Avionul este o aerodină prevăzută cu o suprafață portantă fixă ce asigură

sustentația datorită vitezei de deplasare.

Viteza de deplasare poate fi asigurată fie de acțiunea unor grupuri
motopropulsoare, fie de acțiunea unei componente a greutății (în cazul zborului de
coborâre sau al zborului fără motor).
== Istoric ==
Apărute la începutul secolului XX, primele avioane cereau mult curaj și îndemânare
pentru a le pilota.
În acea vreme, ele nu erau nici rapide, nici încăpătoare.
Primul zbor controlat, propulsat, cu un aparat mai greu decât aerul l-au făcut
Frații Wright pe 17 decembrie 1903, primul zbor efectiv autopropulsat a fost făcut
de Traian Vuia la data de 18 martie 1906, iar primul zbor oficial autopropulsat a
fost făcut de Alberto Santos-Dumont la data de 12 noiembrie 1906.
Henri Coandă este inventatorul aparatului de zbor fără elice, acesta fiind
propulsat de un motor cu reacție.
Louis Blériot a fost primul pilot care a traversat Canalul Mânecii, în 1909.
Charles Lindbergh a realizat prima traversare a Atlanticului, singur și fără
escală, în 1927.
În 1933, Wiley Post a fost primul pilot de avion care a făcut singur înconjurul
lumii.
A parcurs 25 000 km în 7 zile, 18 ore și 49 minute.
Primul din lume care a folosit denumirea de „avion”, numindu-și astfel aparatul
construit de el, a fost francezul Clement Ader (1841-1925).
El a folosit acest nume în proiectul pentru brevetul 205155 pe care l-a obținut la
19 septembrie 1890.
Această denumire a fost oficializată în 1911, pentru a numi aparatele de zbor cu
aripă fixă și motor.
== Aerodinamica avionului ==
Asupra unei aeronave aflate în zbor acționează patru forțe care trebuie să se afle
în echilibru.
O forță în general poate fi interpretată ca o tragere sau o împingere asupra unui
obiect într-o anumită direcție.
=== Greutatea ===
Greutatea este o forță orientată întotdeauna spre centrul Pământului.
Ea este direct proporțională cu masa avionului și depinde de încărcarea sa.
Deși este distribuită asupra întregului aparat, ne putem imagina că ea este
colectată și acționează asupra unui singur punct, numit centrul de greutate.
În zbor, deși aeronava se rotește în jurul centrului de greutate, orientarea
greutății rămâne tot spre centrul pământului.
În timpul zborului greutatea scade constant datorită consumării combustibilului din
rezervoare.
Distribuția greutății și centrul de greutate se pot și ele schimba, de aceea
pilotul trebuie să ajusteze constant comenzile pentru a ține avionul în echilibru.
=== Tracțiunea ===
Tracțiunea este asigurată de sistemul de propulsie.
Valoarea tracțiunii depinde de mai mulți factori asociați sistemului de propulsie:
tipul motorului, numărul de motoare, comanda motorului, viteza și înălțimea de
zbor.
În figura alăturată, cele două motoare ale avionului sunt dispuse sub aripi și
orientate paralel cu fuzelajul, deci tracțiunea va acționa pe linia central
longitudinală a fuzelajului.
La unele avioane (de exemplu Hawker-Siddeley Harrier/Harrier) direcția tracțiunii
poate varia în funcție de evoluția pe care o execută.
De exemplu la decolare ea este orientată la un anumit unghi față de axa
longitudinală a avionului, pentru a "ajuta" avionul să decoleze.
Însă, la avioanele turboreactoare, deși gazele de ardere sunt evacuate în sens opus
sensului de zbor, acest lucru face ca avionul să fie "împins" înainte, pe
principiul acțiune–reacțiune descris de Newton: oricare forță de acțiune are o
forță pereche, egală și de sens contrar, numită reacțiune.
=== Rezistența la înaintare ===
Rezistența la înaintare (la mișcare) este forța aerodinamică care se opune oricărui
corp ce se deplasează într-un fluid.
Mărimea acestei forțe este influențată de mai mulți factori: forma aeronavei,
densitatea și compoziția aerului, viteza.
Direcția acestei forțe este întotdeauna opusă direcției de zbor și se poate
considera că ea „se concentrează” într-un singur punct, numit centru de presiune.
=== Portanța ===
Portanța este forța care ține avionul în aer și trebuie înțeleasă în raport cu
celelalte trei.
Ea poate fi generată de orice parte a aeronavei, dar la un avion obișnuit portanța
este datorată în special aripii și în particular formei specifice în secțiune a
aripii.
Portanța este o forță aerodinamică datorată "trecerii" unui obiect printr-un fluid.
Ea acționează asupra centrului de presiune și este definită ca fiind perpendiculară
pe direcția de curgere a fluidului.
Teoriile despre generarea forței portante au devenit surse de controverse și
subiect de discuții aprinse.
Deși explicația exactă și completă este destul de dificil de înțeles fără aparatul
matematic adecvat, acest articol încearcă să expună principiile ei.
Schimbarea direcției sau vitezei unei curgeri de fluid generează o forță.
Mai exact, portanța apare atunci când curgerea unui fluid este "întoarsă" de către
un obiect solid.
Când curgerea este deviată într-o anumită direcție, portanța apare în direcția
opusă, în concordanță cu principiul acțiunii și reacțiunii al lui Newton.
Dat fiind că aerul este un fluid, moleculele sunt libere în mișcare și orice
suprafață solidă poate devia curgerea.
Pentru o secțiune de aripă – numită profil aerodinamic – ambele sale suprafețe, de
sus – extrados și respectiv de jos – intrados contribuie la întoarcerea curgerii.
Luând în considerare doar una dintre suprafețe, ajungem la o teorie incorectă a
portanței, de aceea ele se abordează împreună.
Când două obiecte solide interacționează într-un proces mecanic, forțele sunt
transmise sau aplicate într-un „punct de contact”.
Dar când un corp solid interacționează cu un fluid, lucrurile sunt mult mai greu de
descris, datorită faptului că fluidul își schimbă forma.
Pentru un solid care este imersat într-un fluid, punctul de contact este orice
punct de pe suprafața solidului.
Deci avem de a face cu o forță distribuită, adică cu o presiune.
Valoarea unei forței care acționează asupra unei suprafețe este egală cu presiunea
înmulțită cu aria suprafeței respective.
Presiunea este o unitate scalară legată de distribuția presiunii din fluid.
O forță este o unitate vectorială, care are valoare și direcție, trebuie deci
determinată direcția forței.
Presiunea acționează perpendicular sau normal pe suprafața unui corp solid, deci
direcția forței pe o suprafață foarte mică a obiectului este normală la suprafață.
Direcția normală se schimbă de-a lungul profilului deoarece acesta are o suprafață
curbată.
Pentru a obține forța mecanică netă, peste întregul profil trebuie adunate
contribuțiile componentelor tuturor suprafețelor mici ale obiectului.
Este important de știut faptul că dacă presiunea pe o suprafață închisă este
constantă, atunci nu există nicio forță rezultantă, deoarece suma tuturor forțelor
mici pe direcțiile normale dă valoarea zero.
(Pentru fiecare mică suprafață, există o altă mică suprafață a cărei normală este
orientată în exact direcția opusă normalei primei suprafețe.)

Pe un corp aflat într-un fluid în mișcare, viteza va avea valori diferite în puncte
diferite de-a lungul suprafeței închise a corpului.
Presiunea locală (dată de acele suprafețe forte mici de care vorbeam) fiind în
relație directă cu viteza locală, rezultă de asemenea că ea va varia de-a lungul
suprafeței închise.
Însumând toate presiunile locale normale și înmulțind apoi cu suprafața exterioară
totală a corpului va rezulta o forță.
Componenta acestei forțe perpendiculară pe direcția de curgere a fluidului este
numită forța portantă, iar componenta de-a lungul direcției de curgere se numește
rezistența la înaintare.
În realitate există o singură forță, cauzată de variația presiunii în jurul
suprafeței corpului sau - vorbind de profile aerodinamice - este cauzată de
diferența dintre presiunile de pe intradosul și respectiv extradosul profilului.
Forța aerodinamică acționează într-un punct determinat de distribuția presiunilor,
punct numit centrul de presiune.
Portanța este o forță mecanică, generată de interacțiunea și contactul dintre un
solid și un fluid.
Nu este generată de un câmp de forțe precum greutatea, care este generată de câmpul
gravitațional, unde un corp poate interacționa asupra altui corp fără a fi în
contact fizic propriu-zis.
Pentru a avea portanță, corpul solid trebuie să fie în contact direct cu fluidul.
Deci, dacă nu există fluid, nu există nici mișcare.
Pe de altă parte, portanța este generată de diferența de viteză dintre corpul solid
și fluid.
Trebuie să existe o mișcare între obiect și fluid.
Deci dacă nu există mișcare, nu se poate vorbi de portanță.
Nu are importantă dacă fluidul este în mișcare și corpul e static, sau dacă corpul
se mișcă în fluid.
Factorii care influențează portanța sunt forma și dimensiunea obiectului, viteza și
direcția sa principală de mișcare față de fluid, densitatea fluidului,
compresibilitatea și viscozitatea sa.
== Părțile componente ale avionului și manevrarea sa ==
Forma exterioară a avionului, dimensiunile, motorizarea, organizarea structurală a
componentelor sale îi influențează direct performanțele.
Avionul este un aparat complex, alcătuit în mod normal din patru subsisteme:

structura de rezistență
sistemul de propulsie
echipamentele de bord și aparatele de comandă a zborului
instalațiile și mecanizarea aeronavei
În general, un avion este alcătuit din următoarele părți principale: aripa cu
dispozitivele sale de sustentație, fuzelajul, ampenajele orizontal și vertical cu
părțile lor mobile, trenul de aterizare și sistemul de propulsie.
Părțile mobile ale avionului sunt: eleroanele, profundorul, direcția, flapsurile,
voleții, frâna aerodinamică și compensatoarele.
Aparatura de bord este alcătuită din: sisteme pentru controlul zborului, sisteme
pentru controlul funcționării motoarelor, sisteme de navigație aeriană, aparatură
radio/radiolocație.
La avioanele militare se adaugă armamentul de bord, instalațiile de bombardament și
dirijare a rachetelor, blindajul de protecție, acroșajele și aparatura adecvată
misiunilor de luptă.
Acționarea comenzilor avionului se realizează prin intermediul instalațiilor
hidraulice și pneumatice.
Esențiale pentru zborul avionului sunt și instalațiile de alimentare cu combustibil
și ulei, instalațiile electrice, de antigivraj (dezghețare), sanitară, de izolație
termică și fonică, climatizare și comenzile agregatelor aeronavei, echipamentul de
dirijare.
Comanda sistemului de propulsie și a comenzilor părților sale mobile asigură
manevrarea aeronavei.
Comanda tracțiunii se realizează prin maneta de gaze care acționează sistemul de
propulsie.
Comenzile părților mobile sunt asigurate prin manșă, palonier, flapsuri, frâne etc.
De exemplu, acționarea manșei înainte și înapoi comandă bracarea profundoarelor în
sus și în jos, fapt care duce la o mișcare a avionului în sus sau în jos.
Mișcarea manșei spre stânga sau dreapta comandă eleroanele de pe aripi, ducând la o
mișcare de ruliu (rotație) în jurul axei longitudinale.
Călcarea pedalelor palonierului spre stânga sau dreapta acționează direcția
avionului în lateral.
Ceea ce trebuie reținut este că manevrarea aeronavei se face prin acționarea
combinată a diferitelor comenzi.
== Structura avionului ==

=== Aripa ===

În zborul aerodinamic, bazat pe forța portantă, cea mai importantă parte a
avionului este aripa.
Împreună cu ampenajele, aripa asigură sustentația, stabilitatea și manevrabilitatea
avionului.
În general, aripa este compusă din structura de rezistență, înveliș exterior,
rezervoarele integrate de combustibil, aparatura hidro-pneumatică aferentă
comenzilor.
Sub aripă se instalează trenul principal de aterizare al avionului, sistemul de
propulsie, acroșaje speciale rachete, bombe sau rezervoare lărgabile.
Forma în plan a aripii este extrem de diversificată, în funcție de destinația,
rolul, dimensiunile, forma sau viteza avionului: aripa dreaptă (An-2, Cessna 172),
aripă trapezoidală (F-22 Raptor), aripă în săgeată (A300, BAC 1-11, Su-27), aripă
în săgeată cu geometrie variabilă (avionul multirol Tornado, bombardierul B-1
Lancer, MiG-23), aripă triunghiulară (F-16, MiG-21, Saab 37 Viggen), aripă delta
gotic (Concorde) etc.
Elementele constructive ale unei aripi de avion obișnuite sunt: lonjeroanele,
lisele, nervurile, panourile de înveliș și alte piese componente, de rigidizare
(ex: montanți) folosite pentru transmiterea eforturile între aripă și fuzelaj sau
între tronsoanele aripii.
Aripile cu cel puțin două lonjeroane, împreună cu învelișul formează chesonul de
rezistență, care are sarcina de a prelua eforturile aerodinamice și mecanice la
care este supusă aripa.
Lonjeroanele sunt elemente de rigidizare așezate de-a lungul aripii, care preiau
cea mai mare parte din forțele și momentele ce acționează asupra acesteia.
Au aspectul unei grinzi consolidate alcătuite din tălpi (profile corniere) și inimă
(platbandă), îmbinate între ele cu nituri.
Sunt realizate de regulă din materiale rezistente la încovoiere și torsiune:
duraluminiu, titan, oțeluri speciale.
Nervurile sunt elemente de rigidizare transversală a aripii, montate de obicei
perpendicular pe bordul de atac al aripii.
Nervurile au rolul de a păstra forma aripii și de a transmite solicitările
aerodinamice la lonjeroane și lise.
Pot fi nervuri simple sau nervuri de forță, acestea din urmă având rolul
suplimentar de a prelua forțele concentrate datorate diverselor echipamente și
instalații acroșate de aripi.
Lisele sunt elemente de rigidizare montate în lungul aripii cu rolul de a prelua
solicitările axiale datorate încovoierii aripii.
Ele trebuie să fie rezistente la întindere și compresiune și măresc rezistența
învelișului la deformație.
Sunt obținute tehnologic prin extrudare sau îndoire și sunt alcătuite din
duraluminiu, aliaje pe bază de titan sau oțel inoxidabil.
Învelișul aripii are rolul de a menține forma sa și este realizat din tablă de
duraluminiu sau aliaje pe bază de titan, magneziu etc.
Învelișul este solicitat la eforturi de încovoiere și răsucire.
Ele sunt prinse de celelalte elemente prin nituri.
Dacă distanța dintre lise este mică, pentru rigidizarea învelișului se folosește
tablă ondulată.
Îmbinarea tablei ondulate cu învelișul se poate face prin metoda sudurii, nu prin
nituire.
Dacă aripa are grosime mică, învelișul se poate realiza prin panouri monolit.
Construcția unei astfel de aripi se realizează prin îmbinarea panourilor dintr-o
singură bucată.
La aripile cu grosime foarte mică, spațiul interior nu mai cuprinde elemente de
rigidizare, ci este umplut cu structură de tip fagure sau cu alt material compozit,
rezultând o structură compactă, cu rezistență mecanică mare.
=== Fuzelajul ===
Fuzelajul (din franceză fuselage) este partea aeronavei în care este plasată cabina
piloților, cabina pasagerilor, încărcătura de transport și cea mai mare parte a
echipamentelor și instalațiilor de bord.
El reprezintă corpul central de care se leagă aripile, ampenajele și trenul de
aterizare.
Fuzelajul trebuie să aibă o rezistență la înaintare minimă.
De aceea forma sa trebuie să fie aerodinamică, să aibă cât mai puține proeminențe,
suprafața "spălată" de curentul de aer să fie bine finisată și cu cât mai puține
ondulații.
Fuzelajele tip cocă sunt cele mai folosite în prezent în construcția aerospațială,
ele s-au impus definitiv odată cu apariția motoarelor turboreactoare.
Elementele principale ale fuzelajelor de tip cocă sunt: structura longitudinală
formată din lonjeroane și lise, structura transversală formată din cadre, și
învelișul rezistent.
Se folosesc în prezent la aeronave două tipuri de fuzelaje tip cocă:

semimonococă cu structură formată din lonjeroane puternice și dintr-o rețea rară de

lise și înveliș subțire
semicocă, structura constând dintr-o rețea deasă de lise, lonjeroane false (lise
rigidizate) și înveliș subțire.
Fuzelajele tip cocă sunt rigidizate cu ajutorul unor pereți și podele care formează
împreună cu restul structurii diverse compartimente folosite pentru amplasarea
echipamentelor și instalațiilor de bord, pentru depozitarea încărcăturii de
transport.
=== Ampenajele ===

Ampenajele sunt dispozitive care reprezintă pentru aeronavă organele de echilibru,

stabilitate și comandă.
După modul cum sunt construite depinde în mare măsură capacitatea de manevră a
aeronavei.
Au părți fixe și părți mobile (cele mobile fiind comandate de pilot), situate de
obicei în partea din spate a fuselajului, care asigură echilibrul avionului, măresc
stabilitatea și manevrabilitatea și permit schimbarea direcției de zbor.
Se compun de regulă din:

ampenajul orizontal, format din stabilizator (partea fixă) și profundor (partea

mobilă), servind la orientarea și dirijarea aeronavei în plan vertical;
ampenajul vertical, format din derivă (partea fixă) și direcție (partea mobilă),
servind la orientarea și dirijarea avionului în plan orizontal.
La aeronavele supersonice se instalează câteodată două ampenaje verticale, iar
stabilizatorul are numai parte mobilă, fiind realizat dintr-o singură bucată.
În configurația clasică stabilizatorul este plasat în spatele aripii, dar la
avioanele de vânătoare moderne poate apărea în fața sa, rezultând așa-zisa
configurație canard („rață”) (de exemplu la Eurofighter).
La alte avioane moderne ambele ampenaje pot lipsi, aripa preluând în totalitate
rolurile de stabilizare și comandă (de exemplu la B-2 Spirit), prin folosirea
suprafețelor de comandă numite eleroane.
Construcția ampenajelor respectă în general schemele de construcție ale aripii.
== Sistemul de propulsie ==
În general sistemele de propulsie ale unei aeronave se compun din:
motoare
elice (sau ventilator, după caz)
sistem de răcire
sistem de admisie
sistem de ungere
sistem de evacuare
demaror (starter)
comenzi ale motoarelor
Rolul sistemului de propulsie este de a asigura tracțiunea avionului.
În prezent există o mare diversitate de motoare de aviație cu combustibil chimic;
iată o scurtă clasificare după modul în care se realizează tracțiunea:

motoare cu piston (cu elice)

motoare aeroreactoare
motorul turboreactor
motorul statoreactor
cu ardere subsonică - ramjet
cu ardere supersonică - scramjet
motorul pulsoreactor
motorul motoreactor
motoare cu tracțiune combinată
motorul turbopropulsor
motorul turboreactor cu dublu-flux (turboventilator)
motorul cu piston cu evacuare reactivă
motoare rachetă
motoare rachetă cu combustibil lichid
motoare rachetă cu combustibil solid
În continuare sunt prezentate două dintre cele mai utilizate motoare în prezent:
motorul simplu reactor (MTR) și motorul reactor cu dublu flux (MTRDF).
Motorul turboreactor este motorul care echipează în prezent aeronavele care zboară
la altitudini mari și viteze peste 0,6 Mach.
Principiul său de funcționare este următorul: aerul care intră prin dispozitivul de
admisie este comprimat de către compresor, intră în camera de ardere unde formează
împreună cu combustibilul injectat amestecul de gaze de ardere și are loc arderea
propriu-zisă.
Gazele arse trec apoi prin turbină, unde are loc destinderea lor parțială prin
rotație, apoi trec prin ajutajul reactiv și ies din sistem cu o energie cinetică
mult mai mare decât cea de intrare, asigurând astfel componenta de tracțiune a
avionului.
Eventual, la avioanele supersonice putem întâlni sistemul de postcombustie.
Acesta se află încorporat în sistemul de evacuare și are rol de a injecta o nouă
doză de combustibil în amestecul de gaze arse provenit din camera de ardere.
Noul amestec mai arde o dată, rezultând o creștere considerabilă a tracțiunii.
Motoarele turboreactoare cu dublu flux - denumite generic turboventilatoare - sunt
de fapt turboreactoare modificate.
Ele se caracterizează prin existența a două fluxuri de curgere paralele: unul
secundar, de aer, antrenat de un ventilator montat pe același ax cu compresorul de
joasă presiune a turbinei, care îmbracă fluxul de aer primar (interior) format din
gaze de ardere.
Tracțiunea MTR-DF este suma tracțiunilor rezultate de cele două fluxuri.
Nu trebuie uitat că ventilatorul are rol de propulsie, funcționând ca o elice.
Un sistem MTR-DF este prezentat în desenele alăturate.
Trebuie menționat faptul că motoarele turboreactoare cu dublu flux sunt cele mai
răspândite tipuri de motoare de aviație, echipând cea mai mare parte din avioanele
civile și o bună parte din avioanele militare.
=== Exemple de motoare MTR ===
General Electric J79 (echipează aeronavele F-4 Phantom și B-1 bomber)
Rolls-Royce Viper (echipează Soko Orao 2,I.A.R.
99 Soim,Aermacchi MB.326)
=== Exemple de motoare MTR-DF ===
În domeniul civil:
SNECMA-GE CFM-56 (echipează Boeing 737, Airbus A318, A319, A320, A321)
General Electric GE90 (Boeing 777)
CF6 (A300, A310, A330, Boeing 747)
Pratt & Whitney JT9D (B747, Boeing 767, A300, A310)
W4000 (B777, A330)
PW6000 (A318)
Rolls-Royce Trent 500-900 (pentru aproape toate tipurile de Boeing și Airbus
civile).
În domeniul militar:
General Electric F110 (F14, F15, F16)
F103/CF6 (Air Force One, B767 AWACS)
F404 (F/A-18, F117, A-4 Skyhawk)
Rolls-Royce EJ200 (Eurofighter Typhoon)
Pegasus (Boeing-BAe Harrier)
Snecma M53 (Mirage 2000)
M88 (Rafale).
== Clasificarea avioanelor ==
Există multe criterii de clasificare a aeronavelor (unele însă destul de
subiective).
Urmează câteva dintre ele, exemplificând, fără a lua în considerație elicopterele,
dirijabilele, avioanele ultraușoare sau cele fără structură de rezistență.
Un prim criteriu este după destinația lor:
aeronave cu destinație civilă (Boeing 747, Airbus A300, Antonov AN-2, Dassault
Falcon, Concorde)
aeronave cu destinație militară: construite și înarmate în vederea executării unei
misiuni de luptă (F-16, MIG-21, Suhoi SU-27, Dassault Rafale, IAR 93)
aeronave cu destinație specială (Northrop-Grumman RQ-4 Global Hawk, AeroVironment
Pathfinder, Helios)
Aeronavele cu destinație civilă sunt folosite pentru transportul pasagerilor, al
mărfurilor sau aeronavele utilitare.
Din punct de vedere al distanței de zbor, ele se clasifică în aeronave pentru:
distanțe scurte – scurt-curiere (Airbus A318, Embraer ERJ-145)
distanțe medii – mediu curiere (Airbus A300, Boeing 737, BAe, BAC 1-11)
distanțe mari – lung-curiere (Boeing 747, Airbus A340, Concorde)
transport cargo -( Antonov AN-124),
Multe linii aeriene împart avioanele cu destinație civilă în alte două categorii
din punct de vedere operațional:
avioane regionale - avioane de capacitate redusă, pentru curse scurte, din orașe
mici, către un punct central, deseori operate de o sucursală sau un partener al
liniei aeriene : Embraer ERJ 135, Bombardier Canadair CRJ 200, Avro RJ, Fokker F100
etc.
avioane de linie principală, capabile de capacități și distanțe mai mari, cu
servicii oferite direct de linia aeriană : toate modelele civile Airbus și Boeing,
Tupolev 154, Il-96, etc.
Aeronavele cu destinație militară se subclasifică din punctul de vedere al misiunii
specifice:
vânătoare-interceptare : destinate pentru anihilarea prin luptă aeriană a
avioanelor inamice (MIG-31, SU-27, Rafale, Mirage 2000, F-14 Tomcat, F-15 Eagle, F-
16 Falcon, F/A-18 Hornet).
Acestea sunt ușor de manevrat, cu viteză mare de zbor și înarmate cu tunuri
automate și proiectile reactive.
bombardament (numite și bombardiere): destinate pentru lovirea cu bombe a
obiectivelor terestre sau maritime, (Rockwell B-1, Northrop-Grumman B-2, Boeing B-
52)
cercetare și supraveghere aeriană: destinate pentru executarea cercetării aeriene
și sunt dotate cu aparatură fotografică și cu alte mijloace tehnice speciale (de
radiolocație, de televiziune) (Northrop-Grumman EA-6B, SR-71 Blackbird, Boeing 767
AWACS)
cercetare-corectare: pentru cercetarea și corectarea focului artileriei
antrenament/școală (Boeing-Douglas T-45 Goshawk, Dassault-Dornier Alpha Jet, Mirage
F1, IAR 99 Șoim)
transport și tehnică de luptă (Lockheed C-5 Galaxy, C-130 Hercules, Boeing-Douglas
C-17 Globemaster, Airbus/EADS A400 M)
În general insă, avioanele militare au misiuni multirol, de exemplu: vânătoare-
intercepție-strategie-bombardament (F-16, F/A-18, MIG-29, Tornado, Saab-39 Gripen,
Rafale).
Aeronavele cu destinație specială sunt utilizate pentru cercetare sau
experimentare.
Tot în această categorie se încadrează aeronavele experimentale ale căror soluții
constructive de natură aerodinamică sau tehnologică urmează a fi implementate la
viitoarele aeronave de serie.
După sistemul de propulsie, aeronavele se clasifică în:
aeronave cu elice (AN-2, Cessna 172, ZLIN Z-142)
aeronave cu reacție (Boeing 747, A340, MIG-21, F-16, AN-124, Concorde)
aeronave cu elice și reacție (turbopropulsor) (ATR-42, C-130 Hercules)
Din prima categorie fac parte aeronavele echipate cu motoare clasice cu piston și
elice, din cea de-a doua categorie aeronavele cu motoare turboreactoare, iar din
ultima, cele echipate motoare turbopropulsoare.
După numărul de motoare, aeronavele se clasifică în:
monomotoare (AN-2, ZLIN Z-142, MIG-21, F-16, Mirage F1)
bimotoare (Airbus A300 A310, A330, Boeing 737, 777, Rafale, BAC 1-11, F-14, F-18,
ATR-42)
multimotoare (care pot fi : trimotoare : McDonnell-Douglas DC-10, Boeing 727,
cuadrimotoare : Boeing 747, Airbus A340, C-5 Galaxy, AN-124 sau cu mai multe
motoare : An-225 - 6 motoare, B-52 - 8 motoare).
Avioanele de pasageri au, în general, între două și patru motoare.
== Note ==
== Bibliografie ==
en Dan Antoniu, George Cicos, Romanian Aeronautical Constructions, Ed.
a 2-a, București: Editura Vivaldi, 2007, ISBN 978-973-150-002-7
== Legături externe ==
en Situl Aerospaceweb - The Aircraft Museum cuprinde descrieri tehnice detaliate,
date istorice, poze pentru aproape toate tipurile de vehicule aerospațiale
existente
en Airlines of the European Union Arhivat în 13 noiembrie 2007, la Wayback
Machine.
en Situl Aerospace Technology International coverage of aerospace technology
projects both in production and under development
en Situl Global Aircraft
en Situl Airliners Arhivat în 5 aprilie 2006, la Wayback Machine.
colecție foarte vastă de poze cuprinzând toate tipurile de aeronave civile aflate
în serviciu
en International Air Charters Worldwide Arhivat în 7 aprilie 2006, la Wayback
Machine.
Revista aviatie, stiri aviatie, aviatie online
Aviația este ramura aeronauticii care se ocupă de construcția, funcționarea și
utilizarea aeronavelor mai grele decât aerul.
Tot prin „aviație” se înțelege totalitatea avioanelor și a personalului de care
dispune o țară.
După scop și destinație, aviația se împarte în:
Aviația civilă, cu ramurile:
Aviația de transport, care servește la transportul călătorilor și al mărfurilor.
Aviația sportivă, al cărei scop principal este recrutarea de tineri pentru a deveni
piloți sau parașutiști.
Tot în cadrul aviației sportive sunt organizate și activitățile de zbor cu motor
sau fără (planorism) pentru piloții sportivi, precum și activitățile de parașutism
și aeromodelism.
Aviația utilitară, care prestează diferite servicii de transport în domeniul
sanitar (aviația sanitară) și turistic (aviația de agrement), respectiv prestează
lucrări de tratamente chimice în agricultură și silvicultură (aviația agricolă).
Aviația militară, care este o categorie de forțe armate, destinată ducerii
acțiunilor de luptă în cooperare cu trupele de uscat, marina militară, și alte
forțe militare precum și pentru misiuni independente.
Aviația militară efectuează și activități de transport aerian (trupe, tehnică) în
scopuri proprii.
== Istoric ==
Primul planor experimental a fost construit de Otto Lilienthal în 1890.
Apariția motoarelor cu ardere internă a impulsionat construcția de avioane.
Frații Wright au construit primul avion cu un astfel de motor, reușind primul zbor
la 17 decembrie 1903.
În conformitate cu Institutul Smithsonian și Federația Aeronautică Internațională
(FAI), ei au realizat primul zbor controlat de la bord (pilotat) cu un aparat mai
greu decât aerul, la Kill Devil Hills, la patru mile sud de Kitty Hawk, Carolina de
Nord, pe 17 decembrie 1903.
In acord cu propriile declarații, neprobate pe nici un fel de dovezi, Frații Wright
au construit primul avion cu un astfel de motor (17 decembrie 1903).
Primul avion care a decolat cu mijloace proprii de bord a fost construit în Franța
de inventatorul român Traian Vuia (18 martie 1906).
În decembrie 1910, inginerul român Henri Coandă a efectuat primul zbor cu un avion
cu reacție, pe care l-a construit în Franța.
Printre pionierii aviației se numără și francezul Louis Blériot (care în 1909 a
traversat cu avionul Canalul Mânecii), brazilianul Alberto Santos-Dumont, francezul
Henri Farman.
În România, primul avion a fost construit în 1910 de Aurel Vlaicu.
Între cele două războaie mondiale, se dezvoltă aviația de transport, pentru
pasageri și pentru mărfuri.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, s-a perfecționat construcția de
avioane, realizându-se aparate de zbor cu viteze mari (500 – 750 km/h).
După cel de-al Doilea Război Mondial, tehnica aviației înregistrează un salt
semnificativ în urma inzestrării avioanelor cu motoare cu reacție, fapt care a
condus la realizarearea avioanelor supersonice moderne.
În ultimii ani au fost construite avioane rapide de pasageri, turboreactoare și
turbopropulsoare.
== Vezi și ==
Listă cu primele zboruri
== Note ==
== Bibliografie suplimentară ==
Pagini uitate din istoria aviației.
Aerostierii (De l'histoire des observateurs aériens), Constantin Iordache, MI, 1998
- [1] Arhivat în 4 martie 2016, la Wayback Machine.
== Legături externe ==
ro Roata plutitoare, avionul cu pedale - primul aparat de zbor, inventat de Martin
Lajos, 30 mai 2004, Evenimentul zilei
ro Oștenii cerului[nefuncțională], 21 iunie 2008, Vasile Surcel, Jurnalul Național
ro Cei care au pus cerul la picioarele omenirii[nefuncțională], 2 august 2004,
Eugen Ciufu, Jurnalul Național
ro Genii necunoscute[nefuncțională], 2 august 2004, Eugen Ciufu, Jurnalul Național
ro Filmul proiectat pe cer Arhivat în 8 mai 2013, la Wayback Machine., 23 ianuarie
2000, Revista Magazin
ro Revista Pilot Magazin
Un aeroport este ansamblul terenurilor, al clădirilor și al instalațiilor care
deservesc traficul aerian al unui oraș sau al unei regiuni.
Aceste amenajări sunt necesare decolării și aterizării avioanelor, precum și
manevrării și adăpostirii mărfurilor și pasagerilor.
Un aeroport cu o dotare minimă este format dintr-un aerodrom (pentru avioane)
și/sau un heliport (pentru elicoptere) care folosesc la decolări și aterizări și
construcții uzuale precum hangare, terminale și un turn de control.
În plus, un aeroport poate avea diverse alte infrastructuri, incluzând aici: bază
fixă pentru serviciile unui operator aerian, control al traficului aerian (acronim
ATC, engleză Air Trafic Control), spații pentru pasageri cum ar fi restaurante,
servicii de urgență.
Un aeroport militar se mai numește bază aeriană.
În funcție de mărimea aeroportului, se mai poate folosi termenul de aerodrom pentru
un aeroport de dimensiuni mici sau cu destinație publică dedicată sporturilor
aeronautice și ocazional traficului de pasageri.
În unele țări, termenii de aeroport și aeroport internațional se folosesc doar dacă
structurile sunt licențiate de organizații guvernamentale specifice (de exemplu, de
către FAA în Statele Unite).
În alte părți, distincția dintre aeroport și aerodrom sau dintre aeroport și
aeroport internațional este mai degrabă una generică ce ține de uzanțe, nefiind
reglementată prin lege.
== Utilități ==
Un terminal este o clădire cu utilități pentru pasageri.
Aeroporturile mici au un terminal.
Cele mari au adesea terminale multiple, deși unele aeroporturi mari precum
Aeroportul Schiphol din Amsterdam au încă un singur terminal.
Terminalul are o serie de porți, care oferă pasagerilor accesul la avion.
Următoarele utilități sunt esențiale pentru pasagerii ce pleacă :

Spații de check-in, inclusiv darea bagajelor;

Securitatea aeroportului;
Controlul pașapoartelor (pentru anumite zboruri internaționale);
Porți;
Zone de așteptare.
Următoarele utilități sunt esențiale pentru pasagerii care sosesc:

Controlul pașapoartelor (numai pentru sosiri internaționale);

Echipament de recuperare a bagajelor, o bandă rulantă, adesea sub forma unui
carusel;
Vamă (numai pentru sosiri internaționale);
Un loc de întâlnire.
Pentru ambele seturi de pasageri, trebuie să existe o legătură între instalațiile
pentru pasageri și aeronave, cum ar fi punțile cu jet sau aerodromurile.
Trebuie, de asemenea, să existe un sistem de manipulare a bagajelor, să se
transporte bagajele de la primirea bagajelor la avioanele care pleacă și de la
avioanele care ajung la recuperarea bagajelor.
== Identificare internațională ==
Identificarea internațională a aeroporturilor se face prin codurile atribuite de
două organizații internaționale aeronautice:

IATA (Asociația Internațională de Transport Aerian)

atribuie un cod de trei litere (care nu este unic)
ICAO (Organizația Internațională a Aviației Civile)
atrbuie un cod de patru litere (care este unic)
De exemplu, Aeroportul Internațional București-Henri Coandă este identificat prin
codul IATA OTP și prin codul ICAO LROP.
== Clasa aeroportului ==
Clasa aeroportului este determinată de traficul anual de pasageri (transfer de
pasageri), adică de numărul total al pasagerilor care sosesc sau pleacă, inclusiv
de călători de transfer (cu transferul de la o aeronavă la alta).
Clasificarea aeroporturilor în funcție de volumul anual al traficului de pasageri:

