PARTEA I i

TEXTUL Şl OPERA. OPERA LITERARĂ

O p e ra lite ra ră este o creaţie artistică, populară sau cultă, care transfigurează realitatea prin imagini
artistice modelate de fantezia creatoare a autorului, într-o simbioză originală a conţinutului cu forma.

Avându-şi originea în latinescul textus (care înseamnă „ţesătură”), textul este o noţiune foarte cu­
prinzătoare, incluzând orice mesaj verbal: un articol de ziar, un poem, un roman, un studiu ştiinţific,
un interviu etc. Deşi există o mare varietate de texte, distincţia cea mai im portantă se realizează între
textul literar şi textul nonliterar.

ţţ REFLECTEAZĂ!
„Nimic nu este mai deschis decât un text închis.”
(Umberto Eco, Lector in fabula)

Textul literar se suprapune conceptului de operă literară.

Textul este o secvenţă lingvistică scrisă sau vorbită care formează o unitate comunicaţionalâ caracterizată prin co­
erenţa conţinutului şi prin coeziunea formei.

A utorul plăsmuieşte o lume ce există doar în paginile cărţii. C ititorul poate intra în acest labirint
imaginar dacă acceptă convenţia, acel joc al minţii şi al sensibilităţii din care se iveşte opera literară ca
un întreg inefabil. Există mai multe tipuri de ficţiune prin care autorul surprinde realitatea şi o pro­
iectează în operă:
■ ficţiune verosimilă (apropiată de realitatea vieţii concrete, imediate, având un aspect de adevăr,
de credibil);
■ ficţiune alegorică (prin personificarea unor
realităţi - obiecte, fenomene, fiinţe necu­ f BREVIAR ESTETIC \
1. „Regula fundamentală pentru a aborda un
vântătoare etc. - se obţin figuri alegorice);
text narativ este ca cititorul să accepte, tacit, un
■ ficţiune simbolică (bazată pe semne, analo­
pact ficţional [...]. Cititorul trebuie să ştie că
gii şi sim boluri prin care se sugerează rea­ ceea ce i se povesteşte este o întâmplare imagi­
litatea vieţii); nară, fără ca prin asta să considere că autorul spune
■ ficţiune parabolică (se creează o poveste, de o minciună. Pur şi simplu, [...] autorul se preface
obicei cu un conţinut moralizator, pentru a că face o afirmaţie adevărată. Noi acceptăm pac­
se transmite un tâlc, o învăţătură, un mesaj). tul ficţional şi ne prefacem că ceea ce povesteşte
Creaţie în versuri sau în proză, opera literară nu el s-a întâmplat cu adevărat."
este doar oglindire şi recreare a realităţii, ci şi „săr­ (Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă)
bătoare a limbajului” (Jean Starobinski, Relaţia critică), 2. „Opera spiritului nu există decât în act, în
afara acestui act (actul producerii, actul consumă­
întrucât scoate cuvântul din starea sa firească, de in­
rii) este un obiect ca oricare altul. Un poem în afara
strument necesar comunicării, învestindu-1 cu o forţă
actului care este producerea lui, în afara actului
nouă, demiurgică? de creator al „lumilor ficţionale”
care este consumarea lui, nu-i decât o înşiruire de
(Toma Pavel, Lumi ficţionale). Pentru aceasta, auto­ semne grafice pe o hârtie, obiect material ce poate
rul supune limba unui proces complex, care implică fi manipulat ca oricare altul."
o selecţie a „cuvintelor potrivite” exprimării mesa­ ^ (Irina Mavrodin, Poietică şi poetică)
jului dorit, modificări de sens şi asocieri insolite cu

pagina 8
 CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

alte cuvinte menite a tălmăci viziunea artistului asupra temei respective. Se obţine, astfel, un limbaj nou,
bazat pe o necesară deviere de la normele general acceptate ale comunicării, implicând o funcţie estetică’,
deoarece nu doar exprimă o idee, ci se pune şi pe sine în valoare (este autoreferenţial).
Scopul operei literare scapă unei determinări şi definiri imediate, punctuale, situându-se undeva între
provocarea sensibilităţii, invitaţie la reflecţie şi meditaţie, trăire emoţională, deschidere comunicativă
şi cunoaştere de sine.
Opera literară - limitări şi deschideri:
■ Este o modalitate de cunoaştere subiectivă/particulară a realităţii obiective/generale.
■ Reflectă realitatea, fără a o descrie obiectiv, precum ştiinţa.
■ Este rezultatul filtrării datelor reale prin conştiinţa, sensibilitatea şi fantezia scriitorului.
■ Are substrat emoţional şi valoare estetică implicită.
■ Permite scriitorului o libertate deplină faţă de normele limbii.
■ Limbajul artistic nu este echivalent cu limba literară: într-o operă literară îşi pot găsi locul toate
formele de manifestare ale limbii române - neologismele, regionalismele, arhaismele, termenii
populari, argotici, ştiinţifici etc. -, puse în slujba expresivităţii şi a originalităţii.
■ Limbajul artistic implică figuri de stil şi procedee artistice variate, generate de talentul şi de
măiestria autorului.
■ Compoziţia („forma exterioară”) şi arhitectura („organizarea interioară”) operei literare - con­
form disocierii realizate de Mihail Bahtin, Problema conţinutului, a materialului şi a formei în
creaţia literară - poartă amprenta individualităţii artistice.
■ Se adresează în primul rând afectivităţii şi sensibilităţii, neavând intenţia de a informa.
■ Operează cu sensurile figurate (conotative) ale cuvintelor
■ Topica este subiectivă, dictată de imperativele interioare ale eului creator.

* PUNCTE DE VEDERE «-
1. „Conţinutul constituie elementul constitutiv indispensabil al obiectului estetic, forma fiindu-i
corelativă, care în afara acestei corelaţii nu are în general niciun sens. Forma nu poate avea semni­
ficaţie estetică, nu poate să-şi îndeplinească funcţiile sale principale în afara raportării la conţinut,
adică la lume şi la aspectele ei, la lume ca obiect al cunoaşterii şi acţiunii etice."
(Mihail Bahtin, Problema conţinutului, a materialului şi a formei în creaţia literarii)
2. „Nu există separarea formei de conţinut, pentru că ideea este formă şi forma idee, generându-se
reciproc şi simultan.”
(Irina Mavrodin, Poietică şi poetică)
3. „Munca uriaşă a artistului asupra cuvântului are ca scop final depăşirea acestuia, fiindcă obiec­
tul estetic se constituie la frontierele cuvintelor, la frontierele limbajului ca atare.”
(Mihail Bahtin, Problema conţinutului, a materialului şi a formei în creaţia literară)

C IT E Ş T E » IN T E R P R E T E A Z Ă * A R G U M E N T E A Z Ă !

I „Textul artistic nu este numai realizarea de norme structurale, ci şi transgresarea lor. El funcţio­
nează într-un câmp structural dual făcut din tendinţe spre realizarea de reguli şi încălcarea lor.”

