Ion

Perioada interbelică se caracterizează prin diversitatea tematică și stilistică, specia cu

cele mai mari prefaceri fiind romanul. Modelele epice interbelice sunt următoarele: realismul
dur (Liviu Rebreanu), realismul mitic (Mihail Sadoveanu), realismul de fractură balzaciană
(George Călinescu), realismul subiectiv, pshihologic (Camil Petrescu), romanul experienței
(Mircea Eliade). Liviu Rebreanu are o concepție despre literatură aparte, romanul fiind „un
corp sferoid”, o „creație de oameni și viață”. Scriitorul optează pentru romanul de creație în
sensul descris de criticul Garabet Ibrăileanu, oferind cititorului o fotografie aproape
stendhaliană asupra societății de la începutul secolului al douăzecilea. Ion a fost publicat în
1920, acesta fiind cel dintâi roman interbelic obiectiv din literatura română.
Ion se înscrie în estetica realistă, fiind o literatură mimetică, aceasta fiind o
reprezentație veridică și verosimilă a universului rural de la începutul secolului al douăzecilea.
Astfel cronotopul poartă amprenta realismului, fiind pusă în lumină viața satului ardelenesc
sub stăpânirea Austro-Ungariei. Toponime, precum Pripas, Armadia, Bistrița conturează o
geografie reală a Ardealului.
Construcția personajelor evidențiază două mari categorii sociale: țăranii în lupta lor
pentru a obține pământ și intelectualii care nu sunt privați de tulburări sau umiliri. Impresia de
veridicitate este accentuată prin mărturisirile autorului care declară trei surse de inspirație:
scena sărutării pământului (când scriitorul a ieșit la vânătoare de porumbei, observă un țăran
îmbrăcat în haine de sărbătoare, sărutând cu patimă lutul), povestea Rodovicăi auzită de la
sora sa (o fată bogată care păcătuiește cu un flăcău sărac este obligată de tatăl ei să se
căsătorească cu acesta) și discuția cu un țăran sărac, dar harnic care vorbește înflăcărat despre
dorința de a avea pământ. La aceste surse se adaugă amintirile din copilărie ale scriitorului, de
pildă: bătăile dintre flăcăi, dar și contextul istoric - răscoala de la 1907. Astfel Ion devine un
personaj tipic și verosimil pentru țăranul care vede în pământ o condiție socială demnă. Planul
intelectualității este dominat de două figuri, învățătorul și preotul; primul este un om blând și
drept, însă alege calea compromisului în timpul alegerilor, iar preotul, deși bun român, se
dovedește și răzbunător.
De recuzita realistă țin tehnica detaliului semnificativ, observația fină, care reliefează
legătura dintre mediu și personaje sau semne ale predestinării tragice a protagonistului, și
obiectivitatea narațiunii, perspectiva narativă fiind auctorială, iar focalizarea zero alternând cu
focalizarea internă care surprinde frământările protagonistului. Romanul are la bază o
observare atentă a realității, fiind zugrăvită o lume omogenă, rațională, coerentă, iar acțiunile
sunt prezentate în ordine cronologică de către un narator obiectiv, omniscient, omniprezent:
hora de duminică din capitolul întâi, nunta țărănească a lui Ion cu Ana și cea intelectuală a
Laurei Herdelea cu preotul George Pintea, moartea Anei, a copilului ei și a lui Ion în final,
sărbătoarea organizată în sat cu ocazia sfințirii noii biserici. Naratorul prezintă în mod
verosimil astfel o monografie a satului transivlănean, evenimentele fiind înlănțuite cauzal și
temporal. Romanul are și o componentă naturalistă prin violența scenelor domestice sau
conjugale, dar și prin patima irațională a lui Ion pentru pământ.
La nivel macrotematic romanul este o monografie a satului tradițional ardelenesc aflat
sub stăpânire austro-ungară și se pot observa mai multe straturi tematice, între care un rol
important îl are problematica socială prin dorința protagonistului de a obține pământ, dar și
componenta erotică care declanșează principalele conflicte ale romanului. Alte teme sunt
familia, sentimentul național sau destinul, romanul prezentând în sensul expus de Eduard
Morgan Forster „istoria unui eșec”.
Episodul narativ al horei din primul capitol este semnificativ pentru panorama socială.
Jocul Someșana devine o metaforă pentru soarta personajelor; pasiunea cu care joacă
perechile de fete și băieți reflectă patimi nestăvilite care vor aduce sfârșitul unora. Ritualul
horei este prilej pentru scriitor de a prezenta stratificarea socială a lumii rurale în funcție de
rang, gen, avere și vârstă. Țăranii se împart în două categorii: bogătașii, așa cum sunt Ștefan
Potnog, Simion Butunoiu, și sărăntocii între care se remarcă figura lui Alexandru Glanetașu,
„ca un câine la ușa bucătăriei”. De asemenea, bărbații poartă discuții serioase, de pildă despre
„treburile obștești”, în timp ce femeile privesc hora și au grijă de copii lor. Intelectualii satului
stau împreună și îi admiră pe tinerii voioși dansând și se bucură de atenția oferită de către
oamenii din jur pe care îi sfătuiesc în orice domeniu. Aceștia sunt indignați de scandalul creat
de Vasile Baciu și decid să plece până acesta nu degenerează. Bătălia de la sfârșitul
capitolului semnifică începutul conflictului dintre George și Ion care are un deznodământ
tragic.