Aeroporturile cu un trafic anual de peste 10 milioane de persoane sunt de clasa I

și aeroporturile cu un trafic anual de mai puțin de 100 de mii de persoane sunt
necalificate.
Aeroporturile din clasa a III-a sau a IV-a au piste artificiale sau neasfaltate
(pista artificială pe aeroporturile clasei a IV-a este adesea rutieră).
== Galerie de imagini ==
== Vezi și ==
Aeronautică
Aeroport internațional
Aviație
Avion
Listă de aeroporturi din Polonia
Listă de aeroporturi din România
Lista paginilor care încep cu „Aeroport”
== Referințe ==
== Legături externe ==

de Angst und bange beim Landen „Frică și teamă în timpul aterizării”, piste
înfricoșătoare de aeroporturi
Cele mai periculoase aeroporturi din lume, 4 martie 2011, Nicu Parlog, Descoperă -
Travel - 28 februarie 2013
Elicopterul este un vehicul aerian motorizat, din categoria Aeronave cu aripă
rotativă, care poate decola și ateriza pe verticală și a cărui susținere și mișcare
sunt asigurate de una sau mai multe elice care se rotesc în jurul unor axe
verticale.
Calitatea sa este că poate ateriza pe un spațiu extrem de redus ori se poate
menține în aer într-un punct fix.
Funcționarea sa se bazează pe momentul forței produs de elici.
În România, IAR Ghimbav produce elicoptere Puma sub licență franceză.
În Moldova, la Criuleni timp de peste cinci ani s-au produs clandestin elicoptere
similare celor de modelul Kamov 26.
== Istoria elicopterelor ==
Primele schițe de elicopter au fost realizate de Leonardo da Vinci.
În 1754 Mihail Lomonosov realizează primul model cu elice acționată de arc.
Prototipul de elicopter construit de profesorul Lajos Martin din Cluj s-a ridicat
aproximativ 2 metri deasupra solului în anii 1890.
Modelul aparatului se află în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a
Transilvaniei.
În 1922 inginerul american de origine română Gheorghe Botezatu a realizat un
elicopter experimental cu patru elice (această schemă este folosită la
quadcopterele moderne).
În 1939 inventatorul american de origine rusă Igor Sikorsky a construit primul
elicopter practic utilizabil Vought-Sikorsky VS-300.
== Tipuri de elicoptere ==
Cel mai cunoscut este elicopterul cu un singur rotor și rotor anticuplu codal
(Sikorsky R-4 Hoverfly, Boeing AH-64 Apache, Mil Mi-24 ș.a.).
De asemenea se construiesc elicoptere cu un rotor și un rotor anticuplu în inel
numit fenestron (Aerospatiale SA-341 Gazelle).
O altă schemă prezintă elicopterele cu două rotoare suprapuse care se rotesc în
sensuri opuse (Kamov Ka-52).
Încă un tip de elicoptere cu două rotoare sunt cele cu rotoarele amplasate
longitudinal (Boeing CH-47 Chinook).
== Elicoptere militare ==
Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forțele
armate convenționale în Europa stimulează că:
Termenul elicopter de luptă înseamna un aparat de zbor cu aripă rotativă, înarmat
și echipat pentru a lovi ținte sau echipat pentru îndeplinirea altor funcții
militare.
Termenul elicopter de luptă cuprinde elicopterele de atac și elicopterele de
sprijin de luptă.
Termenul elicopter de luptă nu cuprinde elicopterele de transport neînarmate.
Termenul elicopter de atac înseamnă elicopter de luptă echipat pentru
întrebuințarea armamentului dirijat antitanc, aer-sol sau aer-aer și echipat cu un
sistem integrat de ochire și comandă a focului pentru aceste armamente.
Termenul elicopter de atac cuprinde elicopterele specializate de atac și
elicopterele de atac polivalente.
Exemple de elicoptere de atac sunt: AH-1Z Viper, AH-1 Cobra, AH-1 SuperCobra, AH-64
Apache.
Termenul elicopter specializat de atac înseamna un elicopter de atac destinat în
principal pentru întrebuințarea armamentului dirijat.
Termenul elicopter de atac polivalent înseamnă un elicopter de atac destinat să
îndeplinească funcții militare multiple și echipat pentru întrebuintarea
armamentului dirijat.
Termenul elicopter de sprijin de luptă înseamnă un elicopter de luptă care nu
îndeplinește cerințele pentru a fi clasificat ca elicopter de atac și care poate fi
echipat cu o varietate de armamente pentru autoapărare și lovirea țintelor de
suprafață, cum ar fi mitraliere, tunuri și proiectile reactive nedirijate, bombe
sau casete cu bombe, ori echipat pentru îndeplinirea altor funcții militare.
== Vezi și ==
Paul Cornu
Aerodină
Aeromodelism
Elicopter miniaturizat
Elicopter radiocomandat
Dinamica elicopterului
Rotor anticuplu
IAR Brașov
Războiul de Yom Kippur
== Note =
== Bibliografie ==
Al.
Marinescu, V.
Anghel Aerodinamica și dinamica elicopterului, Editura Academiei, 1992
T.
Costache Tehnica zborului în aviație Editura Tehnică 1979
I.
Grigore Mecanica zborului elicopterului, Academia militară, București 1980
[Link], Teoria elicopterului, Editura Academiei RPR, 1960
== Legături externe ==

Apașul contra Rechinului Negru - Care este cel mai bun elicopter de atac din
lume ?, 31 octombrie 2013, Nicu Pârlog, Descoperă
Planorul este o aeronavă de zbor fără motor mai grea decât aerul, aparținând
categoriei aripă fixă.
Zborul fără motor înseamnă alternarea urcării planorului în curentul ascendent și
glisarea cu o mică pierdere de altitudine.
== Delimitări ==
La urcarea în curentul ascendent, planorul câștigă energie potențială, care este
convertită în viteză de înaintare (energie cinetică) în timpul zborului ulterior de
planare.
În principiu, dacă se ia în considerare doar faza de planare, orice avion poate fi
considerat un planor.
Exemple pentru aceasta ar fi avionul de pasageri Airbus A330 din zborul 236 al
companiei Air Transat care a parcurs un traseu de 120 km în zbor planat.
Un alt exemplu ar fi amerizarea unui Airbus pe Râul Hudson în 2009.
La avioanele propulsate de motoare, planarea se limitează de cele mai multe ori la
un zbor planat stabil doar de coborâre.
Excepție fac motoplanoarele care datorită construcției lor speciale, pot zbura ca
un planor obișnuit.
De asemenea și navetele spațiale refolosibile, la întoarcerea pe Pământ, efectuând
un zbor liber fără propulsie.
În sens mai restrâns, doar acele aeronave sunt denumite planor, care sunt capabile
să câștige altitudine în curenții ascendenți care se găsesc în mod normal în
atmosferă, numit uzual „termică” sau „cămin termic”.
În plus, pe de o parte viteza minimă de coborâre trebuie să fie mai mică decât
viteza maselor de aer în urcare, pe de altă parte, diametrul minim de zbor circular
trebuie să fie mai mic decât diametrul curentului ascendent.
== Caracteristici ==
=== Finețea ===
Planorul este proiectat în așa fel încât el să se poată înălța folosind o masă de
aer ascendent, iar apoi să poată plana pe distanțe foarte lungi până la găsirea
următoarei mase de aer ascendent.
Acest mod de zbor stă la baza sportului numit planorism — cele mai multe planoare
din ziua de azi fiind folosite în acest scop sportiv.
Acest lucru necesită un raport bun între înălțimea utilizată la planare și distanța
parcursă (raportul de finețe).
Finețea planoarelor:
a - planoare moderne de performanță, ∠γ mic, distanță de planare mare
b - planoare de tip vechi, ∠γ mare, distanță de planare mică
h = înălțime
D = Distanța de planare
γ (gama) = unghi de planare
La începuturile planorismului (în imagine b), raportul de finețe al planoarelor era
foarte mic, de 1:8, 1:10, adică de la înălțimea de 1000 m planoarele reușeau să
parcurgă, fără cumul de energie exterioară, 8 respectiv 10 km distanță.
Viteza de înfundare pe verticală a acestora era de aproximativ 1,5 m/s.
La ora actuală (în imagine b), finețea planoarelor este cuprinsă între 1:48, 1:50,
iar viteza de înfundare minimă nu depășește valoarea de 0,47 m/s (Schleicher ASG
29, primul zbor în 2005).
Fiecărei valori de finețe îi corespunde un unghi de planare dat și anume la 1:20
corespunde ∠2,9°, la 1:40 ∠1,4° iar la 1:50 corespunde o valoare de ∠1,1°.
Dacă reprezentăm grafic aceste unghiuri, observăm cât de mici sunt acestea, deci
putem să ne dăm seama ce pantă mică de coborâre au planoarele.
=== Rezistență mică a aerului ===
Pentru ca să ofere bune caracteristici de planare, un planor trebuie să fie
construit încât să aibă o rezistență la înaintare foarte mică.
O rezistență redusă a aerului este necesară, în caz contrar se pierde prea multă
energie prin frecarea cu aerul.
Pentru a asigura portanța necesară cu cea mai mică rezistență posibilă, aripile
planoarelor au alungirea aripii mult mai mare (anvergură mare și profunzime mică)
în comparație cu aeronavele cu propulsie.
Planoarele moderne au trenul de aterizare escamotabil, care intră în dotarea de
bază.
Calitatea suprafeței trebuie să fie ridicată pentru a asigura cea mai lungă cale
posibilă de curgere laminară a fileurilor de aer care curg în jur.
În mod regulat, suprafețele aripilor, ale ampenajului și capotei dar mai ales cele
îmbâcsite cu musculițe, trebuie spălate și lustruite cu pastă, pentru ca frecarea
cu aerul să fie minimă.
La rezistența pe care o creează aripa, aparține și rezistența indusă.
Ea apare din egalizarea presiunii între partea superioară (depresiune) și
inferioară (suprapresiune), care creaază la capătul aripii vârtejuri.
Pentru a reduce rezistența indusă, se utilizează din ce în ce mai mult vârfurile
îndoite ale aripilor, așa-numitele winglets, atât la planoare cât și la aeronave.
=== Maniabilitate ===
Rata de ruliu este viteza unghiulară maximă a planorului care intră sau iese dintr-
un viraj.
O rată ridicată de rulare este utilă pentru a putea utiliza termice înguste și/sau
agitate.
Cu cât diametrul cercului este mai mic, cu atât mai eficientă poate fi utilizarea
termicii.
=== Rezistența structurii ===
Deoarece o viteză mare cu un unghi de planare bun creează o încărcare deosebit de
mare al aripii, se acordă o atenție deosebită construcției unei structuri solide a
planoarelor.
Aceasta se face nu doar datorită sarcinilor deosebit de mari la care este supus
planorul în zbor, ci și din motive când un planor trebuie să aterizeze în natură,
adică în afara unui aerodrom sau teren de zbor pentru planoare, pentru că nu s-au
mai găsit curenți termici și s-a pierdut înălțimea necesară pentru a se putea
ajunge la un teren de zbor.
Se poate întâmpla în timpul unui zbor de distanță sau la îndepărtarea prea mare de
terenul de bază.
Acesta poate fi un câmp cu denivelări și alte obstacole, un lan de grâu sau de
porumb, sau teren arat, care poate solicita mult structura planorului.
Din motive de rezistență și calitate a suprafeței, aripile, precum și fuzelajul și
ampenajul planoarelor moderne sunt realizate din compozite din fibră de carbon sau
de sticlă.
=== Demontabilitate ===
Când planoarele trebuie transportate pe distanțe mai mari, de exemplu pentru
participarea la diferite competiții sau în cazul unei aterizări în natură datorită
lipsei curenților termici, acestea trebuiesc demontate și încărcate în mijloace de
transport adecvate pentru a fi transportate la destinație sau la un aerodrom unde
există mijloacele necesare pentru decolare.
În acest scop, planoarele sunt proiectate în așa fel încât să poată fi dezmembrate
în câteva minute în părțile transportabile, de obicei aripi, fuzelaj și ampenaj
orizontal.
Acestea se încarcă în remorca transport a planorului (fiecare planor are remorca
sa), unde sunt bine ancorate în vederea transportului.
== Decolarea ==
Având în vedere că planoarele prin specificul lor sunt aparate de zbor fără motor,
care neavând nici un mijloc propriu de propulsie, trebuiesc lansate, adică aduse la
o viteză și o altitudine suficientă, pentru ca să zboare datorită portanței
aripilor.
În decursul timpului, s-au folosit diferite metode care s-au dezvoltat mereu.
La început, planoarele se lansau cu un cablu elastic din fire de cauciuc numit
sandou (vedeți Lansarea cu sandoul).
În zonele deluroase decolarea era favorizată, aceasta făcându-se de pe vârful unui
deal.
În zonele de șes, inițial lansarea se făcea prin remorcarea planorului cu un cablu
lung de 40-50 m, de către un automobil.
Mosorul (automosorul) a fost o realizare tehnică ideală care este foarte răspândită
pe toate terenurile de zbor.
O altă metodă de lansare este remorcajul planorului cu avionul (vedeți Remorcaj de
avion).
== Zborul ==
Planorul folosește termica (curenți ascendenți) pentru a câștiga înălțime.
Zborul unui planor începe cu lansarea care în mod obișnuit se face prin remorcaj de
avion sau mosor/automosor.
După ce atinge înălțimea de declanșare, planorul zboară folosindu-se de
caracteristicile sale aerodinamice (portanță vs.
rezistență la înaintare).
În momentul în care intră într-un curent ascendent, variometrul (aparat de bord
care sesizează variațiile de înălțime ale aeronavei) indică urcare și se comandă
spiralarea și centrarea planorului în căminul termic pentru a câștiga înălțime.
=== Instrumente de bord ===
Altimetru
indică înălțimea față de punctul de decolare.
Vitezometru
indică viteza față de curenții de aer.
Viteza de zbor pentru finețea maximă este de 100 km/h.
Variometru
indică viteza de urcare (în termică) sau de înfundare.
De obicei se folosesc două variometre, unul de 5 metri pe secundă cu o acuratețe
mai mare, și unul de 30 metri pe secundă folosit atunci când viteza de urcare sau
de înfundare crește sau scade sub 5 m/s, iar cel de 5 m/s nu mai poate fi folosit.
Giroclinometru (sau indicator de viraj și glisadă)
indică înclinarea planorului și corectitudinea virajelor efectuate.
Firul de lână
indică corectitudinea virajelor efectuate
Este un fir de lână de circa 10–15 cm, lipit în exterior pe capotă, în fața
pilotului, pentru a zbura curbe coordonate (fără derapaj).
În timpul zborului datorită curentului de aer, firul trebuie să fie așezat pe axa
longitudinală a planorului; firul înclinat indică o curbă derapată sau cu glisaj
lateral.
== Aterizarea ==
Aterizorul primelor planoare (RG-3 de exemplu) era o patină care ajungea de la bot
până sub cockpit, având ca amortizoare tampoane de cauciuc montate între fuzelaj și
patină iar sub ampenaj o bechie.
Planoarele moderne sunt prevăzute cu roți balonate, unele escamotabile.
Pe latura mare a turului de pistă (en: Downind), la travers (în dreptul T-ului de
aterizare) se scoate trenul de aterizare (la cele escamotate), se raportează și se
cere permisiunea de aterizare.
== Clase de planoare ==
Începând din 2011 Federația Aeronautică Internațională (FAI) recunoaște următoarele
clase în planorism:

Clasa 13,5 m (fosta clasă world).

Generată de lipsa interesului piloților de competiție pentru clasa planorului unic
PW5, clasa world permite un număr mai mare de tipuri de planoare restricționate la
13,5 m.
Clasa club, planoare cu anvergură de max.
15 m, fără balast de apă, cu coeficient de handicap max 1,09.
Clasa 15 m, anvergură de max.
15 m, cu flaps și balast de apă.
Clasa standard, anvergură de max.
15 m, fără flaps și cu balast de apă.
Clasa 18 m, anvergură de max.
18 m, cu flaps și balast de apă.
Clasa biloc 20 m, anvergură de 20 m, biloc, fără flaps și cu balast de apă.
Greutatea maximă 850 kg.
Clasa open - fără limitări constructive cu excepția greutății - max.
== Note ==
== Bibliografie ==
Petre, Augustin (1999).
Editura Academiei Române, ed.
Proiectarea structurilor de aeronave și astronave.
ISBN 973-27-0687-2.
Șilimon, Iosif, ZBORUL PLANORULUI, București, 1971: Editura Stadion, p.
356
Bartha, Béla, Bazele planorismului, Cluj-Napoca, 1979: Editura Dacia, p.
108
== Vezi și ==
Planorism
Listă de planoare românești
Listă de planoare
Parapantă
Deltaplan
Aeromodelism
Listă a fabricanților de aeronave
== Legături externe ==

Materiale media legate de Planor la Wikimedia Commons

Planorism alpin
Zborul este procesul prin care un obiect se deplasează într-un mediu gazos, precum
atmosfera, sau în afara acesteia, în spațiul cosmic, folosind drept sustentație și
propulsie unul sau mai multe din procedeele următoare, suspensie fluido-dinamică,
portanță, reacție sau deplasarea unei anumite mase gazoase.
== Forțele care acționează în cazul zborului ==
== Zborul animal ==

Zborul animal se bazează cel mai adesea pe sustentația și deplasarea în spațiu cu

ajutorul unei perechi de aripi (în cazul păsărilor, liliacului, singurul mamifer
zburător, sau unor specii de insecte) sau a două perechi de aripi (în cazul altui
grup de insecte).
== Zborul mecanic ==

Zborul mecanic poate fi de mai multe feluri.

Zborul ascensional, sau zborul baloanelor, se bazează pe variația densității medii
a unui ansamblu format din obiectul care produce ascensiunea, balonul, (care este
fie umplut cu aer cald sau cu un gaz ușor, hidrogen sau heliu) și restul obiectelor
necesare ascensiunii plus, eventual, călătorii.
Zborul ascensional al baloanelor este realizat prin menținerea unei densități medii
a ansamblului constant mai mică decât densitatea medie a aerului înconjurător.
Zborul planat al planoarelor, parapantelor (paragliderelor) sau al parașutelor sunt
variații ale zborului ascensional, fiind diferite cazuri aparte ale unui zbor
descensional.
În acest caz însă, densitatea medie a obiectelor acestei categorii este constant
mai mare decât cea a aerului înconjurător, dar ele frânează căderea liberă prin
diferite metode, realizând în final opusul zborului ascensional, un zbor
descensional.
Zborul ascensional sau descensional folosesc arareori un motor pentru propulsie,
întrucât nu au nevoie de nici un tip de motor pentru sustentație.
Zborul de sustentație este specific aeronavelor mai grele decât aerul, avioane și
elicoptere, cu mijloace de propulsare la bord, motoare, indiferent de tipul
motorului de propulsie, cu elice sau cu reacție.
În acest caz efectul combinat al propulsării cu cel de sustentației produs de
aripi, la avioane, respectiv de elicea orizontală, la helicoptere, realizează
desprinderea de pământ și zborul.
Motoarele folosite la propulsarea zborului de sustentație folosesc un carburant
aflat la bordul aeronavei, care arde folosind drept comburant oxigenul din aer.
== Galerie ==

== Vezi și ==
Aerodinamică
Aviație
Animale zburătoare
Levitație

== Note ==

== Legături externe ==

Materiale media legate de Zbor la Wikimedia Commons

en Vedeți cum se efectuează zborul
en Păsări și aerodine în zbor—Despre zborul animal și mecanic, o video prezentare
a profesorului John Maynard Smith, de la University of Sussex, un specialist de
formație complexă, inginer aeronautic și biolog
Scotianul zburator Arhivat în 10 mai 2013, la Wayback Machine., 22 octombrie 2008,
Revista Magazin
Compania Franco–Română de Navigație Aeriană, cu acronimul CFRNA, a fost prima
companie aeriană din România, prima companie aeriană multinațională și prima
companie aeriană transcontinentală.
== Istoric ==

=== Începutul ===

CFRNA își are originile în anul 1919.
În 1919, în tipul discuțiilor premergătoare Tratatului de pace de la Trianon,
ministrul român Nicolae Titulescu, discutând cu reprezentantul Franței însărcinat
cu dezarmarea, i-a propus crearea unei companii aeriene comune destinată
transportului poștal.
=== Activitate ===
În 25 aprilie 1920 lua ființă societatea CFRNA cu capital românesc în valoare de 3
milioane de franci francezi.
Consiliul de administrație era compus din: general S.
Duval (șef al Marelui Stat Major) - președinte, locotenent aviator Pierre de
Fleurieu (cu probleme administrative), aviator Al.
Deullin (unul dintre marii piloți francezi însărcinat cu probleme de recrutare și
antrenare a personalului de zbor) și ing.
Bastaki (directorul sucursalei din Paris a Băncii Române „Marmorosch Blank & C-
ie”).
În 1923, Compania avea deja un capital de 10 milioane de franci.
Legea care a permis înființarea societății este Decretul 3742 din 12 noiembrie 1920
prin care se concesiona societății dreptul de transport aerian de mărfuri și
pasageri.
Investiția inițială, în valoare de 3 milioane de franci, a fost suportată de
bancherul român Aristide Blanck codeținător al Băncii Marmorosch Blanck.
Statul francez a contribuit la capitalul societății cu avioane și personal.
Societatea a început să opereze de la Paris, prima destinație fiind Strasbourg.
Prin aceste prime zboruri compania capătă experiență și se extinde rapid.
În 1922 s-a realizat un voiaj test între Paris și București pentru a putea realiza
toate lucrările necesare în vederea punerii în funcțiune a acestei rute.
S-au amenajat aerogări în Praga, Viena, Budapesta, Belgrad capătul liniei fiind la
București.
Pentru a fi și mai profitabilă, ruta a fost prelungită până la Constantinopol.
La 1 mai are loc primul zbor pe această rută până la Budapesta, a doua zi
continuându-se până la Constantinopol.
Linia spre Constantinopol a fost deschisa la 3 octombrie 1922 iar primul zbor
complet de la Paris, prin Bucuresti, pana pe aeroportul San Stefano (Istanbul) a
fost facut de pilotul CFRNA - Maurice Nogués in 12 noiembrie 1922.
Ocazia completarii liniei aeriene pe intregul traseu a prilejuit o serie de
evenimente de celebrare ce au avut loc pe Le Bourget - Paris, Bucuresti, Praga,
Belgrad si Constantinopol unde au fost instalate monumente comemorative.
In Romania, monumentul este amplasat in fata Aerogarii Baneasa.
(44.496200°N 26.080990°E ({{PAGENAME}})44.496200; 26.080990
Ruta constituia o alternativă la celebrul Orient Express.
Pentru a fi mai eficientă, compania a început să efectueze zboruri de noapte,
reducând astfel timpul necesar unei călătorii.
În 1925, orașul Galați a devenit prima destinație internă românească pentru linia
aeriană, în urma unui experiment care a durat 62 de zile, pentru a se verifica
rentabilitatea liniei.
Pe timpul experimentului linia a fost deservită de avioane Potez XV și piloți
militari aflați sub comanda Direcției Aviației Civile, subordonate Ministerului de
Război.
Anul următor, în 24 iunie, are loc prima cursă internă oficială a CIDNA (Compania
Internațională de Navigație Aeriană), noua denumire a CFRNA, pe ruta București –
Galați – Iași – Chișinău.
=== Sfârșitul ===
În 1 ianuarie 1925 CFRNA se reorganizează și devine CIDNA (Compania Internațională
de Navigație Aeriană).
Activitatea societății CIDNA s-a încheiat în pe data de 5 august 1933, când a fost
înglobată în compania Air France .
Ea a lăsat o moștenire ce se continuă în secolul al XXI-lea în Franța prin Air
France și în România prin Tarom.
== Accidente ==
Între 1920 și 1930 120 de piloți au lucrat pentru CFRNA, 16 dintre ei plătind cu
viața.
La 30 octombrie 1923 pe aerodromul Băneasa a fost accidentat aparatul Caudron C.61
înmatriculat F-AFCN acesta fiind reparat în atelierele societății de pe aeroport.
Nu se cunosc date despre soarta pasagerilor.
Tot pe aerodromul Băneasa a fost accidentat aparatul Caudron C.61 înmatriculat F-
AFCR dar nici despre acest accident nu se cunosc alte date.
Un accident a avut loc la 3 iulie 1926 în Cehoslovacia.
Avionul de tip Caudron C.61 înmatriculat F-AFBT zbura pe traseul Paris - Praga -
Budapesta.
Acesta zbura la o înălțime mai mică decât cea sigură și a lovit un munte.
În urma impactului, toți cei 6 pasageri împreună cu pilotul au murit.
== Rute ==
Iată mai jos rutele de zbor și principalele date de punere în circulație, pe
tronsoane, a primelor curse aeriene:
20 septembrie 1920: Paris - Strasbourg
7 octombrie 1920: Strasbourg - Praga
Paris-Praga-Varșovia (prima cursă pe relația Praga - Varșovia a avut loc pe data de
12 aprilie 1921)
Paris-Praga-Viena-Budapesta (prima cursă pe relația Praga - Viena - Budapesta a
avut loc pe data de 1 mai 1922)
12 septembrie 1922: Budapesta - București
București-Belgrad
Paris-Strasbourg-Praga-Viena-Budapesta-Belgrad-București-Constantinopol (prima
cursă pe relația București - Constantinopol a avut loc pe data de 12 noiembrie
1922)

== Flota ==
Caudron C.61
Caudron C.81
Bleriot-Spad S.33
Bleriot-Spad S.46
Potez XV
De Havilland DH.9 -modificat la Arsenalul aeronautic

== Note ==

== Bibliografie ==
Nicolae Balotescu, Dumitru Burlacu, Dumitru N.
Crăciun, Jean Dăscălescu, Dumitru Dediu, Constantin Gheorghiu, Corneliu Ionescu,
Vasile Mocanu, Constantin Nicolau, Ion Popescu-Rosetti, Dumitru Prunariu, Stelian
Tudose, Constantin Ucrain, Gheorghe Zărnescu, Istoria Aviației Române, București:
Editura Științifică și Enciclopedică, 1984
== Legături externe ==
L'Épopée de la Franco Roumaine
Racheta este un vehicul, un proiectil, o aeronavă sau o navă spațială a cărui forță
necesară deplasării este obținută prin reacțiunea obiectului însuși la ejectarea cu
viteză ridicată a unor gaze realizate în urma arderii unui combustibil lichid sau
gazos provenind dintr-un motor de rachetă.
Principiile, respectiv legile fizicii după care o rachetă se deplasează sunt
Principiul acțiunii și reacțiunii, care reprezintă una din legile mecanicii clasice
(cunoscute și sub numele de Legile lui Newton) și legea conservării impulsului.
Principalele elemente constructive ale oricărei rachete sunt: corpul, motorul și
încărcătura utilă.
== Clasificare ==
Rachetele pot fi clasificate după mai multe criterii:

după destinație: cosmice, meteorologice, de cercetare științifică, de luptă.

după modul de asigurare a stabilității pe traiectorie: rachete cu ampenaj, cu aripi
(avioane-rachetă), cu stabilizare giroscopică (fără ampenaj).
după dirijarea traiectoriei spre țintă: nedirijate sau dirijate (ghidate) printr-un
sistem de dirijare amplasat la bordul rachetei (autodirijate), de dirijare la
distanță (teledirijate) sau printr-un sistem combinat.
după numărul de trepte: cu o singură treaptă (rachete simple) sau cu mai multe
trepte (rachete compuse sau etajate) în serie sau în paralel.
după combustibilul utilizat: rachete cu combustibil solid, cu combustibil lichid și
cu combustibil nuclear.
== Istoric ==
Până la mijlocul anilor 1960, specialiștii considerau că racheta în trepte a fost
inventată în 1650, de inginerul polonez lituanian Kazimierz Siemienowicz.
Printr-o comunicare științifică, prezentată în 1966 la Congresul Internațional de
Aeronautică de la Madrid, savantul român Elie Carafoli, care era și președintele
Federației Internaționale de Astronautică, a răsturnat definitiv această ierarhie.
Bazat pe un vechi manuscris găsit în arhivele de la Sibiu, Carafoli a demonstrat că
primele rachete în trepte au fost construite de sasul Conrad Haas, la Sibiu, în
1529.
== Principiul de funcționare și traiectoria zborului unei rachete antigrindină ==
Zborul unei rachete antigrindină se bazează pe utilizarea unui motor de rachetă cu
combustibil solid, care generează un jet de gaze de înaltă viteză, producând astfel
forța de propulsie conform principiului acțiunii și reacțiunii (Legea a III-a a lui
Newton).
Motorul transformă energia chimică stocată în combustibil în energie cinetică, prin
arderea controlată a unei încărcături solide ce conține atât carburantul (agentul
energetic), cât și comburantul (agentul oxidant).
Aceste componente sunt preamestecate și compactate în forma unui bloc solid, ceea
ce face ca racheta să fie autonomă – fără necesitatea unor alimentări externe.
Camera de ardere, de formă curbilinie (adaptată pentru stabilizarea și
direcționarea flăcării), este prevăzută cu un singur orificiu – ajutajul (gura de
ejectare) – prin care sunt expulzate gazele arse, imprimând astfel rachetei o forță
de înaintare.
Această forță este direcționată strict pe axa longitudinală, iar forma aerodinamică
a corpului asigură stabilitatea în timpul zborului.
=== Problema momentului de rotație și stabilizarea traiectoriei ===
În timpul arderii, apar fenomene de torsiune și dezechilibru cauzate de
interacțiunea gazelor cu pereții camerei de ardere și ai ajutajului.
Astfel, se poate transmite un moment de rotație axei de simetrie, ceea ce duce la
tendința de rotire a rachetei în jurul propriei axe – un efect nedorit, mai ales în
fazele inițiale ale zborului.
Această rotație poate afecta traiectoria de zbor, chiar dacă racheta are o formă
simetrică.
Pentru a reduce acest efect, rachetele antigrindină sunt prevăzute, de regulă, cu
aripioare stabilizatoare sau sisteme de ghidaj pasiv, care asigură menținerea unei
direcții cât mai stabile și precise către zona-țintă din nor.
=== Rachete antigrindină.[1] ===
Rachetele antigrindină sunt destinate intervențiilor preventive asupra norilor
convectivi cu potențial de a produce grindină, în vederea:

reducerii dimensiunii nucleelor de grindină;

dispersării energiei convective a norului;
limitării pagubelor asupra culturilor agricole, infrastructurii și bunurilor
materiale.
Aceste rachete sunt lansate din puncte de lansare fixate geografic și operate de
personal autorizat, pe baza datelor radar, meteorologice și a protocoalelor stricte
de intervenț[Link] antigrindină este un dispozitiv proiectat pentru a preveni
formarea grindinei în timpul furtunilor severe.
Scopul său principal este protejarea culturilor agricole, a infrastructurii și a
bunurilor materiale de distrugerea cauzată de grindină.
Acționează prin perturbarea procesului natural de formare a grindinii în nori,
convertind apa supra-răcită sau cristalele de gheață în particule mai mici, care se
topesc înainte de a ajunge la sol sau cad sub formă de ploaie.
=== Caracteristici principale: ===

=== 1.
Caracteristici tehnice generale [2] ===
Structură: corp portator (motor cu combustibil solid) și cap de dispersie
(încărcătură activă cu iodură de argint);
Propulsie: cu combustibil solid, neexploziv, proiectat pentru siguranță în
manipulare;
Altitudine de acțiune: 4 – 12 km, în funcție de condițiile atmosferice;
Durată de zbor: 40 – 60 secunde;
Metodă de dispersie: acțiune termodinamică la atingerea zonei țintă din nor.
Echipată cu un motor sau două motoare depinde de tip și distanță unde se află
formațiunea noroasă, capabilă să atingă altitudini de 4–8 km, în depindența de
unghiul de lansare.
Rază de acțiune: 4–12 km, în funcție de model și unghi de lansare .
=== Sarcină utilă: ===

=== Conține substanțe chimice nucleatoare (de ex., iodură de argint, NaCl, CaCL și
altele), dispersate în atmosferă pentru a stimula condensarea și înghețarea
controlată a picăturilor de apă.
===

=== Design și materiale: ===

Carcasă din aluminiu ușor sau materiale compozite, rezistentă la condiții
meteorologice extreme.
Sistem de autodistrugere pentru evitarea riscurilor la revenirea la sol.
=== Siguranță: ===
Explozie controlată la altitudinea dorită pentru a elibera substanțele active.
Respectă standarde ecologice stricte pentru substanțele chimice utilizate.
=== Destinație și aplicații: ===
Principiul de funcționare al unei rachete antigrindină constă în
Dispersia substanței la altitudine, în zona unde temperatura este între –5 °C și –
15 °C, favorabilă pentru formarea naturală a boabelor de grindină;
Stimularea formării unui număr mare de cristale mici de gheață, ceea ce împiedică
formarea boabelor mari de grindină și favorizează transformarea lor în precipitații
lichide sau în particule de gheață mai mici și mai puțin distructive.
Transportul unei substanțe active (de regulă iodură de argint) către stratul
superior al norului (zona suprarăcită);
Dispersia substanței la altitudine, în zona unde temperatura este între –5 °C și –
15 °C, favorabilă pentru formarea naturală a boabelor de grindină;
Stimularea formării unui număr mare de cristale mici de gheață, ceea ce împiedică
formarea boabelor mari de grindină și favorizează transformarea lor în precipitații
lichide sau în particule de gheață mai mici și mai puțin [Link]ă
intervenție nu elimină complet fenomenul de grindină, ci modifică microfizica
norului pentru a-i reduce semnificativ severitatea.
Protecția infrastructurii:
Reduce pagubele la clădiri, mașini, acoperișuri și sisteme solare fotovoltaice
Managementul dezastrelor naturale:
Integrată în sisteme meteorologice automate, acționând în timp real pe baza datelor
de radar.
=== Avantaje și limitări: ===
Avantaje:
Intervenție rapidă și eficientă în furtuni active.
Costuri reduse comparativ cu pagubele economice ale grindinii.
Limitări:
Restricții legate de aviație.
Interdicție de a lansa în direcția localităților cu o densitate a populației care
depășește 10.000 de locuitori pe kilometru pătrat.
Interdicție de a lansa în direcția hotarelor cu statele vecine
În România, aceste operațiuni sunt gestionate de Autoritatea pentru Administrarea
Sistemului Național Antigrindină și de Creștere a Precipitațiilor (AASNACP)
[nefuncțională – arhivă], instituția abilitată să opereze sistemul național
antigrindină.
Se folosesc rachete cu combustibil solid RAG-96 au o lungime de 1,4 metri, o masă
la decolare de 8,8 kg și o sarcină utilă de 0,66 kg și sunt produse de
Electromecanica Ploiești.
RAG-96 are o înălțime maximă de 9300 de metri și se autodistruge după un zbor de
41-45 de secunde după lansare.
Această rachetă este lansată de lansatoare specializate instalate permanent în
Puncte de Lansare.
== Listă de rachete antigrindină ==
Алазань 9 - Rusia
Алазань 6 - Rusia
Алазань - URSS
Ас - Rusia
Loza 2 - Bulgaria
Loza 3 - Bulgaria
Loza 7- Bulgaria
Rag 96 - România
Rag96s - România
D-6 B - Serbia
D-8 - Serbia

== Listă instalație de lansare ==

Instalație de lansare - România
Instalație de lansare - Rusia
Instalație de lansare - Bulgaria

== Note ==

== Legături externe ==
Racheta: distracție, armă, vehicul cosmic[nefuncțională], 12 mai 2011, Vasile
Surcel, Jurnalul Național
Prin motor de aeronavă se înțelege, cu puține excepții, un motor cu ardere internă
ușor, care furnizează energie mecanică necesară pentru propulsarea aeronavelor.
El este o componentă a sistemului de propulsie a aeronavelor cu motor.
Ele sunt aproape întotdeauna fie motoare cu piston, fie turbine cu gaze.
Acest articol este o prezentare generală a tipurilor de bază de motoare de avioane
și conceptele de proiectare utilizate în dezvoltarea de motoarelor pentru avioane.
Dacă la primele avioane puterea motoarelor era în jur de 30-50 CP, la motoare
turbopropulsoare mai moderne a ajuns la valori de 40 000-50 000 CP, ceea ce
demonstrează saltul calitativ prin care au trecut motoarele.
== Scurt istoric al motoarelor de avion ==
1848: John Stringfellow a construit un motor cu aburi care antrena un aeromodel,
sarcina fiind neglijabilă.
1903: motorul Manly-Balzer devine standard pentru motoarele radiale.
1906: Léon Levavasseur realizează cu succes un motor cu 8 cilindri în V destinat
avioanelor, răcit cu aer.
1908: René Lorin patentează un proiect pentru motor statoreactor (ramjet)
1908: Gnome Omega proiecta primul motor rotativ (cu cilindri) care va fi fabricat
în serie: în 1909 va exhipa avioanele Farman III care va câștiga premiul pentru cea
mai mare distanță parcursă fără oprire: 180km.
1930: Frank Whittle donează primul patent pentru turbină cu gaz pentru a fi folosit
la propulsie prin reacție, primul zbor realizându-se doar peste 11 ani.
== Propulsia cu elice ==

=== Motor cu cilindri în linie ===

Acest tip de motor are cilindrii aliniați într-un singur rând.