(Iuri Lotman, Lecţii de poetică structurali)

pagina 9
 CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

MODURI DE EXPUNERE: NARAŢIUNEA,

DESCRIEREA, PORTRETUL, DIALOGUL, MONOLOGUL
NARAŢIUNEA Şl TEXTUL NARATIV
Naraţiunea sau povestirea este un mod de expunere specific genului epic, care presupune istorisirea în suc­
cesiune a cel puţin două situaţii epice aflate în relaţie cauzală şi derulate, de regulă, în succesiune cronologică.
Se poate realiza la persoana I sau la persoana a lll-a, cu implicite efecte de subiectivitate sau de obiectivitate.

Textul narativ implică în mod necesar povestirea unei întâmplări reale sau imaginare (fapt, eveni­
ment, istorie etc.) desfăşurate într-un cadru spaţio-temporal, la care participă unul sau mai multe per­
sonaje între care se dezvoltă relaţii şi apar conflicte. Principalul mod de expunere îl constituie naraţiunea,
iar instanţele comunicării în textul narativ sunt autorul, naratorul/povestitorul, personajul şi cititorul.
Textul narativ respectă o anumită schemă narativă, incluzând etapele acţiunii sau momentele
subiectului:
■ situaţia iniţială {expoziţiuned) - prezintă locul, timpul şi personajul/personajele;
■ modificarea {intriga) - cuprinde elementul perturbator, care aduce o schimbare în situaţia iniţială;
■ dinamica acţiunii {desfăşurarea acţiunii) - cuprinde evenimentele în derularea lor;
■ depăşirea situaţiei dificile {punctul culminant) - cuprinde momentul de maximă tensiune a acţiunii;
■ situaţia finală {deznodământul) - restabileşte echilibrul iniţial al acţiunii şi aduce, eventual, rezol­
varea conflictului.
Cadrul spaţio-temporal permite încadrarea naraţiunii într-o epocă anume şi într-un spaţiu speci­
fic de desfăşurare. El poate fi prezentat în mod explicit - fie la începutul operei, fie pe parcursul aces­
teia, prin aşa-numitele pauze descriptive - sau poate fi sugerat şi reconstituit pe baza vorbirii personajelor,
a vestimentaţiei acestora, a unor obiceiuri sociale etc.
Textul narativ are specifice anumite timpuri ale naraţiunii, cele mai importante fiind prezentul in­
dicativului (numit şi prezentul narativ, care conferă relatării un ritm susţinut şi dinamic, creând im­
presia unei acţiuni autentice, imediate, derulate sub ochii cititorului) şi perfectul simplu (timp al unei
acţiuni trecute, dar încheiate de curând). Celelalte timpuri ale modului indicativ - perfectul compus,
mai-mult-ca-perfectul şi imperfectul - se combină cu timpurile principale ale naraţiunii, pentru a pre­
zenta acţiuni de plan secund.
In funcţie de modul în care se derulează naraţiunea, se pot distinge mai multe procedee de legare
a secvenţelor narative:
■ înlănţuirea - evenimentele decurg unul din altul, fiind legate pe baza principiului cauză-efect,
în ordine cronologică;
" inserţia (încastrarea sau încasetarea) - o povestire este cuprinsă într-o altă povestire, mai mare,
ca într-o ramă;
■ alternarea - evenimentele epice sunt urmărite pe două sau mai multe planuri, implicând pe
rând serii de întâmplări, personaje, conflicte etc.

A r
1. „Perfectul simplu, piatra de temei ie a povestirii, semnalează întotdeauna prezenţa artei; el
face parte dintr-un ritual al literaturii; el este instrum entul ideal al oricăror construcţii de

pagina 11
 CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

plâns când i-am urcat înapoi cu forţa pe corabie! Dar mi-am închis urechile şi inima la protes­
tele lor. Eram hotărât să mă întorc acasă.”
(Homer, Odiseea, repovestire de Tania Zamorsky)

1. In ce împrejurare acostează corabia pe insulă?

2. Menţionează motivul pentru care oamenii sunt urcaţi „cu torţa” pe corabie.

3. Cine este naratorul în fragmentul citat?

4. Ce efect are utilizarea persoanei I în naraţiune?
5. Care este punctul de vedere al povestitorului asupra faptelor relatate?
6. Transcrie două cuvinte/structuri care se constituie în indici de timp şi de spaţiu ai naraţiunii.
7. Numeşte un personaj individual şi un personaj colectiv din fragmentul dat.

8. Transcrie o comparaţie dezvoltată din fragment.

9. Precizează rolul interjecţiei din enunţul: „Oh, cât de dezamăgit am fost de ei!”
10. Enumeră timpurile verbale utilizate în text şi explică rolul lor în organizarea naraţiunii.

11. Imaginează-ţi o întâmplare fantastică petrecută pe insulă şi scrie o naraţiune de aproxi­

mativ o pagină în care să dezvolţi punctul culminant al acesteia.

DESCRIEREA Şl TEXTUL DESCRIPTIV

Descrierea reprezintă un mod de expunere bazat pe surprinderea trăsăturilor caracteristice ale unui
aspect real sau imaginar - obiect, fenomen, peisaj, persoană, stare sufletească etc. în tr-o manieră
artistică şi subiectivă (descrierea literară) sau riguroasă şi obiectivă (descrierea nonl’iterară).

Descrierea poate implica elemente de portret şi de tablou, dar şi reflecţii pe marginea faptului pre­
zentat. Vocabularul variază în funcţie de aspectul sau evenimentul prezentat, predominând adjectivele,
substantivele sau, în cazul descrierii dinamice, verbele şi adverbele. Indicii spaţiali şi temporali au
rolul de a contextualiza descrierea. Verbele apar, în general, la timpul prezent, dar se poate folosi şi
imperfectul. Intr-o descriere subiectivă se evidenţiază, implicit, punctul de vedere al celui ce observă
realitatea surprinsă.
Textul descriptiv constă în surprinderea şi zugrăvirea trăsăturilor particulare ale unui obiect, ale unei
persoane, ale unui fenomen sau aspect din natură, prin enumerarea şi nuanţarea caracteristicilor acestora.
După limbajul utilizat şi scopul urmărit, textul descriptiv poate fi literar, caracterizat prin subiec­
tivitate, sau nonliterar, caracterizat, de regulă, prin obiectivitate. In general, descrierea nonliterară
prezintă obiecte reale, în tim p ce descrierea literară - atât obiecte reale, cât şi imaginare.
După natura obiectului prezentat, se disting mai multe tipuri de descriere:
■ topografia (locuri sau aşezări omeneşti);
■ cronografía (epoci, perioade de timp);
■ etopeea (moravuri, caractere);
■ portretul (figuri, persoane);
■ tabloul (peisaje, acţiuni, evenimente mai complexe).

pagina 13
 PARTEA I

Funcţiile descrierii variază după tipul acesteia:

■ decorativa - are rol secundar, de punere în valoare a unor aspecte ce fac obiectul respectivei lucrări;
■ explicativă - aduce lămuriri asupra unor fapte, reacţii, relaţii etc.;
■ poetică - textele sau pasajele descriptive emoţionează cititorul, pentru că accentul se pune pe
anumite stări sufleteşti; limbajul este expresiv şi original;
■ simbolică - se bazează pe sugestie; realitatea nu este „fotografiată” ca atare, ci recompusă pe
baza unor simboluri atent alese;
■ narativă - mimesică (creează impresia de real); mathesică (prezintă aspecte importante ale unor
perioade istorice);
■ dramatizată - are în vedere o „regie” prestabilită, care vizează relaţiile dintre participanţii la o
întâmplare, cadrul desfăşurării acesteia, tensiunea momentului, conflictul etc.
■ comercială/persuasivă - urmăreşte să pună cât mai bine în valoare calităţile unui produs, într-un
limbaj accesibil şi atractiv;
■ utilitară/practică - redă simplu şi clar caracteristicile unui produs/obiect.

