8.

RITUALUL DE TRANZIȚIE AL MICUȚEI FRUNZE

Jay Cerio
INTRODUCERE
Ritualurile de tranziție sunt utile în situațiile în care clientul pleacă din
cabinetul
de terapie prin joc supărat sau hiperstimulat, când continuă comportamentul
de
joacă în clasă sau acasă ori discută problemele din terapie în momente sau
locuri
nepotrivite. Aceste situații arată că acel copil are dificultăți în trasarea
granițelor
dintre situația de consiliere și viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, clientul nu
înțelege
unde și când se opresc regulile de comportament din cadrul terapiei prin joc
și
unde încep regulile de comportare în afara terapiei prin joc. Un ritual de
tranziție
este un mod de a crea o graniță prin alocarea unei perioade de timp care nu
este
nici terapie prin joc, nici viața cotidiană, în care copilul se acomodează cu
întoarcerea în clasă sau acasă. Este un tip de pauză (time-out) planificată.
ARGUMENT
Tipul de ritual de tranziție folosit depinde de genul de problemă de tranziție
pe
care o prezintă clientul. Pentru copiii care devin hiperstimulați sau au
dificultăți în
întreruperea jocului, este util să planificăm anumite tipuri de activități tăcute,
care
să aibă loc la sfârșitul
fiecărei ședințe. Poveștile metaforice reprezintă un tip de strategie de
tranziție
utilă în astfel de situații. Acest tip de activitate de tranziție ajută copilul să se
desprindă din situația terapiei prin joc.
„Mica frunză" este o poveste metaforică adaptată din abordarea de
hipnoconsiliere
a lui Gunnison (1990) pentru a fi folosită în cazul copiilor. Gunnison concepe
hipnoconsilierea drept o formă de consiliere ce folosește metaforele și
tehnica
inducției într-un mod diferit de felul în care sunt ele utilizate în hipnoza
tradițională sau în hipnoterapie. Gunnison integrează tehnicile inducției
ericksoniene (Haley, 1976) în hipnoconsiliere, dând clienților control total
când
sunt folosite asemenea tehnici. Aceste tehnici nu implică hipnoza sau transa
hipnotică. Ele sunt doar mijloace de „însămânțare a inconștientului"
(Whitaker și
Bumberry, 1988), cu scopul de a ajuta clienții să-și folosească propriile
resurse
interioare.
„Mica frunză" este o poveste de relaxare foarte utilă în a ajuta copiii să-și
reducă
sentimentele de anxietate sau stres. Ea oferă un simbol concret — frunza —
pe
care copilul se poate concentra în timp ce terapeutul spune povestea. Clienții
pot
învăța, de asemenea, să-și spună ei înșiși povestea ca strategie de
autocalmare în
situații reale. În esență, este foarte similară poveștilor de dinainte de culcare
ce
sunt folosite pentru relaxarea și adormirea copiilor. Pentru toate aceste
motive,
povestea mi s-a părut utilă pentru copiii care tind să devină hiperstimulați în
ședințele de terapie prin joc.
DESCRIERE
Redarea poveștii necesită folosirea modulării vocii de către consilier ca
tehnică de
inducere a relaxării. Consilierul folosește un tip de intonație cântată,
alternând
tonul vocii de la înalt, la mediu și jos, iar volumul de la moderat la șoptit. De
asemenea, se accentuează anumite cuvinte-cheie, care sunt scrise cu
majuscule în
povestea citată mai jos. Frecvența rostirii (ritmul) este lentă și controlată și
trebuie
să se acordeze cu răspunsurile clientului. Dacă, de pildă, clientul începe să
respire
lent, consilierul poate spune „Ai putea chiar să constați că respiri foarte LENT
și
PROFUND." Pentru o descriere mai amănunțită a acestei tehnici, vezi
Gunnison
(1990). Aici povestea este redată așa cum este ea spusă de vocea
consilierului.
