Socrate

în greacă, Σωκράτης, Sōkrátēs

Unul dintre cei mai mari filozofi din toate timpurile
s-a născut în anul 470 ș i a murit în anul 399 î.Hr. în
Antigua Atena, ora ș unde a trăit timp de două
ultimele treimi ale secolului V î.e.n., perioada cea mai
splendidă în istoria oraș ului său natal ș i a întregii
Grecia Antică.
•A fost fiul lui Sofronisco, motiv pentru care în
tinere ț ea o numeau Sōkrátēs fiul lui Sōfronískos
('Socrate fiul lui Sofronisc'), de profesie cioplitor în piatră, ș i
de Fainarate, moaș ă, înrudiț i cu Arístides
el Justo.
Antica
Atena
 •Conform lui Plutarh, când
Socrate s-a născut, tatăl său a primit
de la oracol sfatul de a lăsa
cre ș te-ț i copilul în stilul lui, fără
a se opune voin ț ei sale nici
reprimarea impulsurilor sale.
Nu am nevoie de prieteni •Cu toate acestea, nici Jenofont nici
ce se va schimba când
eu schimb ș i a ș ează Platon men ț ionează aceasta
când eu aș ez. Meu
sombra o face mult intervenț ia oracolului, ceea ce
mai bine. cât să te facă să te gândeș ti că ar putea fi o