A lgoritm ul sau paşii unei descrieri sunt urm ătorii (după Jean-Michel Adam şi Françoise Revaz,
Analiza povestirii):
1. ancorarea - numirea obiectului descrierii;
2. aspectualizarea - fragmentarea întregului în părţi şi evidenţierea trăsăturilor acestora;
3. relaţionarea - situarea temporală şi spaţială a obiectului descris, asocierea, disocierea, compara­
rea lui cu alte obiecte din aceeaşi categorie;
4. reformularea - recompunerea întregului, pentru rotunjirea descrierii.

T extul descriptiv - lim itări şi deschideri:

■ frecvenţa adjectivelor şi a substantivelor, care au rolul de a particulariza realitatea descrisă
(formă, culoare, dimensiuni etc.);
■ utilizarea unui vocabular specific aspectului descris (termeni de specialitate în cazul descrierii
ştiinţifice, cuvinte cu sens figurat în cazul descrierii literare, vocabular accesibil în cazul descrierii
având un caracter utilitar etc.);
■ folosirea, cu precădere, a enumeraţiei şi a epitetului în cazul descrierii literare;
■ respectarea unei logici a prezentării, potrivit căreia realitatea descrisă poate fi înfăţişată
urmărindu-se axa orizontală (stânga-dreapta) sau axa verticală (sus-jos);
■ prezenţa indicilor spaţiali şi temporali, prin care realitatea descrisă este contextualizată;
■ utilizarea verbelor la prezent sau la imperfect, deoarece, în general, descrierea are caracter static;
■ respectarea raportului întreg-parte-detaliu în prezentare, astfel încât toate elementele să fie
reprezentate;
■ evidenţierea punctului de vedere al celui ce realizează descrierea.

PORTRETUL
P o rtretu l lite ra r este descrierea unei persoane reale sau imaginare, din perspectiva subiectivă a unui
privitor, în scopul individualizării trăsăturilor morale şi/sau fizice ale acesteia. Principalele tehnici por­
tretistice sunt detaliul, contrastul, sugestia, analogia şi focalizarea, valorificate în funcţie de tipul de por­
tre t şi de intenţiile autorului.

pagina 14
f CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

1$ REFLECTEAZĂ
„Portretul, ca gen artistic, se bazează pe nevoia omului de a fixa într-un fel oarecare imagi­
nea pe care singur şi-o face despre sine sau despre altul...”
(Galienne şi Pierre Francastel, Portretul)

Portretul poate fi individual, de grup (colectiv),

gros-plan (autorul se opreşte doar asupra unor detalii
r BREVIAR ESTETIC %
1. „Descrierea extinsă şi detaliată apare ca o
semnificative), crochiu sau schiţă (trăsăturile fizice
pauză şi ca o recreaţie în cursul povestirii, având
şi/sau morale sunt prezentate sumar), caricatură
un rol pur estetic, ca acela al sculpturii ce împo­
(are la bază exagerarea cu intenţie ironică şi umo­
dobeşte un edificiu clasic."
ristică a unor trăsături ale persoanei portretizate)
(Gerard Genette, Figures II)
şi autoportret (autorul portretului se descrie pe el
2. „Descrierea este o «tehnică de iluminare»."
însuşi). De asemenea, în funcţie de evoluţia „su­
(Toma Pavel, Gândirea romanului)
biectului”, portretul poate fi static, dinamic sau în
mozaic, în sensul că profilul celui descris se întregeşte V j
treptat, din fragmente juxtapuse, imaginea de ansamblu obţinându-se în finalul operei.
Timpul gramatical specific portretului este prezentul (uneori imperfectul, când se combină cu evo­
carea), care creează iluzia îngheţării timpului, a imortalizării unei imagini pentru veşnicie. Ca efect al
unei atitudini contemplative, dintre imaginile artistice predomină cele vizuale, fără a fi total excluse
celelalte tipuri. La nivel lexical se distinge grupul nominal (substantiv-adjectiv, dar şi substantiv-sub­
stantiv), iar din punct de vedere stilistic sunt reprezentative epitetele şi enumeraţiile.

* PUNCTE DE VEDERE «-
„în descrierile noastre, decupăm fragmente din continuum ul obiectual şi procesual al deja-exis-
tentului sau deja-imaginatului. Le descriem pentru a le pune în clar, pentru a le face mai reliefat pre­
zente, pentru a le aduce mai aproape, tot aşa cum narăm pentru a ne înţelege trecerea prin timp, şi
argumentăm pentru a ne valida judecăţile.”
(Alina Pamfil, Discursul descriptiv - contur teoretic şi didactic, în „Perspective", nr. 1(16)/2008)

C IT E Ş T E , IN T E R P R E T E A Z Ă , A R G U M E N T E A Z Ă !
„Portretele fizice, descrierile de îmbrăcăminte şi de mobilier tind [...] să dezvăluie şi totodată
să justifice psihologia personajelor, pentru care ele sunt în acelaşi timp semn, cauză şi efect.”
(Gerard Genette, Figures II)

A P L I C A Ţ♦ I I
C iteşte textul u rm ă to r şi răspunde sarcinilor de lucru form ulate:
„Berenice îmi era vară şi am crescut împreună în castelul părintesc. Dar am crescut fiecare
într-alt fel; eu, bolnăvicios şi cufundat în tristeţe; ea, sprintenă, graţioasă, clocotind de energie.
Ea, cu plimbările ei peste dealuri; eu, cu studiile mele de călugăr. Eu, trăind o viaţă lăuntrică a
inimii, dedat trup şi suflet celor mai adânci şi migăloase meditaţii; ea, zburând fără de grijă prin
viaţă, fără să se gândească la umbrele din calea ei sau la zborul tăcut al orelor cu aripi de orb.

pagina 15
 PARTEA I

Berenice! O strig pe nume: Berenice! Şi din surele ruini ale aducerii-aminte, mii de iviri tul­
burătoare se înalţă la sunetul acesta. Ah! [...]
Intr-una din acele zile neobişnuit de calde, ceţoase şi liniştite [...], şedeam - crezându-mă
singur - în sala bibliotecii. Dar când mi-am ridicat ochii, am văzut că Berenice se află de faţă.
[...] Era - vai! - nespus de slabă şi nici urmă de fiinţa de altădată nu i se mai desluşea în vreo
trăsătură. In cele din urmă, privirile mele arzătoare căzură pe chipul ei. Fruntea îi era înaltă şi
foarte palidă şi ciudat de senină. Şi părul ei, odinioară negru-corb, o acoperea în parte, um-
brindu-i adâncitele tâmple cu nenumărate bucle, în clipa aceea de un blond-aprins, a cărui cu­
loare fantastică era întru totul nepotrivită cu melancolica ei înfăţişare. Ochii erau lipsiţi de viaţă
şi de strălucire şi păreau lipsiţi de pupile; fără de voie, m-am ferit de căutătura lor sticloasă, spre
a privi buzele subţiate şi zbârcite.”
(E.A. Poe, Berenice)
1. De ce crezi că naratorul simte nevoia să o strige pe Berenice?
2. Care sunt locurile în care cele două personaje se întâlnesc?
3. Care sunt ipostazele în care este conturată Berenice?