Azi vom face ceva un pic diferit. Nu uita, am discutat despre tendința ta de a
fi
prea entuziasmată după ședință și de a avea necazuri după aceea în clasă.
Azi,
acum, o să luăm o mică pauză, pentru ca tu să fii CALMĂ și RELAXATĂ când
te
vei întoarce în clasa ta. Ești gata?
Vreau să te așezi confortabil pe scaunul tău. Ai putea ALEGE să-ți pui mâinile
în
poală sau să pui capul pe masă, ori NU (pauză).
O să-ți spun o poveste și, în timp ce stai și ASCULȚI, poți ALEGE să închizi
ochii sau nu (pauză).
A fost odată ca niciodată o mică frunză. Și această mică frunză era una
foarte
fericită,
căreia îi plăcea să stea alături de frații și surorile ei, tot frunze, într-un arțar
mare
din pădure (pauză).
Și cel mai mult îi plăcea SENZAȚIA de FLUTURARE UȘOARĂ în vânt (pauză).
Se LEGĂNA înainte și înapoi, înainte și înapoi, până când aproape ADORMEA
(pauză).
Și se jucă ea așa toată primăvara și vara, legănându-se tot timpul în bătaia
brizei,
până când veni toamna. Ei bine, știi ce se întâmplă cu frunzele toamna, când
vremea devine tot mai RECE și mai RECE. Frații și surorile micuței frunze și-
au
desprins codițele din copac și au PLUTIT UȘOR spre pământ. ÎNVÂRTITE de
briză, au plutit ÎN JOS, ÎN JOS, ÎN JOS (pauză).
Mica frunză s-a simțit foarte singură și a vrut să se alăture fraților și surorilor
ei.
Așa că într-o zi CU VÂNT, și-a închis ochii foarte strâns, s-a desprins și a
SĂRIT
din copac. Și înainte să-și dea seama, vântul a RIDICAT-O și a dus-o SUS,
SUS,
SUS, în AERUL RECE (pauză).
Apoi mica frunză a început să plutească ÎN JOS, ÎN JOS, ÎN JOS, plutind dusă
de
vânt ÎN JOS, ÎN JOS, ÎN JOS (pauză).
Și poți observa că ochii tăi privesc ÎN SUS, ca și când ai putea VEDEA frunza
plutind. Sau poate că ochii tăi privesc ÎN JOS, urmărind frunza cum plutește
ÎN
JOS, ÎN JOS, ÎN JOS (pauză).
Și astfel vântul a dus frunza în SUS, apoi ÎN JOS, UȘOR, UȘOR, UȘOR (pauză).
ÎN
JOS, ÎN JOS, ÎN JOS (pauză). Și poți vedea frunza PLUTIND în jos. Sau poți să
nu vezi nimic (pauză).
Sau poți să te SIMȚI ca și când ai PLUTI precum frunza. Sau poți să te simți
doar
CONFORTABIL și RELAXATĂ. Nu știu. E ALEGEREA ta (pauză).
Și frunza plutea ÎN JOS și vedea că se apropia tot mai mult de pământ. Plutea
LENT și UȘOR în AER (pauză).
Mergea ÎN JOS (pauză), ÎN JOS (pauză), ÎN JOS (pauză), apropiindu-se LENT de
pământ (pauză).
Apoi frunza a aterizat pe o grămadă de frunze, de parcă ar fi căzut pe o
pernă
uriașă DE PLUȘ MOALE (pauză). Era atât de moale, încât s-a afundat în acea
pernă pentru câteva momente (pauză).
Apoi s-a simțit relaxată (pauză), MULȚUMITĂ (pauză), ÎN SIGURANȚĂ
(pauză) și aproape ADORMITĂ (pauză). Se bucura să fie din nou cu frații și
surorile ei.
Și tu te poți simți puțin ADORMITĂ acum, sau nu (pauză timp de aproximativ
un
minut).