Scena de la finalul capitolului „Sărutarea” este relevantă pentru înțelegerea relației lui
Ion cu pământul, cele două glasuri părând să se confunde. După căsătoria Floricăi cu George
Bulbuc, feciorului Glanetașului i se pare că i s-a luat cea mai bună delniță de pământ.
Neîmplinirea erotică își găsește compensație în obsesia mistuitoare pentru pământ, punctul
culminant atingându-se atunci când Ion sărută cu patimă lutul care i-a fost atât de drag.
Criticul Nicolae Manolescu identifică în acest gest „mitul supremei posesiuni”. Pământul este
comparat cu o fată frumoasă și ,dezbrăcată de zăpadă, aceasta devine ispititoare pentru tânăr.
Atitudinea personajului este descrisă în termeni din sfera voluptății: „îi aprindea sângele”,
„pofta sălbatică să îmbrățișeze huma”. Îmbrăcat în haine de sărbătoare și îmbătat de mirosul
amețitor al pamântului, Ion se lasă în genunchi și „cucernic” sărută cu voluptate pământul ud.
După acest gest el se simte asemenea unui uriaș din basme, crezând în mod iluzoriu că
pământul se închină în fața lui. Metafora „mănuși de doliu” prefigurează moartea tragică a
personajului cauzată în final de Georg cu un obiect care i-a fost atât de drag.
Viziunea despre lume a scriitorului se articulează astfel în jurul relației simbolice a
țăranului cu pământul care la început este un mijloc pentru a fi respectat în comunitate, ca mai
apoi să se transforme într-o obsesie care dă romanului tente naturaliste.
Relația dintre incipit și final este una de simetrie prin motivul drumului. În incipit
apare motivul literar al drumului care este personificat prin adjectivele „tânăr”, „vioi” și
verbele „aleargă”, „dă buzna în sat”, acesta devenind un personaj simbolic. Drumul îl
introduce pe cititor în spațiul ficțional care făgăduiește promisiunea aventurii unui personaj,
dar și fixează o imagine veridică, apărând toponime credibile din zona Ardealului, precum
Bistrița, Cluj, Armadia, Jidovița, dar și toponime simbolice, de pildă Cișmeaua Mortului,
Râpele Dracului, care prefigurează destinul personajului. La intrarea în sat este prezentă o
cruce strâmbă, cu un „Iisus răstignit de tinichea ruginită”, simbolizând lipsa omeniei și a
creștinătății în sat. Finalul este închis, drumul „bătătorit”, pierzându-se „în șoseaua cea mare
și fără de început” și astfel despărțindu-se de sat. Totodată apare tema timpului neiertător care
arată neputința oamenilor în fața legilor naturii, dar și motivul tăcerii, romanul încheindu-se
cu imaginea Herdelenilor, a căror tăcere este un prilej de reflecție transferat și cititorului.
 Din punct de vedere compozițional, Ion este alcătuit din două părți opuse și
complementare, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii” care ilustrează evoluția interioară a
personajului, fixându-se totodată două straturi tematice importante: lupta pentru pământ și
conflictul erotic. În prima parte se prezintă dragostea lui Ion pentru pământ și dorința acestuia
de a se înavuți pentru a câștiga respectul sătenilor; el o lasă pe Ana a lui Vasile Baciu
însărcinată, deși o iubește pe Florica, fată frumoasă, dar săracă. Așadar, îl obligă pe Vasile
Baciu să-l accepte ca ginere, în ciuda faptului că nici la nunta sa nu și-a putut ascunde
dragostea pentru Florica. În cea de-a doua parte Ion este prezentat în ipostaza de stăpân al
pământurilor socrului său. Ana realizează că Ion nu o iubește de fapt și că a fost atras de
zestrea sa și se sinucide. Ion este ucis în final de George Bulbuc, rivalul său în dragoste care
între timp se căsătorise cu Florica. Romanul este constituit din treisprezece capitole, acesta
reprezentând un număr nefast care preconizează sfârșitul tragic al protagonistului, cu titluri
semnificative și rezumative care ilustrează compoziția simetrică, de pildă: „Începutul”,
„Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Blestemul”, „George”, „Sfârșitul”.
Mulți respectați critici literari și-au exprimat părerea cu privire la valoarea acestui
roman, iar unul dintre ei este Eugen Lovinescu. Acesta a declarat că, prin romanul Ion,
Rebreanu a „obiectivat” proza românească, descriindu-l drept: „cea mai puternică creație
obiectivă a literaturii române”, scriitorul renunțând la idealizarea sămănătoristă a universului
rural.