4. Menţionează două tipuri de portret care se regăsesc în textul citat.

5. Transcrie un enunţ care ilustrează procedeul artistic al antitezei.
6. Precizează două trăsături morale şi două trăsături fizice ale personajului Berenice.

7. Transcrie două metafore din prima secvenţă citată şi explică, la alegere, una din ele.
8. Demonstrează, pe baza a două argumente, caracterul subiectiv al descrierii în textul citat.
9. Comentează o imagine vizuală din a doua secvenţă citată, realizată cu ajutorul epitetelor.

10. Scrie o compunere de aproximativ o pagină în care să realizezi portretul evolutiv al unei
persoane sau al unui personaj din cartea preferată, având în vedere două momente dis­
tincte din existenţa acestuia.

DIALOGUL Şl TEXTUL DIALOGAT

Dialogul este un mod de expunere care constă în tr-o succesiune de replici între doi sau mai mulţi
vorbitori, mărcile sale grafice fiind linia de dialog sau ghilimelele (atunci când este separat de vorbirea
indirectă) şi alineatul.

Atunci când este încorporat într-o naraţiune, dialogul are rolul de a declanşa şi de a motiva acţiunea,
de a defini relaţiile dintre personaje, de a exprima reacţia lor mentală şi afectivă în raport cu o anumită
situaţie. De asemenea, el reprezintă un mijloc important de realizare a oralităţii şi de caracterizare a per­
sonajelor, fie direct (prin autocaracterizare), fie indirect (vorbind, personajele îşi exprimă implicit per­
sonalitatea, cultura, starea sufletească, statutul intelectual şi social, intenţiile, dorinţele etc.).
Prin dialog se înţelege orice interacţiune verbală, faţă în faţă sau la distanţă, în care factorii contextuali,
situaţionali, gestuali, intonaţionali joacă un rol im portant, astfel realizându-se schimbul de informaţii
şi de semnificaţii între persoane într-o situaţie dată.

pagina 16
I CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

Ca mod de expunere şi de cooperare verbală între interlocutori, dialogul eficient se realizează,

aşadar, prin armonizarea comunicării verbale (prin cuvânt), a celei paraverbale (marcată în scris prin
semne grafice ca punctul, virgula, punctele de suspensie, semnul întrebării şi semnul exclamării, linia
de pauză) şi a celei nonverbale (gesturile, mimica, ati­
tudinea, poziţia corpului, privirea vorbitorului etc. f BREVIAR ESTETIC " \
sunt redate de obicei indirect, prin intervenţia unui 1. „Vorbirea e ţesere, încrucişare de verbe şi
observator/narator). nume, de termeni ai mişcării şi termeni ai fixării..."
Rolul dialogului poate fi: (Andrei Pleşu, Limba păsărilor)
■ informativ - interlocutorii emit şi receptează 2. „Cunoaşterea dialogică e o întâlnire..."
alternativ informaţii pe o anumită temă; (Mihail Bahtin, Probleme de literatură şi estetică)
■ narativ - prin replicile lor alternante, inter­ 3. „Literatura nu foloseşte pur şi simplu lim­
locutorii prezintă un fir epic; bajul, ci îl pune în scenă."
■ dramatic - replicile interlocutorilor sunt con- (Roland Barthes, Romanul scriiturii)
4. „Dialogul stă în centrul oricărei experienţe
flictuale, luând forma ciocnirilor de idei, păreri
narative."
şi atitudini, fapt care determină şi întreţine
(Wayne C. Booth, Retorica romanului)
tensiunea epică sau acţiunea dramatică;
5. „A fi înseamnă a veni în contact dialogic.
■ fatic - replicile interlocutorilor par a fi golite
Când dialogul ia sfârşit, sfârşeşte to tu l..."
de intenţia comunicării a ceva precis, ele având
(Mihail Bahtin, Probleme de literatură şi estetică)
doar rolul de a menţine contactul verbal în
vederea unei eventuale comunicări autentice. v J
CITEŞTE* INTERPRETEAZĂ, ARGUM ENTEAZĂ!
„Dialogul implică disponibilitatea fiecăruia de a ieşi în întâmpinarea celuilalt, capacitatea de a
fi receptiv faţă de punctul de vedere advers, pasiunea investigaţiei dincolo de orice narcisisme şi
vanităţi. Dialogul nu vrea nici el să producă un câştigător, dar vrea să ajungă la un câştig. U n dia­
log care revine la punctul de pornire e pierdere de vreme. Realizarea unui dialog veritabil începe
cu alegerea interlocutorilor. Mai întâi, ei trebuie să nu fie de acord. Unanimitatea e moartea dia­
logului [...] Pe de altă parte, dialogul nu e posibil nici dacă deosebirile dintre cei care îl poartă sunt
ireductibile. Dialogul dintre un pinguin şi o vulpe e o utopie. Participanţii la dialog trebuie să fie
de calibru egal, să împărtăşească valori comune, să accepte reguli şi principii echivalente. N u e reco­
mandabil să inviţi la dialog reprezentanţii unor lumi care se ignoră reciproc sau, mai rău, care se
dispreţuiesc reciproc. Dialogul e de negândit fără instituţia respectului, fără deprinderea unei atente
considerări a celuilalt. Virtutea cardinală a dialogului e facultatea de a asculta.”
(Andrei Pleşu, Regulile dialogului, în Obscenitatea publica)

A P L I C A Ţ* I I

Citeşte textul u rm ă to r şi răspunde sarcinilor de lucru form ulate:

„Tic avu grijă să nu intre în casă decât după ce-şi lepădă zdrenţele, aşa că ţinuta lui nu atrase
nicio atenţie deosebită şi mai ales niciun reproş din partea părinţilor. Răspunse în doi peri
maică-sii la întrebarea pe unde hoinărise, iar atunci când taică-său îi spuse că Maria are oaspeţi,
puştiul se îndreptă cu un trem ur în inimă spre camera albastră, cu ferestre mari şi pian. Dar pen­
tru că nu văzu înăuntru nicio fată cu rochia albă, aşa cum îl fulgerase un gând de o clipă, dădu

pagina 17
 PARTEA I

realitate, nu ne transportă ea într-o lume imaginară care satisface frustrările, dorinţele irealiza­
bile, identităţile dorite ale acestor oameni?”
(Aurora Liiceanu, La taifas)
1. Care este tema monologului citat?
2. Care este „lumea virtuală” la care face referire autoarea?
3. Precizează emiţătorul, codul, canalul şi receptorul (posibil) al fragmentului citat.