Iar acum, rămânând RELAXATĂ și MULȚUMITĂ, vei începe să te simți mai
alertă pe măsură ce voi număra până la trei. Unu, îți simți picioarele mai
alerte
(pauză). Doi, corpul tău se simte mai alert (pauză). Trei, îți simți brațele,
gâtul și
capul mai alerte. Stând acolo vei deschide ochii și te vei simți ALERTĂ,
RELAXATĂ și MULȚUMITĂ.
Whitaker, C. și Bumberry, W., Dancing with the Family: A Symbolic-
Experiential
Approach, Brunner/Mazel, New York, 1988.
9. CITIND PE „BALANSOARUL DIN VERANDĂ"
Joan M. Doherty și Roger D. Phillips
INTRODUCERE
Sfârșitul terapiei prin joc — ceea ce noi numim „reîntoarcerea" — este un
moment semnificativ al călătoriei terapeutice și un moment căruia adesea i
se
acordă mai puțină atenție decât fazelor de început sau intermediare. La
sfârșitul
terapiei prin joc, copilul și terapeutul recunosc ceea ce s-a realizat; călătoria
i-a
permis copilului să se „deblocheze", să-și refacă încrederea în sine legată de
durerea sau circumstanțele ce au condus la trimiterea lui în terapia prin joc.
Copilul are un nou sentiment de sine, la care se adaugă tot ceea ce a învățat
și
competențele căpătate în urma experienței călătoriei alături de terapeut. Dar
sunt
oferite mai puține strategii și tehnici specifice încheierii terapiei prin joc. Am
descoperit că strategia noastră de scriere și citire ca și când am sta
împreună
mulțumiți pe balansoarul din verandă este o modalitate foarte productivă și
satisfăcătoare de a încheia terapia prin joc.
ARGUMENT
Începutul terapiei prin joc este perioada conștientizărilor, a cunoașterii lumii
reale
a copilului ce a intrat în viața noastră pentru o scurtă perioadă de timp.
După ce cabinetul de terapie prin joc este transformat de către copil într-un
loc
sigur, copilul invită terapeutul în zona sacră și privilegiată a propriei sale
inimi. În
timpul acestei faze intermediare a terapiei, copilul se instalează și îl ia de
mână pe
terapeut, conducându-l pe calea spre vindecare, ce trece prin propriile creste
și
văi, prin zone abrupte și line. Însă încheierea terapiei oferă copilului și
terapeutului ceva diferit: șansa de a face o pauză, de a
de la final. El începuse tratamentul din cauza unei timidități deranjante și a
hărțuirilor la care era supus din cauza aspectului său fizic, precum și din
cauza
confuziei create de divorțul extrem de urât al părinților și a luptelor pentru
custodie.
David și hărțuitorii
A fost odată un băiat, care era întotdeauna hărțuit de alți copii. David avea 8
ani
și trăia într-un oraș alături de sora, fratele și părinții lui.
El ascundea faptul că era hărțuit tot timpul. Nimeni nu știa. Își ascundea
adânc în
sine furia că era hărțuit.
Nu mai voia să știe ce simțea. Și asta a mers foarte mult timp. Dar hărțuielile
au
continuat.
În fiecare zi, după școală, David se ducea acasă cu autobuzul. Era hărțuit
chiar și
în autobuz. Unii băieți îl hărțuiau pentru că era gras. Îi spuneau: „Ești gras ca
un
porc!" Apoi râdeau și iar râdeau.
David se simțea îngrozitor și începea să plângă. Își ascundea ochii cu
mâinile,
pentru ca nimeni să nu-i observe lacrimile.
David fugi în casă și trânti ușa cât putu de tare. Voise să facă mult zgomot.
Era
FOARTE SUPĂRAT că își lăsase toată furia să iasă dintr-o dată. A început să
arunce cu mingea în veiozele și mesele din sufragerie. Încă mai avea multă
furie
în el. În cele din urmă, tatăl l-a
țintuit pe David la podea și i-a zis: „Calmează-te, nebunule!"