El are de obicei un număr par de cilindri, dar există și cazuri cu motoare având
trei și cinci cilindri.
Cel mai mare avantaj al unui motor în linie este că permite avionului să fie
proiectat cu o suprafață frontală îngustă, ceea ce conferă avionului rezistență
aerodinamică scăzută.
Dacă arborele cotit al motorului este situat deasupra cilindrilor, acesta este
numit un motor în linie inversat, care permite elicei să fie montat la înălțime
față de sol, permițând realizarea avioanelor cu trenul de aterizare scurt.
Dezavantajele unui motor în linie includ un raport putere-greutate redus, deoarece
carterul și arborele cotit sunt lungi și astfel, grele.
Un motor in linie poate fi răcit cu aer sau cu lichid, dar varianta de răcire cu
lichid este mai frecventă, deoarece este dificil să se obțină suficient debit de
aer pentru răcirea directă a cilindrilor din spate (care nu sunt în contact direct
cu curentul de aer).
Motoarele în linie au fost frecvente la avioane de la începutul zborurilor,
inclusiv Wright Flyer, avionul care a făcut primul zbor cu motor.
Cu toate acestea, dezavantajele inerente ale proiectării au devenit curând
evidente, și construcția motoarelor cu cilindri în linie a fost abandonată,
devenind o raritate în domeniul aviației moderne.
=== Motor cu cilindri în V ===

La acest tip de motor cilindrii sunt dispuși pe două linii cuplate la același
arbore cotit, cele două linii formând un V cu un unghi de 60–120 de grade.
Marea majoritate a motoarelor V sunt răcite cu apă.
Această variantă oferă un raport putere-greutate mai mare decât un motor în linie,
oferind în același timp o suprafață frontală mică (ce are ca efect reducerea forței
de rezistență la înaintare).
Unul dintre cele mai cunoscute exemple de astfel de motor este motorul V12 Rolls-
Royce Merlin, de 27 litri cu 12 cilindri dispuși în V la 60°, motor folosit printre
altele la avionul Spitfire, care a jucat un rol major în Bătălia Angliei.
=== Motor cu cilindri boxer ===
=== Motor rotativ ===

La începutul Primului Război Mondial, atunci când avioanele au început să fie

folosite în scopuri militare, a devenit evident faptul că motoarele în linie
existente aveau un raport putere/greutate prea mic.
Proiectanții de avioane aveau nevoie de un motor care să fie ușor, puternic,
ieftin, și ușor de fabricat în cantități mari.
Motorul rotativ îndeplinea aceste cerințe.
Motoarele rotative au toți cilindrii dispuși în cerc în jurul carterului ca un
motor în stea (a se vedea mai jos), dar diferența este că arborele cotit este fixat
de corpul avionului și elicea de blocul motorului.
Carterul și cilindrii motorului se rotesc solidare cu elicea, răcirea cilindrilor
fiind bună indiferent de viteza avionului.
Unele dintre aceste motoare au fost motoare în doi timpi, oferindu-le o putere
specifică și raport putere/greutate mare.
Din păcate, efectul giroscopic puternic care apare la motorul rotativ a făcut ca
avioanele de acest tip să fie foarte dificil de pilotat.
Motoarele au consumat, de asemenea, cantități mari de ulei de ricin, răspândind
uleiul peste tot pe carcasă și creând un fum înecăcios care ajungea la piloți.
Proiectanții de motoare a fost întotdeauna conștienți de nenumăratele limitări ale
motorului rotativ.
Atunci când motoarele în stea au devenit mai fiabile, asigurând rapoarte
putere/greutate mai bune și consum de carburant mai mic, zilele motoarelor rotative
au fost numărate.
=== Motor în stea ===

== Propulsia prin reacție ==

Motoarele care asigură propulsia prin reacție a aeronavelor folosesc drept
comburant (oxidant) aerul atmosferic, ele fiind motoare aeroreactoare, spre
deosebire ce motoarele pentru rachete, care folosesc comburantul stocat la bord.
=== Motor pulsoreactor ===

== Bibliografie ==
Gheorghe Zăroiu, Aviația Modernă - Realizări și perspective, Craiova: Editura
Scrisul Românesc, 1975
Constantin C.
Gheorghiu, Motoare de avion, București: Editura Tehnică, 1988
Ștefan Ispas, Motorul turboreactor – istorie, prezent, perspective, București:
Editura Tehnică, 1991, ISBN 973-31-0273-3

== Legături externe ==

en Aircraft Engines and Aircraft Engine Theory (includes links to diagrams)

en The Aircraft Engine Historical Society
en Aircraft Engine Efficiency: Comparison of Counter-rotating and Axial Aircraft
LP Turbines Arhivat în 16 iulie 2011, la Wayback Machine.
en The History of Aircraft Power Plants Briefly Reviewed : From the " 7 lb.
per h.p" Days to the " 1 lb.
per h.p" of To-day
en "The Quest for Power" a 1954 Flight articol de Bill Gunston
Elicea (din greacă helix, "spirală") este un mijloc de propulsie care realizează
deplasarea unei nave sau avion prin rotirea paletelor elicei, care sunt amplasate
radial pe axa elicei.
== Istoric ==
Elicea este un agregat care utilizează diferența de presiune dintre intradosul și
extradosul palelor acesteia care apare în mișcarea de rotație a elicei.
== Principiu de funcționare ==
Paletele elicei sunt amplasate astfel încât să producă prin rotație deplasare
aerului sau a apei.
Pe suprafața lor iau naștere forțe determinate de diferențele de presiune, forțe
care asigură propulsia navei, respectiv a avionului.
Fiecare paletă a elicei contribuie la acest efect de propulsie.
Efectul se poate observa la vapoare sau toate ambarcațiunile cu motor, vehicule cu
pernă de aer, avioane, elicoptere.
După principiul de funcționare o elice este inversul turbinei, prin faptul că
cedează energie mediului înconjurător pe când turbina preia energia din mediul
înconjurător.
Lățimea paletelor este în funcție de unghiul de amplasare a lor pe axa elicei și în
funcție de viteza de rotație.
De obicei paletele au un profil aerodinamic care creează în timpul funcționării
diferențe de presiune pe fețele paletelor.
Intensitatea acestui efect poate fi reglată prin modificarea vitezei sau poziției
paletelor elicei.
== Elicea propulsivă ==

Avioanele echipate cu acest tip de elice permit pilotului să fie în fața elicei,
care în timpul rotației va împinge avionul.
Acest tip de elice l-a folosit pilotul francez Farman (1913), principiul fiind
folosit de avioanele militare britanice Airco D.H.1 și Airco D.H.2 cu scopul ca în
față să fie posibilă folosirea mitralierei.
Ulterior au fost introduse combinații dintre elicele tractive și cele propulsive
(Dornier Do 335 sau Cessna Skymaster).
== Formule de calcul ==
Formula prin care se calculează deplasarea:

Valoarea unghiului paletelor

{\displaystyle \eta _{O}(J)={\frac {T\,v_{A}}{2\pi \,n\,Q}}={\frac {J}{2\

pi }}\cdot {\frac {K_{T}}{K_{Q}}}}
== Elice navale ==
O elice navală este un organ propulsor de tip reactiv utilizat la majoritatea
navelor cu propulsie mecanică.
Se compune din 2-6 pale (de obicei 3-4), dispuse simetric și în sens radial pe un
butuc central cuplat prin intermediul unui ax cu mașina principală a navei.
Forța de împingere (propulsie) a elicei este de natura reactivă, iar la rotirea
elicei rezultă din diferența între presiunea exercitată de mediu pe intradosul față
de extradosul paletelor.
Elicele se confecționează din aliaje de alamă, ductile, polisabile și rezistente la
solicitări și la coroziune; din oțeluri carbon sau aliate cu nichel (pentru
spărgătoarele de gheață), sau din fontă turnată.
O navă poate avea 1-5 elice dispuse la pupa.
Unele spărgătoare de gheață, pasagere, feriboturi, dragi, gruie plutitoare etc.
au elice și la prova, ca mijloc auxiliar pentru manevra de girație (la spărgătoare
pentru îndepărtarea sloiurilor rupte de etravă).
La unele tipuri de nave se folosesc:

elice supracavitaționale, cu turații mari, de ex.

la navele cu aripi portante;
elice cu inel concentric la butuc, care micșorează efectul de sucțiune;
elice cu manta tip Kort sau elice coaxiale contrarotative destinate navelor de ape
mici;
elice pivotante și escamotabile de tip Schottel, care înlocuiesc și instalația de
guvernare la navele fluviale;
elice cu pas variabil;
elice identice celor de aviație instalate la hidroglisoare sau la navele cu pernă
de aer.
== Vezi și ==
Vapor
Navă
Dinamica elicopterului

== Legături externe ==

Materiale media legate de elice la Wikimedia Commons

en MMG GmbH in Waren (Müritz), Mecklenburg, Turnat din metal
en Schaffran-Propeller + Service GmbH in Lübeck,
en PROMARIN Arhivat în 11 martie 2007, la Wayback Machine.,
en OTTO PIENING GmbH Roata cu noroc
en Nakashima Arhivat în 13 februarie 2007, la Wayback Machine.
Legile lui Newton (sau principiile fundamentale ale mecanicii) sunt trei legi ale
fizicii care dau o relație directă între forțele care acționează asupra unui corp
și mișcarea acelui corp.
Ele au fost enunțate de Sir Isaac Newton (bazat și pe studiile lui Galilei) în
lucrarea sa Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687).
Aceste legi formează baza mecanicii clasice.
Newton însuși le-a folosit pentru a explica multe rezultate privind mișcarea
obiectelor fizice.
În al treilea volum al textului, a arătat că aceste legi ale mișcării, combinate cu
legea atracției universale, explică legile lui Kepler privind mișcarea planetelor.
Aceste principii sunt suficiente pentru a explica toate mișcările mecanicii
clasice, adică mișcările care se desfășoară cu viteze mult mai mici decât viteza
luminii în vid (3·108 m/s).
Dacă vitezele punctelor materiale se apropie de această viteză, atunci mișcările
lor se supun principiilor relativității restrânse ale lui Einstein.
== Principiul I al mecanicii ==
Principiul I al mecanicii sau principiul inerției a fost formulat pentru prima dată
de Galilei și este cunoscut sub forma:

Orice corp își menține starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă atât
timp cât asupra sa nu acționează alte forțe sau suma forțelor care acționează
asupra sa este nulă.
Principiul inerției introduce noțiunea de forță.
Forța este o mărime vectorială prin care un corp acționează asupra altuia,
transmițând mișcarea mecanică.
De transmiterea interacțiunilor mecanice sunt răspunzătoare și câmpurile de forțe.
Conform acestui principiu, rezultanta egală cu zero a unui număr oarecare de forțe
este echivalentă cu inexistența forței.
Mișcarea unui corp asupra căruia acționează mai multe forțe a căror rezultantă este
nulă sau asupra căruia nu acționează nicio forță se numește mișcare inerțială.
Deoarece mișcarea este caracterizată în raport cu un sistem de referință ales
arbitrar, mișcarea are caracter relativ.
În acest sens, Galilei a formulat principiul relativității mișcării mecanice.
Să considerăm un călător aflat într-un vehicul care se deplasează rectiliniu și
uniform.
Călătorul se poate găsi într-una din stările:

în repaus, în raport cu sistemul de referință legat de vehicul;

în mișcare rectilinie uniformă cu o viteză egală cu cea a vehiculului față de un
sistem de referință legat de Pământ;
în mișcare accelerată, în raport cu un sistem de referință legat de Soare, deoarece
Pământul este în mișcare accelerată față de Soare.
Toate sistemele de referință ce se mișcă rectiliniu uniform se numesc sisteme de
referință inerțiale.
În aceste sisteme de referință este valabil principiul inerției.
== Principiul al II-lea al mecanicii ==
Principiul al doilea al mecanicii a fost introdus sub forma:
Modificarea cantității de mișcare a unui corp este direct proporțională cu forța
aplicată și are loc pe direcția pe care acționează forța.
Prin cantitate de mișcare Newton înțelegea ceea ce astăzi numim impuls, adică
mărimea vectorială egală cu produsul dintre masă și vectorul viteză.
adică o forță care acționează asupra unui corp îi imprimă acestuia o accelerație,
proporțională cu forța și invers proporțională cu masa corpului.
Masa este o măsură a cantității de materie conținută în corp.
Pornind de la impulsul mecanic al corpului, putem deduce forma cea mai completă a
definiției forței pentru un corp de masă constantă.
Derivata impulsului mecanic în raport cu timpul este:

== Principiul al III-lea al mecanicii ==

Când un corp acționează asupra altui corp cu o forță (numită forță de acțiune), cel
de-al doilea corp acționează și el asupra primului cu o forță (numită forță de
reacțiune) de aceeași mărime și de aceeași direcție, dar de sens contrar.
Acest principiu este cunoscut și sub numele de Principiul acțiunii și reacțiunii.
== Principiul suprapunerii forțelor ==
Dacă mai multe forțe acționează în același timp asupra unui corp, fiecare va
produce propria sa accelerație, accelerația rezultantă fiind suma vectorială a
accelerațiilor individuale.

== Bibliografie ==
Nicolae Mihăileanu, Istoria matematicii, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1981

== Legături externe ==

Materiale media legate de legile lui Newton la Wikimedia Commons

en Newton's Laws Arhivat în 21 aprilie 2009, la Wayback Machine.
Aceasta este o listă cronologică a evenimentelor din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial.
== Înainte de război ==

=== 1931 ===

18 septembrie: Are loc Incidentul Mukden, pretext pentru Japonia să ocupe
Manciuria.
19 septembrie: Invazia japoneză a Manciuriei.
20 septembrie: Cu o armă la tâmplă comandantul chinez al provinciei Kirin anunță
anexarea teritoriului la Japonia.
=== 1932 ===

15 ianuarie: În jur de 6 milioane de șomeri în Germania

28 ianuarie: Japonia ocupă Shanghai-ul.
2 februarie: Liga Națiunilor recomandă din nou negocieri între China și Japonia.
4 februarie: Japonia ocupă Harbin, China.
18 martie: Încep negocieri de pace între China și Japonia.
10 aprilie: Paul von Hindenburg este ales președinte al Germaniei.
Adolf Hitler primește peste 13 milioane de voturi.
30 noiembrie: Biuro Szyfrów decriptează codul german Enigma.
=== 1933 ===
1 ianuarie: Are loc Lupta de Apărare a Marelui Zid Chinezesc.
30 ianuarie: Hitler este numit cancelar.
27 februarie: Incendierea Reichstagului.
22 martie: Intră în funcțiune Lagărul de concentrare Dachau, model și prototip
pentru construcția lagărelor ulterioare.
27 martie: Japonia părăsește Societatea Națiunilor.
1 aprilie: Hitler incită la boicot împotriva comercianților evrei.
Se consideră prima acțiune la nivel național împotriva evreilor.
14 octombrie: Germania părăsește Societatea Națiunilor și Conferința de Dezarmare
pentru că deja începuse să se reînarmeze.
=== 1934 ===
26 ianuarie: Polonia și Germania semnează Pactul de neagresiune polono-german.
24 martie: Guvernul celui de-al Treilea Reich retrage cetățenia germană evreilor.
14 iunie: Hitler și Mussolini se întâlnesc la Veneția.
30 iunie: Are loc Noaptea cuțitelor lungi, regimul nazist execută din propriul
partid cel puțin 85 de oameni din motive politice, membri ai „Batalioanelor de
asalt” (SA) (în germană Sturmabteilung), o organizație paramilitară nazistă.
25 iulie: În Austria este ucis cancelarul Engelbert Dollfuss.
2 august: În Germania moare Paul von Hindenburg.
=== 1935 ===
3 octombrie: Cel de-al Doilea Război Italo-Etiopian.
=== 1936 ===
7 martie: Remilitarizarea Renaniei în Germania.
18 iulie: Începe Războiul Civil Spaniol.
=== 1937 ===
26 aprilie: Orașul spaniol Guernica este bombardat de aviația germană.
7 iulie: izbucnește cel de-Al Doilea Război Chino-Japonez.
13 august: începutul bătăliei din Shanghai.
=== 1938 ===
13 martie: Are loc anexarea Austriei de către Germania Nazistă, Anschluss.
30 septembrie Acordul de la München.
Cehoslovacia este obligată să cedeze Regiunea Sudetă (Sudetenland) anexată de
Germania Nazista
2 Noiembrie Primul arbitraj de la Viena Cehoslovacia este obligată că cedeze sudul
Slovaciei Ungariei.
9 noiembrie Noaptea de cristal (Kristallnacht) pogromul împotriva evreilor din
Germania Nazistă, inclusiv Austria anexată de Germania Nazista prin Anschluss
6 decembrie: Georges Bonnet (Franța) și Joachim von Ribbentrop (Germania) semnează
un pact de neagresiune între cele două țări.
=== 1939 ===
• martie Ungaria ocupa Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă — regiunea
Transcarpatia de astăzi din Ucraina.
23 august: Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, un tratat de neagresiune încheiat
între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova de ministrul de
externe al URSS Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von
Ribbentrop, în prezența lui Stalin.
== Începerea războiului în Europa ==

=== 1939 ===

==== Septembrie ====

1: Invadarea Poloniei a început la ora 4:30 dimineața cu un atac al aviației
militare germane împotriva mai multor ținte din Polonia.
Regatul Unit și Franța au cerut imediat retragerea trupelor germane.
2: A fost deschis frontul intern britanic odată cu decretarea mobilizării generale
și preparativele pentru evacuările populației din zonele cele mai amenințate de
eventualele atacuri aeriene germane.
3: Regatul Unit și Franța au declarat război Germaniei Naziste, după refuzul
acesteia din urmă să se retragă din Polonia.
4: Comandamentul bombardierelor din Royal Air Force a declanșat un raid asupra
navei germane de război Admiral Scheer în golful Helgoland.
Șase dintre cele douăzeci și patru de bombardiere au fost doborâte.
Numai trei bombe și-au atins ținta.
7: Patrule franceze au intrat în Germania lângă Saarbrücken.
9: Canada a declarat război Germaniei.
17: Uniunea Sovietică a invadat Polonia dinspre răsărit, ocupând teritoriul la est
de Linia Curzon și Białystokul și Galiția răsăriteană.
18: Varșovia este asediată de trupele germane.
25: Primele măsuri de pe frontul intern german: raționalizarea alimentelor.
27-28: Varșovia a fost intens bombardată.
28: Varșovia a capitulat în fața germanilor.
==== Octombrie ====
5: Uniunea Sovietică a început convorbiri cu Finlanda pentru modificarea frontierei
comune.
6: Rezistența poloneză a încetat.
Finlanda a început să-și mobilizeze armata.
Hitler a ținut un discurs în fața deputaților Reichstagului, declarând că dorește
să restabilească pacea după convorbiri cu Anglia și Franța.
9: Hitler a dat ordine pentru pregătirea invaziei în Belgia, Franța, Luxemburg și
Olanda.
10: Șefii marinei militare germane i-au sugerat lui Hitler să ordone ocuparea
Norvegiei.
14: Cuirasatul britanic HMS Royal Oak a fost scufundat în portul de la Scapa Flow
de submarinul german U-47.
19: Mai multe teritorii din Polonia au fost alipite oficial la Germania.
În Lublin a fost înființat primul ghetou evreiesc.
==== Noiembrie ====
30: Uniunea Sovietică invadează Finlanda (Războiul de Iarnă, sau Războiul sovieto-
finlandez), la trei luni după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
În consecință, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor la 14
decembrie.
Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul statului sovietic, se așteptase să
cucerească întreaga țară până la sfârșitul anului, dar rezistența finlandeză a
zădărnicit toate planurile sovieticilor, deși aceștia din urmă își depășeau numeric
inamicii în proporție de 3 la 1.
Finlanda a rezistat până în martie 1940, când țara a fost obligată să semneze un
tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10 % din teritoriul
național și cca 20 % din capacitățile sale industriale.
==== Decembrie ====

1: Evreii au fost forțați să poarte semnul distinctiv Steaua lui David.

7: Italia și-a proclamat încă o dată neutralitatea.
13: A avut loc bătălia de la Rio de la Plata.
O forță navală britanică a atacat cuirasatul de buzunar german Admiral Graf Spee.
14: Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor.
17: Cuirasatul de buzunar german Admiral Graf Spee a fost sabordat în portul
Montevideo.
18: Primii soldați canadieni au sosit în Anglia.
27: Primii soldați indieni au sosit în Franța.
28: A început programul de raționalizare a cărnii în Anglia.
== 1940 ==

=== Februarie ===

1: Dieta (parlamentul) japoneză a aprobat un buget record, aproape jumătate fiind

destinat armatei.
5: Regatul Unit și Franța au hotărât să intervină în Norvegia pentru a întrerupe
comerțul suedezo-german cu minereu de fier și pentru a asigura o rută pentru
sprijinirea Finlandei.
Data stabilită pentru declanșarea operațiunii a fost 20 martie.
9: Erich von Manstein a fost numit la comanda unui Corp de armată de blindate,
fiind îndepărtat din colectivul care planifica invazia din Franța.
14: Guvernul britanic a făcut apel la voluntari să lupte în Finlanda.
15: Armata Roșie a străpuns linia Mannerheim și a cucerit Summa.
16: Distrugătorul britanic HMS Cossack a eliberat prin forță 299 prizonieri de
război britanici deținuți pe petrolierul german Altmark din apele teritoriale ale
Norvegiei neutre.
17: Manstein i-a prezentat lui Hitler planurile proprii pentru invadarea Franței
printr-un atac prin pădurile din Ardeni.
21: Generalul Nickolaus von Falkenhorst a fost numit la comanda viitoarei invazii
din Norvegia.
Au fost începute construcțiile la lagărul de exterminare de la Auschwitz.
24: A fost aprobat planul pentru invadarea Franței prin Ardeni.
=== Martie ===
3: Sovieticii au început atacul împotriva orașului Viipuri.
5: Finlanda a comunicat că este de acord cu condițiile sovietice pentru încetarea
războiului.
12: Finlanda a semnat tratatul de pace cu URSS.
16: Raidul aerian german de la Scapa Flow a cauzat primele victime printre civili.
18: Mussolini s-a înțeles cu Hitler ca Italia să intre în război "la momentul
potrivit".
20: Prim-ministrul francez Édouard Daladier a demisionat.
21: Paul Reynaud l-a înlocuit pe prim-ministrul demisionar francez.
28: Anglia și Franța au semnat un acord bilateral conform căruia nicio parte nu va
căuta să facă pace separată cu Germania.
30: Japonezii au stabilit un regim-marionetă în Nanking, China, sub conducerea lui
Wang Jingwei.
=== Aprilie ===
3: Churchill a fost numit președinte al Comitetului Ministerial al Apărării după
demisia Lordului Chatfield.
4: Hitler a dat undă liberă pentru invadarea Norvegiei și Danemarcei.
5: Chamberlain a făcut o remarcă depășită cum că Hitler "a pierdut autobuzul".
8: Aliații au minat apele teritoriale norvegiene.
9: Germania a atacat Norvegia și Danemarca.
Danemarca a capitulat.
10: Prima bătălie de la Narvik – distrugătoarele și aviația britanică au executat
un atac surpriză împotriva unei forțe navale germane superioare.
Și următorul atac britanic de trei zile mai târziu a fost un succes.
12: Trupele britanice au ocupat Insulele Faroe daneze.
14: Trupele franco-britanice au început debarcarea în Norvegia.
=== Mai ===

5: Guvernul norvegian în exil s-a stabilit la Londra.

9: Vârsta de recrutare a britanicilor este extinsă până la 36 ani.
10: Germania a invadat Belgia, Franța, Luxemburg și Olanda.
Winston Churchill a devenit prim ministru al Regatului Unit după demisia lui
Neville Chamberlain.
11: Luxemburgul a fost complet ocupat.
13: Guvernul olandez în exil s-a stabilit la Londra.
14: A fost creat Corpului voluntarilor apărării locale britanice (Home Guard).
14: Rotterdam a fost supus unui bombaradament-covor de către Luftwaffe.
Olanda a decis să capituleze (cu excepția Zealandei).
15: A fost semnată capitulare armatei olandeze.
17: Provincia olandeză Zealand a capitulat.
26: A început Operațiunea Dynamo – evacuarea Dunkirkului.
28: Belgia a capitulat.
Germanii au evacuat Narvikul.
=== Iunie ===
3: Ultima zi a Operațiunii Dynamo.
224.686 de britanici și 121.445 de francezi și belgieni au fost evacuați.
Germanii au bombardat Parisul.
10: Italia a declarat război Franței și Regatului Unit.
Norvegia a capitulat.
11: Guvernul francez s-a refugiat la Tours.
13: Parisul a fost ocupat de trupele germanilor.
Guvernul francez s-a mutat încă o dată, de această dată la Bordeaux.
16: Philippe Pétain a devenit premier al Franței după demisia guvernului Reynaud.
17: Vasul de linie HMT Lancastria, folosit ca transportator de trupe de britanici,
a fost scufundat la St Nazaire.
Acesta a fost cel mai grav dezastru maritim de la războiul anglo-olandez.
18: Generalul De Gaulle a format Comité Français de la Libération Nationale, un
guvern francez în exil.
Estonia, Letonia și Lituania au fost ocupate de Uniunea Sovietică.
21: Au început negocieri pentru semnarea unui armistițiu franco-german la
Compiegne.
22: A fost semnat armistițiul franco-german.
24: A fost semnat armistițiul franco-italian.
25: Franța a capitulat oficial în fața Germaniei la ora 00:35.
28: Uniunea Sovietică ocupă Basarabia, ținutul Herța și Bucovina de Nord, după un
ultimatum dat României
28: Generalul De Gaulle este recunoscut de britanici ca lider al Franței Libere.
30: Germania a invadat și ocupat Insulele Canalului.
=== Iulie ===
1: Guvernul francez s-a mutat la Vichy.
2: Hitler a ordonat începerea pregătirilor pentru invadarea insulelor britanice -
Operațiunea Leul de mare.
4: Distrugerea flotei franceze de la Mers-el-Kebir de către Royal Navy; Regimul de
la Vichy a rupt legăturile diplomatice cu Londra în semn de protest.
10: S-a declanșat Bătălia Angliei.
21: Guvernul cehoslovac în exil a ajuns la Londra.
22: A fost creat Special Operations Executive.
25: Toate femeile și copiii au primit ordinul să fie evacuați din Gibraltar.
=== August ===
2: Generalul De Gaulle a fost condamnat la moarte, în lipsă, de un tribunal militar
francez.
4: Forțele italiene conduse de generalul Guglielmo Nasi au invadat Somalia
Britanică în timpul Campaniei din Africa de Est.
17: Hitler a ordonat blocada insulelor britanice.
19: Forțele italiene au cucerit Berbera, capitala Somaliei Britanice, victorie care
a finalizat invazia coloniei britanice.
După cucerirea Somaliei, italienii au efectuat o serie de raiduri de mică amploare
în Sudanul Britanic și în Kenia.
25: Primul raid aerian britanic asupra Berlinului.
Dictatul de la Viena.
România este forțată să cedeze Ungariei Transilvania de Nord, 43.492 km², 2.609.000
locuitori.
=== Septembrie ===
3: Declanșarea Operațiunii Leul de mare a fost stabilită pentru 21 septembrie.
6: Regele Carol al II-lea a abdicat de pe tronul României în favoarea fiului său
Mihai, dar controlul guvernului a fost preluat de mareșalul mareșalul Antonescu.
10: Operațiunea Leul de mare a fost amânată pentru 24 septembrie.
13: Forțele coloniale italiene din Libia au trecut granița în Egipt și au inițiat
Campania din deșertul de vest.
Cinci divizii italiene au înaintat până la 95 de kilometri de Sidi Barrani și și-au
fixat o serie tabere defensive.
14: Operațiunea Leul de mare a fost amânată până pe 27 septembrie, ultima lună în
care mareea era favorabilă invaziei.
16: Selective Service Act a introdus prima mobilizare pe timp de pace din istoria
Statelor Unite.
17: Hitler a amânat Operațiunea Leul de mare până la o dată care avea să fie
anunțată ulterior.
22: Forțele japoneze au ocupat Vietnamul, făcând ca administrația franceză să mai
aibă doar un rol decorativ.
24: Avioanele Regimului de la Vichy au bombardat Gibraltarul.
27: Japonia, Germania și Italia au semnat Pactul tripartit.
=== Octombrie ===
7: Trupele germane au intrat în România.
12: Orice invazie germană a insulelor britanice a fost amânată până în primăvara
anului 1941.
16: A început înregistrarea recruților în Statele Unite.
28: Italia a dat un ultimatum Greciei, iar Ioannis Metaxas, prim-ministrul acestei
țări a declarat: "Deci, este război!" (Ziua este sărbătorit ca Ziua "Okhi!" ("Nu!")
în Grecia).
Armata italiană a lansat atacuri în Grecia din Albania și a declanșat războiul
greco-italian.
31: Evreii locuitori în Varșovia au fost mutați în ghetouri.
De-a lungul întregii luni octombrie au avut loc hărțuieli de-a lungul râului Mekong
între armata Regimului de la Vichy din Indochina Franceză și forțele regale din
Tailanda.
Luptele izolate au evoluat până la declanșarea războiului franco-tailandez.
=== Noiembrie ===
11: Forțele navale britanice au lansat un atac împotriva marinei italiene la
Taranto.
Au fost avariate trei cuirasate, două crucișătoare și mai multe nave auxiliare
italiene.
20: Ungaria a semnat Pactul tripartit.
23: România a semnat Pactul tripartit.
24: Republica Slovacă a semnat Pactul tripartit.
=== Decembrie ===
8: Francisco Franco a exclus participarea Spaniei la război.
9: Operațiunea Compass: forțele britanice din nordul Africii au început ofensiva
împotriva italienilor.
La început, au fost lansate atacuri împotriva taberelor italiene de Sidi Barrani.
Forțele italiene au fost puse pe fugă sau distruse.
11: După ce au curățat teritoriul național de invadatorii italieni, grecii au
invadat Albania în timpul războiului greco-italian.
18: Planurile pentru declanșarea invaziei germane în Uniunea Sovietică au fost
aprobate.
28: Războiul greco-italian a continuat să evolueze tot mai rău pentru italieni.
Grecii controlau la un moment dat un sfert din Albania.
Italienii au cerut sprijinul militar al germanilor.
== 1941 ==

=== Ianuarie ===

5: Operațiunea Compass – trupele australiene din Africa au cucerit Bardia aflată
până atunci sub control italian.
10: A fost introdus pentru dezbatere în Congresul Statelor Unite legea programului
Lend-Lease.
12: Operațiunea Compass – trupele britanice, australiene și neo-zeelandeze au
lansat atacul împotriva Tobrukului deținut de italieni.
17: Bătălia de la Koh Chang a dus la victoria decisivă a forțelor franceze din
Indochina împotriva forțelor navale tailandeze.
19: Trupele britanice au atacat Eritreea aflată sub controlul Italiei.
12: Operațiunea Compass – trupele britanice, australiene și neo-zeelandeze au
cucerit Tobrukul
23: Charles Lindbergh a depus mărturie în fața Congresului SUA și a recomandat ca
Statele Unite să negocieze un pact de neutralitate cu Adolf Hitler

=== Februarie ===

3: Operațiunea Compass – trupele britanice, australiene și neo-zeelandeze au
cucerit Derna de la italieni.
3: Germanii l-au repus cu forța în funcție pe Pierre Laval în guvernul de la Vichy.
7: Operațiunea Compass – după câteva zile de lupte disperate, trupele britanice,
australiene și neo-zeelandeze au izolat și distrus Aramta a 10-a italiană în timpul
luptei de la Beda Fomm.
Britanicii au capturat cam 130.000 de italieni.
11: Generalul Erwin Rommel a sosit la Tripoli.
19: A fost declanșat "blitzul de trei nopți" asupra orașului Swansea, South Wales.
În timpul celor trei nopți de bombardaent intens, care a durat în total 13 ore și
48 de minute, centrul orașului Swansea a fost transformat în ruine de 896 bombe
mari de aviație lansate de Luftwaffe.
25: Orașul Mogadishu, capitala Somaliei Italiene, a fost capturat de forțele
britanice.
=== Martie ===
1: Bulgaria a semnat Pactul tripartit și s-a alăturat Axei.
4: Comandouri britanice au lansat un atac împotriva instalațiilor petroliere din
portul Narvik din Norvegia.
11: Președintele american Franklin Delano Roosevelt a semnat legea Lend Lease, care
a permis Angliei, Chinei și altor națiuni să procure echipament militar și să amâne
plata facturilor până după sfârșitul ră[Link] de împrumut și închiriere (în
engleză Lend-Lease Act) a fost o lege promulgata la 11 martie 1941, care dispunea
vânzarea, închirierea sau împrumutarea oricărei categorii de mijloace militare
tuturor țărilor a căror apărare era socotită vitală pentru apărarea Statelor Unite.
Această lege a îngăduit țării să devină „arsenalul democrațiilor“.
În timpul războiului, Statele Unite i-au furnizat Uniunii Sovietice mii de avioane,
tancuri și camioane precum și milioane de tone de bunuri de consum ca parte a
programului Lend-Lease.
Acestea au fost vitale pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice.
25: Iugoslavia a semnat Pactul tripartit.
27: Prințul moștenitor Petar a fost încoronat ca regele Petar al II-lea al
Iugoslaviei și a preluat controlul Iugoslaviei, după ce o lovitură de stat a
armatei a răsturnat guvernul pro-german al Pricipelui regent.
Spionul japonez Takeo Yoshikawa a sosit la Honolulu și a început studierea flotei
americane de la Pearl Harbor.
27 – 29:Bătălia de la Cape Matapan – în Marea Mediterană, o flotă britanică a
învins una italiană, scufundând cinci vase de război.
30: Afrika Korps a început ofensiva germană în nordul Africii.
=== Aprilie ===
6: Forțele germane, italiene și ungare au inițiat invadarea Iugoslaviei și au
redeschis luptele din Grecia.
6: Armata italiană a fost alungată din Addis Abeba, capitala Etiopiei.
Războiul de guerilă a continuat până la capitularea italienilor din septembrie
1943.
10: Groenlanda a fost ocupată de armata SUA.
10: Chiar în timpul invaziei, Regatul Iugoslaviei a fost împărțit de Germania și
Italia.
A fost înființat Statul independent al Croației (Nezavisna Država Hrvatska, NDH)
sub conducerea lui Ante Pavelić și a mișcării sale ustașă.
12: Belgradul s-a predat.
12: A început asedierea britanicilor din Tobruk de către germani.
13: Japonia și Uniunea Sovietică au semnat un pact de neagresiune.
17: Iugoslavia a capitulat.
La Londra s-a format un guvern în exil
21: 223.000 soldați greci s-au predat.
23: Guvernul grec a fost evacuat în Creta.
27: Atena a fost ocupată de trupele germane.
=== Mai ===
1: Forțele britanice din Irak au fost atacate de irakieni.
9: Soldații britanici au preluat controlul asupra Irakul și au fost întăriți de
sosirea la Basra a Diviziei a 21-a indiene.
Submarinul U-110 a fost capturat de Marina Regală Britanică.
La bord se afla ultima versiune a mașinii de criptat Enigma, folosită mai apoi de
criptanaliștii aliați pentru spargerea codurilor germane.
9: Japonezii au mijlocit tratarea unui tratat de pace la Tokyo care a apus capăt
războiului franco-tailandez.
10: Rudolf Hess a aterizat în Scoția și a fost luat prizonier imediat după ce a
coborât din avion.
Clădirea Casei Comunelor a fost afectată de bombardamentele aeriene ale aviației
germane.
15: Statele Unite au inaugurat prima tabără a Civilian Public Service pentru
efectuarea serviciului militar alternativ.
Este declanșată Operațiunea Brevity, prima încercare de despresurare a Tobrukului
asediat de germani.
20: Parașutiștii germani au luat cu asalt Creta.
24: Guvernul grec se refugiază în Egipt, la Cairo.
26: În Atlanticul de nord, un avion decolat de pe portavionul britanic HMS Ark
Royal a scufundat cuirasatul german Bismarck, după un atac cu torpile.
28: A început evacuarea forțelor britanice din Creta.
=== Iunie ===
1: Aliații au terminat retragerea din Creta.
4: Britanicii au alungat guvernul pro-german din Irak.
8: Siria și Libanul, aflate sub controlul regimului de la Vichy, au fost invadate
de forțele australiene, britanice, franceze libere și indiene.
9: Finlanda a declanșat mobilizarea generală și a pus unele unități militare sub
control german.
14: Toate bunurile germane și italiene din SUA au fost înghețate.
15: A fost declanșată Operațiunea Battleaxe – încercarea eșuată de eliberare a
asediaților de la Tobruk.
16: Toate consulatele germane și italiene din Statele Unite au primit ordin de
evacuare, iar personalul diplomatic a trebuit să părăsească țara până pe 10 iulie.
22: Germania Nazistă a invadat Uniunea Sovietică în timpul Operațiunii Barbarossa.
România intră în război.
23: Ungaria și Slovacia au declarat război Uniunii Sovietice.
26: Finlanda a declarat război Uniunii Sovietice.
28: Albania a declarat război Uniunii Sovietice.
=== Iulie ===
4: Oamenii de știință și scriitorii polonezi din orașul polonez Lwów au fost
masacrați de soldații trupelor germane de ocupație.
5: Guvernul britanic a decretat că orice încercare de negociere a păcii cu naziștii
este ilegală.
Trupele germane au ajuns pe râul Nipru în Uniunea Sovietică.
7: Islanda a fost ocupată de Statele Unite.
8: Iugoslavia a fost dezmembrată de puterile ocupante.
12: Regatul Unit și Uniunea Sovietică au semnat un acord mutual de apărare,
angajându-se să nu semneze nicio formă de pace separată cu Germania.
13: În Muntenegru a izbucnit prima revoltă populară din Europa împotriva forțelor
Axei.
25: Iranul neutru a fost ocupat de forțele britanice și sovietice.
26: Ca urmare a ocupării Indochinei Franceze de către japonezi, președintele SUA
Franklin D.
Roosevelt a ordonat înghețarea tuturor bunurilor nipone din Statele Unite.
28: Trupele japoneze au ocupat Việt Namul.
Guvernul colonial francez a primit permisiunea să continue să administreze colonia.
31: După ce a primit ordinele lui Adolf Hitler, Hermann Göring a ordonat
generalului SS Reinhard Heydrich să "supună examinării mele de cât mai curând
posibil un plan general al materialului administrativ și al măsurilor financiare
necesare pentru ducerea la îndeplinire a doritei soluții finale a problemei
evreiești."