Plutarco traditie populara foarte tarzie

•Socrate nu a scris nimic și, în ciuda faptului că a avut
numerosi urmaș i, niciodată nu a creat o ș coală filozofică.
A ș a-numitele ș coli socratice au fost ini ț iativa lui
urmăritori.
Despre activitatea sa filozofică ne-au ajuns diverse
mărturii, contradictorii între ele, cum ar fi cele de
Jenofon, Aristofan sau Platon, care suscită aşa-numitul
problema socratic, adică fixarea autenticei
personalitatea lui Socrate ș i con ț inutul acestuia
învăț ături.
•Și dacă îl credem pe Jenofonte, pe Socrate îl interesa
fundamentalmente formarea de oameni buni, cu
ceea ce activitatea sa filosofică ar rămâne redusă la un
moralist practic: interesul pentru problemele logice sau
metafizica ar fi ceva complet străin lui Socrate.
•Se consideră puțin riguros portretul pe care îl face Aristofan.
de Socrate în "Nori", unde apare ca un sofist
jocosen ș i burlăcios, ș i care nu merită o consideraț ie mai mare.
•Mai multe probleme ridică interpretarea lui Socrate platonician:
Răspund teorii puse în gura lui Socrate în
dialoguri platoniciene către personajul istoric sau către gândirea de
Platon?
La posición tradicional es que Platón puso en boca de Sócrates sus
propriile teorii în mare parte din dialogurile numite de
tranziț ie ș i în cele de maturitate, acceptându-se că dialogurile de
tineretul reproduce gândirea socratică.
Această poziț ie ar fi susț inută de comentariile lui Aristotel
despre relaț ia dintre Socrate ș i Platon, care afirmă clar
că Socrate nu a "separat" Formele, ceea ce ne oferă destul de mult
credibilitate, având în vedere că Aristotel a rămas douăzeci de ani în
Academia.
•Respingearea relativismului sofistilor l-a condus pe Socrate la
căutarea defini ț iei universale, care se dorea a fi atinsă
printr-o metodă inductivă; probabil căutarea de
această defini ț ie universală nu avea o inten ț ie puramente
teoretică, ci mai degrabă practică.
Avem aici elementele fundamentale ale gândirii
socratic
•Sofismii afirmaseră relativismul gnozeologic și
moral.
Socrate va critica acest relativism, convins că
exemple concrete închid un element comun în ceea ce priveș te
care aceste exemple au un semnificaț ie.
•Și dacă spunem că un act este "bun" va fi pentru că avem
o anumită no ț iune despre "ce este" bine; dacă nu am avea aceasta
no ț iune, nici măcar nu am putea spune că este bun pentru
noi dar, cum am ș ti? Aceeaș i situaț ie se întâmplă în
cazul virtutii, justiț iei sau al oricărui alt concept
moral.
•Pentru relativism, aceste concepte nu sunt susceptibile de
o definiț ie universală: sunt rezultatul unei convenț ii,
ceea ce face ca ceea ce este corect într-un oraș să nu fie la fel într-altul.
•Socrate, pe de altă parte, este convins că ceea ce este drept a
de a fi la fel în toate oraș ele, iar definiț ia sa a
de valer universalmente. Căutarea defini ț iei
universal se prezintă, deci, ca soluț ia problemei
morală ș i depăș irea relativismului.
Ce e bine ș i ce e rău
Cum să procedez la această căutare?
•Socrate dezvoltă o metodă practică bazată pe dialog, în
conversaț ie, „dialectica”, în care prin raț ionamentul inductiv se
a ș putea a ș tepta să ating defini ț ia universală a termenilor obiect de
cercetare.
•Acest metod consta în două faze:ironia ș i maieutica.
•În primafaza obiectivul fundamental este, prin analiza practică a
defini ț ii concrete, recunoa ș terea ignoran ț ei noastre, a noastră
necunoa ș terea defini ț iei pe care o căutăm. Doar recunoscută
ignoranț a noastră ne pune în condiț ia de a căuta adevărul.
•În a doua fazăar consistea propriu-zis în căutarea acelei adevăruri, de
această definiț ie universală, acest model de referinț ă pentru toate judecăț ile noastre
morales.
•Dialectica socratică va progresa de la definiții mai incomplete sau
mai pu ț in adecvate la defini ț ii mai complete sau mai adecvate, până la
a atinge definiț ia universală.
Ceea ce este cert este că în dialogurile socratice ale lui Platon nu se ajunge niciodată la
a atinge această defini ț ie universală, astfel încât este posibil ca dialectica
socratica ar fi putut fi văzută de unii ca fiind ceva irritant,
desconcertantă sau chiar umilitoare pentru cei a căror ignoranț ă rămânea
de manifest, fără a ajunge cu adevărat la a atinge această presupusă defini ț ie
universal pe care se căuta.
•“La mayor virtud de un hombre inteligente es
aparent să fii un idiot în faț a unui idiot care se
cree inteligentă
Acea adevăr căuta a fost de caracter teoretic,
pura speculaț ie sau avea un caracter practic?
•Totul pare să indice că intenționalitatea de
Socrate era practica: a descoperi acel cuno ș tinț e
care să servească pentru a trăi, adică, a determina
valori adevărate de realizat.
În acest sens, este numită etica socratică
intelectualista": cunoa ș terea se caută
strict ca un mijloc pentru ac ț iune. De
modul în care, dacă am cunoaș te ceea ce este "Bun", nu am putea
a înceta să acț ionezi conform acestuia; lipsa de virtute în
ac ț iunile noastre vor fi identificate prin
ignoranta, si virtutea cu cunoasterea.
 SOCRATE: ATITUDINEA SA ÎNAINTEA
înț elepciune de la timpul tău
•Lumea în care trăiește Socrate a asistat la o experiență fundamentală a
bărbat care, în ceea ce priveș te problema noastră, poate fi rezumat în trei
punctele: constituirea Statului-Ciudad prin accesul fiecăruia,
cu opiniile proprii, la via ț a publică; criza în ț elepciunii
tradiț ional ș i dezvoltarea noilor cunoș tinț e.
Intervenția cetățeanului în viața publică a dus la constituirea de
retorica si idealul omului cultivat.
În această cultură se apelă, de asemenea, la marii exemplari ai Înțelepciunii
tradicional: Anaximandro, Parménides, Heráclito, etc., no por lo que tuvieran
de fapt, ci pentru consacrarea sa publică.
Astfel, cunoașterea sa a încetat să mai fie înțelepciune și a devenit lucru
manejabil, entópos, în topic, care se folose ș te în beneficiul propriu sau cu
ocazie de consacrare personală prin controversă.
•Celo și insolenta au o rădăcină identică: subiectul.
În schimb, noile cunoștințe se opun cu plăcere leneșului la...
în ț elepciuni clasice; în timp ce acestea erau ceva divin, lastéknai(tehnici)
s-au născut, conform mitului lui Prometeu, dintr-o furtisag făcut zeilor.
•Prin ele, bărbații au dobândit înțelepciunea vieții. Sunt cunoștințe care se
se ob ț in în cursul acesta ș i sunt la dispozi ț ia oricui
prin intermediul instrucț iunii; sonmathémata (cunoaș tere culturală).
•Într-adevăr: nu doar ceea ce se știa, "ideile", erau lucruri
publice, ci a devenit ș i cunoa ș terea însă ș i în
cât de bine.
Cunoașterea a degenerat în conversație, iar dialogul în dispută.
În dispută, lucrurile apar supuse unei antinomii, și este în ea
unde se acuză caracterul antilogic al "este" al lucrurilor, adică
a spune, unde îș i pierde toată transcendenta ș i gravitatea.
Din "es" s-au născut marile înțelepciuni, care s-au transformat în
tópico, precis la pierdere a punctului său de sprijin în
consistenț a aceluia.
•Și dacă "este" este antilogic, totul este adevărat în felul său, în felul de
fiecare. Iar în această evaporare a „este” se estompează de asemenea
bărbatul însuș i.
Ființa omului devine o simplă postură.
•Să exprimăm același lucru într-un alt mod: nu are importanță
pentru sofist, ș i, din acest motiv, nu îi pasă de nimic: doar îi pasă de ale sale
opinile proprii, ș i asta nu pentru că ar fi importante, ci
pentru că ceilalț i le acordă importanț ă; nu pentru că le consideră în
serios, altfel de ce le iau ceilalț i în serios.
Aristotel spunea, din acest motiv, că sofistica nu era
Înț elepciune, nu aparenț ă de Înț elepciune.
•Spus în alte cuvinte: frivolitate intelectuală.
•Prin urmare, deși a fost descalificată din cauza ei
con ț inut, ridică filosofiei problema de a
existenta sofistului.
•Sofistica, ca filosofie, nu a atras atenția de
Socrate, nici de Platon, nici de Aristotel, cu excep ț ia
interpretare sensualistă a ființ ei ș i a ș tiinț ei, la care
într-un anumit moment a făcut referire la Protágoras.