Lui David nu-i păsa că tatăl său îl țintuise la podea, fiindcă își vărsase deja
toată
furia pe care o avusese în adâncul lui.
Într-o noapte, David era în patul lui și se gândea ce-ar fi putut face în privința
hărțuielilor. Apoi David și-a auzit părinții țipând unul la altul. Brusc, s-a
speriat
foarte tare și a început să plângă. Într-un final, a adormit.
A doua zi dimineață, David a văzut-o pe mama lui împachetându-și hainele și
a
spus: „E numai vina mea?!", după care a ieșit fugind din cameră. Și-a
înșfăcat
ghiozdanul și a plecat la școală.
Mama lui David a strigat după el: „Nu, David, vino înapoi". David a continuat
să
fugă și a trântit ușa după el. S-a urcat în autobuzul de școală și copiii l-au
hărțuit
și mai mult.
În ziua aceea, la pauză, un puști a arătat spre el și a zis: „Priviți, vine
grăsanul!"
David a fost foarte curajos și i-a spus: „Nu vreau să mă mai hărțuiești."
Băiatul a
părut surprins și i-a spus: „N-am știut niciodată că așa te simți". David a spus
același lucru fiecărui băiat care-l hărțuia. Așa că toți au încetat să-l mai
hărțuiască pe David.
Când David s-a întors acasă după școală, era foarte bine dispus. Voia să-i
spună
mamei ce făcuse la școală, dar ea nu era acolo. David l-a întrebat pe tatăl lui
unde era mama. Tatăl i-a spus: „Avem custodie comună." David era bucuros
că
va locui cu ambii părinți.
Și David a trăit fericit până la adânci bătrâneți.
Lecții
• Trebuie să le spui părinților și profesorilor dacă te înfurii când ești hărțuit,
în
loc să ții totul în tine.
• Majoritatea părinților știu când te deranjează ceva, dar au nevoie să le spui
despre ce e vorba ca să te poată ajuta.
• Copiii pot învăța cum să-și apere singuri drepturile.
• Copiii sunt supărați și speriați când părinții lor se despart.
Cartea lui David și ultima lui ședință conțineau încrederea nou descoperită
că
poate face față hărțuirilor colegilor, și că sfaturile lui pentru alți copii vor fi
utile.
Pe lângă faptul că și-a scris povestea, David și-a și ilustrat cartea, iar acele
desene
au dezvăluit sentimente radical diferite față de cele două alternative pe care
le
putea alege pentru propria persoană și evenimentele asupra cărora nu avea
niciun
control. A plecat de la ultima sa ședință cu comentariul: „Nimic nu-mi poate
lua
ceea ce s-a întâmplat aici." David a înțeles pe deplin că timpul petrecut
împreună
în cabinetul de terapie rămânea definitiv și neschimbat, în ciuda multor
schimbări
prezente și viitoare ce urmau a fi negociate.
APLICARE
Am descoperit că strategia noastră de scriere și citire a unei cărți are o
aplicabilitate largă, pentru o gamă variată de vârste, dificultăți și tulburări
ale
copiilor, și chiar pentru diferite faze ale tratamentului, într-o anumită
măsură. De
exemplu, am folosit ocazional scrierea unei cărți mai devreme în terapie, mai
ales
când copilul părea blocat într-un punct de răscruce. În acel context, scrierea
unei
cărți poate deveni o explorare a rezultatelor alternative. Dacă este folosită
mai
devreme în terapie, atunci putem reveni la ceea ce s-a scris în timpul
„reîntoarcerii", focalizându-ne însă doar pe lectură și revederea lucrurilor
împreună, și afirmarea noii căi spre starea de bine. Însă am descoperit că
strategia
noastră de scriere și lectură a unei cărți este mai ales o modalitate de
încheiere și
adunare a energiilor și implicării în terapia prin joc.