NU

Opera lui Eugène Ionesco:

Scrieri în limba română: Elegii pentru fiinţe mici (versuri, 1931),
Nu (critică literară, 1934), Englezeşte fără profesor (piesă de teatru,
1943), Război cu toată lumea (publicistică, 1992).
Scrieri în limba franceză:
Teatru: La Cantatrice chauve, La Leçon, Les Salutations, Jacques
ou la Soumission, L’Avenir est dans les śufs, Les Chaises, Le Maître,
Le Salon de l’automobile, Victimes du devoir, Le Jeune Fille à marier,
Amédée ou Comment s’en débarrasser, Le Nouveau Locataire, Scène
à quatre, Le Tableau, L’Impromptu de l’Alma, Tueur sans gages,
Rhinocéros, Délire à deux, Le Piéton de l’air, Le roi se meurt, La
Soif et la Faim, La Lacune, Exercices de conversation et de diction
françaises pour étudiants Américains, Jeux de massacre, Macbett, Ce
formidable bordel!, L’Homme aux valises, Voyages chez les morts, La
Nièce-Épouse, Le Vicomte, Le Rhume onirique, Les connaissez-vouz?,
Maximilien Kolbe.
Proză: La Photo du Colonel (nuvele, 1962), Le Solitaire (roman,
1973).
Eseuri şi memorialistică: Notes et contre-notes (1962), Journal en
miettes (1967), Présent passé, passé présent (1968), Antidotes (1977),
Un homme en question (1979), Entre la vie et le ręve. Entretiens avec
Claude Bonnefoy (1987), Une quęte intermittente (1987).
Volume de desene: Découvertes (1969), Le Blanc et le Noir (1981).
 EUGÈNE

IONESCO

NU
Redactor: Vlad Russo
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Patricia Rădulescu
DTP: Iuliana Constantinescu

Tipărit la Proeditură şi Tipografie

© Marie-France Ionesco

© HUMANITAS, 2011 pentru prezenta ediţie

Prezenta ediţie reproduce textul apărut la Editura Vremea,

Bucureşti, 1934, având pe contrapagina de titlu următoarea notă:
„Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri
needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului“.

ISBN 978-973-50-3001-8
Descrierea CIP este disponibilă la
Biblioteca Naţională a României

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
[Link]

Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel./fax 021/311 23 30

C.P.C.E. – CP 14, Bucureşti
e-mail: cpp@[Link]
[Link]
 Notă asupra ediţiei

În transcrierea textelor, am reţinut marea majoritate a fapte-

lor de limbă (vocabular, forme gramaticale, fonetisme) atestate
în epocă, modificând numai acele grafisme care, potrivit prin-
cipiului fonetic, nu exprimau o realitate lingvistică; am adus la
forma actuală faptele de limbă care înregistrau de pe atunci
serioase oscilaţii, păstrând, datorită frecvenţei lor, şi unele forme
paralele. În plan lexical, am păstrat intacte franţuzismele (cu-
vinte şi sintagme calchiate) în forma folosită de autor. Am co-
rectat tacit erorile de tipar şi dezacordurile gramaticale.
Menţionăm că, folosind ediţia în limba franceză a volumului,
apărută la Editura Gallimard, în anul 1986, am făcut unele în-
dreptări, acolo unde contextul a impus-o. Totodată, au fost con-
fruntate cu originalele lor toate citatele din corpul textului şi –
ţinând seamă şi de spiritul în care a fost realizată ediţia franceză,
care a stat sub controlul autorului – am întreprins corectările nece-
sare (în limitele dictate de varianta franceză).
În postfaţa volumului publicăm raportul lui Mircea Vulcănescu
la lucrările din 1934 ale Comitetului pentru premierea scriitorilor
tineri needitaţi, intitulat „Pentru Eugen Ionescu“, pentru a ilus-
tra efectul de lovitură de teatru pe care l-a provocat volumul şi,
în egală măsură, pentru valoarea în sine a paginilor – apărare stră-
lucită a textului ionescian.