4. Transcrie o structură din fragmentul citat care ilustrează tehnica gradării.

5. Motivează utilizarea persoanei I plural în fragmentul citat.
6. Transcrie două figuri de stil diferite din fragmentul citat.

7. Explică secvenţa: „Astfel, putem gândi că marile iubiri, odată ce cad în real, nu mai sunt
atât de mari, sunt pentru toţi, nu au personaje diferite de noi, cei care trăim în real.”
8. Care este efectul utilizării enunţurilor interogative în a doua secvenţă a textului citat?

9. Scrie un monolog de 10-15 rânduri în care să-ţi exprimi opinia despre mesajul textului citat.
10. Scrie o naraţiune de tip SF al cărei personaj principal să fie compus din pixeli.

PERSONAJUL LITERAR
Personajul este o instanţă narativă esenţială pentru genul epic, care însufleţeşte universul imaginar
creat de autor, dă un sens uman evenimentelor ficţionale şi transmite mesajul operei către cititor. Fac­
to r structurant al oricărei naraţiuni, personajul este un tip uman semnificativ sau o individualitate cu
trăsături fizice, morale şi intelectuale distincte, puse în lumină printr-un şir de întâmplări, de relaţii şi de
atitudini situate într-un anumit cadru temporal şi spaţial.

N um it de esteticieni „un fir conducător, care creează posibilitatea unei bune înţelegeri a motivelor”
(Boris Tomaşevski), „o fantomă provizorie creată de autor şi plasată deliberat în operă” (Robert Abi-
rached) sau „fiinţă de hârtie” (Roland Barthes), personajul poate fi definit din mai multe perspective:
■ morală (raportul dintre om şi el însuşi);
■ socială (raportul om-societate);
■ ontică (raportul om-univers);
■ estetică (raportul realitate-literatură).
Tipologia personajului este foarte amplă, clasificările operându-se pe baza mai m ultor criterii:
■ După gradul de transfigurare a realităţii, există personaje pur fictive (Albă-ca-Zăpada, Balthasar
din Cartea fără sfârşit de Michael Ende, zmeii din Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu)
sau atestate istoric (Ştefan cel Mare din Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu, Alexandru Lăpuşneanu
din nuvela lui C. Negruzzi, Smaranda din Am intiri din copilărie de Ion Creangă).
■ Uneori, personajul poate fi însuşi scriitorul (Mircea din Romanul adolescentului miop de Mircea
Eliade) sau poate prelua diferite date din viaţa acestuia, devenind un alter ego al autorului
(Niculae din Moromeţii de Marin Preda).
■ In fabule şi balade, personajele sunt alegorice, personificări de păsări şi animale. Distincţia real-fa-
bulos/fantastic se operează cu deosebire în basme, unde apar personaje precum balauri, zmei,
zgripţuroaice etc.

pagina 20
 CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

■ D upă rangul ocupat în dinamica naraţiunii, personajul poate ii principal, secundar, episodic
sau figurant.
■ După felul în care acţionează şi modul de constituire, personajul poate fi individual sau colectiv.
■ După rolul jucat în relaţiile cu alte personaje, acesta poate fi protagonist, antagonist sau catali­
zator (este schematic la nivel afectiv, moral sau psihologic, dar esenţial pentru dezvoltarea fi­
rului narativ, întrucât acţionează ca un catalizator).
■ Suprapersonajul este o realitate (obiect, fenomen, loc etc.) cu valoare simbolică, determinând
acţiuni, relaţii şi stări importante ale personajelor propriu-zise (hanul din opera Hanul Ancuţei
de Mihail Sadoveanu).
■ Personajul eponim sau titular este cel care dă titlul operei, statut care anticipează rolul central
pe care-1 va juca în text.
■ Personajul absent nu apare ca prezenţă efectivă în istorie, ci doar în discurs: în relatările altor per­
sonaje, în amintirile sau gândurile lor (Nechifor Lipan din romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu).
■ Personajul exponenţial este reprezentativ pentru o lume anume, o colectivitate sau o categorie
de oameni (Nică pentru copiii tuturor tim purilor, Lipan pentru lumea muntenilor).
Modalităţile de caracterizare a personajului sunt multiple. El poate fi caracterizat direct (de către
narator, de către alte personaje şi prin autocaracterizare) sau indirect (prin acţiuni, fapte, evenimente, păreri,
reacţii, relaţii, nume, limbaj, vestimentaţie, mediu social, gesturi, mimică etc.). Portretul rezultat poate
fi moral, fizic sau complex (are în vedere toate formele de existenţă şi de manifestare ale personajului).

* PUNCTE DE VEDERE «-
1. E.M. Forster, în Aspecte ale romanului, clasifică personajul după gradul de evoluţie: plat (numit
şi imobil sau static, este construit în jurul unei singure idei sau calităţi şi definit de o constantă care
îl face egal cu sine de la începutul până la sfârşitul operei) şi rotund (numit şi dinamic, suferă trans­
formări majore faţă de m om entul iniţial, iar reacţiile şi com portam entul său nu pot fi anticipate).

2. W ayne C. Booth, în Retorica romanului, clasifică personajele după amploarea trăsăturilor puse
în lumină de comportamentul lor ficţional: unidimensional (construit pe o singură dominantă, dintr-o
perspectivă unică: afectivă, socială, psihologică etc.) şi tridimensional (personajul este urmărit şi se pre­
zintă într-o multitudine de aspecte ale fiinţei sale, din mai multe perspective).

3. Mircea M uthu, în Personajul şi formele lecturii (în voi. Alchimia mileniului: eseuri), vorbeşte despre
trei funcţii esenţiale ale personajului: funcţia coezivă (personajul are menirea de a da coeziune planuri­
lor textului, el „încheagă urzeala de cuvinte"); funcţia psihologică (orice personaj trimite către o realitate
umană anume, este substituţia artistică a unui om sau a unei categorii umane care se regăseşte în el);
funcţia simbolică (fiind deopotrivă proiectivă şi cumulativă, această funcţie concentrează semnificaţiile ce
se ascund în personaj ca „semn" al unei realităţi ce-i preexistă şi pe care o sintetizează).

