția directă, ci spune ce lege trebuie
aplicată: legea română sau legea unei alte țări (de exemplu, legea locului unde s-a
semnat contractul).
 După ce s-a ales legea străină, se aplică normele acelei legi (ca și cum ai fi în acea țară).

Subiecții

 În aceste relații, persoanele sau companiile sunt considerate egale din punct de vedere
juridic.

Ați dori să discutăm mai multe despre un anumit concept, cum ar fi ce înseamnă "norma
conflictuală"?

Iată un rezumat cât mai simplu al textului despre Domeniul Dreptului Internațional Privat
(DIP):

Dreptul Internațional Privat (DIP) se ocupă de cazurile care implică legături cu mai multe țări
(elemente de extraneitate), cum ar fi un contract între cetățeni din țări diferite sau un bun aflat în
străinătate.

1. Doctrina Limitată la Conflictele de Legi

Această abordare se concentrează doar pe "conflictul de legi".

 Conflictul de legi apare când o situație (ex: un contract transfrontalier) ar putea fi

guvernată de legile a două sau mai multe state.
o Exemplu: La un cumpărarea unui bun în străinătate de către părți cu cetățenii
diferite, legea capacității de a contracta depinde de legea personală, legea formei
depinde de locul unde s-a încheiat actul, iar legea statutului bunului depinde de
locul unde se află bunul.
 Cauza acestor conflicte este diferența dintre sistemele de drept ale statelor.
 Normele conflictuale sunt speciale: ele nu spun cum se soluționează litigiul pe fond (ce
drepturi sau obligații există), ci doar ce lege trebuie aplicată pentru a rezolva litigiul.
 Pentru a aplica o lege, instanța trebuie mai întâi să încadreze situația într-o categorie
juridică (persoane, bunuri, contracte etc.).

2. Doctrina Conflictele de Legi și Conflictele de Jurisdicții

Această doctrină, susținută mai ales în țările anglo-saxone, include și "conflictul de jurisdicții".

 Conflictul de jurisdicții apare când o instanță (dintr-o țară) trebuie să decidă dacă are
dreptul să judece un caz internațional.
 Relația dintre ele:
o Soluționarea conflictului de jurisdicții (cine judecă) este prioritară și se face
înaintea soluționării conflictului de legi (ce lege se aplică). O instanță trebuie să
știe că poate judeca înainte să aleagă legea aplicabilă.
o Totuși, alegerea instanței nu înseamnă automat aplicarea legii acelei instanțe
(legea forului).
o Și conflictele de legi influențează puțin și decizia instanței de a se declara
competentă (judecătorul poate evita să judece în cazuri complicate, cum sunt
anumite divorțuri).

3. Doctrina Conflictele de Legi, Conflictele de Jurisdicții și

Condiția Juridică a Străinului
Această viziune extinde domeniul DIP și include "condiția juridică a străinului".

 Condiția juridică a străinului se referă la totalitatea regulilor care stabilesc ce drepturi

și obligații are un străin (persoană fizică sau juridică) în țara în care se află (statul
forului).
 Aceste trei elemente (conflicte de legi, jurisdicții și condiția străinului) au origine
comună (adesea din hotărâri judecătorești) și sunt legate pentru că:
 o Condiția străinului reflectă adesea "politica juridică" a statului (dacă vrea să
integreze străinii repede, aplică legea domiciliului; dacă nu, legea naționalității
lor).
o În România, există discuții: unii spun că această condiție face parte din DIP și e
reglementată de legile materiale române, alții o consideră o premisă a conflictelor
de legi, dar nu neapărat parte din DIP.

În esență: DIP se ocupă de cum decidem dacă judecăm un caz internațional, ce lege aplicăm
pentru a-l rezolva și ce drepturi are străinul în țara respectivă.

Iată un rezumat în cuvinte simple al textului despre Sursele Dreptului Internațional (Cutuma,
Tratatul și Principiile Generale):

1. Cutuma (Obiceiul) Internațional

Cutuma este o regulă nescrisă care devine obligatorie (normă juridică) pentru că statele o
respectă constant și sunt convinse că este o obligație legală.

A. Generalitatea și Aplicarea

 O practică devine cutumă dacă este adoptată de o majoritate largă și reprezentativă de

state, inclusiv de cele cel mai direct interesate (nu e necesară acceptarea tuturor).
 O cutumă este obligatorie doar pentru statele care o acceptă.
 Un stat care se opune constant unei cutume de la început nu va fi obligat să o respecte.
 Există și cutume locale/regionale (aplicabile doar statelor din acea zonă) și chiar cutume
bilaterale (între doar două state).