5
 Cuvânt înainte
la ediţia cărţii publicată în 1986 de Editura Gallimard,
tradusă în franceză
de Marie-France Ionesco

Aceste pagini, care datează de mai bine de o jumătate de secol, erau

rodul unui adolescent furios, ceea ce explică violenţa lor, adesea ne-
dreaptă, şi paradoxurile, uneori excesive.
Scrisă pentru a combate autori şi o lume care nu aveau decât vici-
situdinile tuturor scriitorilor şi ale oricărei literaturi, această carte pre-
zintă într-o lumină favorabilă, reabilitând-o aproape, o epocă ce pare
în clipa de faţă nespus de liberă şi pe care locuitorii României de azi o
contemplă cu cea mai adâncă nostalgie.
Însă pe lângă stângăcii şi câteva incoerenţe, ceea ce a fost spus
atunci am continuat să spun şi să scriu – sub chipul unor afirmaţii
mai profunde, ceea ce înseamnă mai pline de spirit – de-a lungul
întregii mele vieţi şi nu m-aş da în lături să spun din nou şi astăzi.
EUGÈNE IONESCO
 Partea întâi
EU, TUDOR ARGHEZI,
ION BARBU ŞI CAMIL PETRESCU
 Tudor Arghezi

I
Preludiu sau Pamflet

Critica poeziei argheziene se cere riguros şi aspru selec-

ţionată.
Unii dintre admiratori se dovedesc nesiguri, prudenţi,
în cele din urmă convinşi, precum d. E. Lovinescu ale că-
rui teoretizate revizuiri indică întotdeauna o lipsă de si-
guranţă şi de personalitate.
Nu este locul, desigur, să faci aici un proces general al
criticei dlui Lovinescu, dar nu mă pot opri să rigolez de
câte ori, măcar în treacăt, îmi apare deşuchierea calităţilor
paradoxale ale acestei critice: impersonalitate, frică, lipsă
de acuitate.
Cum îmi explic totuşi că d. E. Lovinescu este un mare
critic? Fiindcă ştie să tragă cu urechea şi, pasiv, se lasă
târât de fluviul apelor critice care îl înconjoară şi în care
se scaldă. Mai are ceva: o eclectică.
Un alt critic afirmativ este, la loc important, entuzias-
tul domn Felix Aderca cu verbozitatea d-sale de dubi-
oasă calitate sentimentală, dar de o ireproşabilă naivitate.
Fericiţi cei săraci cu duhul!
În Viaţa literară I.28, stabilea paralela Eminescu–Ar-
ghezi cu logica următoare: „Amândoi s-au hrănit dintr-un
poet străin şi au revenit la cronicari: amândoi au sânge
11
străin; amândoi depăşesc curentul politic al vremii; amân-
doi sunt chinuiţi; amândoi – poeţi mari.“
Paralela poate urma la infinit: amândoi poartă mus-
tăţi; amândoi sunt bruni; nici unul nu are dantură falsă;
amândoi şi-au schimbat numele etc., etc. Dar naivitatea
dlui Aderca în polemică e adorabilă şi dezarmantă. De
pildă, un argument dintr-un răspuns lui Ion Barbu: „când
poezia lui Arghezi pare inaccesibilă, o declară (I.B.) pri-
mară“. Inaccesibilă i se pare desigur dlui Aderca.
Un entuziasm pe bază doctă este, în schimb, acela al
dlui Şerban Cioculescu, pur, total, constant, intransigent
şi religios admirator al dlui Arghezi, dulcea d-sale obsesie.
La Adevărul, la Acţiunea, la Viaţa literară, la Vremea
etc. d. Şerban Cioculescu nu scrie decât despre T. Arghezi,
adorator suav şi tandru, iubindu-l ca pe o amantă, inter-
pretându-l, ghicindu-l şi apărându-l (mai ales) ca o tigroai-
că, ori de câte ori cineva îi scarmănă idolul sau numai
se uită urât.
Dragostea este împărtăşită: d. Arghezi îl cheamă aca-
să. Îi trimite comisionari. Vrea să-i vorbească. S-au văzut
ieri, nu s-au văzut azi, au să se vadă mâine.
Amant atent, d. Cioculescu îţi încredinţează misterios
şi ritual că el singur din toată presa română a scris un ar-
ticol la cincantenarul poetului. Afirmă tare, incandescent,
cui vrea să-l asculte, că toţi detractorii lui Arghezi sunt as-
tăzi – poate datorită şi d-sale – cei mai fervenţi admira-
tori, că singura realitate, singurul absolut este poezia lui
T. Arghezi spre care se îndreaptă, cucernici, toţi literaţii
români, fii buni sau pocăiţi.
Mai arghezian decât Arghezi, dispreţuieşte sincer pe
eronaţii negatori ai poetului, ca şi cum ar fi în infailibila
posesiune a unei realităţi ezoterice.
12
 Scrie despre T. Arghezi studii filozofice, psihologice,
estetice, istorice şi cronologice. Cele mai noi sunt cele mai
complete, mai precizate şi mai bune şi, mândrindu-se cu
ele, se ruşinează de cele anterioare, pe care le denumeşte
imperfecte.
Şi – bizar şi caracteristic – niciodată nu intuieşte ime-
diat, sigur, esenţa poeziei fiindcă, sau psihologist, sau filo-
zofant, rămâne colateral faptului estetic; negând apoi
criticei posibilitatea de pătrundere sau explicare a poeziei,
îşi anulează el însuşi propria-i operă critică.
Din lipsa aceasta a oricăror posibilităţi de intuire, îţi
va face gafe, scriind, de exemplu, că Între două nopţi (bu-
cată de o simbolică artificială şi mecanică) – „poezie de
fiori, îl pune pe Arghezi între marii poeţi ai lumii“.
Să mai numesc entuziasmul necontrolat, din pură pre-
judecată sau presiune, al dlui Pompiliu Constantinescu
care afirmă (după ce face unele constatări mult mai mult
psihologice decât estetice şi neconstituind, în nici un caz,
judecăţi de valoare) că poezia Duhovnicească redă „superstiţia
şi naivitatea credinţei cu o prospeţime de simţire neal-