=== August ===

6: Guvernele american și britanic au avertizat Japonia să nu atace Tailanda.
9: Franklin D.
Roosevelt și Winston Churchill s-au întâlnit la Argentia, Newfoundland.
Cu această ocazie este concepută Carta Atlanticului.
18: Adolf Hitler a ordonat oprirea temporară a programului de eutanasiere a
persoanelor cu handicap mintal sau locomotor.
Programul de eutanasiere T-4 a fost transferat mai târziu în lagărele de
concentrare.
25: Trupele sovietice și britanice au invadat Persia (Iranul) pentru securizarea
câmpurilor petroliere de la Abadan și a importantei căi ferate care asigura
aprovizionarea Uniunii Sovietice cu materiale de război.
=== Septembrie ===
1: În Serbia s-a format un Guvern de salvare națională sub peședinția lui Milan
Nedić.
(Vezi și: Serbia lui Nedić).
4: Vasul american USS Greer an devenit prima navă americană atacată de un submarin
german, în condițiile în care, cel puțin din punct de vedere oficial, SUA erau încă
neutre.
5: Germania a ocupat Estonia.
6: În toate zonele ocupate de germani a fost extinsă obligația purtării Stelei lui
David cu inscripția "Juden" de către toți evreii cu vârstă de peste 6 ani.
8: A început Asediul Leningradului.
Stalin a ordonat deportarea germanilor din regiunea Volgăi în Siberia.
11: Franklin D.
Roosevelt a ordonat marinei Statelor Unite să deschidă focul imediat în cazul în
care orice vas sau convoi era amenințat.
15: Administrația militară germană l-a numit pe Hjalmar Mäe în fruntea
autoadministrației Estoniei.
16: Șahul Iranului, Reza Pahlavi a fost forțat de englezi și sovietici să abdice în
favoarea fiului său, Mohammad Reza Pahlavi.
19: Germanii au cucerit Kievul.
=== Octombrie ===
2: Operațiunea Taifun – Germania Nazistă a declanșat ofensiva generală împotriva
Moscovei.
8: Germanii au cucerit portul Mariupol de la Marea Azov.
16: Guvernul sovietic a fost evacuat la Kuibîșev, dar Stalin a rămas în Moscova.
18: Generalul Hideki Tojo a devenit al 40-lea prim ministru al Japoniei.
20: Comandantul german al orașului francez Nantes, Fritz Hotz, a fost ucis într-un
atac al Rezistenței.
Germanii au executat 50 de ostatici ca represalii.
30: Franklin Delano Roosevelt a aprobat un ajutor de 1 miliard de dolari în cadrul
programului Lend-Lease pentru Uniunea Sovietică.
=== Noiembrie ===
6: Iosif Vissarionovici Stalin s-a adresat la radio națiunii pentru a doua oară în
timpul regimului său.
(Prima dată fusese pe 2 iulie în același an).
El a declarat că, deși sovieticii au pierdut 350.000 de soldați, germanii au
pierdut în atacurile lor peste 4,5 milioane de oameni (o exagerare grosolană), iar
victoria sovietică este aproape.
12: În timpul luptelor de la Moscova, temperaturile au scăzut în regiunea capitalei
până la −12 °C.
Sovieticii au lansat pentru prima oară în război atacuri ale pușcașilor pe schiuri
împotriva germanilor înghețați în tranșee.
17: Joseph Grew, ambasadorul american în Japonia, a trimis un raport cifrat în care
avertiza Departamentul de Stat al Statelor Unite cu privire la planurile nipone de
atacare a bazei navale de la Pearl Harbor, Hawaii.
Raportul lui a fost ignorat.
18: A fost declanșată Operațiunea Crusader – ofensiva britanică în Libia, ultima
încercare de despresurare a Tobrukului.
19: Crucișătorul ușor australian HMAS Sydney și crucișătorul auxiliar german
Kormoran s-au scufundat unul pe celălalt în largul coastelor Australiei.
22: Anglia a dat un ultimatum Finlandei pentru încetarea războiului împotriva URSS,
și a amenințat țara scandinavă cu un război cu Aliații.
24: Statele Unite a extins programul Lend-Lease și pentru Franța Liberă.
26: Flota de atac japoneză formată din 33 de vase de luptă și auxiliare, inclusiv
șase portavioane, a plecat din nordul Japoniei spre insulele Hawai.
SUA a prezentat un ultimatum Japoniei (Nota Hull).
27: Bătălia de la Moscova – germanii au ajuns în suburbiile Moscovei.
Nu vor mai înainta mai mult de atât.
=== Decembrie ===

5: Regatul Unit a declarat războiul Finlandei, României și Ungariei.

7: Japonezii au lansat un atac aerian împotriva bazei navale de la Pearl Harbor și
a declarat război SUA și Angliei.
Japonezii au atacat de asemenea și Hong Kongul, Singaporele, Malaezia, Tailanda,
Filipinele și Shanghaiul.
Canada a declarat război Japoniei.
Biroul de Servicii Strategice (OSS, predecesorul CIA) a început colaborarea cu Hồ
Chí Minh și cu gherilele Việt Minh, sprijinindu-i pe vietnamezi în lupta cu
japonezii, primind în schimb ajutor în salvarea piloților doborâți în regiune.
Hồ Chí Minh a devenit "Agentul 19" în evidențele americane.
8: Japonezii au invadat Malaezia.
Statele Unite și Regatul Unit au declarat război Japoniei.
Olanda a declarat război Japoniei.
9: China a declarat în mod oficial război Japoniei.[1]
11: Germania și Italia au declarat război SUA, iar acestea au declarat la rândul
lor război Germaniei și Italiei.
Forțele americane au respins o tentativă de debarcare japoneză pe Insula Wake.
12: SUA au declarat război României și Bulgariei după ce aceste declaraseră război
la rândul lor SUA și Angliei.
India a declarat război Japoniei.
Statele Unite au confiscat nava franceză Normandie.
13: Ungaria a declarat război SUA și Angliei, iar acestea au declarat prin
reciprocitate război Ungariei.
16: Japonia a invadat Borneo
17: A început Bătălia de la Sevastopol.
18: Trupele japoneze au debarcat pe Insula Hong Kong.
19: Hitler a devenit comandantul suprem al Armatei Germane.
23: A doua încercare de debarcare a japonezilor pe insula Wake a fost dusă la bun
sfârșit, iar garnizoana americană a capitulat după mai multe ore de luptă.
25: Hong Kongul a capitulat.
Forțele britanice au recucerit Benghazi.
27: Comandourile britanice au efectuat un raid în portul norvegian Vaagso.
Hitler a întărit garnizoana din port pentru a putea face față atacurilor viitoare.
28: A fost declanșată Operațiunea Anthropoid (asasinarea lui Reinhard Heydrich).
== 1942 ==
=== Ianuarie ===
1: Termenul "Națiunile Unite" a folosit pentru prima dată pentru a descrie Pactul
Aliaților.
2: Manila a fost cucerită de japonezi.
7: A început asediul Bataanului.
11: Trupele japoneze au cucerit Kuala Lumpur, Malaezia.
Japonia a declarat război Olandei și a invadat Indiile Răsăritene Olandeze.
19: Japonia a invadat Burma.
20: Consfătuirea nazistă de la Wannsee din suburbia Berlinului a decis că "soluția
finală a problemei evreiești" este strămutarea și exterminarea ulterioară.
23: A început Bătălia de la Rabaul.
25: Tailanda a declarat război Statelor Unite și Regatului Unit.
Trupele japoneze au invadat Insulele Solomon.
26: În Europa au sosit primele trupe americane și au debarcat în Irlanda de Nord.
31: Ultimele forțe Aliate au fost evacuate din Malaezia după 54 de zile de luptă.
=== Februarie ===
9: Liderii militari americani s-au întrunit pentru prima oară pentru a stabili
strategia SUA în război.
11: Operațiunea Cerberus – o flotă a Kriegsmarine a navigat prin Canalul Mânecii
din Brest spre porturile din Scandinavia.
Flota britanică nu reușește să intercepteze niciun vas german.
15: Singapore a capitulat în fața japonezilor.
19: Avioanele militare japoneze au atacat localitatea Darwin, Australia.
Președintele american Franklin D.
Roosevelt a semnat ordinul executiv nr.
9066, care permitea Armatei Statelor Unite să proclame anumite regiuni ca zone de
exclusivitate militară.
În astfel de zone aveau să fie internați cetățenii americani de origine japoneză pe
coasta de vest și pe cei de origine germană sau italiană pe coasta de est.
22: Franklin Delano Roosevelt a ordonat generalului Douglas MacArthur să părăsească
Filipinele.
23: Submarinul japonez I-17 a lansat 16 proiectile asupra unei rafinării de petrol
de lângă Santa Barbara, California, cauzând daune minore.
25: Prințesa Elizabeth s-a înrolat în serviciul militar.
28: Japonezii au debarcat pe insula Java.
=== Martie ===
9: Armata americană a fost reorganizată în trei ramuri importante: Armata terestră,
Armata aerului și Serviciile de aprovizionare.
10: Rangoonul a fost cucerit de japonezi.
17: Douglas MacArthur a ajuns în Australia, după ce a fost evacuat cu armata sa din
Filipine.
28: Un comando britanic a atacat portul francez St.
Comandoul a folosit un vechi distrugător încărcat cu explozibil cu ajutorul căruia
a distrus în întregime portul.
(Portul va fi repus în funcțiune doar în 1947).
Trei sferturi dintre soldații comandoului au căzut la datorie.
=== Aprilie ===
3: Forțele japoneze au început un atac pe scară largă împotriva trupelor americane
și filipineze din Peninsula Bataan.
Bataan a fost cucerit de japonezi pe 9 aprilie.
A început marșul morții din Bataan.
5: Marina Imperială Japoneză a atacat Colombo din Ceylon (Sri Lanka).
9: Marina japoneză a lansat atacuri aeriene împotriva Trincomalee în Ceylon (Sri
Lanka).
15: Malta a fost decorată cu Crucea George de regele George al VI-lea pentru
"eroism și devotament".
18: A avut loc raidul Doolittle asupra orașelor japoneze Nagoya, Tokyo și Yokohama.
23: A început raidurile germane de represalii împotriva orașelor provinciale
engleze, așa numitul Baedeker Blitz.
Atacurile au durat cu intermitență până pe 6 iunie.
27: În Canada a fost convocat un referendum național pe tema recrutărilor în
serviciul activ al armatei.
=== Mai ===
4: A început Bătălia din Marea Coralilor.
5: Britanicii au declanșat "Operațiunea Ironclad" – ocuparea Madagascarului pentru
a împiedica cedarea de către Regimul de la Vichy a coloniei către Japonia.
6: Ultimele forțe americane din Filipine au capitulat la Corregidor în fața
japonezilor.
8: A luat sfârșit Bătălia din Marea Coralilor.
A fost prima bătălie din istorie dintre două flote în care marinarii nu și-au văzut
inamicii, bătălia fiind purtată exclusiv de aviația îmbarcată.
9: În noaptea de 8/9 mai 1942, tunarii Garnizoanei de artilerie din Ceylon de pe
Insula Horsburgh s-au răsculat.
Răzvrătirea a fost înăbușită și trei dintre răsculați au fost executați, (unicul
caz al unor soldați ai Commonwealthului executați pentru nesupunere în al Doilea
Război Mondial).
12: A doua bătălie de la Harkov – în răsăritul Ucrainei.
forțele sovietice au lansat o ofensivă în timpul căreia au recucerit orașul Harkov,
dar au fost încercuite și distruse până în cele din urmă.
15: În Statele Unite a fost creat prin lege Women's Auxiliary Army Corps (WAAC).
27: A avut loc Operațiunea Anthropoid – asasinarea lui Reinhard Heydrich în Praga.
=== Iunie ===

1: Mexicul a declarat război Germaniei, Japoniei și Italiei.

4: A început Bătălia de la Midway.
Reinhard Heydrich a murit în urma rănilor pricinuite de atacul parașutiștilor
cehoslovaci.
(Operațiunea Anthropoid)
5: Statele Unite au declarat război României, Ungariei și Bulgariei.
7: Japonezii au invadat Insulele Aleutine, prima invazie pe pământ american din
ultimii 128 de ani.
9: Naziștii au incendiat satul ceh Lidice ca represalii pentru uciderea lui
Reinhard Heydrich.
13: Statele Unite au deschis Office of War Information, un centru de producții de
propagandă.
18: A început Proiectul Manhattan.
21: Afrika Korps au recucerit Tobrukul.
28: A fost declanșată Operațiunea Albastru – ofensiva pentru cucerirea
Stalingradului și câmpurilor petroliere din Caucaz.
=== Iulie ===
1: A început Prima bătălie de la El Alamein.
3: Guadalcanalul a fost cucerit de japonezi.
9: Familia lui Anne Frank s-a refugiat într-un pod al unui depozit din Amsterdam.
16: Guvernul de la Vichy și premierul Pierre Laval au dat un ordin poliției
franceze pentru internarea a 13.000 – 20.000 de evrei în clădirea Velodromului de
iarnă.
(Vedeți și: Rafle du Vel'd'Hiv.)
18: A fost testat avionul Messerschmitt Me-262, primul avion cu reacție.
19: Bătălia Atlanticului – marele amiral german Karl Dönitz a ordonat ultimelor
submarine germane, care mai acționau în dreptul coastelor americane să se retragă
datorită eficienței crescânde a sistemului de transport în convoaie.
21: Japonezii au stabilit capete de pod pe coasta nordică a Noii Gunei.
Unități mici australiene au început acțiunile de ariergardă în Campania potecii
Kokoda.
22: A început deportarea sistematică a evreilor din Ghetoul Varșoviei.
27: S-a încheiat prima bătălie de la El Alamein.
=== August ===
7: Operațiunea Watchtower a deschis seria luptelor din Guadalcanal.
Americanii au atacat Gavutu, Guadalcanal, Tulagi și Tanambogo din Insulele Solomon.
8: În Washington, DC, șase așa-ziși sabotori germani au fost executați.
Alți doi, mai cooperanți, au primit închisoare pe viață.
13: Generalul Bernard Montgomery a fost numit comandantul Armatei a 8-a britanică
din Africa de nord.
15: Operațiunea Pedestal a adus provizii pe insula-fortăreață Malta.
19: Operațiunea Jubilee, un raid al forțelor britanico-canadiene pe plajele de la
Dieppe, Franța, s-a dovedit a fi un dezastru.
22: Brazilia a declarat război Axei.
26: A început Bătălia din Golful Milne – japonezii au dat un atac pe scară largă
împotriva bazei australiene din Noua Guinee.
30: Luxemburgul a fost anexat în mod oficial de Germania.
=== Septembrie ===

Manhattan Engineering District a fost înfiintat în mod oficial – au început

cercetările pentru producerea bombei atomice.
1: Stalingradul a fost încercuit complet de forțele Axei.
3: Forțele australiene și americane le-au înfrânte pe cele japoneze în Golful
Milne, prima înfrângere categorică a forțelor terestre japoneze din timpul
războiului din Pacific.
Încercarea germanilor de lichidare a ghetoului din Lakhva a dus la o răscoală.
12: Vasul RMS Laconia, care transporta civili, soldați aliați și prizonieri
italieni de război a fost torpilat și scufundat în largul coastelor vest-africane.
=== Octombrie ===
3: A fost lansată cu succes prima rachetă V-2 de la standul de probă VII de la
Peenemünde, Germania.
Racheta a zburat 147 kilometri și a atins o înălțime de 84,5 kilometri, devenind
astfel primul obiect fabricat de om care a ajuns în spațiul cosmic.
11: Bătălia de la Capul Esperance – o flotă americană a interceptat și învins o
flotă japoneză care încerca să aducă întăriri pe Guadalcanal.
18: Hitler a dat un ordin secret cu privire la executarea imediată a tuturor
soldaților de comando capturați (Ordinul comandourilor).
22: Vârsta de înrolare în armata britanică a scăzut la 18 ani.
23: A început a doua bătălie de la El Alamein printr-un bombardament masiv al
Aliaților asupra pozițiilor germane.
29: În Regatul Unit, clerici și oameni politici de frunte au convocat o adunare
publică în care au condamnat persecutarea evreilor în Germania Nazistă.
=== Noiembrie ===
1: A început Operațiunea Supercharge – străpungerea liniilor germane de El Alamein.
3: S-a încheiat a doua bătălie de la El Alamein – forțele germane conduse de Erwin
Rommel au fost forțate să se retragă în timpul nopții.
8: A început Operațiunea Torța – invazia Aliată din Marocul și Algeria controlate
de Regimul de la Vichy.
Operația avea să ducă la ocuparea tuturor coloniilor franceze din Africa Franceză
de Nord.
10: În ciuda prevederilor armistițiului din 1940, Germania a invadat regiunile
controlate de Regimul de la Vichy, după ce amiralul François Darlan a semnat un
armistițiu cu Aliații în Africa de nord.
12: A început Bătălia de la Guadalcanal – o luptă navală lânga insula Guadalcanal
între forțele SUA și ale Japoniei.
13: Britanicii au recucerit Tobrukul.
Bătălia de la Guadalcanal – avioanele americane decolate de pe portavionul USS
Enterprise au scufundat cuirasatul Hiei.
15: S-a încheiat bătălia de la Guadalcanal – deși marina americană a suferit
pierderi grele, a reușit totuși să-și mențină controlul asupra insulei Guadalcanal.
19: Bătălia de la Stalingrad – forțele comandate de Gheorghi Jukov au lansat
Operațiunea Uranus, contraatacând la Stalingrad și schimbând soarta bătăliei în
favoarea sovieticilor.
22: Bătălia de la Stalingrad – Armata a 6-a germană a fost încercuită.
27: La Toulon, marina franceză și-a sabordat navele de luptă de suprafață și
submarinele pentru a nu permite să cadă în mâinile germanilor.
28: A început "pacificarea" regiunii Zamość – alungarea a 116.000 de polonezi și
colonizarea cu germani și germanizarea a 30.000 de copii polonezi.
=== Decembrie ===
2: O echipă internațională condusă de Enrico Fermi a inițiat prima reacție nucleară
în lanț într-un laborator de sub tribunele stadionului Universității din Chicago.
Președintele american Roosevelt a primit mesajul codificat care anunța reușita
experimentului: "Navigatorul italian a debarcat în Lumea Nouă."
4: În Varșovia, două femei creștine, Zofia Kossak și Wanda Filipowicz au pus bazele
unei organizații ilegale – Consiliul pentru ajutorarea evreilor – riscându-și
libertatea și chiar viața.
7: Comandourile britanice au efectuat un atac asupta portului Bordeaux -
Operațiunea Frankton.
24: Amiralul Darlan, fost lider al regimului de la Vichy, care trecuse de partea
Aliaților, a fost asasinat în Aleger.
== 1943 ==

=== Ianuarie ===

10: Trupele sovietice au lansat o ofensivă generală la Stalingrad.
14: A început Conferința de la Casablanca a liderilor Aliați.
15: Japonezii au fost alungați din Guadalcanal.
18: Oficialii sovietici au anunțat că Armata Roșie a reușit să spargă asediul
Leningradului.
Evreii din Ghetoul din Varșovia s-au răsculat.
(Vezi și: Răscoala din ghetoul din Varșovia).
23: Aliații au cucerit orașul Tripoli, Libia.
27: 50 de bombardiere americane au lansat primul lor raid împotriva Germaniei.
Ținata a fost orașul Wilhelmshaven.
31: Feldmareșalul Friedrich Paulus și subordonații săi din Armata a 6-a germană s-
au predat.
=== Februarie ===

1: Vidkun Quisling a fost numit de ocupanții naziști prim ministru al Norvegiei.

7: În Statele Unite a fost anunțată raționalizarea încălțămintei, care urma să
intre în vigoare în două zile.
8: Bătălia de la Guadalcanal – forțele americane au înfrânt ultimele subunități
japoneze.
11: Generalul Dwight Eisenhower a fost ales să comande armatele Aliaților
occidentali din Europa.
14: Rostov-pe-Don a fost elibereat de Armata Roșie.
Bătălia de la Pasul Kasserine - Erwin Rommel și Afrika Korps au lansat o ofensivă
împotriva Tunisiei sub control Aliat.
16: Sovieticii au recucerit Harkovul dar orașul a devenit teatrul de luptă al celei
de-a treia bătălii pentru controlul orașlui.
18: În discursul de la Palatul Sporturilor din Berlin, ministrul propagandei Joseph
Goebbels a proclamat declanșarea "războiului total" împotriva Aliaților.
Naziștii au arestat membrii organizației Trandafirul Alb.
28: Operațiunea Gunnerside – un comando format din 6 norvegieni a atacat cu succes
uzina de apă grea de la Vemork.
=== Martie ===
1: Heinz Guderian a fost numit Inspector general al Trupelor de blindate din Armata
Germană.
2: Bătălia din Marea Bismarck.
8: Forțele americane au fost atacate de cele japoneze la Cota 700 la Bougainville
într-o bătălie de cinci zile.
13: Pe Insula Bougainville, trupele japoneze au încheiat asaltul asupra Cotei 700
apărate de americani.
Germanii au lichidat ghetoul evreiesc din Cracovia.
22: Întreaga populație din Hatîn (Belarus) este exterminată de forțele de ocupație
germane.
26: Bătălia de la Inslulele Komandorski – marina americană a interceptat un convoi
care încerca să aducă întăriri garnizonaei nopone din Kiska.
=== Aprilie ===
7: Bolivia a declarat război Germaniei, Japoniei și Italiei.
13: Radio Berlin a anunțat descoperirea de cărtre Wehrmacht a gopilor comune în
care fuseseră depuse trupurile ofițerilor polonezi uciși de NKVD în pădurea Katyn.
=== Mai ===
7: Tunisul a fost capturat de armata britanică.
9: Forțele germane și italiene din Tunisia au capitulat în fața britanicilor.
11: Trupele americane au invadat Insula Attu din Insulele Aleutine într-o încercare
de alungare a japonezilor din arhipelag.
12: Conferința Trident a început la Washington, D.C..
13: Afrika Korps și aliații lor italieni din Africa de Nord au capitulat în fața
forțelor Aliate.
16: Bombardierele RAF au efectuat un raid asupra barajelor germane.
Răscoala din ghetoul din Varșovia a fost înfrântă.
17: Avioanele britanice participante la Operațiunea Dam Busters, care nu au fost
doborâte, s-au reîntors în Anglia.
19: Winston Churchill s-a adresat Congresului SUA.
24: Admiralul Karl Dönitz a ordonat ca majoritatea submarinelor să se retragă din
Oceanul Atlantic.
Josef Mengele a devenit medic-șef al lagărului de exterminare din Auschwitz.
=== Iunie ===
22: Divizia a 45-a de infanterie americană a debarcat în Africa de Nord.
=== Iulie ===
4: Generalul Władysław Sikorski și alți câțiva membri ai guvernului polonez în exil
au murit în Gibraltar în ceea ce a fost considerat în mod oficial un accident
aviatic.
5: A început Bătălia de la Kursk.
O flotă Aliată de invazie a început deplasarea spre Sicilia.
10: A început Invazia aliată din Sicilia.
12: A început Bătălia de la Prohorovka.
19: Roma a fost bombardată de Aliați pentru prima oară în timpul războiului.
22: A început deportarea evreilor din ghetoul din Varșovia.
A început să funcționeze lagărul de exterminare de Treblinka.
24: A fost declanșată Operațiunea Gomorrah: bombardierele britanice și canadiene au
atacat Hamburgul noaptea, iar cele americane ziua.
La încheierea operațiunii în noiembrie, asupra orașului fuseseră lansate 9.000 de
tone de bombe, fuseseră ucise 30.000 de persoane și fuseseră distruse 280.000 de
clădiri.
25: În Italia, Gran Consiglio del Fascismo și-a retrage sprijinul pentru
Mussolini.
Mussolini a fost arestat iar puterea a fost preluată de Maresciallo d'Italia
Pietro Badoglio.
=== August ===
6: Bătălia din Golful Vella dintre americani și japonezi.
14: A avut loc Conferința Quadrant în Quebec City.
Au participat MacKenzie King (Canada), Winston Churchill (Regatul Unit) și Franklin
D.
Roosevelt (SUA).
17: Armata a 7-a americană comandată de generalul George S.
Patton a ajuns la Messina, Italia, urmată după câteva ore de Armata a 8-a
britanică comandată de feldmareșalul Bernard L.
Montgomery, încheind cucerirea de către Aliați a Siciliei.
19: Roosevelt și Churchill au semnat Acordul de la Quebec cu privire la coordonarea
cercetărilor în domeniul armei nucleare.
23: Bătălia de la Kursk s-a încheiat cu înfrâmgerea germanilor.
29: Germanii au dizolvat guvernul danez.
(Vedeți și: Ocupația Danemarcei)

=== Septembrie ===

3: Au început luptele Aliaților conduși de Bernard L.
Montgomery în Italia continentală.
5: Regimentul de parașutiști americani al 503-lea comandat de Douglas MacArthur au
ocupat Nadzabul, la este de orașul port Lae, în nord-estul Papua Noua Guineea.
8: Dwight D.
Eisenhower a anunțat public capitularea Italiei în fața Aliaților.
Aviația americană a bombardat Cartierul General german pentru Mediterana din
Frascati.
Julius Fučík (jurnalist) a fost executat de naziști.
9: Iranul a declarat război Germaniei după ce guvernul a fost supus la mari
presiuni de către forțele Aliate care ocupau țara.
A avut loc debarcarea de la Salerno în Italia.
23: Germanii înființează Republica Socială Italiană în Italia de nord ocupată de
Wehrmacht.
=== Octombrie ===
6: Are loc Bătalia navală de la Vella Lavella dintre americani și japonezi.
7: Explozia de la oficiul poștal din Neapole.
13: Noul guvern italian a declarat război Germaniei.
18: Chiang Kai-shek a depus jurământul ca președinte al Chinei.
21: Lucie Aubrac și celula sa din Rezistența Franceză l-au eliberat pe Raymond
Aubrac din închisoarea Gestapoului.
22: RAF a executat un bombardament distrugător asupra orașului industrial Kassel

=== Noiembrie ===

1: În timpul operațiunii Goodtime, forțele americane au debarcat pe Insula
Bougainville.
2: Forțele britanice au juns la râul Garigliano.
6: Kievul a fost eliberat de Armata Roșie.
15: A fost înființată în mod oficial Forța expediționară Aliată pentru invazia din
Europa.
Heinrich Himmler a dat ordin ca țiganii și "parțial- țiganii" să fie considerați
"la fel ca evreii și plasați în lagărele de concentrare."
16: Bombardierele americane decolate din Anglia au atacat hidrocentrala și fabrica
de apă grea din Vemork, Norvegia.
18: 440 de bombardiere britanice au atacat Berlinul cauzând doar puține distrugeri
și ucigând 161 de persoane.
RAF a pierdut 9 avioane și 53 de aviatori.
20: A început Bătălia de la Tarawa – americanii au debarcat pe atolurile Tarawa și
Makin din Insulele Gilbert.
22: Președintele american Franklin D.
Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill și președintele chinez Chiang Kai-
Shek s-au întâlnit în Cairo, Egipt, pentru a discuta problemele războiului cu
Japonia.
23: Deutsche Opernhaus de pe Bismarckstraße din Berlin a fost distrusă de
bombardamentele Aliate.
Opera a fost reconstruită în 1961 și a fost redenumită Deutsche Oper Berlin.
25: A avut loc bătălia navală de la Capul St.
27: Declarația de la Cairo.
28: Conferința de la Teheran - Franklin D.
Roosevelt, Winston Churchill și Iosif Vissarionovici Stalin s-au întâlnit la
Teheran ca să discute strategia războiului în Europa.
Pe 30 noiembrie s-a hotărât ca debarcarea din Europa să fie declanșată în iunie
1944.
29: A avut loc la Jajce (Bosnia și Herțegovina) a doua sesiune a AVNOJ, (Consiliul
Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei).
Aici au fost stabilite politicile postbelice.
=== Decembrie ===
4: Bolivia a declarat război puterilor Axei.
În Iugoslavia, liderul rezitenței, Mareșalul Tito, a proclamat înființarea unui
guvern provizoriu democrat.
24: Generalul american Dwight D.
Eisenhower a fost numit Comandat Suprem Aliat în Europa.
== 1944 ==

=== Ianuarie ===

4: A început Bătălia de la Monte Cassino.

5: Dramaturgul danez Kaj Munk a fost asasinat.
14: Sovieticii au început ofensivele de la Leningrad și Novgorod.
15: Operațiunea Tempest a fost declanșată de nou creată Armată a 27-a teritorială
de infanterie poloneză din cadrul Armatei Teritoriale Poloneze.
17: În Italia, forțele britanice au forțat cursul râului Garigliano.
Raționalizarea cărnii a încetat în Australia.
18: Armata Roșie a străpuns liniile asdiatorilor Leningradului.
20: Royal Air Force a lansat 2.300 de tone de bombe asupra orașului Berlin.
În Italia, Armata a 36-a americană face o tentativă de forțare a cursului râului
Rapido.
22: Aliații au declanșat Operațiunea Shingle, asaltul asupra orașului Anzio din
Italia.
27: Cei doi ani de blocadă a Leningradului se încheie cu victoria sovietică.
29: A avut loc Bătălia de la Cisterna.
30: Americanii au debarcat pe insula Majuro.
31: Americanii au debarcat pe Atolul Kwajalein și pe alte câteva insule ocupate de
japonezi în Arhipelagul Marshall.
=== Februarie ===
3: Americanii au cucerit Insulele Marshall.
7: La Anzio, forțele italiene au lansat o contraofensivă.
8: Planul pentru debarcarea în Normandia, Franța, Operațiunea Overlord a fost
aprobat oficial.
14: Cartierul General SHAEF a fost stabilit în Anglia.
În Insula Java a avut loc o răscoală antijaponeză.
15: Bătălia de la Monte Cassino – mânăstirea de la Monte Cassino a fost distrusă de
bombardamentele Aliaților.
17: A început Bătălia de la Atolul Eniwetok.
Bătălia s-a încheiat pe 22 februarie cu victoria americanilor.
20: A fost declanșată "Marea Săptămână", o campanie americană de bombardamente
aeriene asupra centrelor industriale.
Americanii au cucerit Insula Eniwetok.
28-29: Americanii au cucerit Insulele Amiralității în timpul bătăliei de la Los
Negros a Operațiunii Brewer.
=== Martie ===
1: În Italia de nord au izbucnit greve antifasciste.
12: În Grecia a fost creat Comitetul Politic al Eliberării Naționale.
15: Consiliul național al Rezistenței Franceze a aprobat programul de luptă al
organizatiei.
17: Forțele germane din Rîbnița au executat aproximativ 400 de prizonieri,
(cetățeni sovietici și antifasciști români).
18: Armata germană a ocupat Ungaria.
23: Membri ai Rezistenței Italiene au atacat o coloană de germani pe via Rasella și
au ucis pe 33 dintre ei.
24: La Fosse Ardeatine germanii au masacrat 335 de italieni, dintre care 75 de
evrei și peste 200 de membri ai rezistenței.
30: Sovieticii au ocupat Danzigul

=== Aprilie ===

14: Sovieticii au eliberat Odessa.
24: Britanicii au deschis prin luptă drumul de la Imphal spre Kohima.
=== Mai ===
8: Ziua-Z pentru Operațiunea Overlord a fost hotărâtă pentru data de 5 iunie.
9: Armata germană a evacuat Sevastopolul.
12: Trupele sovietice au eliberat întreaga Crimee.
18: Bătălia de la Monte Cassino s-a încheiat cu victoria Aliată.
Trupele poloneze au înălțat steagul național roșu-alb pe ruinele de la Monte
Cassino.
Tătarii din Crimeea u fost deportați de autoritățile sovietice.
=== Iunie ===

2: A fost înființat Guvernul provizoriu francez.