B. Timpul și Convingerea

 Elementul timp: În trecut, cutuma se forma greu. Azi, din cauza evoluției rapide, durata
este mai scurtă (decenii sau ani), dar practica trebuie să fie constantă.
 Elementul convingerii (Opinio Juris): Practica trebuie să fie însoțită de convingerea
statelor că respectă o obligație legală. Fără această convingere, rămâne o simplă uzanță
(curtoazie, tradiție) fără forță juridică.

C. Dovada Cutumei

 Dovedirea cutumei este dificilă din cauza caracterului ei nescris.

 Sarcina probei revine statului care o invocă.
  Pentru a dovedi o cutumă se folosesc: acte ale organelor de stat (note diplomatice),
declarații la conferințe, legi interne, hotărâri judecătorești interne/internaționale și
prevederi din tratate similare.
 Tratatele internaționale (de codificare) și rezoluțiile organizațiilor internaționale
joacă un rol esențial în stabilirea sau crearea de noi cutume.

2. Tratatul Internațional
Tratatul este considerat de mulți autori cel mai important izvor al dreptului internațional.

 Definiție: Un acord de voință expres și clar între două sau mai multe state, cu scopul de a
crea, modifica sau anula norme de drept internațional.
 Tipuri: Bilaterale (între două state) sau multilaterale (între mai multe), cu aceeași forță
juridică.
 Avantaje față de cutumă:
1. Stabilește clar și precis normele.
2. Permite crearea rapidă de norme (nu necesită secole).
3. Reglementează domenii noi (spațiu cosmic, mediu).
 Condiție esențială: Un tratat trebuie să fie licit (să nu încalce principiile fundamentale,
numite Jus Cogens - norme de la care nu se poate deroga) și să nu fie impus prin forță.

3. Principiile Generale de Drept

Acestea sunt reguli comune (identice sau foarte similare) marilor sisteme de drept intern (civil,
penal) care sunt considerate postulate ale oricărui sistem juridic, inclusiv cel internațional.

 Rol: Ajută la fundamentarea și la completarea (suplinirea) dreptului internațional.

 Statutul Curții Internaționale de Justiție le recunoaște ca izvor de drept (Art. 38).
 Exemple: Principiul bunei-credințe, regula că legea specială derogă de la cea generală,
principiul răspunderii pentru prejudiciu cauzat, autoritatea de lucru judecat.
 În timp ce unii autori români le neagă statutul de izvor de drept independent, practica
internațională le recunoaște ca un al treilea izvor, alături de tratat și cutumă.

4. Jurisprudența (Hotărârile Judecătorești)

 Nu este un izvor de drept care creează norme noi, ci un mijloc auxiliar de determinare a
normelor.
  Hotărârile instanțelor internaționale (Curtea Internațională de Justiție, Curți Arbitrale)
ajută la stabilirea, interpretarea și dezvoltarea normelor de drept internațional prin
autoritatea soluțiilor.
 Hotărârile sunt adesea invocate în cazuri similare.

5. Doctrina (Opiniile Experților)

Doctrina se referă la opiniile și lucrările specialiștilor (savanți, experți) în dreptul internațional.

 Statut: Este un izvor auxiliar (de sprijin), nu principal, conform Statutului Curții
Internaționale de Justiție (CIJ).
 Rolul ei: Deoarece normele internaționale pot fi neclare, contradictorii sau incomplete
(lacunare), doctrina ajută la:
o Identificarea normelor.
o Interpretarea lor pentru a le afla conținutul exact.
o Sistematizarea (aranjarea logică) a dreptului.
 Deși instanțele internaționale nu se bazează direct pe ea (ci pe dreptul pozitiv –
tratate, cutume), doctrina are un rol creator important, ajutând la dezvoltarea dreptului
prin analiză științifică.
 Include nu doar autori individuali, ci și lucrările unor foruri științifice importante (ex:
Institutul de Drept Internațional) și, în special, Comisia de Drept Internațional a ONU,
care lucrează la codificarea (scrierea) normelor.