terată, cu mireasmă şi inflexiuni de stil biblic, fără misti-
cismul cărturăresc sau retorică“, când, după cum arăt în
analiza poeziei citate, retorica şi livrescul, reţeta caracte-
rizează această bucată maeterlinckiană. (D. Şerban Ciocu-
lescu, mai plat, dar cu mai multă expresivitate comică:
„poetul în Duhovnicească se simte obsedat de un necunoscut
pe care îl numeşte cineva sau cine-ştie-cine“.)
Mai există un caraghioslâc grav, greoi, pedant al dlui
O.W. Cisek care vede în Arghezi un neoclasic tip Valéry:
gugumănie integrală, ştiindu-se, elementar, că Valéry este
hermetic şi metafizic, eliptic, iar T. Arghezi facil, clar,
social şi discursiv.
13
 Dar raportându-l la Valéry îl aureolează şi d. Aderca
în Sburătorul, scriind un imn pueril şi gazetăresc care
începe cu unele fraze furate din atât de cunoscutul
studiu al lui Thibaudet.
Este de altfel caracteristic pentru lipsa de originalitate,
de siguranţă, de soliditate a criticei noastre faptul uimitor
că şi admiratorii, şi adversarii lui Arghezi îl valorizau prin
criteriul Valéry – banalizat în Franţa, la modă atunci în
provincia noastră literară. Arghezi este un Valéry, Arghezi
nu este un Valéry, aceasta este dialectica, Valéry fiind punc-
tul culminant absolut al poeziei.
Unii îl subânţelegeau numai pe Valéry, fără să-l denu-
mească, precum Mihail Ralea (Viaţa românească, iunie – iu-
lie 1927), care ţinea cu orice preţ să descopere în Arghezi
un principiu de comprimare a energiei (deci un principiu
hermetic), descoperire care se află hotărât la antipodul ori-
cărei verosimilităţi. Arghezi este diluat. Îl caracterizează
neputinţa de a se „comprima“.
Se pare că tot d. Lovinescu ar fi scris unul din cele mai
apropiate de adevăr articole despre T. Arghezi în Poezia
nouă. Pentru că d. E. Lovinescu are, uneori, intuiţii iniţiale
juste, dar nu e curajos şi e foarte influenţabil.
Asupra sugestibilităţii dlui E. Lovinescu cunosc şi
două poveşti. Una aflată de la cineva demn de crezare,
cealaltă, trăită şi de mine.
Când apăruse în Gândirea poezia Triumful de Tudor
Arghezi, d. E. Lovinescu era nedumerit.
„Ai văzut – spune d-sa lui Camil Petrescu – poezia
lui Arghezi al d-tale? Îmi vei concede că este exagerată.
Asta nu mai e artă!“
Camil Petrescu lămureşte:
14
 „Viziune dantescă, tragismul negării valorilor etc.“
A doua zi vine d. Aderca.
D. Lovinescu:
„Ce zici, dle Aderca, de poezia lui Arghezi din Gândirea?
E desigur interesant tragismul negării valorilor, viziunea
aceea dantescă, dar cred că este cam exagerată.“
Dar d. Aderca irumpe:
„A, dle Lovinescu, e minunată, e genială, e unică! Ce
forţă de expresie, câtă vigoare!“
A treia zi, alt vizitator:
„Ei, dle vizitator, ai văzut poezia lui Arghezi din Gân-
direa? Ce zici de ea?
— M-da! E expresia cam crudă!
— Bine, este într-adevăr puţin exagerată, dar ce tragism
al negaţiunei, ce viziune dantescă şi ce forţă de expresie!“
A patra zi, vine din nou Camil Petrescu.
D. Lovinescu, uituc:
„Ei, dle Camil, citeşte poezia lui Arghezi din Gândirea.
Ce vigoare, ce viziune, ce negaţie. Este una din cele mai
bune!“
A doua oară:
Apăruse Florile de mucigai. D. Ion Barbu, entuziast,
vine cu cartea proaspăt ieşită de sub tipar. Încântat,
citeşte, comentează, admiră, exultă:
„Iată-l pe adevăratul, marele Arghezi! Aici e el, bono-
mul Arghezi, Arghezi–La Fontaine, Arghezi–Anton
Pann etc.“
D. E. Lovinescu, sceptic şi prudent, ca totdeauna,
tace şi cântăreşte interior. Arar apreciază timid: „Asta
este proză! Când e frumos, se datorează unei imagini tot
a vechiului Arghezi. Volumul e sărac.“
15
 Ion Barbu: „A! nu, s-a primenit! S-a primenit.“
Peste câteva zile d. Lovinescu spunea: „Îi place lui
Barbu fiindcă-i convine lui. Fiindcă e Anton Pannismul
lui. Nu e obiectiv. Dar volumul nu prezintă nici o
diferenţiere.“
Peste vreo trei, patru luni, îl vizitez pe d. Lovinescu.
Vine vorba de Arghezi.
D. Lovinescu:
„A, sigur! în Flori de mucigai Arghezi s-a realizat pe
sine! În volumul ăsta e ce e!“
Totuşi, în articolul din Poezia nouă d. Lovinescu schiţa
în principii de tăgadă esenţiale şi juste: retorica,
discursivitatea şi lipsa de unitate temperamentală. (Acestea
sunt în parte şi temele noastre critice.) În Evoluţia poe-
ziei lirice, d-sa crede sau afirmă că Arghezi şi-a gâtuit
elocvenţa şi se îndreaptă spre hermetic şi plastic. Ade-
vărul este că Cuvinte potrivite ne prezintă tot un Arghezi
retor şi abstract: ceea ce voi arăta.
Dar şi printre defăimătorii lui T. Arghezi se impune
o dârză selectare: d. Bogdan Duică, de exemplu, nu îl
neagă pe T. Arghezi fiindcă d. Bogdan Duică înţelege şi
propune alt model poetic, ci fiindcă d. Bogdan Duică
este prost. Nici nu îl discutăm, ci îl alungăm întristaţi
din rândurile înaintaşilor poziţiei noastre. D. Bogdan
Duică, printre multe altele, se speria de cuvântul arghe-
zian „şezut“. Dacă ar fi citit literatură străină, d. Bogdan
Duică ar fi aflat la Molière, Dante şi Shakespeare cu-
vântul pe şleau: „cur“. Spaima dascălului nu era un ultra-
giu, ci lipsă de strategie literară – o nemeritată justificare
a poeziei dlui Arghezi.
16
 Cuprins