ţ REFLECTEAZĂ!--------------------------------------------------
1. „Istoricul înregistrează, în timp ce romancierul trebuie să creeze; de aici, existenţa oame­
nilor vieţii şi, respectiv, a oamenilor cărţilor.”
(E.M. Forster, Aspecte ale romanului)
2. „Orice privire interioară susţinută, indiferent de adâncime, transformă tem porar perso­
najul, a cărui minte este prezentată, într-un narator.”
(Wayne C. Booth, Retorica romanului)

pagina 21
 PARTEA I

FIGURI DE STIL DEFINIŢII EXEMPLE

Aliteraţia - asocierea sau repetarea intenţio­ 1. aliteraţie vocalică:

nată a unor sunete în scop imi­ A rg in t e pe ape şi aur în aer”
tativ sau expresiv, obţinându-se (M. Eminescu, Mortua est)
efecte muzicale deosebite; 2. aliteraţie consonantică:
„ Hţ/aind ca z>i/elia şi ca p/esnetul de p/oaie”
(M. Eminescu, Scrisoarea III)

Antiteza - apropierea a doi term eni opuşi „Vreme trece, vreme vine,
(atitudini, fapte, personaje, idei, Toate-s vechi şi nouă toate.”
stări de spirit, sentimente etc.), (M. Eminescu, Glossd)
pentru a se pune mai bine în va­ „Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
loare trăsăturile lor; Tu soseai din vieţi, eu veneam din m o rţi”
(T. Arghezi, Morgenstimmung)

Comparaţia - se alătură unui term en (T ţ) un „Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l
altul (T 2 ) în baza unor însuşiri caut/Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut.”
com une, reale sau imaginare, (T. Arghezi, Toamna)
pentru a-1 pune în valoare pe pri­ „In limpezi depărtări aud din pieptul unui
mul, prin intermediul celui de-al tu rn /cu m bate ca o inimă un clopot”
doilea; (L. Blaga, Gorunul)

Enumeraţia - 0 înşiruire de termeni din ace­ „C-am avut nuntaşi

eaşi categorie, prin care se eviden­ Brazi şi păltinaşi,
ţiază un aspect sau se accentuează Preoţi, m unţii mari,
0 idee; Paseri, lăutari,
Păsărele mii
Şi stele făclii.”
(Mioriţă)

Epitetul - exprimă însuşiri deosebite ale Tipuri de epitet:

unor obiecte, fiinţe sau acţiuni, ornant: fluturi „şăgalnici şi berbanţi”
punându-le într-o lumină nouă, (M. Eminescu, Călin - file din poveste)
inedită, aşa cum se reflectă în fan­ cromatic: „Copacii albi, copacii negri...”
tezia autorului; are o structură (G. Bacovia, Decor)
binară, iar scopul său este de a personificator: „ele trec în harnici unde”
pune în valoare prim ul term en (M. Eminescu, Călin - file din poveste)
sau de a sublinia atitudinea afec­ metaforic:
tivă a vorbitorului faţă de respec­ „.Făptura ta întreagă
tiva realitate; De chin şi bucurie”
(T. Arghezi, Creion)
hiperbolic: „Gigantică poart-o cupolă pe
frunte” (G. Coşbuc, Paşa Hassarî)
onomatopeic: „Ecou-i răspunde cu vocea-i
vuindă” (M. Eminescu, O călărire în zori)

Exclamaţia retorică - enunţ brusc, în proză sau în „Lumina ce largă e!

vers, exprimând un sentiment, o Albastrul ce crud!”
revelaţie sau o trăire puternică; (L. Blaga, Zi de septemvrie)
dă 0 notă afectivă şi profund su­
biectivă operei;

pagina 24
 CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

FIGURI DE STIL DEFINIŢII EXEMPLE

Hiperbola - o exagerare, prin amplificare, a „Când aş un,/aş zdrobi sub picioarele mele de
trăsăturilor unui obiect, feno­ stancă/bitţi sori/călători/şi poate-aş zâmbi.”
men, persoană; (L. Blaga, Daţi-mi un trup, voi munţilor)

Interogaţia retorică - adresarea unei întrebări al cărei „Voi sunteţi urmaşii Romei?! N işte răi şi
răspuns este cuprins în ea; nişte fameni!”
(M. Eminescu, Scrisoarea III)

Inversiunea - schimbarea topicii obişnuite a „Dintre ramuri de arin

cuvintelor în enunţ/vers, cu inten­ Melancolic cornul sună”
ţia de a evidenţia un anumit as- (M. Eminescu, Peste vârfuri)
pect/stare/idee artistică;

Invocaţia retorică - interpelarea (strigarea) unui „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş”
personaj imaginar sau absent, cu (T. Arghezi, Psalm)
scopul realizării unei apropieri „O, mamă, dulce mamă,
afective; D in negura de vrem i...”
(Mihai Eminescu, O, mamă...)
Metafora - trecerea de la sensul propriu al „Străbatem iarăşi parcul, la pas, ca mai na-
unui cuvânt sau al unei expresii inte./Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.”
la o sem nificaţie inedită, figu­ (T. Arghezi, Toamnă)
rată, în virtutea unei comparaţii „Din caier încâlcit de nouri/toarce vântul/fire
subînţelese; lungi de ploaie”
(L. Blaga, Martie)

Oxim oronul - alăturarea a doi termeni opuşi „Ţesând cu recile-i scântei

ca sens, ceea ce creează o semni­ O mreajă de văpaie [...]
ficaţie contrariantă şi originală; U n mort frumos cu ochii vii.”
(M. Eminescu, Luceafărul)
Personificarea - se atribuie însuşiri om eneşti „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
unor fiinţe necuvântătoare, unor Uite, ochii mei ţi-i dau.
obiecte sau unor fenomene ale Ieri spre seară-n vântul galben
naturii; Arborii-n genunchi plângeau.”
(Ana Blandiana, Lasă-mi, toamnă...)

Repetiţia - reluarea unui cuvânt sau a unui „Zăpada cade şi noaptea cade în grabă, în
grup de cuvinte, pentru accen­ grabă...”
tuarea unor aspecte ale realităţii (Robert Frost, Pustiuri)
prezentate; în poezie, are rolul „Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
de a spori muzicalitatea versuri­ Innebunitele ploi şi ploile calme,
lor, iar în operele epice dinami­ Ploile feciorelnice şip/oz/e-dezlănţuite femei,
zează discursul. Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără
sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patim ¿ploile...”
(Ana Blandiana, Descântec de ploaie)

pagina 25
 i f

«»
CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

iî
4. Precizează sensul cuvântului „nebun” în prima strofă a poeziei.
5. Explică repetiţia din prima strofă citată.
6. Motivează titlul poeziei, prin raportare la semnificaţiile acesteia.
7. Comentează metaforele din secvenţa: „Ard în lumina zilei de parcă uit că n-am/Decât un

{î
drum prin iarbă, un singur drum şi-o poartă...”

8. Prezintă ipostaza eului liric în textul citat, având în vedere secvenţa: „De vreme ce-mi prind
viaţa şi moartea în cuvinte.”
9. Transcrie din poezie o figură de stil asociată planului cosmic şi o figură de stil asociată
planului uman. Precizează felul acestora.

10. Comentează raportul eu creator-realitate, valorificând semnificaţiile figurilor de stil din

i>
o
secvenţa: „Stau şi-mi gravez în suflet ca-ntr-un mărgean deschis,/Cu litere tăcute, spe­
ranţa tuturora.”
11. Scrie o pagină de jurnal în care să reflectezi asupra diferenţelor dintre genul liric şi genul
epic în ceea ce priveşte raportul creator-cuvânt.