•Dar sofistul, da. "Sofistul" lui Platon și polemica

de Aristotel nu sunt, de fapt, altceva decât
metafizica frivolităț ii.
•Prima operațiune a lui Socrate în fața acelei avalanșe de publicitate este
retracț ie. Retracț ie din viaț a publică.
A înțeles că trăia într-o epocă în care ce e mai bun din om
doar putea fi salvat retrăgându-se în viaț a sa privată. Ș i această atitudine
de Socrate a fost totul, mai pu ț in o pozi ț ie elegantă sau
displicente.
•Protágoras avea un minim de substanță intelectuală, dar
două generaț ii de sofisti care le succed nu fac, pentru
efectele inteligen ț ei, mai mult decât a conversa ș i a pronun ț a
discursuri de frumuse ț e goală, necesită ț i bine distincte de
a dialoga ș i a discuta. Pentru aceasta sunt necesare lucruri.
Seriozitatea dialogului și durerea desfășurării sunt doar
posibile prin desfacerea lucrurilor. Prin dizolvarea ființ ei în pură
antilogia, transformând totul în pură insubstan ț ialitate,
bărbatul pare abandonat la voia întâmplării din cauza frivolităț ii.
•Y, ce a făcut ca acești bărbați să piardă semnificația
realitate ș i gravitatea lui "este"? Pur ș i simplu, pierderea de
acelaș i lucru care l-a făcut evident în faț a ochilor marilor
gânditori: mintea gânditoare.
Când spusele se desprind de gândire și aceasta lasă
de a gravita în întregime asupra centrului lucrurilor, el
logos este liber ș i liber. Pentru că logos are,
efectiv, cele două dimensiuni: cea privată ș i cea
publica.
•Gândirea, pe de altă parte, reflecția, nu are decât
una: la privată. Singurul lucru pe care îl putem face este
a exprima gândul în logos. Ș i acesta este riscul
constitutiv al oricărei expresii: a nu mai exprima
gânduri pentru a fi un pur a vorbi ca ș i cum
pensara.
•Când acea situație apare, omul nu poate face
mai mult decât a tăcea ș i a reveni la gândire. Retragerea
de Socrate nu este o simplă atitudine ca atitudinea
de sofisti: este sensul vie ț ii lor însă ș i,
determinată, la rândul său, de sensul ființ ei. Din acest motiv
este o atitudine esenț ialmente philosophical.
Atitudinea lui Socrate față de înțelepciunea tradițională
vine condi ț ionată de această pozi ț ie în care s-a
situat
•Deocamdată, Socrate o judecă din punctul de vedere al
viziunea sa asupra eficacită ț ii în via ț ă, a ș a cum pretinde
a se afirma în rândul bărbaț ilor cu care convieț uieș te.
•Această apelare la unitate sau la pluralitate, la finit sau la
infinito, la odihnă sau în miș care, este absolut
inocuă pentru a aș eza viaț a cotidiană. Acesta este punctul său
de partida, nu altul.
•Proba este că, ca [200] argument decisiv,
ne este prezentat în pasajul lui Jenofon mai devreme
transcris, cel care, după ce a cunoscut structura
Cosmos, nu putem să-l gestionăm conform cu ale noastre
necesităț i.
•Socrate, deci, exclude absolut, pentru moment, de
ceea ce poate fi adevărat sau nu adevărat în acestea
specula ț ii; ceea ce îl interesează este să sublinieze
futilitate ca mijloace de trai. Este adevărat că înainte a
numi ț i nebuni pe cei care se ocupă de
Natură. Dar acesta este un alt aspect al problemei,
întim legat de cel anterior, despre care
ne vom întoarce mai târziu.
Această înțelepciune care duce la antilogie—iată ce
esen ț ial pentru Socrate —evidentiază că
sunt înț elepț i, în această măsură, de-mente.
Le lipsește mens, elnoûs (reconoscerea minț ii)
Această înțelepciune a părăsit completnoeîn
(lo que percibe)para volcarse solamente en el hablar,
în ellégein (doar vorbire).