6. Echitatea
Echitatea înseamnă justiție în cazul concret și poate interveni doar în situații speciale.

 Cum funcționează: Curtea Internațională de Justiție poate soluționa un caz pe baza

echității doar dacă părțile din litigiu sunt de acord.
 Statutul: Când este folosită astfel, echitatea nu devine un izvor de drept (o regulă
permanentă), ci doar temeiul unei hotărâri specifice, valabilă doar pentru acel caz, mai
ales dacă nu există o normă de drept aplicabilă.
 Rol: Ajută la evitarea aplicării stricte a legii care ar duce la un rezultat nedrept sau
contrar justiției.

7. Alte Surse (Controversate)

Acest subiect este foarte dezbătut, deoarece apar acte care nu sunt enumerate în Art. 38 din
Statutul CIJ.

a) Actele Organizațiilor Internaționale

  Actele (rezoluții, declarații, recomandări) ale organizațiilor (precum ONU) au efecte
diferite:
o Drept intern al organizației: Reguli despre cum funcționează organizația (ex:
finanțe, structură) și sunt obligatorii pentru statele membre.
o Reguli privind conduita statelor: Pot fi obligatorii (ex: hotărârile Consiliului de
Securitate al ONU sunt obligatorii) sau simple recomandări (care, deși nu sunt
legal obligatorii, sunt respectate din solidaritate).

b) Actele Unilaterale ale Statelor

 Acțiunile unui singur stat (ex: declarația de război, de neutralitate, declarația de renunțare
la un drept ca imunitatea de jurisdicție) pot influența dreptul internațional dacă vizează
relațiile dintre state.

c) Legea Internă a Statelor

 Legea națională nu este, în general, un izvor de drept internațional.

 Rolul său: Poate influența formarea unei cutume dacă mai multe state adoptă legi
interne similare pe o anumită temă. De asemenea, poate fi un mijloc de probă pentru o
cutumă existentă.
 Conflicte interne vs. internaționale: Dacă o lege internă contrazice un tratat la care țara
respectivă este parte, de obicei tratatul are prioritate (deși textul menționează că soluția
depinde de ce prevede fiecare caz în parte).
 Lacunele legale: Dacă o lege internă nu prevede nimic pentru un caz (lacună),
judecătorul nu poate refuza să judece; el trebuie să aplice analogia legii (o situație
similară) sau analogia dreptului (principiile fundamentale).

Cursul 4

Acest text explică un concept complicat din Dreptul Internațional Privat numit
"retrimitere".

Ce este "Retrimiterea"?

1. Conflictul Negativ (Cauza): Apare atunci când o lege dintr-o țară (să zicem,
România) spune că o anumită problemă (de exemplu, moștenirea unui cetățean
englez) trebuie rezolvată de legea unei alte țări (Anglia), iar legea Angliei spune
că problema trebuie rezolvată de legea României (pentru că acolo este
domiciliul). Ambele legi se "resping" una pe alta.
2. Retrimiterea (Soluția): Este o instituție juridică prin care instanța acceptă
această "respingere" reciprocă și decide să aplice propria lege (legea României,
în exemplul nostru), chiar dacă inițial legea străină fusese indicată. Este un fel de
a se întoarce la propria lege.

Tipuri de Retrimitere
  Retrimitere de gradul I (Simplă): Legea noastră trimite la Legea Străină, iar
Legea Străină trimite înapoi la Legea Noastră. Instanța noastră aplică Legea
Noastră.
 Retrimitere de gradul II (Complexă/Dublă): Legea noastră trimite la Legea
Străină, iar Legea Străină trimite la Legea unei a Treia Țări.

Exemplul Faimos ("Cazul Forgo")

 Un bărbat născut în Bavaria, dar care a locuit toată viața în Franța, a murit.
 Legea franceză spunea că moștenirea se rezolvă după legea ultimului
domiciliu (care era Bavaria).
 Legea bavareză spunea că moștenirea se rezolvă după domiciliul de fapt (care
era Franța) $\rightarrow$ Retrimitere.
 Instanța franceză a acceptat retrimiterea și a aplicat legea franceză, iar
moștenirea i-a revenit Statului Francez.

Retrimiterea în Legea Românească

 Legea română admite retrimiterea de gradul I (dacă legea străină ne trimite

înapoi, aplicăm legea română).
 Excepție: Nu se admite retrimiterea la contracte, deoarece părțile de obicei vor
doar legea materială a acelei țări, nu și regulile ei de conflict.

Pe scurt: Retrimiterea este o tehnică prin care o instanță, fiind trimisă să aplice o lege
străină, verifică ce zice acea lege străină despre propria ei competență. Dacă legea
străină o trimite înapoi la instanța care judecă, atunci instanța aplică propria lege.