VERSIFICAŢIA t
é
Deşi este o artă - domeniu al libertăţii şi al subiectivităţii - poezia foloseşte anumite tehnici de struc­
turare şi de armonizare a versurilor, graţie cărora textul capătă o fluenţă şi o muzicalitate proprii fiecărui
autor. Domeniul poeticii care studiază versificaţia - strofa, ritm ul, rima, măsura, cezura - este prozo­
d
dia. Tehnicile de versificaţie se modifică în tim p odată cu sensibilitatea şi imaginarul artistic. Sunt adop­
tate tipare poetice noi sau se renunţă la orice schemă prozodică (versul liber). o
{»
V ersul este un rând dintr-o poezie (format dintr-un cuvânt, un grup de cuvinte, o propoziţie sau
un enunţ), caracterizat prin unitate de înţeles. In general, versul este încheiat printr-o pauză, care
poate apărea şi în poziţie mediană (cezura), despărţindu-1 în două secvenţe (emistihuri). Prin tehnica
ingambamentului se poate renunţa la pauza finală, ideea poetică fiind continuată în urm ătorul vers.
Versul diferenţiază poezia de proză, conferindu-i cadenţă şi muzicalitate.
Versul alb - vers fără rimă, cu ritm ascendent.
Versul liber - vers lipsit de rimă şi de ritm, eventual cu măsură variabilă. Alte caracteristici posi­
<î
»i
bile constau în absenţa semnelor de punctuaţie şi a iniţialei majuscule.
M ăsura reprezintă numărul silabelor unui vers. Aceasta poate varia de la una la 16-18 silabe.
Strofa - grupare de versuri (în număr variabil), în general despărţită prin spaţiu grafic de alte unităţi
de acelaşi fel, având înţeles unitar atât la nivelul conţinutului, cât şi în privinţa ritmului, a rimei, a măsurii
(excepţie fac strofele scrise în vers liber).
In funcţie de numărul versurilor, strofele pot fi de tip:
■ Monovers (un singur vers)
■ Distih (două versuri)
\»
■ Terţină/terţet (trei versuri)
■ Catren (patru versuri)
0
pagina 27
1*
44
PARTEA I

■ Cvintet/cvinarie (cinci versuri)

■ Sextină/senarie (şase versuri)
■ Septimă (şapte versuri)
■ Octavă/octet (opt versuri)
4 » ■ Strofa polimorfă este o structură prozodică amplă, alcătuită din nouă până la douăsprezece ver­
suri (nona, decima, undecima, duodecima).

i} Rima - procedeu poetic care constă în potrivirea versurilor la final, începând cu ultima silabă ac­
centuată. Pe lângă rolul metric - de organizare a strofei -, rima are şi o funcţie eufonică, în sensul că dă
versurilor o valoare muzicală, şi una semantică, deoarece pune în valoare sensul cuvintelor aflate în rimă.

4>
Tipuri de rime:
- rimă îmbrăţişată (abba);
- rimă încrucişată sau alternantă (abab);
- rimă împerecheată sau succesivă (aabb);

44 - monorima (aaaa);
- rime variate (amestecate) - versurile nu rimează după tipar.

4i
După gradul de armonie, există rime sărace (încep cu ultima vocală accentuată din cuvânt), rime bogate
(se potrivesc şi consoanele dinaintea ultimei vocale accentuate), rime leoniene/duble (armonia se extinde la
două-trei silabe), rime asonante sau imperfecte (sunetele finale sunt numai asemănătoare, fără a fi identice).

RITM U L DEFINIŢIE, CARACTERISTICI EXEMPLE

4I Iambic - unitatea metrică alcătuită din prim a „Fi-ind/bă-iet/pă-duri/cu-tre-/ie-ram./”

silabă neaccentuată şi a doua accentuată;
având o sonoritate gravă şi o tonalitate
joasă, scăzută, iambul sugerează, în ge­
(M. Eminescu, Fiind băiet, păduri cutreieram)

4I
neral, tristeţea şi apăsarea sau dă o notă re­
flexivă, meditativă, versurilor;

Trohaic - unitatea metrică alcătuită din prim a „Pes-te/vâr-furi/tre-ce/lu-na,/

silabă accentuată şi a doua neaccentuată; Co-dru-şi/ba-te/frun-za/lin...”

<4 specific versului popular - de unde l-a

preluat şi poezia cultă -, troheul este mai
alert decât iambul, asociindu-se, de regulă,
cu stările sufleteşti pozitive şi optimiste;
(M. Eminescu, Peste vârfuri)

4I Dactilic - unitatea metrică alcătuită din trei silabe: „Mih-nea în-/ca-le-că,/ca-lul său/ tro-po-tă./”
o silabă accentuată, urmată de două si­
labe neaccentuate; dactilul imprimă poe­
(D. Bolintineanu, Mihnea şi baba)

4i ziei un ritm vioi şi tonic;

Amfibrahic - unitatea metrică alcătuită din trei silabe: „Ca ro-bul/ce cân-tă/a-mar în/ro-bi-e/
o silabă accentuată între două silabe ne­ Cu lan-ţul/de bra-ţe,/un a-er/du-ios...”
accentuate; prin cadenţa amfibrahului se (D. Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii)

4) Anapestic
sugerează o stare de nelinişte;
- unitatea metrică alcătuită din trei silabe: „A-min-ti-/ri-le me-/le fil-trau,/a-pa-rent/”
primele două neaccentuate şi a treia ac­ (Ştefan Augustin Doinaş, Stanţe)

<) centuată; în poezia modernă apare destul

de rar, dând o notă solemnă versurilor.

44 pagina 28
 CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

Ritmul este succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers. Această uni­
tate ritmică regulată se numeşte picior metric. Deşi ţine de forma poeziei, ritmul se asociază cu ritmul
ideilor şi al sentimentelor sugerate prin conţinutul versurilor. Intr-un text se pot asocia mai multe tipuri
de ritm, formându-se aşa-numitele structuriţoliritmice. Picioarele metrice bisilabice determină ritmuri
binare (iambic şi trohaic), iar cele trisilabice, ritmuri ternare [dactilul, anapestul şi amfibrahul).

ţ) REFLECTEAZĂ!- - --------------------------------------- ------

1. „Poezia conţine deja, mai mult decât o promisiune de muzică, o muzică spontană. Cuvântul
poetic cântă [...]. In poezie muzica este imanentă.”
2. „Armonia nu se află numai în limbaj, ea este între cuvânt şi idee.”
3. „Dispoziţiunea tipografică orientează totodată dicţiunea şi înţelegerea operei.”
(Mikel Dufrenne, Poeticul)
4. „Funcţia semnificativă a limbii nu este direct legată de sunete, ci de maniera în care aces­
tea sunt combinate între ele.”
(Claude Levi-Strauss, Anthropologie structurale)

■» PUNCTE DE VEDERE «•
1. „Rima trimite cititorul în istorie, pornind din antichitate şi până în modernitatea prezentului,
punând în lumină valoarea latentă a cuvintelor din vocabularul limbii române, indiferent de treapta
lor istorică sau de provenienţă.”
(Ioana Creţu, Nivelele infrastilistice ale textului poetic la Ştefan Aug. Doinaş)
2. „Poezia poate fără îndoială respinge punctuaţia în lipsa unui sistem propriu de punctuaţie cum
posedă muzica şi pentru a arăta că lectura trebuie să caute dincolo de simpla articulaţie logică.”
(Mikel Dufrenne, Poeticul)