4: Operațiunea Overload a fost amânată 24 de ore datorită mării agitate.
Trupele americane, engleze și franceze au intrat în Roma.
5: Roma a fost cucerită de Aliați, prima capitală a unei țări a Axei care era
cucerită.
Peste 1.000 de bombardiere britanice au lansat 5.000 de tone de bombe asupra
bateriilor de coastă din Normandia în pregătirea debărcării aliate.
6: A fost declanșată Bătălia din Normandia și a început cu debarcarea a 155.000 de
soldați aliați pe plajele Normandiei.
Soldații debarcați au străpuns rapid Zidul Atlanticului și s-au îndreptat spre
interiorul continentului, după cea mai mare operațiune amfibie din istorie de până
atunci.
7: Britanicii au eliberat orașul Bayeux.
9: Stalin a ordonat ofensiva împotriva Finlandei, țară pe care o dorea scoasă din
luptă mai inainte de atacarea Berlinului.
10: Masacrul de la Oradour-sur-Glane – 642 de francezi (bărbați, femei și copii) au
fost uciși o companie Waffen-SS.
13: Germania a lansat un atac împotriva Angliei cu bombe zburătoare V-1.
15: Bătălia de la Saipan.
17: Trupele Franței Libere au debarcat pe Insula Elba.
Islanda a fost proclamată republică.
18: Elba a fost eliberată.
20: Asediul de la Imphal a fost ridicat.
21: Aliații au declanșat ofensiva din Burma.
22: Operațiunea Bagration – forțele sovietice au început curățarea teritoriului
Belarusului de germani.
Grupul de Armate Centru a fost distrus.
Campania din Burma – Bătălia de la Kohima s-a încheiat cu victoria britanicilor.
25: A început Bătălia de la Tali-Ihantala dintre finlandezi și sovietici.
26: Americanii au eliberat orașul Cherbourg.
=== Iulie ===
3: Minskul a fost eliberat de Armata Roșie.
9: Caenul a fost eliberat de trupele Aliate.
19: Guvernul Japoniei și-a prezentat demisia în bloc.
Împăratul Hirohito i-a cerut generalului Kuniaka Koiso să formeze un nou guvern.
24: Lagărul de concentrare de la Majdanek a fost eliberat de trupele sovietice.
=== August ===
1: Insurecția din Varșovia a fost declanșată de Armata Teritorială Poloneză.
4: Florența a fost eliberată de forțele Aliaților.
10: Guamul a fost eliberat de trupele americane.
15: A fost declanșată o debarcare în sudul Franței – Operațiunea Dragoon.
19: Rezistența Franceză a declanșat insurecția în Paris.
20: A început "Operațiunea Iași-Chișinău".
23: În România a avut loc o lovitură de stat în timpul căruia a fost înlăturat de
la putere Conducătorul statului, mareșalul Ion Antonescu.
25: Parisul a fost eliberat.
De Gaulle și forțele Franței Libere au mărșaluit triumfători pe Champs-Élysées.
29: A izbucnit Insurecția națională Slovacă.
=== Septembrie ===

2: Aliații au intrat în Belgia.

3: Aliații au eliberat Bruxelles și Lyonul.
4: Antwerpul a fost eliberat de britanici.
6: Gentul și Liège au fost eliberate de britanici.
8: Ostend a fost eliberat de canadieni.
Armata Roșie a intrat în Bulgaria.
9: De Gaulle a format un nou guvern provizoriu în Franța.
Bulgaria a încetat războiul antisovietic, după care a declarat război Germaniei.
10: Luxemburg a fost eliberat de americani.
11: Primele trupe Aliate au intrat în Germania.
17: A fost declanșată Operațiunea Market Garden – încercarea de cucerirea a podului
de la Arnhem a fost un eșec.
19: Nancy a fost eliberat de armata americană.
Finlanda a semnat un armistițiu cu URSS.
25: Aliații s-au retras din Arnhem după eșecul Operațiunii Market Garden.
Peste 6.000 de parașutiști au fost luați prizonieri.
30: Garnizoana germană din Calais s-a predat canadienilor.
=== Octombrie ===
1: Armata Roșie a intrat în Iugoslavia.
2: Germanii au reușit într-un târziu să înfrângă Insurecția din Varșovia.
4: Germanii au fost obligați să se retragă din Grecia, iar Aliații au intrat în
Grecia.
5: Trupele canadiene au intrat în Olanda.
6: Trupele sovietice și cehoslovace au intrat în Slovacia de nord-est.
6: A început Bătălia de la Debrețin.
14: Aliații au eliberat Atena.
20: Aliații au debarcat în Filipine.
Partizanii iugoslavi sub conducerea lui Josip Broz Tito și Armata Roșie au eliberat
Belgradul.
21: Orașul german Aachen a fost ocupat de americani.
23: A început Bătălia din Golful Leyte – cea mai mare bătălie navală din istorie.
25: Armata Roșie a intrat în Norvegia.
Armata română în cooperare cu cea sovietică au eliberat Careiul și Satu Mare,
ultimele teritorii românești ocupate de maghiari după Dictatul de la Viena.
29: Bătălia de la Debrețin s-a încheiat – germanii și ungurii au încercuit forțele
sovietice.
=== Noiembrie ===
2: Canadienii au eliberat Belgia, orașul Zeebrugge fiind ultima localitate curățată
de ocupanți.
4: Restul trupelor germane din Grecia s-a predat.
24: Strasbourgul a fost eliberat de trupele franceze.
29: Albania a fost eliberată de Aliați.
=== Decembrie ===
15: A început Ofensiva din Ardeni – germanii au încercat să străpungă liniile
Aliaților atacând prin Ardeni.
29: Trupele sovietice și române ae declanșat Bătălia de la Budapesta împotriva
germanilor și a aliaților lor maghiari.
== 1945 ==
=== Ianuarie ===
14-27: Operațiunea Blackcock – britanicii au curățat așa-numitul Triunghi Roer de
trupele germane.
Sovieticii au cucerit Budapesta.
17: Armata Roșie eliberează Varșovia și instaurează un guvern favorabil
comuniștilor.
25: Marina SUA au bombardat Iwo Jima, pregătind astfel invazia.
27: Bătălia de pe Bulge s-a încheiat cu înfrângerea germanilor.
Lagărul de concentrare de la Auschwitz a fost eliberat de sovietici.
30: Nava de pasageri Wilhelm Gustloff a fost scufundă în apele Prusiei Răsăritene.
31: Armata Roșie a traversat râul Oder, apropiindu-se la mai puțin de 80 de km de
Berlin.
=== Februarie ===
2: Ecuadorul a declarat război Germaniei.
4: A început Conferința de la Ialta.
8: Paraguaiul a declarat război Germaniei.
12: Peru a declarat război Germaniei.
13: Bătălia de la Budapesta s-a încheiat cu victoria sovieticilor.
13/14: Dresda a fost distrusă de bombardamentul aerian Aliat.
14: Uruguaiul a declarat război Germaniei.
14: Bombardarea Pragăi – o greșeală în timpul atacului aerian împotriva Dresdei.
19: Infanteria marină americană a debarcat pe Iwo Jima
23: Forțele americane au înălțat steagul american pe Muntele Suribachi din Iwo
Jima.
25: Turcia a declarat război Germaniei.
28: Americanii au cucerit capitala Filipinelor, Manila.
=== Martie ===
6: Germanii au lansat Ofensiva de la Lacul Balaton.
9: Japonezii au răsturnat guvernul colonial francez al Regimului de la Vichy, care
guverna Vietnamul și au proclamat Imperiul Việt Namului, stat marionetă avândul în
frunte pe împăratul Bảo Đại.
Premierul Trần Trọng Kim a format primul guvern al Vietnamului „independent”.
16: Germanii au fost înfrânți de sovietici în Ofensiva de la Lacul Lake.
20: Generalul Gotthard Heinrici l-a înlocuit pe Heinrich Himmler la comanda
Grupului de Armate Vistula, aflat pe direcția de atac a Armatei Roșii spre Berlin.
20: Mandalay a fost eliberat de Divizia a 19-a de infanterie indiană.
22-23: Americanii au traversat râul Rin.
28: Argentina a declarat război Germaniei.
29: Armata Roșie a intrat in Austria.
30: Trupele sovietice au eliberat Danzigul.
=== Aprilie ===

1: Americanii au invadat Okinawa.

2: Sovieticii au lansat Ofensiva Viena.
4: Lagăul de exterminare Ohrdruf a fost eliberat de Aliați.
4: A izbucnit răscoala georgiană de pe insula Texel.
9: Bătălia de la Königsberg s-a încheiat cu victoria sovietică.
10: Lagărul de concentrare de Buchenwald a fost eliberat de Aliați.
12: Președintele Franklin Delano Roosevelt a murit pe neașteptate.
Harry Truman a devenit președintele Statelor Unite.
13: Ofensiva Vienna s-a încheiat cu victoria sovietică.
15: Lagărul de concentrare Bergen-Belsen a fost eliberat.
Arnhem a fost eliberat de Aliați.
16: Au fost declanșate luptele de la Înălțimile Seelow și cea de pe Oder-Neisse.
16: Vaporul Goya a fost scufundat în Golful Danzig.
19: Bătălia de la Înălțimile Seelow și Bătălia de pe Oder-Neisse s-au încheiat cu
victoria sovieticilor.
21: Forțele sovietice au declanșat Bătălia Berlinului – Frontul I Bielorus
(Gheorghi Jukov), Frontul al II-lea Bielorus) (Constantin Constantinovici
Rokossovski) și Frontul I Ucrainean (Ivan Konev) au pornit luptele pentru cucerirea
capitalei germane.
21: Hitler a ordonat generalului SS Felix Steiner să atace Frontul I Bielorus și
să-l distrugă.
Unitățile germane de sub comanda generalului SS aveau efective mult prea mici
pentru a duce la îndeplinire o sarcină atât de dificilă.
22: Steiner nu atacat în acea zi și, cu aprobarea lui Gotthard Heinrici, s-a
retras.
22: Hitler a lansat o tiradă furioasă în fața lui Wilhelm Keitel, Hans Krebs,
Alfred Jodl, Wilhelm Burgdorf și Martin Bormann.
Hitler a încheiat jurând să rămână în Berlin, să ajute la apărarea capitalei și să
se împuște la sfârșitul luptelor.
22: Hitler a ordonat generalului Walther Wenck să atace spre Berlin pentru a sparge
încercuirea sovietică, să facă joncțiunea cu armata generalului Theodor Busse și să
despresureze capitala.
Atacul lui Wenck a fost un eșec total.
24: Fronturile I Bielorus și I Ucrainean au făcut joncțiunea închizând ultima
portiță de scăpare din Berlin.
25: Ziua Elba: a avut loc primul contact dintre trupele sovietice și americane pe
malurile râului Elba, lângă Torgau, în Germania.
26: Hitler l-a convocat la Berlin pe feldmareșalul Robert Ritter von Greim aflat în
München, pentru a prelua comanda Luftwaffe de la Hermann Goering.
În timp ce zbura spre capitală la bordul unui avion pilotat de Hanna Reitsch, von
Greim a fost rănit grav de antiaeriana sovietică.
28: Benito Mussolini a fost capturat în nordul Italiei.
Mussolini, amanta sa și unii dintre liderii fasciști care-l însoțeau au fost
executați de partizanii italieni, după care corpurile au fost expuse public,
spânzurate de picioare în fața unei benzinării din Milano.
29: Lagărul de concentrare Dachau a fost eliberat de americani.
Ultimele forțe italiene care luptau împotriva Aliaților au capitulat și a fost
proclamată încetarea focului.
29: Robert Ritter von Greim și Hanna Reitsch au fugit din Berlin la bordul unui
avion de antrenament Arado Ar 96.
30: Adolf Hitler și-a dictat ultimele dorințe și testamentul, după care s-a sinucis
împreună cu soția sa.
30: În conformitate cu ultimele dorințe ale lui Hitler, Joseph Goebbels a fost
numit Cancelar al Reichului, iar amiralul Karl Dönitz a fost numit Președinte al
Reichului.
30: Hồ Chí Minh s-a întâlnit cu un ofițer al Biroului de Servicii Strategice
(OSS), trimitând un mesaj pentru americani: "..
vitnamezii îi iubesc pe americani; ...
spune americanilor că vietnamezii nu vor lupta niciodată împotriva americanilor".
Hồ și Giáp au primit un ajutor american sporit în arme și instructori militari.
=== Mai ===
1: Joseph Goebbels l-a trimis pe generalul Hans Krebs să negocieze cu generalul
sovietic Vasili Ciuikov predarea Berlinului.
Ciuikov comanda Armata a 8-a de Gardă care acționa în centrul Berlinului.
Krebs nu era autorizat să accepte capitularea necondiționată.
Negocierile nu au dus la niciun rezultat.
1: Joseph Goebbels s-a sinucis împreună cu soția și copii.
Mai târziu și generalul Hans Krebs s-a sinucis.
2: Bătălia de la Berlin s-a încheiat când generalul Helmuth Weidling, comandantul
Zonei de apărare a Berlinului, a predat orașul generalului sovietic Vasili Ciuikov.
2: Trieste a fost cucerit de trupele neo-zeelandeze și partizanii iugoslavi.
3: Rangoon a fost eliberat de americani.
4: Bratislava, capitala Republicii Slovace, a fost ocolită deforțele sovietice
aflate în înaintare.
Membrii guvernului pronazist al lui Jozef Tiso au fugit în Austria.
5: Rezistența Cehă a declanșat Insurecția din Praga.
5: Sovieticii au declanșat Ofensiva Praga.
5: Lagărul de concentrare Mauthausen a fost eliberat.
5: Trupele germane din Olanda s-au predat în mod oficial Aliaților.
Prințul Bernhard al Olandei a acceptat în mod simbolic capitularea germanilor.
5: Danemarca a fost eliberată de trupele Aliate.
6: Soldați germani au deschis focul împotriva mulțimilor de olandezi care
sărbătoreau eliberarea țării în Amsterdam.
7: La Rheims, Franța, ca urmare a împuternicirii date de Președintele Reichului
Karl Dönitz, generalul Alfred Jodl a semnat armistițiul cu Aliații în numele
Germaniei.
8: Încetarea focului a intrat în vigoare la ora 0:09.
8: Miniștrii guvernului lui Jozef Tiso s-au predat generalului american Walton
Walker, în Kremsmünster, Austria.
8: În conformitate cu împuternicirea dată de Karl Dönitz, Wilhelm Keitel a semnat
la Berlin capitularea necondiționată în fată Aliaților.
8: În conformitate cu împuternicirea dată de Karl Dönitz, generalul Carl Hilpert a
semnat capitulare pentru trupele sale din Punga din Curlanda.
8: Insurecția din Praga a luat sfârșit – germanii au căpătat permisiunea să
părăsească capitala Cehoslovaciei.
8: Pentru a asigura dezarmarea japonezilor din Vietnam, țara a fost împărțită în
două: la nord de paralele 16o urmau să acționeze naționaliștii chinezi, iar la sud
de aceasta armata britanică.
Franța a cerut retrocedarea coloniilor ei din Indochina.
Việt Nam a redevenit colonie franceză după îndepărtarea trupelor japoneze de
ocupație.
9: Armata Roșie a intrat în Praga.
Garnizoana germană din Insulele Canalului a capitulat necondiționat.
11: Grupul de Armate Centru (german) a capitulat în Cehoslovacia.
20: S-a încheiat răscoala georgiană de pe insula Texel, ultimele ostilități de
pământ european.
23: Forțele britanice au luat prizonieri membrii guvernului din Flensburg, guvernul
german format de președinte Reichului Karl Dönitz, după ce Adolf Hitler și Joseph
Goebbels s-au sinucis.
=== Iulie ===
6: Norvegia a declarat război Japoniei.
16: În SUA a fost efectuat Testul Trinity, prima experiență cu arma nucleară.
17: A început Conferința de la Potsdam.
Aliații au hotărât viitorul Germaniei postbelice.
24: Truman l-a informat pe Stalin că Statele Unite aveau arma nucleară.
Stalin fusese deja informat de spioni despre această realizare.
=== August ===

6: Prima armă nucleară folosită vreodată în război, "Little Boy", a fost lansată
asupra Hiroshimei de bombardierul Enola Gay.
8: Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei și după numai câteva ore a început
invazia Manciuriei.
9: A doua bombă nucleară, "Fat Man", a fost lansată de bombardierul Bockscar asupra
orașului Nagasaki.
Trupele sovietice au intrat în Republica China și în Coreea.
15: Împăratul Hirohito a ținut un discurs la radio anunțând capitularea
necondiționată a Japoniei.
16: Împăratul Hirohito a emis un ordin pentru încetarea focului.
19: La o întâlnită a forțelor necomuniste din Hà Nội, Hồ Chí Minh și Việt Minh și-
au asumat rolul conducător în mișcarea de eliberare de sub dominația franceză.
30: Royal Navy a eliberat Hong Kongul.
=== Septembrie ===
2: Japonia a semnat actul capitulării la bordul vasului de război USS Missouri
ancorat în Golful Tokyo.
2: În Vietnam, naționaliștii chinezi au acceptat capitularea forțelor de ocupație
japoneze de la nord de paralela de 16o.
La sud de această paralelă, britanicii și indienii au acceptat capitularea forțelor
japoneze.
Liga pentru independență Việt Minh dominată de comuniști, cu ajutorul americanilor,
a cucerit puterea în nord.
Ho Și Min a înființat Guvernul Republicii Democrate Việt Nam cu sediul în Hà Nội și
a emis o Declarație de independență, care era inspirată în mare parte din
Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii.
Împăratul Bảo Đại a abdicat.
3: Forțele japoneze din Filipine și Singapore s-au predat americanilor, resppectiv
britanicilor.
5: Singapore a fost eliberat în mod oficial de forțele britanice și indiene.
16: Garnizoana japoneză din Hong Kong a capitulat în mod oficial.
22: Britanicii au eliberat 1.400 de parașutiști francezi, foști prizonieri de
război din lagăre din jurul Saigonului.
Împreună cu cei aproximativ 20.000 de civili francezi, parașutiștii s-au răsculat
ucigând vietnamezi suspectați a fi membri ai Viet Minh, sau civili vietnamezi fără
nicio vină.
Trupele japoneze au fost reînarmate pentru a ajuta la restaurarea ordinii.
Việt Minh a răspuns printr-o chemare la greva generală și prin organizarea
războiului de guerilă împotriva francezilor.
23: Trupele franceze s-au reîntors în Vietnam și au intrat în conflict cu forțele
comuniștilor vietnamezi și a naționaliștilor chinezi.
Francezii s-au bucurat de sprijinul britanic în acțiunile lor.
24: Generalul francez Jacque Philippe Leclerc a sosit în Saigon și a declarat, "Am
venit să ne revendicăm moștenirea".
A izbucnit războiul din Indochina (1946 – 1954).
=== Octombrie ===
1: În Vietnam, o înțelegere bilaterală franco-britanică a recunoscut administrația
franceză a zonei sudice a țării.
În Vietnamul de Nord, cei 180.000 de soldați naționaliști chineze s-au dedat la
jafuri.
Việt Minhul lui Hồ Chí Minh era prea prost echipat ca să facă față problemei.
Hồ Chí Minh s-a văzut nevoit să accepte un compromis al Aliaților pentru
reîntoarcerea temporară a 15.000 de soldați francezi, care să ajute la alungarea
chinezilor.
Trupele lui Chiang Kai-Shek au fugit în Taiwan, jefuind totul în timpul retragerii.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, foametea a ucis peste 3 milioane
de vietnamezi

== Vezi și ==
Cronologia evenimentelor care au precedat al Doilea Război Mondial
Cronologia Proiectului Manhattan
Cronologia Primului Război Mondial

== Legături externe ==
Cronologia celui de-al doilea război mondial
Documetele celui de-al doilea război mondial Arhivat în 8 iulie 2006, la Wayback
Machine.
1933 (MCMXXXIII) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început
într-o zi de duminică.
== Evenimente ==

=== Ianuarie ===

1 ianuarie: Uniunea Sovietică începe al doilea Plan cincinal cu scopul de a crește
mai mult decât dublu produsul intern brut, de la 43 miliarde ruble la 93 miliarde,
până la 31 decembrie 1937.
5 ianuarie: Începe construirea Podului Golden Gate în partea de vest a Statelor
Unite care leagă orașul San Francisco de Sausalito.
7 ianuarie: Dictatorul sovietic Iosif Stalin se adresează Comitetului Central al
Partidului Comunist Sovietic cu privire la rezultatele primului său plan cincinal,
raportând că producția industrială sovietică s-a triplat (creștere de 219%), în
timp ce în aceeași perioadă, "producția în Statele Unite ale Americii a scăzut la
56%, în Marea Britanie la 80%, în Germania la 55%, iar în Polonia la 54%", ca
dovadă că sistemul sovietic este fost superior capitalismului.
14 ianuarie: Demisia guvernului Iuliu Maniu după dezacordul cu Regele Carol al II-
lea și începutul guvernării Al Vaida–Voievod.
17 ianuarie: Congresul Statelor Unite votează favorabil pentru independența
Filipine, împotriva părerii președintelui american Herbert Hoover.
23 ianuarie: Vizita în România a Regelui Alexandru I al Iugoslaviei și a Reginei
Maria a Iugoslaviei (a doua fiică a Regelui Ferdinand I al României și Reginei
Maria a României).
28 ianuarie: Guvernul semnează „Acordul de la Geneva”, prin care se reeșalonează
unele datorii externe, dar guvernul se angajează la noi reduceri de salarii și
concedierea a 30% din muncitori și funcționari.
30 ianuarie: Adolf Hitler este numit în funcția de cancelar al Germaniei.
Începutul dictaturii hitleriste în Germania.
Desființarea Republicii de la Weimar.
=== Februarie ===
13 februarie: România: Începe aplicarea celei de-a treia „curbe de sacrificiu”
propusă de guvern la 17 ianuarie; reducerea salariilor și pensiilor cu 10-12,5%
ceea ce a determinat un val de proteste în toată țara.
15 februarie: La București, a început greva ceferiștilor de la Atelierele Grivița
(15-23 februarie).
16 februarie: La Geneva se semnează noul statut de reorganizare a Micii Înțelegeri
(România, Cehoslovacia, Iugoslavia).
=== Martie ===
4 martie: Franklin Delano Roosevelt (democrat) depune jurământul și devine cel de-
al 32-lea președinte al Statelor Unite.
În discursul de inaugurare, referindu-se la Marea criză economică, proclamă:
"Singurul lucru de care trebuie să ne temem, este frica în sine".
Este ultima dată când Ziua Inaugurării din Statele Unite are loc pe 4 martie.
5 martie: În alegerile din Germania, Național Socialiștii câștigă 43,9% din voturi.
10 martie: România: Se declanșează scandalul de corupție „Afacerea Skoda”.
În urma unei descinderi la sediul firmei s-au găsit documente care vizau sistemul
de apărare al țării, situația înarmării României ș.a.
23 martie: Reichstagul adoptă o lege prin care se acordă guvernului lui Adolf
Hitler împuterniciri speciale.
=== Aprilie ===
2 aprilie: Iuliu Maniu demisionează din funcția de președinte al PNȚ.
La 6 mai va fi ales Alexandru Vaida-Voievod.
4 aprilie: Dirijabilul american, Akron, se prăbușește în largul coastei din New
Jersey, omorând 73 de oameni.
Este cel mai grav accident aviatic din istorie și până în 1950.
5 aprilie: Curtea Internațională de Justiție de la Haga decide că Groenlanda
aparține de Danemarca și condamnă aterizările norvegiene din estul Groenlandei.
Norvegia susține decizia.
14 aprilie: A apărut Legea privind crearea Fundațiilor Culturale Regale ale
României.
20 aprilie: Adolf Hitler împlinește 44 de ani și pentru prima dată este celebrat cu
sărbătoare națională în întreaga Germanie, inclusiv parade și slujbe speciale în
onoarea sa.
26 aprilie: S-a înființat Gestapo (Geheime staatspolizei), poliția secretă a
Germaniei naziste.
=== Mai ===

10 mai: NSDAP organizează în mod demonstrativ arderea cărților autorilor care nu

corespund ideologiei naziste.
26 mai: Germania Nazistă adoptă o lege pentru sterilizarea eugenică.
=== Iunie ===
3 iunie: La Bonn, Prințul Wilhelm al Prusiei, fiul de 26 de ani al fostului Prinț
Moștenitor al Germaniei, se căsătorește cu o colegă studentă Dorothea von Salviati.
Bunicul său, Kaiser Wilhelm al II-lea, a decretat că el a pierdut drepturile sale
să domnească în caz de restaurare a monarhiei.
O mulțime de 10.000 de oameni a aplaudat tinerii căsătoriți la ieșirea din
biserică.
21 iunie: Toate partidele non-naziste sunt interzise în Germania.
=== Iulie ===
2 iulie: Regele Carol al II-lea a vizitat o fabrică de arme din apropierea Clujului
(Cugir), când un soldat, speriat de un strigăt al unui ofițer din apropiere, a
început să tragă cu noul model de mitralieră în direcția Regelui.
Gloanțele au trecut la două picioare de monarh, care a scăpat nevătămat.
4 iulie: Gandhi este condamnat la închisoare în India.
13 iulie: Din ordinul ministrului de interne Wilhelm Frick, salutul "Heil Hitler!"
devine obligatoriu pentru toți angajații guvernului german.
14 iulie: În Germania, toate partidele politice, cu excepția celui nazist, au fost
scoase în afara legii.
14 iulie: Legea pentru prevenirea bolilor ereditare (Gesetz zur Verhütung
erbkranken Nachwuchses) a fost decretată în Germania nazistă inițial fiind
obligatorie sterilizarea persoanelor cu retard mental ("feeblemindedness
ereditar"), tulburare bipolară, schizofrenie, epilepsie și a persoanele născute cu
handicap.
Între 1933 și 1945, 400.000 de germani au fost în imposibilitatea de a avea copii,
deoarece definiția de boli mintale a fost extinsă pentru a include persoanele fără
adăpost, prostituate, criminali mărunți și delincvenți minori.
Cifrele oficiale nu au inclus evreii cu handicap, țiganii și alte persoane non-
ariene, care nu au căzut sub jurisdicția "instanțelor de sănătate" și care au fost
omorâți în lagărele de concentrare.
17 iulie: Începe procesul ceferiștilor și petroliștilor arestați în februarie în
timpul grevelor.
30 iulie: Cupa Davis: Marea Britanie învinge Franța.
=== August ===
17 august: GIRD 09, prima rachetă sovietică propulsată de un motor cu un propulsor
lichid, a fost lansată cu succes pentru prima dată după două eșecuri.
Proiectată de Serghei Korolev și sponsorizată de către GRuppa Izucheniya
Reaktivnogo Dvizheniya (GIRD), racheta a atins o altitudine fie de 40 de metri, 400
de metri, sau "în jur de 1.600 de metri".
=== Septembrie ===
12 septembrie: Fizicianul Leó Szilárd, în timp ce aștepta la culoarea roșie a
semaforului la Russell Square în Bloomsbury, concepe ideea de reacție nucleară în
lanț.
=== Octombrie ===
4 octombrie: Germania părăsește Liga Națiunilor.
10 octombrie: Compania Procter&Gamble a lansat pe piață primul detergent de uz
casnic, Dreft, care conținea surfactanți sintetici.
11 noiembrie: Dust Bowl: În Dakota de Sud începe o furtună de praf foarte
puternică, (marele viscol negru), care poartă benzi de sol vegetal din terenurile
agricole deshidratate (este una dintr-o serie de furtuni de praf din acel an
dezastruos).
17 octombrie: Albert Einstein ajunge în Statele Unite unde se stabilește definitiv
ca refugiat din Germania Nazistă și ocupă o poziție la Institutul pentru Studii
Avansate, Princeton, New Jersey.
=== Noiembrie ===
14 noiembrie: Începutul guvernării Ion Gh.
16 noiembrie: Cascada Îngerului din Venezuela, cea mai înaltă cascadă din lume, a
fost descoperită de pilotul american, Jimmie Angel, care a fost prima persoană care
a zburat deasupra și a reperat-o din avion.
16 noiembrie: Statele Unite și Uniunea Sovietică stabilesc relații diplomatice
formale.
21 noiembrie: Ion Mihalache devine președinte al Partidului Național Țărănesc în
urma demisiei lui Alexandru Vaida-Voievod.
=== Decembrie ===
5 decembrie: Al 21-lea amendament la Constituția Statele Unite ale Americii trece;
este abrogată prohibiția.
6 decembrie: Primul ministru, I.
Duca, ține la radio un discurs ce va fi considerat testamentul său politic.
9 decembrie: Prin hotărârea Consiliului de Miniștri, guvernul național liberal
scoate în afara legii Garda de Fier.
29 decembrie: Primul ministru Ion Gheorghe Duca este chemat de Regele Carol al II-
lea la Sinaia să prezinte rezultatul alegerilor (din 20 decembrie).
Este împușcat de un grup de legionari în gara din Sinaia.
29 decembrie: Ginger Rogers și Fred Astaire apar în primul lor film.
30 decembrie: Regele Carol al II-lea îl numește pe Constantin Angelescu prim-
ministru al României.
30 decembrie: Un nou record mondial pentru cel mai lung zbor într-un avion a fost
stabilit de către două femei, Frances Marsalis și Helen Richey.
Zborul a început în 20 decembrie și după 236 de ore, cele două aviatoare au
aterizat la 10:46, ora locală în Miami.
=== Nedatate ===
ianuarie: Industriașul Nicolae Malaxa construiește Uzinele Malaxa (numite după
război, 23 August și Faur).
ianuarie: Începe restaurarea Bisericii Patriarhiei care va dura până în 1935.
ianuarie: Sub conducerea lui Petru Groza se înființează la Deva Frontul Plugarilor,
o organizație politică de stânga a țăranilor români.
noiembrie: Statele Unite recunosc guvernul sovietic, iar la 16 noiembrie cele două
state vor stabili relații diplomatice.
Primul lagăr de concentrare nazist din Germania.
Francesco Illy, inventator maghiar de origine română, fondează compania Illycaffè,
specializată în producția de cafea și automate de cafea.
Hitlerjugend.
Organizație înființată de Adolf Hitler pentru educarea și antrenarea băieților cu
vârste între 13-18 ani, în conformitate cu principiile naziste, sub comanda lui
Baldur von Schirach.
Se înființează Administrația Lucrărilor Publice (Public Works Administration) în
SUA.
A fost desființată în 1939.
== Arte, științe, literatură și filozofie ==
André Malraux publică Condiția umană.
Apare Cartea nunții, primul roman al lui George Călinescu.
Apare, la [Link] Națională, Maitreyi, roman care îl face celebru la 26 de ani
pe Mircea Eliade.
Camil Petrescu publică Patul lui Procust.
Lucian Blaga publică Cunoașterea luciferică.
Mircea Eliade devine doctor în filosofie, cu teza Istoria comparată a tehnicilor
yoga iar la Universitate ține curs despre Problema răului în filosofia indiană.
Pictorul Paul Klee, acuzat de bolșevism cultural părăsește Germania și se întoarce
la Berna, Elveția.
Revoluționarul rus Leon Troțki publică Revoluția rusă.
== Nașteri ==

=== Ianuarie ===

2 ianuarie: Ion Băieșu (n.
Ion Mihalache), scriitor român (d.
1992)
6 ianuarie: Mark Forest, bodybuilder și actor american (d.
2022)
17 ianuarie: Dalida (n.
Iolanda Cristina Gigliotti), cântăreață franceză de etnie egipteană (d.
1987)

=== Februarie ===

9 februarie: Amita Bhose, important eminescolog, prima traducătoare a lui Mihai
Eminescu în bengaleză (d.
1992)
10 februarie: Victor George Rebengiuc, actor român de film, teatru, radio,
televiziune și voce
12 februarie: Constantin Costa-Gavras (n.
Konstantinos Gavras), regizor, scriitor de etnie greacă
15 februarie: Iosif Sava (n.
Iosif Segal), muzicolog, realizator de emisiuni radio și TV de etnie evreiască (d.
1998)
18 februarie: Yoko Ono Lennon, artistă de origine japoneză, soția lui John Lennon
18 februarie: Sir Bobby Robson (Robert William Robson), fotbalist englez (atacant),
antrenor și selecționer al Naționalei de fotbal a Angliei (d.
2009)

=== Martie ===

5 martie: Walter Kasper, cardinal german
6 martie: Margareta Pogonat, actriță română de teatru și film (d.
2014)
6 martie: Dan Puican, actor și regizor român (d.
2021)
14 martie: Quincy Jones, muzician american (d.2024)
31 martie: Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder (d.
1983)

=== Aprilie ===

2 aprilie: György Konrád, eseist, filosof, romancier maghiar, laureat al Premiului
Herder (d.
2019)
5 aprilie: Romulus Vulpescu, autor român (d.
2012)
8 aprilie: Florin Constantiniu, istoric român (d.
2012)
9 aprilie: Jean Paul Charles Belmondo, actor francez de film (d.
2021)
12 aprilie: Montserrat Caballé, soprană spaniolă (d.
2018)
26 aprilie: Arno Allan Penzias, fizician de etnie germană, laureat al Premiului
Nobel (1978) (d.2024)

=== Mai ===

3 mai: James Brown, cântăreț și compozitor american (d.
2006)
3 mai: George Constantin, actor român film, radio, teatru și TV (d.
1994)
17 mai: Thérèse Steinmetz, actriță, cântăreață și pictoriță neerlandeză
25 mai: Eugen Simion, critic literar român (d.2022)

=== Iunie ===

1 iunie: Jürgen Henningsen, pedagog și profesor universitar (d.
1983)
16 iunie: Gheorghe Volcovinschi, cercetător și inventator român (d.2019)

=== Iulie ===

12 iulie: Alexandru Ivasiuc, prozator român (d.
1977)
16 iulie: Gheorghe Cozorici, actor român de film și teatru (d.
1993)
20 iulie: Ciprian Foiaș, matematician american de etnie română (d.
2020)

=== August ===

10 august: Constantin Pițigoi, violonist român de etnie romă (d.
2010)
14 august: Bryce Courtenay, scriitor australian (d.
2012)
18 august: Just Fontaine, fotbalist francez, cel mai bun marcator al Campionatului
Mondial de Fotbal (1958) (d.2023)
18 august: Roman Polanski (Rajmund Roman Thierry Polański), regizor de film francez
de etnie poloneză
21 august: Kadriye Nurmambet, cântăreață de muzică populară turcească și tătărească
(d.
2023)
25 august: Rune Urban Gustafsson, chitarist suedez (d.
2012)

=== Septembrie ===

10 septembrie: Karl Lagerfeld, designer, fotograf și costumier german (d.
2019)
27 septembrie: Lina Medina (Lina Marcela Medina de Jurado), cea mai precoce mamă
din lume, peruană

=== Octombrie ===

20 octombrie: Ion Dichiseanu, actor român de teatru și film (d.
2021)
21 octombrie: Francisco Gento, jucător și antrenor spaniol de fotbal (d.
2022)
24 octombrie: Andrei Andrieș, fizician din R.
Moldova, membru de onoare al Academiei Române (d.
2012)
24 octombrie: Draga Olteanu Matei, actriță română de film, teatru și TV (d.
2020)
29 octombrie: John Andrews, arhitect australiano-canadian (d.
2022)

=== Noiembrie ===

3 noiembrie: Amartya Sen, economist indian, laureat al Premiului Nobel (1998)
9 noiembrie: Lucian Pintilie, regizor român de film (d.
2018)
11 noiembrie: Ștefan Constantin Bănică, actor român de teatru și film (d.
1995)
19 noiembrie: Larry King (n.
Lawrence Harvey Zeiger), moderator american (d.
2021)
21 noiembrie: Anghel Dumbrăveanu, poet, prozator și traducător român (d.
2013)

=== Decembrie ===

3 decembrie: Paul J.
Crutzen, chimist neerlandez, laureat al Premiului Nobel (1995), (d.
2021)
23 decembrie: Akihito, al 125-lea împărat al Japoniei (1989-2019)

== Decese ==
8 ianuarie: Prințul Alfons al Bavariei (n.
Alfons Maria Franz von Assisi Klemens Max Emanuel), 70 ani (n.
1862)
16 ianuarie: Pierre Esquié, arhitect francez (n.
1853)
31 ianuarie: John Galsworthy, 65 ani, scriitor englez, laureat al Premiului Nobel
(1932), (n.
1867)
5 februarie: Anibal Theohari, 59 ani, medic internist și balneolog român (n.
1873)
26 februarie: Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei, 66 ani (n.
1866)
26 februarie: Prințesa Thyra a Danemarcei, 79 ani, Prințesă Moștenitoare de Hanovra
(n.
1853)

14 martie: Balto, câine de tracțiune rasa Husky Siberian (n.