Notă asupra ediţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Cuvânt înainte la ediţia franceză din 1986 . . . . . . . . . . . . 7

Partea întâi
EU, TUDOR ARGHEZI, ION BARBU
ŞI CAMIL PETRESCU
TUDOR ARGHEZI
I. Preludiu sau Pamflet . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
II. Duhovnicească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
III. Citate pentru stabilirea
unor echivalenţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
IV. Retorica. Surpriza. Convenţionalul . . . . . . . . . . . . . . 31
V. Florile de mucigai
sau „epica“ muşchiulară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
VI. Recapitulări, precizări, concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
Appendice sau „Teoria facilului“
şi d. Şerban Cioculescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50

ION BARBU
Criticii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
Jurnal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69

CAMIL PETRESCU
Patul lui Procust . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
Anecdotă literară
sau Mult zgomot pentru nimic . . . . . . . . . . . . . . . . . 112

287
 Partea a doua
FALS ITINERAR CRITIC

Identitatea contrariilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145

Intermezzo nr. 1 (Fără legătură aparentă cu textul) . . . . . 177
Critica, criticii literari
şi alte lucruri întâmplătoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180
Intermezzo nr. 2 (În definitiv, domnule dragă) . . . . . . . . 201
Critică literară şi scrupule sentimentale . . . . . . . . . . . . . . 205
Intermezzo nr. 3 (Trifoiul cu patru foi) . . . . . . . . . . . . . . 215
Vei deveni un mare scriitor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219
Idei cap în cap . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233
I. Geniul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233
II. Tristeţea bucuriei şi viceversa . . . . . . . . . . . . . . . . . . 238
III. O falsă cauzalitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 242
Doamnelor şi Domnilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252
Minciuna morţii (Sau final melodramatic) . . . . . . . . . . . 265

POSTFAŢĂ

MIRCEA VULCĂNESCU
Pentru Eugen Ionescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271