A PL IC A Ţ II
Citeşte textul de mai jos şi răspunde sarcinilor de lucru formulate:

„Din joacă, marinarii pe bord, din când în când Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Corabia pornită pe valurile-amare. Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase Aripele-i imense l-împiedică să meargă.”
(Charles Baudelaire, Albatrosul)

1. Precizează tipul de strofă, rima şi măsura versurilor din poezia citată.

2. Transcrie două rime rare din textul citat.
3. Motivează utilizarea pluralului „aripe” în locul formei literare a acestuia.

pagina 29
 PARTEA I

AUTOR-NARATOR-CITITOR

AUTORUL
Autorul este persoana care creează o operă literară, modificând realitatea prin imagini artistice, modelând,
armonizând şi nuanţând limbajul pentru a oferi o altă imagine a lumii transfigurate în operă. Fiecărui autor
îi este specifică o anume viziune despre lume, care se naşte din suprapunerea concepţiei sale artistice pe
sistemul de valori în care crede ca om.

In modernitate se face din ce în ce mai mult diferenţa dintre eul biografic sau empiric al unui autor -
care concentrează experienţele şi trăirile efective ale omului - şi eul creator, impersonal sau estetic, cel
care oglindeşte proiecţia în opera literară a scriitorului-artist, ca o dedublare simbolică a celui dintâi,
posibilă prin actul de creaţie. De aici decurge constatarea că niciodată nu trebuie pus semnul de ega­
litate între viaţa autorului şi opera sa.

ţ|r~REFLECTEAZĂ!------- ---- ------------- ----- ---------

1. „Cei ce produc opere geniale nu sunt cei ce trăiesc în mediul cel mai ales, cei ce au con­
versaţia cea mai strălucită, cultura cea mai întinsă, ci aceia care au avut puterea, încetând dintr-odată
să trăiască pentru ei înşişi, să-şi facă personalitatea să semene cu o oglindă, astfel încât viaţa lor,
oricât de mediocră din punct de vedere monden şi, într-un anume sens, chiar intelectual, să se
reflecteze în ea, geniul constând în puterea de a reflecta şi nu în calitatea intrinsecă a spectacolu­
lui reflectat...”
(Marcel Proust, Contra lui Sainte-Beuve)
2. „Creaţia este o experienţă existenţială prin care eul personal se aneantizează prin disper-
siune («să mă risipesc peste tot, să fiu în tot, să mă volatilizez ca mirosurile» - Flaubert, n.a.)”
(Irina Mavrodin, Poietică şi poetică)
In textul epic, autorul este cel care îl plăsmuieşte pe narator, inventează acţiunea, dă viaţă şi
nume personajelor, optează pentru anumite tehnici de legare a secvenţelor narative etc. Spre de­
osebire de poet, care se concentrează asupra propriei subiectivităţi, prozatorul este atent la rea­
litatea imediată, din care preia şi modifică ficţional evenimente, întâmplări, oameni, scene de viaţă
etc. N aratorul şi personajul sunt, aşadar, voci şi fiinţe ficţionale construite de autor pentru a ex­
prima sensul pe care acesta îl atribuie realităţii transpuse în operă, fiind purtătoare implicite ale
unui mesaj.

* PUNCTE DE VEDERE «-
1 . „ S c r iito r u l a p a r ţ i n e o p e r e i , d a r lu i n u - i a p a r ţ i n e d e c â t o c a r t e , o g r ă m a d ă m u t ă d e c u v i n t e s t e ­
rile , l u c r u l c e l m a i i n s i g n i f i a n t d i n l u m e . ”
2. „El ( c r e a t o r u l , n.a.) n u s u p r a v i e ţ u i e ş t e c r e ă r ii o p e r e i . E l t r ă i e ş t e m u r i n d î n e a . ”
(Maurice Blanchot, Spaţiul literar)

pagina 32
I
f CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII
I i
BREVIAR ESTETIC
1. „Orice artist se vrea contemporan cu un public ce va veni după el."
2. „A fi scriitor, pentru această conştiinţă modernă, înseamnă a scrie «împotriva» literaturii (din prea
mare iubire şi cunoaştere a literaturii), adică altfel decât s-a scris. Marii scriitori au luptat întotdeauna toc­ I )
mai împotriva modelelor care au exercitat cea mai mare fascinaţie asupra lor, continuând să le iubească
şi să le admire."
(Irina Mavrodin, Poietică şi poetică)
< I
NARATORUL
Naratorul sau povestitorul este „vocea” care istoriseşte evenimentele ficţionale în succesiunea lor, acţio­ < )
nând verbal ca o instanţă intermediară între autorul şi cititorul operei epice.

Trebuie făcută diferenţa între „naratorul fictiv” şi „autorul concret”, în sensul că cel de-al doilea
are sau a avut o existenţă reală, situată între nişte limite de timp şi spaţiu, o biografie, în timp ce na­ { )
ratorul - ca şi personajele - sunt esenţialmente „fiinţe de hârtie”, existenţa lor fiind intim legată de mo­
mentul şi de actul lecturii. Altfel spus, naratorul nu poate ieşi din paginile ficţiunii, el fiind strict o
emanaţie a imaginaţiei creatoare.
i )
$ REFLECTEAZĂ!----------------------------------------- -------
„A stabili o relaţie mecanică de la cauză la efect între datul biografic şi operă [...] nu numai
că nu înseamnă a explica opera, dar, în cele mai multe cazuri, înseamnă a o falsifica, a îndruma
lectura pe cea mai eronată cale.”
I
(Irina Mavrodin, Poietică şi poeticd)

T ipuri de narator:
■ naratorul omniscient (demiurg) - lasă impresia că ştie tot despre lumea prezentată, dirijează
t )

toate acţiunile personajelor, cărora le cunoaşte şi le anticipează evoluţia, inventează situaţii şi

scene pentru a ilustra anumite trăsături ale acestora, este omniprezent pe tot parcursul deru­
lării evenimentelor;
■ naratorul-personaj - este direct implicat în succesiunea evenimentelor, intră în relaţii şi con­
flicte cu celelalte personaje; în general, naraţiunea în acest caz este la persoana I, iar perspectiva
asupra evenimentelor epice este subiectivă;
■ naratorul-martor - participă la întâmplări, dar nu în calitate de protagonist, ci de observator;
din această postură consemnează evenimentele şi ulterior le istoriseşte;
\>
■ naratorul-mesager - este cel căruia i se relatează o întâmplare pe care, la rândul său, o prezintă
cititorilor sau ascultătorilor;
■ naratorul-reflector - este un personaj care are rolul de a modela, prin intervenţiile sale, lectura
i >
operei, de a impune o anumită perspectivă asupra faptelor şi a personajelor;
■ supranaratorul - este cel care coordonează şi motivează intervenţiile altor naratori, într-un ciclu
i )
sau o serie de povestiri (Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuţeî) etc.

pagina 33
0
1 -I