1919)
18 martie: Luigi Amedeo, Duce de Abruzzi, 60 ani, prinț, alpinist italian,
explorator artic și amiral în marina italiană (n.
1873)
27 martie: Prințesa Matilda a Saxoniei, 70 ani, fiica regelui George de Saxonia (n.
1863)
7 aprilie: Arhiducele Karl Stephen de Austria (n.
Karl Stephan Eugen Viktor Felix Maria), 72 ani (n.
1860)
17 aprilie: Harriet Brooks, 58 ani, fiziciană canadiană (n.
1876)
22 aprilie: Henry Royce (n.
Frederick Henry Royce), 70 ani, inginer si designer de automobile (Rolls-Royce
Limited), (n.
1863)
25 aprilie: Mina Minovici, 75 ani, medic legist și farmacist român (n.
1858)
30 aprilie: Anna de-Noailles (n.
Bibesco Bassaraba de Brancovan), 56 ani, scriitoare română de limba franceză (n.
1876)
6 mai: Li Ching-Yuen, erborizator chinez (n.1677)
10 mai: Maria Theresia, Prințesă de Toscana, 70 ani (n.
1862)
12 mai: Jean Bart (n.
Botez), 56 ani, autor român (n.
1874)
22 mai: Ștefan Dimitrescu, 47 ani, pictor român (n.
1886)
9 iulie: Mihail C.
Șuțu, 92 ani, istoric și numismat român, membru titular al Academiei Române (n.
1841)
14 iulie: Raymond Roussel, scriitor, dramaturg și poet francez (n.
1877)
20 iulie: Prințesa Elisabeth de Anhalt, 75 ani, Mare Ducesă de Mecklenburg-Strelitz
(n.
1857)
28 iulie: Zoltán Adorjáni, 52 ani, scriitor, poet maghiar din Transilvania (n.
1880)
12 august: Alexandru Philippide, 74 ani, lingvist și filolog român (n.
1859)
21 septembrie: Kenji Miyazawa, 37 ani, poet japonez și autor de literatură pentru
copii (n.
1896)
25 septembrie: Paul Ehrenfest, 53 ani, fizician și matematician austriac (n.
1880)
4 decembrie: Stefan George (Stefan Anton George), 65 ani, poet german (n.
1868)
21 decembrie: Knud Rasmussen (Knud Johan Victor Rasmussen), 54 ani, explorator
danez (n.
1879)
24 decembrie: Aribert de Anhalt (Aribert Joseph Alexander von Anhalt), 67 ani,
regent de Anhalt (n.
1866)
29 decembrie: Ion Gheorghe Duca, 54 ani, politician român, prim-ministru al
României (1933), (n.
1879)

== Premii Nobel ==

Fizică: Erwin Schrödinger (Austria), Paul Adrien Maurice Dirac (Regatul Unit)
Chimie: O treime din premiul in bani a fost alocat Fondului Principal, iar
celelalte două treimi au fost alocate Fondului Special aferent acestei categorii
Medicină: Thomas Hunt Morgan (SUA)
Literatură: Ivan Bunin (URSS)
Pace: Sir Norman Angell (Regatul Unit)

== Vezi și ==
Listă de conducători de stat din 1933

== Note ==

== Legături externe ==
Materiale media legate de 1933 la Wikimedia Commons
1909 (MCMIX) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o
zi de vineri.
== Evenimente ==
=== Ianuarie ===
9 ianuarie: Expediția britanică spre Polul Sud (Expediția Nimrod), condusă de
Ernest Shackleton, a ajuns mai la sud de orice expediție anterioară, la 88°23' S,
la 180 km de Polul Sud.
Shackleton și-a dat seama că nu avea suficiente provizii pentru a ajunge la Pol, a
plantat steagul britanic, iar echipajul a făcut drumul înapoi la bordul navei
Nimrod.
11 ianuarie: Congresul Partidului Național Liberal îl alege pe Ionel I.C.
Brătianu președinte.
12 ianuarie: Profesorul Hermann Minkowski, un geniu în matematică și coleg cu
Albert Einstein și David Hilbert, a murit la vârsta de 44 de ani de o infecție la
apendicită.
Cu mai puțin de patru luni mai devreme, el a prezentat cadrul matematic prin care a
putut fi explicată teroria lui Einstein, ceea ce astăzi este cunoscut drept
"spațiu-timp Minkowski".
16 ianuarie: Edgeworth David, Douglas Mawson și Alistair Mackay devin primele
persoane care ating polul sud magnetic al Pământului.
28 ianuarie: Trupele americane părăsesc Cuba.
=== Februarie ===
4 februarie: La Teatrul Național din București are loc premiera piesei Apus de
soare, de Barbu Ștefănescu Delavrancea.
17 februarie: Geronimo care a condus apașii timp de 20 de ani în războaie împotriva
invadatorilor albi din sud-vestul Statelor Unite, a murit de pneumonie la Fort
Sill, Oklahoma.
Cu șase zile înainte, omul născut drept Goyaałé s-a dus la Lawton, s-a îmbătat, a
căzut de pe cal într-un pârâu și a fost găsit câteva ore mai târziu.
=== Martie ===
4 martie: Republicanul William Howard Taft, devine cel de-al 27-lea președinte al
Statelor Unite ale Americii.
16 martie: S-a anunțat crearea în cadrul Departamentului de Justiție a Statelor
Unite a unui Birou de Investigații.
În 1934, cuvântul "federal" a fost adăugat denumirii și s-a creat Biroul Federal de
Investigații (FBI).
19 martie: În Germania, Zeppelin I a urcat cu 26 de pasageri și a efectuat cel mai
lung zbor controlat din acele vremuri, timp de 90 de minute.
21 martie: Rămășițele lui Báb (Muhammad Shirazi, 1819–1850), una dintre figurile
centrale ale Credinței Bahá'í, au fost îngropate la Haifa de `Abdu'l-Bahá, cel care
a recuperat rămășițele din Persia.
31 martie: Serbia acceptă controlul austriac asupra Bosniei și Herțegovinei.
=== Aprilie ===
6 aprilie: Exploratorul american, Robert Peary, este primul om care atinge Polul
Nord împreună cu asistentul lui și cu patru eschimoși.
6 aprilie: Sosește în vizită, la București, Prințul Wilhelm Frederic, moștenitorul
tronului Germaniei, însoțit de o suită numeroasă pentru a-l felicita pe Regele
Carol I din partea kaiserului Wilhelm al II-lea la împlinirea vârstei de 70 de ani.
Carol I primește însemnele gradului de general feldmareșal al armatei germane, cel
mai înalt grad militar german, pe care nu-l avea în afara granițelor Germaniei
decât împăratul Franz-Joseph al Austro-Ungariei.
Pentru aceeași aniversare a venit, fără a i se face o primire oficială, și nepotul
Regelui, fratele mai mic al Prințului Ferdinand, Karl Anton Frederic de
Hohenzollern.
8 aprilie: Regele Carol I al României, adresează o scrisoare prințului Ferdinand de
Saxa Coburg, prin care recunoaște independența și proclamarea Regatului Bulgariei.
11 aprilie: Fondarea orașului Tel-Aviv, primul oraș evreiesc al Palestinei.
18 aprilie: Ioana d'Arc a fost beatificată de Papa Pius al X-lea la 478 de ani de
la moartea ei, printr-o ceremonie în Piața Sf.
Petru și în prezența a 30.000 de pelerini.
27 aprilie: Sultanul otoman, Abdul-Hamid al II-lea, este înlăturat de la tron și
succedat de fratele său, Hamid Pașa.
=== Mai ===
7 mai: Albert Einstein a fost invitat de către Universitatea din Zürich pentru a
accepta crearea departamentului de Fizică Teoretică.
El a acceptat, renunțând la slujba de la oficiul de brevete din Berna.
13 mai: Primul Tur al Italiei începe la Milano cu 127 de rutieri la start.
La 30 mai, Luigi Ganna a devenit primul din cei 49 de cicliști care au rămas în
cursă, care a revenit la Milano și a câștigat.
30 mai: Pentru prima dată, un dirijabil rămâne în zbor mai mult de 24 de ore.
Zeppelin II cu zece oameni la bord a zburat 640 de km din Friedrichshafen la
Bitterfeld.
=== Iulie ===
10 iulie: Vizita în România a Arhiducelui Franz Ferdinand, prințul moștenitor al
tronului Austro-Ungariei, împreună cu soția sa, Sofia Chotek, ducesă de Hohenberg.
Delegația a fost întâmpinată de Regele Carol I și de Regina Elisabeta la Sinaia.
25 iulie: Prima traversare a Canalului Mânecii cu avionul, efectuată de Louis
Blériot.
=== August ===
22 august: A avut loc primul miting aviatic internațional, organizat la Reims,
Franța.
Glenn Curtiss câștigă mitingul și un premiu de 5.000 dolari.
=== Septembrie ===
1 septembrie: Frederick Cook anunță că el este cel care a ajuns primul la Polul
Nord, la 21 aprilie 1908.
6 septembrie: Robert Peary anunță că el este cel care a ajuns primul la Polul Nord,
la 6 aprilie 1909.
7 septembrie: Eugene Lefebvre devine primul pilot și a doua persoană care moare
într-un accident aviatic.
=== Octombrie ===
2 octombrie: La Berlin, Orville Wright devine prima persoană care zboară la o
altitudine de 500 de metri.
În aceeași zi, Prințul Moștenitor al Germaniei devine prima personalitate regală
care zboară cu avionul ca pasager al lui Orville într-un zbor de 10 minute.
9 octombrie: William James Sidis din Brooklyn, Massachusetts, Statele Unite, devine
cel mai tânăr student al Universității Harvard.
Este fiul, în vârstă de 11 ani, a doi fizicieni ruși, care începe studiile în
matematică.
18 octombrie: Hugues d'Eywo filmează, la București, demonstrațiile aviatorului
francez Louis Blériot.
Este cea mai veche actualitate pe peliculă cu subiect românesc, din care s-au
păstrat câteva fragmente.
=== Noiembrie ===
26 noiembrie: La Teatrul Național din București are loc premiera piesei Viforul de
Barbu Ștefănescu-Delavrancea.
=== Decembrie ===
6 decembrie: Este consacrată Biserica Sfântul Vasile din București, prima biserică
greco-catolică din capitala României.
8 decembrie: Asupra prim-ministrului Ionel Brătianu s-a produs o încercare de
asasinat, fiind rănit cu 2 gloanțe de pistol.
Atentatorul va fi condamnat la 20 de ani muncă silnică.
15 decembrie: Robert E.
Peary este acreditat de Societatea Națională de Geografie că a descoperit Polul
Nord, la mai mult de trei luni după ce atât Peary cât și Frederick Cook au pretins
că au ajuns acolo.
17 decembrie: Este adoptată de către Camera Deputaților, "Legea privind sindicatele
funcționarilor statului", care interzicea dreptul de asociere și de grevă a tuturor
salariaților statului, a județelor și comunelor.
17 decembrie: Leopold al II-lea al Belgiei moare și este succedat de nepotul său,
Albert I al Belgiei.
27 decembrie: D.A.
Sturdza, pe motive de boală, se retrage din partid și de la șefia PNL-ului; I.I.C.
Brătianu este numit în funcția de prim-ministru.
=== Nedatate ===
BP PLC.
Corporație petrochimică britanică.
În 1998 a fuzionat cu Amoco, formând BP-Amoco.
Constantin Rădulescu-Motru publică Naționalismul cum se înțelege.
Cum trebuie să se înțeleagă.
Garabet Ibrăileanu publică Spiritul critic în cultura românească și Scriitori și
curente.
Henri Matisse pictează Dans II.
Jerome publică The Philosopher's Joke și They and I.
Liviu Rebreanu publică nuvela Răfuiala în revista Luceafărul.
Octavian Goga publică al doilea volum de versuri, Ne cheamă pământul.
Ștefan Luchian pictează Lunca de la Poduri.
== Nașteri ==

=== Ianuarie ===

5 ianuarie: Principesa Ileana a României (Maica Alexandra), arhiducesă de Austria
și stareță ortodoxă (d.
1991)
31 ianuarie: Miron Grindea, jurnalist român (d.
1995)

=== Februarie ===

9 februarie: Carmen Miranda, cântăreață și actriță născută în Portugalia (d.
1955)

=== Martie ===

7 martie: Léo Malet, autor francez (d.
1996)
8 martie: László Rajk, politician maghiar (d.
1949)
18 martie: Barbu Brezianu, poet, publicist și critic și istoric de artă, român (d.
2008)
24 martie: Richard Wurmbrand, pastor lutheran (d.
2001)
28 martie: Nelson Algren, scriitor american (d.
1981)

=== Aprilie ===

22 aprilie: Rita Levi-Montalcini, om de știință italian, laureată a Premiului Nobel
pentru Medicină (d.
2012)

=== Mai ===

26 mai: Lucia Ripamonti, călugăriță italiană, proclamată fericită în mai 2019 (d.
1954)

=== Iunie ===

6 iunie: Isaiah Berlin (n.
Jesaja Berlins), filosof englez de etnie evreiască (d.
1997)
15 iunie: Virgil Teodorescu, poet, prozator și eseist român (d.
1987)
18 iunie: Lena Constante, artistă plastică, folcloristă și disidentă română (d.
2005)
20 iunie: Errol Flynn (Errol Leslie Flynn), actor australian de film (d.
1959)
22 iunie: Infanta Beatriz a Spaniei, fiica regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei
(d.
2002)
23 iunie: Ovidiu Papadima, folclorist și istoric român (d.
1996)
30 iunie: Paul Constantinescu, compozitor român de etnie evreiască (d.
1963)

=== Iulie ===

12 iulie: Constantin Noica, eseist și filosof român (d.
1987)
22 iulie: Mihai Popescu, actor român de film și teatru (d.
1953)

=== August ===

28 august: István Asztalos, scriitor maghiar din Transilvania (d.
1960)

=== Septembrie ===

4 septembrie: Ciro Alegría (Ciro Alegría Bazán), scriitor peruvian (d.
1967)
8 septembrie: Max L.
Blecher (M.
Blecher), scriitor român de etnie evreiască (d.
1938)
21 septembrie: Kwame Nkrumah (n.
Francis Nwia Nkrumah), politician ghanez, lider de stat (1952-1966), (d.
1972)

=== Octombrie ===

28 octombrie: Francis Bacon, pictor britanic de etnie irlandeză (d.
1992)

=== Noiembrie ===

26 noiembrie: Eugen Ionescu, dramaturg român (d.
1994)

=== Decembrie ===

6 decembrie: Ilie Lăcătușu, preot ortodox român, canonizat ca sfânt (d.
1983)

=== Nedatate ===

Nicolae Massim, regizor român (d.
1981)
== Decese ==
12 ianuarie: Hermann Minkowski, 44 ani, matematician german (n.
1864)
24 ianuarie: Petre S.
Aurelian, 76 ani, economist român, agronom, prim-ministru (1896-1897), (n.
1833)
1 martie: Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii (n.
Maria Theresia Magdalena), 42 ani (n.
1867)
20 martie: Alexandru Mocioni (n.
Alexandru Mocsonyi), 67 ani, om politic român (n.
1841)
24 martie: John Millington Synge, 37 ani, dramaturg irlandez (n.
1871)
2 aprilie: Elena Cuza (n.
Elena Rosetti), 83 ani, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza (n.
1825)
18 mai: Isaac Albéniz (n.
Isaac Manuel Francisco Albéniz y Pascual), 48 ani, compozitor și pianist spaniol
(n.
1860)
19 iunie: Lajos Abafi (n.
Ludwig Aigner), 69 ani, scriitor, editor, istoric literar, entomolog și francmason
maghiar de etnie germană (n.
1840)
26 octombrie: Prințul Ito Hirobumi, 68 ani, primul prim-ministru al Japoniei (1885-
1888, 1892-1896, 1898, 1900-1901), (n.
1841)
13 decembrie: Innokenti Annenski, 54 ani, scriitor rus (n.
1855)
15 decembrie: Francisco Tárrega (n.
Francisco Tárrega y Eixea), 57 ani, compozitor și chitarist spaniol (n.
1852)
17 decembrie: Leopold al II-lea al Belgiei (n.
Leopold Lodewijk Filips Maria Victor), 74 ani (n.
1835)

== Premii Nobel ==

Fizică: Guglielmo Marconi (Italia), Ferdinand Braun (Germania)

Chimie: Wilhelm Ostwald (Germania)
Medicină: Theodor Kocher (Elveția)
Literatură: Selma Lagerlöf (Suedia)
Pace: Auguste Beernaert (Belgia), Paul Henri d'Estournelles de Constant (Franța)

== Vezi și ==
Listă de conducători de stat din 1909

== Note ==

== Legături externe ==
Materiale media legate de 1909 la Wikimedia Commons
Mikoian-Gurevici MiG-23 este un avion de vânătoare cu geometrie variabilă.
Inițial a fost construit de către biroul Mikoian și Gurevici, s-a produs în serie
mare, și actualmente se mai poate găsi în uz la diferiții cumpărători ai acestui
avion.
== Dezvoltarea ==
Predecesorul avionului MiG-23 a fost MiG-21, un aparat rapid și agil, dar limitat
în posibilitățile tactice de către radarul primitiv pe care îl avea în dotare, raza
scurtă de acțiune și încărcătura armelor limitată (restricționată la anumite
avioane la o pereche de rachete aer-aer cu rază scurtă de acțiune).
== Specificații (MiG-23MLD Flogger-L) ==
Caracteristici generale:

Echipaj: Unu
Lungime: 16.70 m
Anvergură: 13.97 m
Înălțime: 4.82 m
Suprafața aripilor: 37.35 m² desfăcut, 34.16 m² adunat
Greutatea gol: 9,595 kg
Performanțe:

Viteză maximă: Mach 2.35, 2,500 km/h la altitudine; Mach 1.14, 1,350 km/h la
nivelul mări (1,553 mph / 840 mph)
Plafon: 18,500 m
Viteză ascensională: 240 m/s
Încărcarea aripii: 575 kg/m²
În concordanță cu manualul MiG-23ML, avionul are rata de întoarcere de 14.1 gr/sec
și una maximă de 16.7 gr/sec.
Avionul MiG-23ML accelerează de la 600 km/h la 900 km/h în doar 12 secunde la
altitudinea de 1000 de metri, iar la altitudinea de 10–12 km va accelera de la 1
Mach la 2 Mach în 160 de secunde.
Cessna 172 Skyhawk este un avion american cu un singur motor, cu aripă fixă și
înaltă, de patru locuri, produs de Cessna Aircraft Company.
Airbus A300 este o aeronavă comercială produsă de Airbus între 1971 și 2007.
A fost primul avion de linie bimotor cu fuzelaj larg (culoar dublu) din lume.
În septembrie 1967, producătorii de avioane din Regatul Unit, Franța și Germania de
Vest au semnat un memorandum inițial de înțelegere pentru a colabora în dezvoltarea
un avion inovator mare de linie.
Germania de Vest și Franța au ajuns la un acord ferm la 29 mai 1969, după ce
britanicii s-au retras din proiect la 10 aprilie 1969.
Producătorul aerospațial de colaborare paneuropean Airbus Industrie a fost creat
oficial la 18 decembrie 1970 pentru a dezvolta și produce aeronava.
Prototipul A300 a zburat pentru prima dată pe 28 octombrie 1972.
Primul avion de linie bimotor cu fuzelaj larg, A300 găzduiește în mod obișnuit 247
de pasageri în două clase pe autonomie de 5.375 până la 7.500 km.
Variantele inițiale sunt propulsate de turboventilatoare General Electric CF6-50
sau Pratt & Whitney JT9D.
A300 este baza pentru modelul mai mic A310 (zburat pentru prima dată în 1982) și a
fost adaptat într-o versiune cargo.
Secțiunea transversală a fost păstrată pentru modelele mai mari, cvadrimotorul A340
(1991) și bimotorul A330 (1992).
De asemenea, stă la baza transportatorului supradimensionat Beluga (1994).
Spre deosebire de majoritatea avioanelor Airbus, are o manșă în formă de „U”, și nu
folosește un sistem fly-by-wire.
Primul operator, Air France, a introdus aeronava în serviciu pe 23 mai 1974.
După o cerere inițial limitată, vânzările au luat amploare, începând trei decenii
de comenzi constante.
Are o capacitate asemănătoare cu Boeing 767-300, introdus în 1986, dar nu o
autonomie similară cu 767-300ER.
În anii 1990, A300 a devenit popular în rândul operatorilor de avioane de marfă.
Producția a încetat în iulie 2007 după 561 de livrări.
În septembrie 2023, există încă 197 de aeronave din familia A300 în serviciu
comercial.
== Istorie ==
Aeronava a adus câteva inovații - o aripă extrem de avansată, protecție împotriva
micro-golurilor de aer și fenomenului de shear, autopiloți avansați, și utilizarea
de materiale compozite.
În plus, modelele ulterioare au adus alte inovații, precum utilizarea
instrumentelor electronice de pilotaj, și necesitatea a doar doi piloți (a fost
primul avion de mare capacitate de acest tip), asigurând economii importante.
În plus, avionul a fost gândit să înlocuiască trimotoarele DC-10 și Lockheed L-
1011, asigurând economii încă și mai mari.
Cu toate acestea, în primii ani comenzile au fost puține, existând momente în care
avioane deja produse își așteptau cumpărătorii în curtea fabricii - liniile aeriene
fiind destul de neîncrezătoare la o companie nouă precum Airbus, și considerând
limitările date de existența a doar două motoare ca fiind prea mari (în anii '70,
avioanele bimotoare erau limitate la maximum 60 de minute zbor deasupra apei -
limita a fost extinsă până la 207 minute și apoi (în 2007) abandonată complet).
Cu toate acestea, o comandă din partea Eastern Air Lines în 1977, influențată de
economia avionului, a dus la o explozie a popularității aeronavei, în numai 4 ani
vânzându-se 300 de bucăți, mai ales companiilor din Asia, unde, datorită populației
mari, există cerință foarte mare de transport pe distanțe scurte.
Avionul a fost atât de popular, încât competitorul principal a lansat imediat un
model similar (Boeing 767), capabil însă și de zboruri lung-curier.
Astăzi avionul este folosit în continuare pentru pasageri, dar ultimele modele au
fost vândute operatorilor cargo (în special de pachete - masa mică și volumul mare
al acestora se pretează foarte bine acestui avion), precum FedEx și UPS.
Deși linia de producție a acestui model s-a închis, Airbus va continua producția de
piese de schimb până cel mai devreme în 2025 (sau mai târziu, în funcție de cerere)
și a încorporat multe din elementele acestui model în avioane mai recente (precum
Airbus A330 și Airbus A340).
== Modele ==
Au existat 10 modele ale avionului :

A300B1 - doar două avioane, un prototip și un model de teste, apoi vândut.

Propulsat de motoare GE CF6-50A, cu o capacitate de 259 de pasageri și o masă
maximă autorizată de 132 tone.
A300B2 - primul model de producție, propulsat de motoare GE CF6 sau Pratt and
Whitney JT92, cu o masă maximă între 137 și 142 t.
A300B4 - modelul principal produs, cu capacitate sporită de combustibil și o masă
maximă între 157 și 165 t.
A300B4-203FF, -220FF - primul avion de capacitate mare cu doar doi piloți.
A300B10 (Airbus A310 - vezi articolul principal despre acest model) - scurtat
pentru autonomie mai mare, cu aripi și coadă remodelate și capacitate crescută de
combustibil.
A300C4 - model convertibil (cargo și pasageri)
A300-600 - model de mărimea A300B2, dar folosind îmbunătățirile aduse de A310, cu
motoare mai puternice (PW4000 sau CF6-80)
A300-600ST (Super Transporter sau Beluga) - model pentru uz intern Airbus pentru
transportul de fuzelaje între cele două fabrici (din Germania și Franța), cu
fuzelajul înălțat pentru a putea încăpea un alt fuzelaj înăuntru.
Au înlocuit vechile Aerospacelines Guppy, în serviciu încă din 1972 (și care au
fost folosite și la construcția A300).
A300-600R - model cu autonomie mai mare, prin introducerea unui rezervor
suplimentar în coadă.
A300-600C - model convertibil (cargo și pasageri)

== Specificații tehnice ==

== Incidente ==
Avionul a fost implicat într-un număr de incidente - unele celebre.
Printre acestea se numără deturnarea avionului Air France 139 pe aeroportul din
Entebbe în 1976, cursa Iran Air 655, doborâtă de marina americană în 1988, cursa
587 a American Airlines, prăbușită deasupra New Yorkului în 2001, la două luni după
atentatele de la 11 septembrie din cauza unei probleme tehnice și a unei erori de
pilotaj, și cursa DHL Bagdad - Bahrain din 22 noiembrie 2003, lovită de insurgenți
cu o rachetă la decolarea de pe Aeroportul Bagdad, și care a aterizat cu succes,
deși a pierdut complet controlul asupra sistemelor hidraulice, fiind singurul avion
comercial care a realizat o astfel de performanță cu succes.
== Legături externe ==
Linia Airbus : Airbus A300 - Airbus A310 - Airbus A320 - Airbus A340 - Airbus A350
- Airbus A380
Concurenți : Boeing 767, Iliușin Il-86
Site oficial Arhivat în 30 mai 2005, la Wayback Machine.
Imagini cu avionul A300
Dassault Mirage 2000 este un avion de luptă multirol francez, monomotor, din
generația a patra, produs de Dassault Aviation.
A fost proiectat la sfârșitul anilor 1970 ca un avion ușor pentru Forțele Aeriene
Franceze (în franceză Armée de l'Air), fiind bazat pe modelul Mirage III.
Mirage 2000 a evoluat într-un avion multirol cu mai multe variante dezvoltate,
precum avionul de atac la sol Dassault Mirage 2000N/2000D sau modelul îmbunătățit
Mirage 2000-5.
Peste 600 de avioane au fost construite, avionul fiind exportat în opt țări.
== Utilizatori ==
Franța - 315
India - 49
Emiratele Arabe Unite - 68
Taiwan - 60
Grecia - 45
Egipt - 20
Qatar - 12
Peru - 12
Brazilia - 12

== Note ==

== Bibliografie ==

Spick, Mike, ed.

"Dassault Mirage 2000".
Great Book of Modern Warplanes.
Osceola, WI: MBI Publishing, 2000.
ISBN 0-7603-0893-4.
Clément Ader (n.
2 aprilie, 1841 — d.
5 martie, 1925) a fost un inginer francez, născut în Muret, Haute-Garonne, cunoscut
îndeosebi pentru lucrările sale de pionierat în aviație.
O aripă săgeată ( sau aripă în săgeată) este cazul când axul aripii, face un unghi
diferit de 90° cu axa de simetrie (axa fuzelajului) a unui avion sau planor.
Aripile săgeată au fost subiectul cercetării în Germania din 1935 până la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
De la introducerea avionului de vânătoare sovietic MiG-15 al celui american F-86
Sabre, care au demonstrat superioritatea acestei geometrii a aripii față de
avioanele cu aripă dreaptă ale avioanelor de vânătoare din Războiul din Coreea mai
lente, aripile săgeată au devenit aproape universale pe toate avioanele, mai puțin
pe avioanele de vânătoare cu reacție lente (cum ar fi de exemplu A-10 Thunderbolt
II).
== Săgeata aripii pozitivă ==

Aripi cu săgeată zero sau una pozitivă sunt cazurile cele mai des întâlnite la
aeronavele clasice.
În cazul în care bordul de atac și cel de fugă al aripilor sunt înclinate către
spate, avem săgeată pozitivă.
== Săgeată negativă ==

Încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au efectuat cercetări pe
avioane cu aripi în săgeată negativă.
Cu toate acestea, încărcăturile pe material erau prea mari pentru o utilizare
practică.
Abia recent există materiale compozite din fibră de sticlă sau carbon pentru aripi
cu săgeată negativă care rezistă la forțe de torsiune și forfecare mari.
Planorele cu această geometrie a aripilor sunt de regulă biplasuri.
Timp de decenii, încastrarea aripii, adică conexiunea celor două jumătăți de aripă
în interiorul fuselajului, a fost mutată spre înapoi, astfel încât al doilea scaun
să poată fi plasat în fața lonjeronului principal.
== Vezi și ==
Avion
Aripă delta
Avion de vânătoare
Boeing (AFI: [(/ˈboʊɪŋ/]) este un fabricant american de avioane civile și militare,
cu sediul în Chicago, SUA.
Boeing este al doilea cel mai mare furnizor de echipament aerospațial și tehnologic
al Pentagonului după Lockheed Martin.
Compania este prezentă în 70 de țări din întreaga lume.
Compania este organizată în două divizii principale:

Boeing Commercial Airplanes (BCS)

Boeing Integrated Defense Systems (BIDS)
În iunie 2008 în întreaga lume existau 12,000 de avioane comerciale făcute de
Boeing, ceea ce reprezintă aproximativ 75% din întreaga flotă de avioane comerciale
din lume.
== Avioane militare ==

=== Bombardiere ===

B-1 Lancer
B-2 Spirit
B-17 Flying Fortress
B-29 Superfortress
B-47 Stratojet
B-52 Stratofortress

=== Avioane cisternă ===

KC–135 Stratotanker
KC-97 Stratotanker

=== Avioane de transport strategic ===

C-17 Globemaster III

=== Avioane speciale ===

Boeing E-3 SENTRY AWACS
Boeing E-4B NAOC
Boeing E-6 MERCURY
Boeing E-8C JSTARS

=== Avioane de luptă ===

McDonnell Douglas F/A-18 Hornet
Boeing F/A-18E/F Super Hornet
Boeing EA-18G Growler
F-15 Eagle
F-15 Strike Eagle

== Avioane civile ==
Boeing 247
Boeing 367-80
Boeing 707
Boeing 717
Boeing 727
Boeing 737
Boeing 747
Boeing 757
Boeing 767
Boeing 777
Boeing 787

== Elicoptere ==

=== Elicoptere de atac ===

Boeing AH-64 Apache
Boeing RAH-66 Comanche

=== Elicoptere de transport ===

CH-47 Chinook
H-21 Shawnee
CH-46 Sea Knight

== Avioane supersonice de pasageri ==

Boeing 2707

== Avioane experimentale ==
Boeing X-36
Boeing X-32 JSF
Boeing X-45
Boeing XB-15
Boeing X-43
Boeing X-48

== Note ==

== Legături externe ==
[Link] - Sit web oficial
Aérospatiale-BAC Concorde este un avion de linie supersonic franco-britanic retras,
dezvoltat și produs în comun de Sud Aviation (ulterior Aérospatiale) și British
Aircraft Corporation (BAC).
Studiile au început în 1954, iar Franța și Regatul Unit au semnat un tratat de
stabilire a proiectului de dezvoltare la 29 noiembrie 1962, costul programului
fiind estimat la 70 de milioane de lire sterline (1,5 miliarde de lire sterline în
2024).
Construcția celor șase prototipuri a început în februarie 1965, iar primul zbor a
decolat de la Toulouse pe 2 martie 1969.
Piața era prevăzută pentru 350 de avioane, iar producătorii au primit până la 100
de comenzi opționale de la multe companii aeriene importante.
La 9 octombrie 1975, a primit certificatul de navigabilitate francez, iar cel de la
CAA din Regatul Unit la 5 decembrie.
Concorde este o aeronavă fără coadă, cu un fuzelaj îngust care permite patru
rânduri de scaune pentru 92 până la 128 de pasageri, o aripă delta ogivală și un
nas înclinat pentru vizibilitate la aterizare.
Este propulsat de patru turboreactoare Rolls-Royce/Snecma Olympus 593 cu rampe
variabile de admisie și reîncălzire pentru decolare și accelerare la viteză
supersonică.
Construit din aluminiu, a fost primul avion de linie care a avut comenzi de zbor
analogice fly-by-wire.
Avionul putea menține o viteză de supercroazieră de până la Mach 2,04 (2.170 km/h)
la o altitudine de 18,3 km.
Întârzierile și depășirile de costuri au crescut costul programului la 1,5-2,1
miliarde de lire sterline în 1976 (10,8-15,2 miliarde de lire sterline în 2024).
Concorde a intrat în serviciu pe 21 ianuarie a acelui an cu Air France de la Paris-
Roissy și British Airways de la Londra Heathrow.
Zborurile transatlantice au fost principala piață, către Washington Dulles din 24
mai și către New York JFK începând cu 17 octombrie 1977.
Air France și British Airways au rămas singurii clienți cu șapte aeronave fiecare,
pentru o producție totală de douăzeci.
Zborul supersonic a redus cu mai mult de jumătate timpul de călătorie, dar boom-
urile sonice deasupra solului l-au limitat doar la zborurile transoceanice.
Singurul său competitor a fost Tupolev Tu-144, care a transportat pasageri din
noiembrie 1977 până la un accident din mai 1978, în timp ce un potențial concurent,
Boeing 2707, a fost anulat în 1971 înainte ca orice prototip să fie construit.
La 25 iulie 2000, zborul 4590 al Air France s-a prăbușit la scurt timp după
decolare, toți cei 109 ocupanți ai aeronavei și patru persoane la sol au murit.
Acesta a fost singurul incident fatal care a implicat Concorde; serviciul comercial
a fost suspendat până în noiembrie 2001.
Avioanele Concorde au fost retrase în 2003, la 27 de ani după ce au început
operațiunile comerciale.
Majoritatea aeronavelor rămân expuse în Europa și America de Nord.
== Dezvoltarea ==

La sfârșitul anilor 1950, Regatul Unit, Franța, Statele Unite și Uniunea Sovietică
luau în considerare realizarea transportului aerian la viteze supersonice.
Atât Britanicii de la Bristol Aeroplane Company cât și francezii de la Sud Aviation
aveau în lucru proiecte, denumite Type 233 și Super-Caravelle, respectiv.
Ambele proiecte erau, în mare parte, sprijinite financiar de guvernele respective.
Proiectul britanic avea un design cu aripi subțiri, deltoide (datorat în mare parte
contribuției lui Dietrich Küchemann) pentru o aeronavă transatlantică, de circa 100
pasageri, în timp ce francezii intenționau să construiască o aeronavă cu autonomie
medie.
Ambele proiecte erau gata să intre în faza prototip la începutul anilor 1960, dar
costurile erau atât de mari încât guvernul britanic a pus condiția ca BAC să
găsească co-operare internațională.
Au fost făcute propuneri anumitor țări, dar doar Franța s-a arătat cu adevărat
interesată.
Proiectul de dezvoltare a fost negociat ca un tratat internațional între două țări
decât ca un contract comercial între 2 companii și cuprindea o clauză, cerută
inițial de Marea Britanie, ce prevedea penalități importante în cazul renunțării.
Tratatul a fost semnat pe 28 noiembrie 1962.
Între timp, ambele companii au fuzionat în altele noi; astfel proiectul Concorde a
fost semnat între British Aircraft Corp.
și Aerospatiale.
La început noul consorțiu intenționa să producă două versiuni ale avionului, unul
pentru distanțe mari și altul pentru distanțe scurte.
Însă, posibili clienți nu și-au manifestat interesul pentru versiunea pentru
distanțe scurte și s-a renunțat la ea.
Consorțiul a asigurat comenzi pentru peste 100 avioane cu rază lungă de acțiune de
la cele mai prestigioase companii aeriene ale momentului: Pan Am, BOAC și Air
France au fost primii clienți, cu câte șase bucăți fiecare.
Printre alte companii ce intenționau să comande se numărau Panair do Brasil,
Continental Airlines, Japan Airlines, Lufthansa, American Airlines, United
Airlines, Air Canada, Braniff, Singapore Airlines, Iran Air, Qantas, CAAC, Middle
East Airlines și TWA
Construcția celor două prototipuri a început în februarie 1965: 001, construit de
Aerospatiale la Toulouse, și 002, de către BAC la Filton, Bristol.
Concorde 001 a efectuat primul zbor de test din Toulouse pe 2 martie 1969 și a
atins viteza supersonică pe 1 octombrie.
Primul Concorde britanic a zburat din Filton baza aeriană Fairford pe 9 aprilie
1969, pilotat de André Turcat.
Pe măsură ce programul de zbor a evoluat, 001 a început un cursă demonstrativă la 4
septembrie 1971.
Concorde 002 i-a urmat la 2 iunie 1972 cu o cursă către Orientul Mijlociu și
Extrem.
Concorde 002 a efectuat primul zbor în Statele Unite în 1973, aterizând la Dallas
cu ocazia inaugurării aeroportului Fort Worth Regional Airport.
Aceste zboruri au condus la peste 70 de comenzi pentru acest aparat, dar un concurs
de împrejurări a condus la anularea acestora: criza petrolului din 1973,
dificultăți financiare pronunțate ale multor companii aeriene, prăbușirea
spectaculoasă la Paris, la expoziția aviatică de la Le Bourget, a competitorului
sovietic Tupolev Tu-144, și problemele de mediu precum boom-ul sonic, zgomotul la
decolare și poluarea.
Doar Air France și British Airways (succesorul BOAC) și-au păstrat comenzile,
guvernele reținând profiturile realizate.
În cazul BA, 80% din profit a fost reținut de guvern până în 1984, în timp ce
costul achiziționării avionului era acoperit de un împrumut de la stat.
Statele Unite și-au întrerupt propriul program de transport supersonic (SST) în
1971.
Două proiecte intraseră în competiție; modelul Lockheed L-2000, asemănător cu
Concorde, a pierdut în fața modelului Boeing 2707, care urma să fie mai rapid, avea
o capacitate de 300 de pasageri și prezenta o particularitate de design: o aripă
retractabilă.
Alte țări, precum India și Malaysia, au interzis survolarea zborurilor supersonice
Concorde datorită problemelor de zgomot.
Ambele companii aeriene au efectuat zboruri de testare și demonstrative începând cu
1974.
Testarea avionului Concorde a stabilit recorduri care nu au fost depășite;
prototipul, aparatul pre-serie și de serie au parcurs 5.335 ore de zbor.
Un total de 2.000 de ore de test au fost făcute la viteze supersonice.
Costurile per aparat au fost de 23 milioane lire sterline (46 milioane de dolari)
în 1977.
Costurile cu dezvoltarea au fost de șase ori mai mare decât cele estimate.
== Proiectarea ==
Concorde era un aparat cu aripile în forma literei delta (sau “ogivă”) cu patru
motoare Olympus bazate pe cele dezvoltate inițial pentru bombardierul strategic
Avro Vulcan.
Motoarele au fost construite în cooperare de către Rolls-Royce și SNECMA.
Concorde a fost primul avion civil cu circuite de comandă a zborului complet
electrice.
Botul avionului era înclinabil pentru o mai bună vizibilitate la viteze mici și
aerodinamicitate sporită la viteze mari.
Acestea și alte caracteristici îi permiteau avionului Concorde să atingă o viteză
medie de croazieră de 2,02 Mach (circa 2.140 km/h sau 1.330 mph) cu o altitudine
maximă de zbor de 18.300 metri, peste dublul vitezei avioanelor convenționale.
Viteza de aterizare era relativ ridicată: 298 km/h.
Concorde beneficia de multe inovații tehnice
Pentru un zbor optim, la viteze înalte:

Aripi în formă de delta dublă (ogivă)

Admisie aer motor cu secțiune variabilă și comandă electronică
Postcombustie
Motoare comandate electronic, predecesoarele actualului sistem de comandă a
motoarelor FADEC
Secțiune a botului înclinabilă pentru vizibilitate crescută la aterizare
Pentru greutate scăzută și performanțe crescute:

Viteză de croazieră de 2,04 Mach (2,200 km/h) pentru un consum de combustibil optim
(rezistență supersonică minimă)
Fuzelaj și aripi din aliaje de aluminiu, un bun compromis între greutate și
rezistență la temperatură
Pilot automat ce permitea gestiunea automată a puterii și operarea fără mâini a
avionului de la decolare și până la aterizare
Circuite de comandă a zborului complet electrice (fly-by-wire)
Suprafețe de control ale zborului multifuncționale
Sistem hidraulic de mare presiune (28 MPa) pentru componente hidraulice mai ușoare
Comandă electrică a sistemului de frânare
Stabilizarea avionului prin transvazarea internă a combustibilului în interiorul
fuzelajului, realizând astfel controlul centrului de greutate
Componente turnate dintr-o singură bucată pentru reducerea îmbinărilor și a
greutății
Lipsa unui generator auxiliar (Concorde urmând să opereze doar pe aeroporturi mari,
dotate cu grupuri electrogene la sol)
Beneficiul principal al programului Concorde a fost experiența dobândită în
proiectare și fabricare care mai târziu a stat la temelia consorțiului Airbus.
Implicarea Snecma Moteurs în programul Concorde a pregătit debutul companiei în
designul și producția de motoare pentru sectorul civil, deschizând cooperarea
internațională cu General Electric și producerea seriei de motoare de succes CFM56.
Deși Concorde a fost un apogeu al tehnicii atunci când a fost introdus în serviciu
în 1970, 30 de ani mai târziu, cockpit-ul său, înțesat de instrumente și butoane
clasice pare acum învechit.
Neavând competitori, nu a existat nici presiunea modernizării aparatului Concorde
cu echipament îmbunătățit și confort al cabinei, așa cum s-a întâmplat cu alte
modele mai vechi, precum Boeing 747.
Partenerii cheie, BAC (devenit mai târziu BAE Systems) și Aerospatiale (devenit mai
târziu EADS), erau co-proprietarii certificatului pentru modelul Concorde.
Responsabilitatea acestui certificat a fost transferată către Airbus o dată cu
formarea Airbus SAS.
== Probleme apărute în faza de proiect ==
Multe din probleme au fost depășite în timpul cercetării și dezvoltării proiectului
Concorde.
=== Deplasarea centrului de greutate ===
Pe parcursul zborului, carburantul era deplasat pentru a poziționa optim centrul de
greutate în raport cu centrul de presiune într-o anumită fază a zborului: la viteze
subsonice în față, la viteze supersonice în spate.
Forma aripilor era proiectată pentru a reduce efectul acestei schimbări de forțe.
=== Motoarele ===
Concorde este un avion cvadrimotor.
Motoarele sunt dispuse două câte două.
O mare problemă de proiectare și construcție a motoarelor survenea din faptul că
avionul zbura atât la viteze subsonice cât și supersonice, în timp ce viteza
aerului ce trecea prin motor trebuia să fie inferioară celei a sunetului, chiar și
la viteză supersonică.
Soluția constructivă cuprindea o pereche de rampe de admisie și o serie de voleți a
căror poziție era modificată în timpul zborului pentru a le închide sau deschide.
Rampele erau situate în fața compartimentului motor.
La decolare, când motorul era în plină sarcină, secțiunea rampelor era deschisă la
maxim și un volet suplimentar se deschidea pentru a permite admisia unui flux de
aer maxim.
Când aparatul se apropia de viteza de 0,7 Mach, acest volet suplimentar era închis;
la 1,3 Mach secțiunea rampei de admisie începea să fie obturată pentru a devia
fluxul de aer pentru presurizarea cabinei și răcirea carcasei motorului.
La viteza 2,0 Mach jumătate din secțiunea rampelor de admisie era obturată.
Efectul lor era dublu: comprimau și încălzeau aerul ce ajungea la motor.
Oprirea unui motor la avioanele convenționale este o mare problemă; avionul pierde
din forța de propulsie iar motorul opune rezistență la înaintare și intră în derivă
aplecându-se în direcția motorului defect.
Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în cazului avionului Concorde la viteze
supersonice, structura de rezistență a avionului ar fi cedat.
Totuși, un motor oprit nu mai are nevoie de aer, astfel că, în cazul avionului
Concorde, efectele opririi unui motor erau imediat contrabalansate de deschiderea
voletului suplimentar și obturarea completă a rampelor de admisie, deviind aerul în
jurul motorului, câștigând portanță și minimizând rezistența aerodinamică a
motorului defect.
În timpul testelor cu avionul Concorde ambele motoare de pe aceeași parte a
avionului au putut fi oprite la viteza de 2 Mach fără ca să apară dificultăți în a
controla aparatul.
Motorul bombardierului englez Vulcan, Bristol (apoi Rolls-Royce plc) OLYMPUS 593 a
stat la baza celui care echipa avionul Concorde.
Modificări importante au permis creșterea tracțiunii și diminuarea consumului în
regim subsonic.
Versiunea finala a fost Mk IV.
Concepția (dificilă), realizarea și punerea la punct a traseelor aerului în amonte
și în aval de motor a fost realizată de SNECMA.
(părțile mobile, rampele etc.).
Aeronavele Concorde franțuzești erau echipate cu aceleași motoare ca cele
englezești, doar că erau asamblate de SNECMA.
Secțiunea motorului: flux simplu, dublu corp (compresor de joasă și înaltă
presiune), camere de ardere inelare, turbine de joasă și înaltă presiune.
A fost adăugat un sistem de postcombustie și un sistem de evacuare a gazelor arse
cu secțiune variabilă.
O cuplă de accesorii, antrenată de corpul de presiune înaltă permitea acționarea
alternatoarelor, a pompelor hidraulice, a pompelor de alimentare cu carburant de
joasă și înaltă presiune.
Reglarea puterii este realizată în corpul de înaltă presiune (contrar motoarelor
actuale unde reglarea se face în corpul de joasă presiune).
Avionul folosea postcombustia doar la decolare și la trecerea în regimul
supersonic.
Motoarele erau capabile să atingă viteza 2 Mach și fără postcombustie, dar în
practică s-a descoperit că avionul consuma mult mai mult combustibil în perioada
trans-sonică, chiar dacă postcombustia este relativ ineficientă.
Deoarece motoarele cu reacție nu sunt deloc eficiente la viteze mici, Concorde
mergea pe pistă folosind doar două motoare pornite.
=== Căldura degajată ===
Frecarea suprafețelor exterioare cu aerul ducea la încălzirea cabinei în timpul
zborului.
Suprafețele interioare, precum ferestrele sau panourile erau calde la atingere la
sfârșitul zborului.
Exceptând motoarele, cea mai fierbinte structură a unui avion supersonic este
botul.
Inginerii au folosit Hiduminium R.R.
58, un aliaj de aluminiu pentru întreg avionul, datorită costului redus și ușurința
în prelucrare.
Temperatura maximă suportată de aluminiu de-a lungul vieții avionului era de 127
°C, limitând viteza maximă la 2,02 Mach.
În timpul zborului, Concorde trecea prin două cicluri de încălzire și răcire, mai
întâi răcindu-se pe măsură ce creștea altitudinea apoi se încălzea în timpul
zborului supersonic.
Reversul se întâmpla la coborâre și încetinire.
Datorită căldurii generată de comprimarea aerului în regimul supersonic,
fuzelajului avionului Concorde se dilata cu circa 300 de mm, efectul vizibil al
acestui fapt era un spațiu liber ce apărea în cabina piloților între pupitrul
inginerului de zbor și perete.
La toate avioanele care au fost retrase, inginerii de zbor și-au pus șepcile în
acel spațiu înainte de a se răci, unde au rămas până azi.
Pentru a răci cabina, se folosea combustibilul ca schimbător de căldură.
În același fel era răcit și fluidul hidraulic.
În timpul zborului supersonic, ferestrele cabinei se încălzeau puternic.
=== Structura ===

=== Frânele și trenul de aterizare ===

Datorită vitezei relativ ridicate, de circa 400 km/h, Concorde avea nevoie de frâne
excelente.
Concorde folosea un sistem anti-blocaj, ce prevenea blocarea roților în cazul
aplicării unei forțe de frânare maxime, permițând decelerare și control maxime în
timpul frânării, mai ales în condiții de ploaie.
Discurile de frână erau fabricate din ceramică și era nevoie de 1600 de m pentru a
opri avionul de 185 tone de la viteza de aterizare de 305 km/h.
Discurile se încălzeau în timpul manevrei de frânare la temperaturi cuprinse între
300 °C și 500 °C, având nevoie de câteva ore pentru a se răci, fiind montate
ventilatoare care grăbeau răcirea acestora.
O sondă de temperatură era montată pe fiecare disc pentru a monitoriza
temperaturile discurilor de frânare.
O altă problemă întâmpinată în timpul proiectării a fost trenul de aterizare.
Acesta trebuia să fie destul de rezistent datorită sarcinilor excepționale la care
era supus avionul în timpul decolării.
Fiecare tren principal avea patru roți.
Pneurile erau umflate cu azot pentru a limita încălzirea excesivă.
După incidentul din 1979, din Washington, a fost montat un sistem de detecție a
presiunii în pneuri iar orice semnal de alarmă al sistemului necesită reîntoarcerea
din drum a avionului pentru verificări.
=== Autonomia ===
Concorde trebuia să parcurgă distanța dintre Londra și New York sau Washington fără
escală, prin urmare avionul a fost proiectat să fie un avion supersonic cu cea mai
mare autonomie.
Astfel s-au urmărit: proiectarea atentă a motoarelor pentru eficiență maximă la
viteze supersonice, a formei aripilor pentru portanță mărită și rezistență minimă,
minimizarea greutății și a sarcinii utile, mărirea capacității de combustibil și
deplasarea acestuia pentru stabilizarea avionului fără a fi necesară utilizarea de
dispozitive exterioare suplimentare.
Cu toate acestea, la scurt timp după lansarea avionului Concorde, a fost proiectat
modelul Concorde "B" cu o capacitate de combustibil ușor mărită, cu aripi mărite
prevăzute cu voleți la bordul de atac pentru îmbunătățirea performanțelor
aerodinamice la toate vitezele și motoare mai puternice cu atenuatoare de zgomot și
fără sistem de postcombustie.
Rezultatul era o autonomie mărită cu 500 de km la o sarcină utilă mai mare și
deschiderea de noi rute comerciale.
Proiectul a fost anulat datorită vânzărilor slabe ale primului model Concorde.
=== Expunerea la radiații ===
Altitudinea mare la care zbura Concorde expunea pasagerii la un flux dublu de
radiații ionizante față de pasagerii rutelor convenționale.
Totuși, datorită timpului redus de zbor, doza primită per total era mai mică pe
aceeași distanță.
Activitatea solară neobișnuită ducea la o incidență crescută a radiației, astfel că
la bord exista un radiometru și un instrument care măsura rata de scădere a
radiației.
Dacă nivelul era prea mare, avionul cobora sub 14,000 m.
Rata de scădere indicată de instrument arătă dacă avionul trebuia să coboare mai
mult, micșorând timpul de zbor la altitudine nesigură.
=== Presurizarea cabinei ===
Cabina unui avion începe să fie presurizată, în mod normal, la o altitudine
cuprinsă între 1.800 și 2.400 și pe măsură ce avionul câștigă altitudine.
Presurizarea avionului Concorde începea pe la 1.800 m.
Unii pasageri pot avea probleme chiar și la acel nivel de presurizare.
O schimbare bruscă a presiunii cabinei este periculoasă pentru pasageri și echipaj.
Altitudinea maximă de croazieră a aeronavei Concorde era de 18.000 m, deși
altitudinea tipică atinsă pe parcursul distanței Londra - New York era de 17.000 m;
avioanele convenționale de linie ating o altitudine de croazieră sub 12.000 m.
Peste 15.000 m, lipsa oxigenului conduce la pierderea cunoștinței, chiar și pentru
un atlet, în circa 10-15 secunde.
La altitudinea la care zbura aeronava Concorde densitatea aerului este foarte
scăzută; orice fisurare a fuzelajului ducea la o depresurizare atât de gravă încât
măștile de oxigen ar fi fost inutile, pasagerii intrând imediat în stare de hipoxie
chiar și cu măștile puse.
Prin urmare, ferestrele aeronavei Concorde erau mai mici pentru a evita o
depresurizare foarte rapidă în cazul unei fisuri.
În plus, exista o rezervă de aer suplimentară iar avionul era coborât imediat la o
altitudine sigură.
Piloții aveau acces la niște măști speciale ce forțau ventilația plămânilor cu
oxigen sub presiune.(sitemul CPAP)

=== Botul înclinabil ===

Botul înclinabil al avionului Concorde, dezvoltat de Marshall Aerospace, permitea
aeronavei să aibă o formă aerodinamică la viteza de croazieră, dar să nu
obstrucționeze câmpul vizual al pilotului în timpul manevrelor de rulare pe pistă,
de decolare și de aterizare.
Datorită unghiului de atac mare, botul alungit obstrucționa vizibilitatea și, prin
urmare, acesta trebuia să fie înclinabil.
Botul înclinabil cuprindea și o vizieră mobilă, retractabilă în interiorul botului
înainte ca acesta să coboare.
Când botul se ridica, viziera se ridica și ea în fața geamului cabinei pentru
eficiență aerodinamică.
Un modul de comandă din cabină permitea vizierei să se retragă iar botul să coboare
cu 5° față de poziția orizontală standard în timpul rulării pe pistă și decolării.
După ce avionul decola și se îndepărta de aeroport, botul și viziera se ridicau.
Înainte de aterizare, viziera se retracta și botul cobora la 12.5° sub orizontală
pentru o vizibilitate sporită.
După aterizare botul revenea la poziția de cinci grade pentru a micșora riscul de
deteriorare.
Administrația Federală pentru Aviație a avut obiecții față de vizibilitatea precară
a vizierei folosită la primele două prototipuri de Concorde, impunându-se astfel
soluția botului înclinabil pentru ca Administrația să permită aeronavelor Concorde
să opereze pe aeroporturile din Statele Unite.
Aceasta a dus la refacerea vizierei folosită pe avioanele de producție și la cele
patru avioane pre-producție (101, 102, 201, și 202).
Fereastra din față și sticla vizierei, care trebuiau să reziste la temperaturi de
peste 100 °C (212 °F) la zbor supersonic, au fost construite de Triplex.
== Istoricul zborurilor ==

În 1981 în Marea Britanie, viitorul avionului Concorde era sumbru.

Guvernul pierduse bani anual din exploatarea aeronavei Concorde, și operațiunile
erau la un pas de a fi oprite.
Deși a fost prezentat un plan de reducere a cheltuielilor cu testele de zbor,
guvernul nu dorea să mai continue proiectul, mergând în pierdere atâția ani.
La sfârșitul lui 1983, directorul general al British Airways, Sir John King, a
convins guvernul să vândă aeronava companiei aviatice (pe atunci deținută de stat,
apoi privatizată) pentru 16.5 milioane de lire sterline plus profitul primului an.
Un studiu de piață a evidențiat că pasagerii țintă credeau că un zbor cu Concorde
era mai scump decât era în realitate.
În consecință, British Airways a mărit prețurile progresiv pentru a susține aceste
percepții, compania raportând profituri, spre deosebire de compania franceză.
În timp ce avioanelor comerciale le trebuiau 7 ore pentru a zbura de la New York la
Paris, media de timp a zborului supersonic pe rutele transatlantice era sub 3,5
ore.
Până în 2003, Air France și British Airways au operat curse zilnice pe destinația
New York.
Concorde mai zbura și în insulele Barbados pe perioada sărbătorilor de iarnă.
Până când accidentul de la Paris a sfârșit practic toate zborurile charter atât
pentru Air France cât și pentru British Airways, mai mulți tur-operatori britanici
și francezi operau numeroase zboruri charter regulate către numeroase destinații
europene.
În 1985, un avion Concorde al British Airways a aterizat pe aeroportul
internațional Cleveland Hopkins International Airport, grăbind modernizarea
aeroportului și transformarea lui într-unul internațional în 2000, Concorde urma să
revină la Cleveland, dar, datorită accidentului de la Paris, acest zbor nu a mai
avut loc.
Zborul din 1985 a durat 3 ore și 10 minute de la Cleveland la Londra.
Între Cleveland și New York avionul a zburat cu viteză subsonică, mărind astfel
timpul de parcurs.
Se dorea operarea unui zbor spre Cleveland, dar datorită faptului că aeroportul era
aproape de o zonă rezidențială, planul nu a mai fost dus până la capăt.
Între 12 și 13 octombrie 1992, pentru comemorarea aniversării a 500 de ani de la
debarcarea lui Columb în Lumea Nouă, compania americană Concorde Spirit Tours a
organizat o cursă cu aeronava Concorde – Air France, în jurul lumii în 32 de ore 49
de minute și 3 secunde, plecând din Lisabona, Portugalia, incluzând 6 opriri pentru
alimentare la Santo Domingo, Acapulco, Honolulu, Guam, Bangkok și Bahrain.
Recordul de viteză către Est a fost stabilit de același Concorde al companiei Air
France în cursa charter a Concorde Spirit Tours (SUA), pe 15-16 august 1995.
Acest zbor promoțional a înconjurat Pământul din New York/JFK International Airport
în 31 de ore 27 minute 49 secunde, incluzând 6 opriri pentru realimentare la
Toulouse, Dubai, Bangkok, Andersen AFB (Guam), Honolulu și Acapulco.
Concorde deține încă acest record.
În 1977, British Airways și Singapore Airlines au folosit un avion Concorde pentru
zboruri între Londra și Singapore via Bahrain.
Aeronava purta însemnele atât însemnele Singapore Airlines cât și cele ale British
Airways.
Cursele au fost întrerupte după doar 3 zboruri din cauza plângerilor guvernului
malaysian privind zgomotul produs; zborurile nu puteau fi reluate decât după
găsirea unei rute care ocolea spațiul malaysian în 1979.
O dispută cu India a împiedicat atingerea vitezelor supersonice în spațiul aerian
indian, prin urmarea, ruta a fost declarată ca fiind neviabilă și oprită în 1980.
Air France opera cu Concorde 2 zboruri săptămânale către Mexico City via
Washington, DC sau New York City, din septembrie 1978 până în noiembrie 1982.
Criza economică mondială din acea perioadă a dus la închiderea acestor rute,
ultimele curse fiind aproape goale.
Parcursul între Washington sau New York și Mexico City includea o decelerare de la
2,02 la 0.95 Mach, pentru a evita boomul sonic deasupra statului Florida, urma apoi
o accelerare până la 2,02 mach deasupra Golfului Mexic.
Air France ar fi putut evita această manevra zburând între Miami și Bimini, Bahamas
ocolind Key West, Florida.
British Airway, însă, a implementat această rută la 1 aprilie 1989, cu ocazia unei
croaziere de lux în jurul lumii.
Concorde a mai zburat către Mexico City și Acapulco cu ocazia diferitelor curse
charter.
Între 1984 și 1991, British Airways a operat 3 zboruri Concorde pe săptămână între
Londra și Miami, cu escală la Washington.
Parcursul dintre Washington și Miami se efectua cu viteză subsonică până în punctul
Carolina Beach; urma apoi o accesiune rapidă la 18.000 metri (circa 1.800 m pe
minut) grație greutății scăzute a aeronavei: circa 25-30 de pasageri și combustibil
doar pentru sectorul Washington - Miami.
După 6-8 minute la 2,02 Mach, începea decelerarea și coborârea către Miami.
Uneori, datorită vremii proaste din Washington și a sarcinii scăzute la plecarea
din Miami, sectorul Miami – Londra era parcurs fără escală.
Astfel cel mai rapid zbor dura 3 ore și 47 de minute parcurgându-se o distanță de
4000 de mile marine (7,400 km) între Miami și Londra, cu 70 de pasageri la bord.
În astfel de cazuri oprirea era la Shannon, Irlanda, cu re-autorizarea zborului
către Londra în funcție de cantitatea de combustibil rămasă la dispoziție.
Acest zbor era mai lung decât cursa specială Washington – Nice, despre care se
spunea că era cel mai lung zbor efectuat fără escală da către Concorde.
Între 1978 și 1980, Braniff International Airways a închiriat 10 aeronave Concorde,
5 de la Air France și 5 de la British Airways.
Acestea erau folosite pentru zboruri subsonice între Dallas și Washington, operate
de echipaje ale companiei aeriene Braniff, apoi preluate de echipaje Air France și
British Airways pentru zborurile supersonice către Londra și Paris.
Aeronavele erau înmatriculate în Statele Unite dar și în țările lor de origine: un
abțibild acoperea numărul de înmatriculare european atunci când erau operate de
compania Braniff.
Cursele nu au adus profit și erau ocupate sub 50%, obligând Braniff să renunțe la
statutul de unic operator american de Concorde în mai 1980.
== Confortul la bord ==
Experiența la bordul aeronavei Concorde era cu mult diferită de cea resimțită la
bordul aeronavelor comerciale subsonice.
Air France și British Airways au amenajat cabina pasagerilor într-o singură clasă
cu 100 de locuri – patru locuri transversale cu un culoar în centru.
Înălțimea maximă a culoarului central atingea 1,8 metri iar scaunele din piele erau
neobișnuit de înguste.
Scaunele aveau o înălțime de 97 cm cu un spațiu pentru picioare cu puțin mai mare
față de un loc standard la clasa economică.
Datorită spațiului restrâns, bagajul de mână era foarte limitat.
La nivelul anilor 1990, dotări specifice clasei de lux ori business tipice
aeronavelor de cursă lungă precum Boeing 747, monitoare video, scaune rotative sau
înclinabile, erau absente la Concorde.
Însă, timpul de zbor între Londra și New York - de circa 3 ore și jumătate -
compensa aceste lipsuri.
Exista un afișaj cu plasmă în fața cabinei care indica altitudinea, temperatura
aerului și viteza curentă în mile pe oră cât și în numere Mach.
(Air France avea un singur afișaj ce indica doar viteza în numere Mach.)
Pentru a compensa lipsa confortului, serviciul la bord era la standardele cel mai
înalte.
Pasagerilor le era oferită șampanie gratuit și mâncare aleasă servită cu tacâmuri
de argint în miniatură.
Experiența trecerii barierei sunetului era însoțită de o scurtă accelerare
susținută și era anunțată de către unul din piloți.
Zburând la altitudine dublă față de a unui avion convențional, prin ferestre se
putea observa distinct curbura Pământului iar turbulențele erau rare.
În timpul zborului supersonic, deși temperatura exterioară era de -60 °C,
comprimarea aerului încălzea învelișul exterior din fața avionului la circa +120
°C, făcând ca ferestrele să fie calde la atingere și provocând o creștere notabilă
a temperaturii ambiente de-a lungul cabinei.
Aripile sub formă de deltă îi permiteau avionului Concorde să obțină un unghi de
atac superior față de un avion convențional, determinând formarea de ample
turbioane de presiune scăzută pe întreaga suprafață superioară a aripii, creând
portanță.
Această presiune scăzută făcea ca avionul să dispară într-un văl de ceață în zilele
cu umiditate crescută.
Turbioanele se formau doar la viteze mici, în timpul ascensiunii sau coborârii,
aeronava experimentând atunci turbulențe ușoare.
Concorde zbura destul de rapid astfel încât greutatea pasagerilor se reducea
temporar cu 1% când se zbura spre est.
Acest lucru se datora forței centrifuge rezultate din cumularea vitezei de
deplasare și cea de rotație a Pământului.
Zburând spre vest, greutatea creștea cu 0,3%, deoarece anula rotația normală și, o
dată cu ea, forța centrifugală normală și o înlocuia cu o rotație mai mică în
direcția opusă.
De asemenea, greutatea celor de la bord era redusă cu încă 0,6% datorită depărtării
de centrul Pământului.
Viteza avionului Concorde o depășea pe cea a crepusculului, putând să egaleze sau
să depășească viteza de rotație a pământului.
La zborurile spre vest, era posibilă sosirea la o ora locală mai devreme decât ora
de plecare.
Pe anumite zboruri transatlantice cu plecare din Heathrow sau Paris, puteai să
decolezi chiar după apusul soarelui și să îl ajungi din urmă, aterizând ziua.
Acest lucru era bine mediatizat de British Airways, care folosea sloganul "Ajungi
înainte să pleci."

== Caracteristicile de zbor ==
O caracteristică foarte importantă era manevrabilitatea lui.
Concorde avea caracteristicile unui avion de vânătoare care putea decelera foarte
repede de la Mach 1,9 la Mach 0,7 în 20 de secunde.
Concorde era atât de flexibil încât în cazuri extreme putea să facă manevre de
evitare.
== Accidentul de la Paris ==
Pe 25 iulie 2000, zborul Air France 4590, înmatriculat F-BTSC se prăbușește în
Gonesse, Franța, omorând toți cei 100 de pasageri, 9 membri ai echipajului și 4
persoane la sol.
A fost singurul accident cu victime al acestui tip de avion.
Potrivit anchetei oficiale condusă de Biroul de investigare al accidentelor din
Franța (BEA), accidentul a fost cauzat de o lamelă de titan, parte a unui invertor
de putere , căzut de la avionul DC-10 al companiei Continental Airlines ce decolase
cu circa 4 minute mai devreme.
Acest fragment metalic a cauzat explozia unui cauciuc al trenului de aterizare
stâng.
O bucată din cauciucul explodat a lovit rezervorul de combustibil și a rupt un
cablu electric.
Impactul a cauzat o undă de șoc hidrodinamică care a fisurat rezervorul în
apropierea zonei de impact.
Această fisură a provocat o pierdere masivă de combustibil care s-a aprins de la
cablurile avariate care produceau scântei.
Echipajul a oprit motorul numărul 2 în urma alarmei de incendiu, dar nu au putut să
ridice terenul de aterizare, îngreunându-se ascensiunea aparatului.
Rămas fără putere, avionul a intrat în picaj, prăbușindu-se într-un hotel din
Gonesse.
Raportul BEA a fost contestat, invocând dovezi că avionul Concorde era
supraîncărcat, combustibilul nu era distribuit uniform și că terenului de aterizare
îi lipsea o componentă vitală.
S-a ajuns la concluzia că aparatul a deviat de la cursul său normal încă de pe
pistă, ceea ce a redus viteza de decolare sub valoare minimă critică.
Înaintea acestui accident, Concorde a fost cel mai sigur avion comercial în
funcțiune în termeni de victime per kilometru, adică zero.
Totuși, siguranța unui avion nu poate fi măsurată cu precizie de la singur
incident.
Prăbușirea avionului Concorde aparținând Air France a însemnat începutul
sfârșitului acestui tip de avion.
În urma accidentului a avut loc serie de modificări, incluzând izolații electrice
mai bune, ranforsări de Kevlar la rezervoarele de combustibil și anvelope speciale
rezistente la explozie.
== Concluzie ==
Concorde rămâne un simbol al aviației, al tehnicii de vârf al perioadei în care a
fost construit.
== Note ==

== Legături externe ==
en Video/Condorde - A flying legend.
en Video/British Airways video about the Concorde.
National Archives and Records Administration (NARA) (Administrația Națională de
Arhive și Evidențe) este o agenție independentă a guvernului Statelor Unite
însărcinată cu păstrarea și documentarea dosarelor guvernamentale și istorice și cu
creșterea accesului public la aceste documente, care cuprind Arhivele Naționale .
NARA este responsabilă în mod oficial pentru păstrarea și publicarea copiilor
legale autentice și autoritare ale actelor Congresului, ale directivelor
prezidențiale și ale reglementărilor federale.
De asemenea, NARA transmite voturile Colegiului Electoral la Congres.
== Referințe ==

== Legături externe ==
Materiale media legate de National Archives and Records Administration la
Wikimedia Commons
Materiale media legate de National Archives and Records Administration la
Wikimedia Commons

Official NARA−National Archives and Records Administration website

Federal [Link]: National Archives and Records Administration
The National Archives Catalog — of the National Archives and Records
Administration.
Outdoor sculptures at the National Archives Building
[Link]: NARA Arhivat în 5 iulie 2008, la Wayback Machine.
[Link]: NARA−National Archives and Records Administration — research Wiki
for genealogists.
National Archives and Records Administration's Our Archives wiki Arhivat în 11
decembrie 2019, la Wayback Machine.
— information about NARA + its archived records.
[Link]: Visiting the National Archives
Mikoian-Gurevici MiG-29 (în rusă Микоян и Гуревич МиГ-29, cod NATO: Fulcrum) este
un avion de vânătoare cu reacție, din generația a patra, proiectat în Uniunea
Sovietică pentru a îndeplini rolul unui avion de superioritate aeriană.
Avionul a fost dezvoltat în anii 1970 de biroul de proiectare Mikoian și a fost
introdus în dotarea Forțelor Aeriene Sovietice în anul 1983.
În prezent, se află în dotarea forțelor aeriene a peste 25 de țări.
MiG-29, alături de Suhoi Su-27, a fost proiectat pentru a contracara avioanele de
vânătoare americane F-15 Eagle și F-16 Fighting Falcon.
Avionul s-a aflat și în dotarea Forțelor Aeriene Române și Forțelor Aeriene ale
Republicii Moldova.
== Utilizare în România ==

Tratativele cu Uniunea Sovietică privind achiziționarea unor avioane MiG-29 au fost

demarate la mijlocul anului 1987.
Primele patru avioane (două comandă simplă și două dublă comandă) au fost livrate
la 21 decembrie 1989, piloții acestora fiind instruiți în Uniunea Sovietică.
Inițial, 45 de avioane au fost comandate, însă doar 21 au fost livrate între anii
1989-1990 (17 monoloc și 4 biloc).
Comanda pentru restul de 24 de avioane a fost ulterior anulată.
Avioanele MiG-29 au fost alocate Regimentului 57 Aviație Vânătoare de la Baza
Aeriană 57 Mihail Kogălniceanu, fiind organizate în escadrilele 157 și 257.
În 1994, România a achiziționat încă un avion MiG-29 din Rusia.
În 1992, România a primit un MiG-29S (Fulcrum-C) din Republica Moldova în schimbul
unei datorii de 30 milioane de dolari.
În 2002, doar 18 avioane mai erau în dotarea Grupului 57 Aviație de Vânătoare
„Constantin Bâzu Cantacuzino” (trei avioane au fost pierdute în accidente).
Dintre acestea, un singur avion monoloc era operațional, restul având resursa de
zbor expirată.
În luna octombrie a anului 2003, resursa ultimului MiG-29 a expirat, avioanele
fiind conservate și scoase ulterior la vânzare.
Romtehnica nu a vândut nici un avion MiG-29 până în prezent conform rapoartelor ONU
privind transferurile de armament.
Deși au existat planuri pentru revitalizarea avioanelor, acestea nu au fost luate
în considerare, avionul fiind depășit din punct de vedere tehnic.
Aerostar Bacău a propus Armatei Române modernizarea avioanelor MiG-29, printr-un
proiect privat realizat în colaborare cu DaimlerChrysler AG din Germania (care a
modernizat 24 de avioane MiG-29 ale Luftwaffe la standarde NATO) și Elbit din
Israel (implicată și în modernizarea avioanelor MiG-21 „LanceR”).
Un prototip, denumit MiG-29 „Sniper”, a fost realizat la standarde de
interoperabilitate NATO.
Planul nu a fost implementat, prototipul fiind în prezent expus la Muzeul Aviației
din București.
În serviciul Forțelor Aeriene Române, avionul MiG-29 a fost implicat în două
accidente.
În 1990, două avioane s-au prăbușit în urma unei coliziuni în aer lângă Băneasa.
Cei doi piloți și o persoană aflată la sol au murit.
Un alt avion MiG-29UB (dublă comandă) s-a prăbușit în timpul unei manevre la joasă
altitudine, pilotul pierzându-și viața.
== Utilizare în Republica Moldova ==
Republica Moldova a preluat 33 de avioane MiG-29 de la Uniunea Sovietică (șapte
Fulcrum-A, 24 Fulcrum-C și două avioane cu dublă comandă MiG-29UB).
Acestea aparțineau fostei Bazei Aeriene nr.
86 de la Mărculești (în prezent, Aeroportul Internațional Mărculești).
Din cauza dificultăților financiare, Armata Republicii Moldova a vândut treptat
avioanele.
Patru (cinci, după alte surse, în funcție de veridicitatea doborârii unui avion de
rebelii separatiști în timpul conflictului din Transnistria) au fost vândute în
Yemen.
Statele Unite ale Americii au achiziționat 21 de avioane MiG-29 din Republica
Moldova în 1997 pentru a preveni vânzarea lor către Iran (MiG-29 Fulcrum-C poate
transporta armament nuclear).
Un avion a fost livrat României în schimbul ajutorului logistic acordat Moldovei în
Conflictul din Transnistria.
Alte șase avioane MiG-29 Fulcrum-C rămase sunt în prezent de vânzare.
== Note ==

== Bibliografie ==

Gordon, Yefim.
Mikoyan MiG-29.
Midland Publishing, 2006.
ISBN 978-1-85780-231-3.
Gordon, Yefim and Peter Davison.
Mikoyan Gurevich MiG-29 Fulcrum.
Specialty Press, 2005.
ISBN 978-1-58007-085-0.
Jane's How to Fly and Fight in the Mikoyan MiG-29.
New York: HarperCollins, 1997.
ISBN 0-00-472144-6.
== Legături externe ==
Informații despre MiG-29 Arhivat în 2 iulie 2011, la Wayback Machine.
Aviația civilă este partea aviației care nu ține de aviația militară.
Majoritatea țărilor din lume sunt membre ale Organizației Internaționale a
Aviației Civile (engleză International Civil Aviation Organization – ICAO), în
cadrul căreia colaborează pentru adoptarea de regulamente și recomandări pentru
aviația civilă.
Activitățile aeronautice civile reprezintă totalitatea activităților legate de
proiectarea, construcția, repararea, întreținerea, atestarea și operarea
aeronavelor civile, a aerodromurilor și a altor obiective de infrastructură de
aeronautică civilă, de serviciile de navigație aeriană, de pregătirea personalului
aeronautic civil, precum și a activităților aeronautice civile conexe acestora.
În România aviația civilă este coordonată de Direcția Generală Aviație Civilă din
Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.
== Clasificare ==
Aviația civilă se împarte în:

Aviația comercială, care servește pentru transportul călătorilor și mărfurilor.

Transportul mesageriei este asimilat transportului de marfă.
Aceste activități se fac în mod regulat.
Aviația generală, care cuprinde celelalte zboruri, cu ramurile:
Aviația utilitară, care prestează diferite servicii de transport în domeniul
sanitar (aviația sanitară) și turistic (aviația de agrement), respectiv prestează
lucrări de tratamente chimice în agricultură și silvicultură (aviația agricolă).
Alte servicii prestate de aviația utilitară sunt de exemplu zboruri pentru
utilizări meteorologice sau pentru supravegherea și sprijinirea traficului rutier.
Aviația sportivă, a cărei scop principal este recrutarea de tineri pentru a deveni
piloți sau parașutiști.
Tot în cadrul aviației sportive sunt organizate și activitățile de zbor cu motor
sau fără (planorism) pentru piloții sportivi, precum și activitățile de parașutism
și aeromodelism.
Aviația privată, care cuprinde zborurile efectuate de persoane care de obicei își
pilotează propriul lor avion și care nu sunt plătite pentru asta.
În general toate cheltuielile cu acest tip de zboruri sunt suportate de pilot.
== Organizare internațională ==
De reglementarea internațională unitară a regulilor de zbor în scopul asigurării
siguranței traficului aerian în ansamblul său se ocupă Organizația Internațională a
Aviației Civile (ICAO).
Reglementările ICAO sunt valabile (cu unele posibile modificări sau excepții) în
toate statele, pe tot globul.
== Note ==

== Vezi și ==
Aviație militară
Organizația Internațională a Aviației Civile
Autoritatea Aeronautică Civilă Română (AACR)
Culoar de zbor
ROMATSA
Aerostar

== Legături externe ==
Aviație civilă Arhivat în 16 iulie 2011, la Wayback Machine.
[Link]/ - Accesat la 23.07.2011
Raportarea evenimentelor de aviație civilă Arhivat în 19 decembrie 2010, la Wayback
Machine.
[Link]/ - Accesat la 23.07.2011
Securitatea Aviației Civile (AVSEC) Arhivat în 10 octombrie 2011, la Wayback
Machine.
[Link]/ - Accesat la 23.07.2011
Hotărâre Nr.
1013 din 6 octombrie 2010 privind aprobarea Regulamentului de organizare și
funcționare a Centrului de Investigații și Analiza pentru Siguranța Aviației Civile
[Link]/ - Accesat la 23.07.2011
Norma metodologică Nr.
3291/8100 din 4 iulie 2001 privind constituirea și utilizarea veniturilor cu
destinație specială pentru aviația civilă [Link]/ - Accesat la 23.07.2011
Ordin pentru aprobarea Programului național de pregătire în domeniul securității
aeronautice (PNPSA) [Link]/ - Accesat la 23.07.2011
Regulamentul (CE) NR.
300/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie 2008 privind
norme comune în domeniul securității aviației civile și de abrogare a
Regulamentului (CE) nr.
2320/2002 [Link]/ - Accesat la 23.07.2011
Regulamentul (UE) nr.
996/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 octombrie 2010 privind
investigarea și prevenirea accidentelor și incidentelor survenite în aviația civilă
[Link]/ - Accesat la 23.07.2011
Codul Aerian al României (versiune actualizată la data de 10/07/2006)
[nefuncțională] [Link]/ - Accesat la 23.07.2011
17 decembrie este a 351-a zi a calendarului gregorian și a 352-a zi în anii
bisecți.
Mai sunt 14 zile până la sfârșitul anului.
== Evenimente ==

497 î.Hr.: Primul festival Saturnalia a fost sărbătorit în Roma antică.

1538: Papa Paul al III-lea îl excomunică pe regele Henric al VIII-lea al Angliei.
1586: Go-Yōzei devine împărat al Japoniei.
1600: Căsătoria dintre Henric al IV-lea al Franței și Maria de Medici.
1777: Revoluția americană: Franța recunoaște în mod oficial Statele Unite.
1790: În timpul unor reparații la Catedrala din Mexico City se descoperă "Piatra
Soarelui" inscripționată cu calendarul aztec.
Piatra are 3,58 metri în diametru, 0,9 metri grosime și o greutate de 24 de tone.
1851: Înființarea Conservatorului de muzică din București (reînființat în 1864),
din inițiativa lui Andrei Wachmann și a lui Ludovic Wiest.
1863: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă legea secularizării averilor
mănăstirești.
În urma aplicării ei 25% din suprafața agricolă a țării a intrat în patrimoniul
statului.
1890: La București este înființată Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor
Românilor, cu scopul întăririi unității românilor din Regatul României și din
Transilvania.
1903: A avut loc în Kitty Hawk, statul american Carolina de Nord, primul zbor cu un
aparat mai greu decât aerul, realizat după planurile fraților Orville și Wilbur
Wright.
Durata zborului a fost de 12 secunde, timp în care a parcurs 37 de metri, la o
înălțime de circa 10 metri.
1909: Este adoptată de către Camera Deputaților "Legea privind sindicatele
funcționarilor statului", care interzicea dreptul de asociere și de grevă tuturor
salariaților statului, ai județelor și comunelor.
1938: Premiera piesei "Jocul de–a vacanța" de Mihail Sebastian, la Teatrul de
Comedie din București, în regia lui Sică Alexandrescu; din distribuție au făcut
parte V.
Maximilian și George Vraca.
1942: Al Doilea Război Mondial: Guvernele britanic, american și sovietic au somat
Germania să pună capăt măsurilor de exterminare a evreilor, sub amenințarea cu
represalii; în acel moment, în urma aplicării „soluției finale” (adoptată la
Conferința de la Wannsee din 20 ian.
1942), fuseseră ucise deja aproape două milioane de persoane .
1963: Guvernele român și francez ridică legațiile lor de la București și Paris la
nivel de ambasadă.
1971: Marea Adunare Națională adoptă Legea nr.
24, a cetățeniei române, care prevedea pierderea cetățeniei române de către cei
care pleacă din țară în mod clandestin sau fraudulos și de către cei care, aflându–
se în străinătate, se fac vinovați de "fapte ostile".
1989: Revoluția Română la Timișoara.
La ordinele lui Ceaușescu, se trage în manifestanți, din Piața Libertății până la
Operă, în zona Podului Decebal, pe Calea Lipovei.
Tab-urile blochează intrările în oraș, elicopterele efectuează zboruri de
supraveghere.
1989: Dizolvarea oficială a poliției secrete est-germane (STASI).
1997: A început să emită postul privat de televiziune „Prima TV”.
2000: A avut loc reinaugurarea "Coloanei fără sfârșit", operă a sculptorului
Constantin Brâncuși aflată din 16 septembrie 1996 în lucrări de restaurare.
2007: A început demolarea fostului Stadion Național.
Noul stadion numit Arena Națională a fost inaugurat la 6 septembrie 2011.
== Nașteri ==
1619: Prințul Rupert al Rinului (d.
1682)
1706: Émilie du Châtelet, matematiciană și fiziciană franceză (d.
1749)
1707: Ernest Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen (d.
1745)
1734: Maria I a Portugaliei (d.
1816)
1757: Prințesa Maria Ana de Savoia (d.
1824)
1778: Humphry Davy, chimist britanic (d.
1829)
1800: Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen (d.
1882)
1802: Arhiducele Francisc Carol al Austriei, tatăl împăratului Franz Joseph al
Austriei (d.
1878)
1827: Alexandru Wassilko de Serecki, căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei și
membru al Camerei Superioare al Imperiului Austriac (d.
1893)
1852: Karl Petri, entomolog din Transilvania (d.
1932)
1870: Ioan A.
Bassarabescu, prozator român, membru al Academiei Române (d.
1952)
1887: Hermine Reuss, a doua soție a împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei (d.
1947)
1890: Prințul Joachim al Prusiei (d.
1920)
1893: Dimitrie Bagdasar, medic român, membru post–mortem al Academiei Române (d.
1946)
1895: Wells Wintemute Coates, arhitect canadian (d.
1958)
1919: Es'kia Mphahlele, scriitor sud-african (d.
2008)
1919: Tomáš Špidlík, cardinal, specialist în spiritualitate ortodoxă (d.
2010)
1925: Jacques Borel, scriitor francez, câștigător al Premiului Goncourt (d.
2002)
1925: Horea Popescu, regizor român (d.
2010)
1931: Takashi Arima, poet japonez (d.
2022)
1936: Papa Francisc (n.
Jorge Mario Bergoglio), al 266-lea episcop al Romei și papă al Bisericii Catolice
(d.
2025)
1940: Nicolae Lupescu, fotbalist român (d.
2017)
1949: Sergiu Cipariu, taragotist român (d.
2020)
1951: Rozina Cambos, actriță româno-israeliană (d.
2012)
1954: Elena Avram, canotoare română
1969: Igor Corman, politician din Republica Moldova
1975: Milla Jovovich, model american, cântăreață, actriță și designer de modă
1977: Arnaud Clément, jucător francez de tenis
1980: Ryan Hunter-Reay, pilot american
1983: Sébastien Ogier, pilot francez de raliuri
1989: André Ayew, fotbalist ghanez
1992: Sanda Belgyan, atletă română

== Decese ==
1187: Papa Grigore al VIII-lea (n.
1100)
1471: Isabela a Portugaliei, Ducesă de Burgundia (n.
1397)
1697: Eleonora Maria Josefa de Austria, regină a Poloniei (n.
1653)
1763: Frederic Christian, Elector de Saxonia (n.
1722)
1830: Simón Bolívar, unul dintre conducătorii luptei de eliberare a popoarelor din
America Latină de sub dominația spaniolă (n.
1783)
1847: Arhiducesa Marie Louise a Austriei, a doua soție a lui Napoleon (n.
1791)
1860: Désirée Clary, regină a Suediei (n.
1777)
1866: Anthelme Trimolet, pictor francez (d.
1798)
1906: Ignác Acsády (Ignác Adler), scriitor, publicist și istoric maghiar de origine
evreiască (n.
1845)
1907: Lord Kelvin, fizician britanic (n.
1824)
1909: Leopold al II-lea al Belgiei (n.
1835)

1912: Spiru Haret, matematician, astronom, pedagog român de origine armenească,

vicepreședinte al Academiei Române (n.
1851)
1964: Victor Franz Hess, fizician american de origine austriacă, laureat al
Premiului Nobel pentru fizică (1936), (n.
1883)
1973: Charles Greeley Abbot, astrofizician american (n.
1872)
1987: Marguerite Yourcenar, scriitoare franceză, prima femeie membru al Academiei
Franceze (n.
1903)
2010: Ciupi Rădulescu, actor român (n.
1930)
2011: Cesária Évora, cântăreață din Republica Capului Verde (n.
1941)
2011: Kim Jong-il, lider suprem al Coreei de Nord (n.
1941/1942)
2018: Penny Marshall, actriță, producătoare și regizoare americană (n.
1943)
2018: Anca Pop, cântăreață română (n.
1984)

== Sărbători ==

Sf.
Prooroc Daniel și Sfinții trei tineri: Anania, Azaria și Misail (calendar creștin-
ortodox și greco-catolic)
Sf.
Cristofor de Collesano; Olimpia R.
(calendar romano-catolic)

== Note ==
Planorismul este zborul fără motor executat cu planoare, motoplanoare, și glisoare
(primele apatate de zbor, premergătoare planoarelor).
Este o ramură sportivă bine definită a sportului aviatic.
Acest tip de zbor folosește curenți ascendenți, a căror energie este convertită în
obținerea de altitudine cât și a unei viteze de zbor.
Aparatele de zbor utilizate pentru planare sunt proiectate cu o alungire a aripii
mare (raportul între anvergura aripii și coarda ei), iar din punct de vedere
aerodinamic, cu o formă favorabilă pentru a avea finețe maximă, alfel spus, un
unghi de planare minim.
Finețea este o caracteristică importantă de comparare a planoarelor.
== Istoric ==

Inițial, planorismul consta doar dintr-un zbor planat, efectuat cu aparate

construite din baghete de lemn și placaj, împânzite cu material textil.
„Planoriștii” încercau să se lanseze de pe vârful unui deal cu pantă fără
obstacole, obținând o planare de doar câteva secunde.
Prima persoană care a realizat în mod repetat un zbor cu un glisor numit „Derwitzer
Gleiter” a fost germanul Otto Lilienthal.
Acest aparat de zbor, a fost un glisor la fel ca primul aparat de zbor cu comenzi
complete pentru toate cele trei axe spațiale necesare unui zbor aerodinamic, aparat
numit „Wright Glider” și construit de frații Wright în 1902.
Otto Lilienthal a reușit deja în 1895 la încercările de a plana să utilizeze
curenții ascendenți ai pantei pentru a mări distanța de zbor.
La vânt puternic reușea chiar să plutească în aer deasupra locului de decolare.
== Startul ==

=== Metode de lansare ===

Regulă generală: întotdeauna starturile cât și aterizările se efectuează cu vânt
din față.
Pentru indicarea direcției vântului, se folosește la locul startului un dispozitiv
numit mânecă de vânt.
Remorcaj de avion
Planorul este remorcat de un avion, până la înălțimea dorită.
Când s-a atins înălțimea stabilită de cei doi piloți (avion și planor), pilotul
avionului balansează din aripi iar pilotul planorului declanșează cablul de
remorcaj.
În caz extrem de nevoie, poate și pilotul remorcherului declanșa acest cablu.
Oricum, înainte de aterizare, pilotul remorcherului survolează terenul de zbor și
lansează cablul de remorcaj la un loc stabilit.
Remorcaj de mosor
Un mosor de cca.
280 cai putere, cu doi tamburi se află într-un capăt al pistei; cablurile sunt
desfășurate de-a lungul pistei, până la locul de start al planoarelor.
Un planor se cuplează la primul cablu, iar după procedura de start, este tractat de
cablul care se înfășoară cu viteză pe tambur.
După ce primul planor a ieșit din zona aeriană de start, se repetă aceeași procedeu
cu al doilea cablu cu următorul planor.
După declanșarea automată a cablului de tractat (pentru siguranță, pilotul
planorului trebuie să declanșeze și el de trei ori manual dispozitivul de
declanșare) și cablul a căzut la sol, cele două cabluri sunt din nou întinse până
la locul de start.
Înălțimea atinsă variază în funcție de lungimea cablului (de regulă 900-1000 m),
tăria vântului și de îndemânarea pilotului și poate fi între 300-600 metri.
Lansare cu sandoul
Sandoul era un cablu elastic din fire de cauciuc foarte puternic, cu care se lansa
planorul pe o pantă lină de pe vârful unui deal.
Acest mod de lansare, actual nu se mai folosește.
=== Zborul ===

În funcție de tipul de curenți care sunt exploatați pentru a câștiga altitudine sau
a se menține în zbor, vorbim de zbor termic, zbor de pantă sau zbor în undă.
Zbor termic: exploatează ridicarea maselor de aer în urma încălzirii lor, atunci
când aerul din straturile inferioare în contact cu solul mai cald se ridică spre
straturile mai reci de deasupra.
Adesea se formează grămezi de nori cumulus la vârful curenților ascendenți (sau
termici) de aer cald.
Zbor la pantă sau zbor dinamic: profită de ridicarea orografică cauzată de un lanț
montan perpendicular pe direcția vântului.
Aerul, întâlnind un obstacol deosebit de mare, este forțat să se ridice pentru a
trece peste el, acționând ca curent ascendent.
Aproape de vârf este generat un curent ascendent de aer pe care planorul îl poate
exploata zburând de-a lungul creastei lanțului muntos, în apropierea vârfului.
Atunci când aceleași relief suflat de vânt este de asemenea, iradiate de soare,
cele două efecte se pot adăuga, generând o ridicare termo-dinamică a aerului.
Zbor în undă: după trecerea vântului peste un lanț muntos, în anumite
condiții,acesta tinde să ia o mișcare ondulatorie.
Dacă planorul reușește să se poziționeze împotriva vântului în secțiunea ascendentă
a valului, va putea lua înălțime urmând profilul undei.
=== Aterizarea ===
La școala de zbor, înainte de a ajunge la primul zbor solo, startul și aterizarea
aparțin celor mai importante țeluri de învățământ deoarece a zbura înseamnă și a
ateriza.
Aterizarea la fel ca și decolarea se face contrar vântului.
Cu cât vântul este mai puternic, cu atât aterizarea va fi mai scurtă.
De regulă terenul de zbor are doar două direcții de aterizare iar vântul (conform
busolei) încă alte 358 direcții posibile, șansa de vânt lateral este mare.
Pentru a vedea exact direcția și intensitatea vântului, este de mare ajutor mâneca
de vânt, prinsă pe un catarg de trei-patru metri.
Acest sac conic deschis la capete, cu dungi de culoare alb-roșu pentru a fi bine
vizibil din aer, este direcționat de vânt astfel încât partea mică a conului arată
direcția lui.
Poziția lui față de orizontală indică puterea vântului.
== Competiții ==

Planorismul privit ca sport are următoarele probe de concurs:

zbor de înălțime
zbor de durată
zbor de distanță
zbor în circuit
zbor acrobatic
Recordul mondial de înălțime a fost înregistrat la traversarea Anzilor: peste
15.000 de metri, aproape de stratosferă.
În România, curenții din Carpați au ridicat un planor la recordul național de
11.040 de metri.
Recordul național de înălțime a fost stabilit în 15 noiembrie 1977 de către Erwin
Rosch.
El a decolat de la Sânpetru, Brașov remorcat de avion, pilotând un planor Foka 5.
== Note ==

== Bibliografie ==
Șilimon, Iosif, ZBORUL PLANORULUI, București, 1971: Editura Stadion, p.
356
Bartha, Béla, Bazele planorismului, Cluj-Napoca, 1979: Editura Dacia, p.
108
Willberg, Alexander, Segelfliegen für Anfänger, Stuttgart, 1996: Motorbuch Verlag
Stuttgart, p.
202, ISBN 3-613-01682-6
W.
Weinholtz, Fred; Dieter Franzen; Peter Prybylski, Der Segelflugzeugführer (în
germană), Bergisch Gladbach, 1997: LUFTFAHRTVERLAG, p.
256, ISBN 3-921 270-18-9

== Vezi și ==
Planor
Recorduri ale planoristelor din România

== Legături externe ==
 Materiale media legate de Planorism la Wikimedia Commons
Marfa este un produs al muncii omenești care satisface o anumită nevoie și este
destinat schimbului prin vânzare-cumpărare.
Din punctul de vedere al clasificărilor vamale, marfa este un bun transportabil cu
care se poate face schimb.
Poate fi un articol dintr-o serie obținută la o linie de producție, un articol unic
sau suportul material pentru un serviciu (de exemplu, CD-ul pentru software).
1906 (MCMVI) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o
zi de luni.
== Evenimente ==

=== Ianuarie ===

16 ianuarie-7 aprilie: Are loc conferința de la Algeciras, Spania, care a rezolvat
una dintre crizele marocane.
=== Februarie ===
11 februarie: Papa Pius al X-lea publică bula papală Vehementer nos.
22 februarie: Se înființează Institutul Geologic al României.
=== Martie ===
18 martie: Traian Vuia a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau
alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul.
=== Aprilie ===
7 aprilie: Vulcanul Vezuviu erupe și devastează orașul Napoli.
18 aprilie: Cutremurul din San Francisco pe falia San Andreas distruge mare parte
din oraș, omorând cel puțin 3.000 de oameni.
Magnitudinea estimată este de 7,8 pe scara Richter.
=== Iunie ===
6 iunie-23 noiembrie: La Arenele Romane din Parcul Carol, din București, se
deschide Expoziția generală română.
=== Septembrie ===
7 septembrie: Primăria din Roma dăruiește Bucureștiului Lupoaica romană care este
expusă la Palatul Artelor.
=== Octombrie ===
3 octombrie: Mesajul SOS ("Save Our Souls", "Save Our Ship") a fost adoptat ca
semnal internațional de forță majoră.
=== Nedatate ===
martie: Apare la Iași revista Viața Românească (1906 - august 1916 și septembrie
1920 - septembrie 1940).
Din 1930 redacția se mută la București.
Începutul reformei agrare în Rusia.
Marie Curie devine prima femeie profesor la Sorbona.
Pe Dealul Mitropoliei din București începe construirea noului sediu al Adunării
Deputaților.
Take Ionescu, ministrul finanțelor, înființează Loteria Statului român.
Walther Nernst formulează al treilea principiu al termodinamicii.
Xerox Corp.
Companie americană ce a realizat prima mașină de copiat xerografică (1960).
Inițial compania s-a numit Haloid Co, iar din 1961 Xerox Co.
Sediul se află în Stamford, Fairfield, Connecticut, Statele Unite ale Americii.
== Nașteri ==

=== Ianuarie ===

10 ianuarie: Grigore Moisil, matematician român (d.
1973)
20 ianuarie: Aristotel Onassis (Aristotel Socrate Onassis), armator și om de
afaceri grec (d.
1975)
=== Februarie ===
4 februarie: Dietrich Bonhoeffer, pastor lutheran, opozant al regimului național-
socialist (d.
1945)
16 februarie: Tiberiu Popoviciu, matematician român (d.
1975)
28 februarie: Bugsy Siegel (n.
Benjamin Hymen Siegelbaum), gangster american (d.
1947)

=== Aprilie ===

13 aprilie: Samuel Beckett, scriitor irlandez, laureat al Premiului Nobel (d.
1989)
27 aprilie: Mark Alexander Abrams, sociolog britanic (d.
1994)

=== Mai ===

3 mai: Mary Astor, actriță americană de film (d.
1987)

=== Iunie ===

3 iunie: Josephine Baker (n.
Freda Josephine McDonald), dansatoare și cântăreață franceză de etnie americană (d.
1975)

=== Iulie ===

3 iulie: Horia Sima, politician român, lider al Mișcării Legionare în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial (d.
1993)

=== August ===

4 august: Marie-José a Belgiei, soția regelui Umberto al II-lea al Italiei (d.
2001)

=== Octombrie ===

10 octombrie: Rasipuram Krishnaswamy Narayan, nuvelist indian (d.
2001)
14 octombrie: Hannah Arendt, politolog american de etnie germană (d.
1975)

=== Noiembrie ===

14 noiembrie: Louise Brooks, actriță de film și dansatoare americană (d.
1985)
17 noiembrie: Soichiro Honda, om de afaceri japonez (d, 1991)
18 noiembrie: Corneliu Baba, pictor român (d.
1997)
18 noiembrie: Klaus Mann, scriitor german (d.
1949)

=== Decembrie ===

9 decembrie: Grace Murray Hopper (n.
Grace Brewster Murray), informaticiană și contraamiral în marina militară a SUA (d.
1992)
19 decembrie: Leonid Ilici Brejnev, lider rus (1964-1982), (d.
1982)

== Decese ==
2 aprilie: György Ádám, 23 ani, scriitor și filosof român de etnie maghiară (n.
1882)
19 aprilie: Pierre Curie, 46 ani, fizician francez, laureat al Premiului Nobel
(1903), (n.
1859)
23 mai: Henrik Johan Ibsen, 78 ani, dramaturg norvegian (n.
1828)
30 mai: Florian Porcius, 89 ani, botanist român (n.
1816)
22 octombrie: Paul Cézanne, 67 ani, pictor francez (n.
1839)
17 decembrie: Ignác Acsády (n.
Ignác Adler), 61 ani, scriitor, publicist și istoric maghiar de etnie evreiască (n.
1845)

== Premii Nobel ==

Fizică: J.J.
Thomson (Regatul Unit)
Chimie: Henri Moissan (Franța)
Medicină: Camillo Golgi (Italia), Santiago Ramón y Cajal (Spania)
Literatură: Giosuè Carducci (Italia)
Pace: Theodore Roosevelt (SUA)

== Vezi și ==
Listă de conducători de stat din 1906
Wayback Machine este un serviciu de arhivare a paginilor de internet care a fost
înființat în 1996 și lansat public în 2001.
Acest serviciu ajută utilizatorii să „călătorească în timp” pentru a vedea cum
arătau unele pagini de internet în trecut.
Întemeietorii serviciului, Brewster Kahle și Bruce Gilliat, au spus că au dezvoltat
Wayback Machine pentru a oferi „acces universal la toată cunoașterea”, prin
păstrarea unor versiuni arhivate ale unor pagini de internet dispărute.
Până în noiembrie 2023 Wayback Machine salvase 866 miliarde de pagini de internet.
== Istorie ==
Brewster Kahle și Bruce Gilliat au lansat Wayback Machine în octombrie 2001 în San
Francisco.
Scopul proiectului e să rezolve problema conținutului de pe internet care dispare
ori de câte ori un site suferă modificări ori e închis.
Între 1996 și 2001 informația a fost păstrată pe bandă digitală, Kahle îngăduind
ocazional accesul unor cercetători.
Când arhiva a ajuns la a 5-a aniversare, ea a fost deschisă publicului printr-o
ceremonie la Universitatea din Berkeley, California.
În momentul lansării baza de date conținea deja 10 miliarde de pagini internet
arhivate.
== Informații tehnice ==
Software-ul pentru Wayback Machine a fost dezvoltat pentru a „scana” internetul și
a descărca toate informațiile publice de pe site-uri.
Informația colectată de „scanere” nu include toată informația disponibilă pe
internet, deoarece multe date sunt restricționate de deținătorii site-urilor ori
stocate în baze de date care nu sunt accesibile.
Site-urile pot fi arhivate și manual, prin introducerea adresei site-ului în căsuța
de căutare, dacă site-ul acceptă să fie scanat și să se salveze datele de pe el
Documentele sunt stocate cu o „ștampilă” a momentului arhivării precum
20231119180837.
Începând cu octombrie 2019 utilizatorii sunt limitați la 15 cereri de arhivare sau
vizualizare pe minut.
== Folosiri ==
De la lansarea sa în 2001, Wayback Machine a fost studiată de cercetători atât
pentru felul cum adună și stochează datele cât și pentru paginile conținute în
arhivă.
Până în 2013 existau vreo 350 de articole despre Wayback Machine, majoritatea din
domeniile de tehnologie a informației, științe sociale și biblioteconomie.
Când Wayback Machine arhivează un site, de obicei include cea mai mare parte din
hiperlinkuri, păstrând aceste linkuri active când ele ar putea fi lesne distruse de
instabilitatea internetului.
Cercetători din India care au studiat capacitatea Wayback Machine de a salva
hiperlinkuri din publicațiile științifice de pe internet au găsit că sunt salvate
puțin mai mult decât jumătate din ele.
Ziariștii folosesc Wayback Machine pentru a vedea site-uri dispărute, reportaje de
știri vechi ori schimbări în conținutul site-urilor.
Conținutul său a fost folosit pentru a-i face pe politicieni răspunzători de
afirmațiile lor.
În 2014 o pagină arhivată din rețeaua de socializare a lui Igor Girklin, lider
separatist rebel din Ucraina, a arătat că acesta se lăuda că trupele sale au
doborât un avion militar ucrainean care s-a dovedit a fi de fapt un avion civil
(Zborul 17 Malaysia Airlines), după care acesta a șters mesajul și a învinuit
armata ucraineană pentru doborârea avionului.
De asemenea, site-ul e folosit în mod constant pentru verificare și asigurarea
accesului la referințe de către editorii Wikipedia.
În septembrie 2020 s-a anunțat un parteneriat cu Cloudfare pentru arhivarea
automată a site-urilor prin serviciului acestuia „Always Online”, care va
direcționa utilizatorii către o copie arhivată a site-ului dacă originalul nu mai
este disponibil.
=== Limitări ===
În 2014 exista un timp de așteptare de 6 luni de la scanarea unui site până acesta
devenea disponibil pentru public.
Acum acest timp de așteptare este între 3 și 10 ore.
Wayback Machine nu include orice pagină de internet care a fost vreodată creată,
datorită limitărilor scanerului său de internet.
Wayback Machine nu poate arhiva complet pagini de internet care conțin aplicații
interactive precum Flash sau instrucțiuni în JavaScript.
Asta înseamnă, de pildă, că după 9 iulie 2013 Wayback Machine nu a fost în stare să
înfățișeze comentariile de la paginile cu filmări pe Youtube, deoarece comentariile
nu sunt încărcate împreună cu pagina.
Scanerul Wayback Machine are greutăți în a extrage orice nu este codat în limbajul
HTML ori una din variantele sale, ceea ce are ca rezultat că unele din linkurile
din paginile scanate nu funcționează ori unele imagini lipsesc.
Scanerul Wayback Machine urmărește doar un număr predeterminat de hiperlinkuri,
astfel încât nu poate arhiva fiecare hiperlink de pe fiecare pagină.
=== Folosire în justiție ===

==== Cazul Netbula LLC împotriva Chordiant Software Inc.

====
Într-un proces din 2009, Netbula LLC împotriva Chordiant Software Inc., pârâtul
Chordiant a depus o cerere pentru a obliga Netbula să dezactiveze fișierul
[Link] de pe site-ul său web, care a determinat Wayback Machine să elimine
retroactiv accesul la versiunile anterioare ale paginilor pe care le avea arhivate
de pe site-ul Netbula, pagini despre care Chordiant credea că le-ar susține cazul.
Netbula s-a opus moțiunii pe motiv că pârâții solicitau modificarea site-ului
Netbula și că ar fi trebuit să citeze direct Internet Archive pentru pagini.
Un angajat al Internet Archive a depus o declarație sub jurământ susținând moțiunea
lui Chordiant, în care afirmă că nu poate produce paginile web prin niciun alt
mijloc „fără o povară considerabilă, cheltuieli și întreruperi ale operațiunilor
sale.” Judecătorul Howard Lloyd din Districtul de Nord al Californiei, Divizia San
Jose, a respins argumentele Netbula și le-a ordonat să dezactiveze temporar
blocarea [Link] pentru a permite Choordiant să recupereze paginile arhivate pe
care le căutau.
==== Legea brevetelor ====
Oficiul de brevete al Statelor Unite ale Americii și Oficiul European de Brevete
vor accepta ștampile cu data din Arhiva Internet ca dovadă a momentului în care o
anumită pagină Web a fost accesibilă publicului, în examinarea unei cereri de
brevet.
== Probleme legale ==
În Europa, se poate interpreta că Wayback Machine încalcă legile despre drepturi de
autor.
Numai creatorul unui conținut poate hotărî dacă conținutul său este publicat sau
copiat, așadar Arhiva va trebui să șteargă paginile la cererea creatorului..
Wayback Machine a fost acționată în judecată în mai multe rânduri anume pentru
eforturile sale de arhivare a unor pagini internet.
=== Biserica Scientologică ===
În 2002 Internet Archive a șters din Wayback Machine mai multe site-uri critice
față de Biserica Scientologică.
Mesajul care apărea spunea că site-urile au fost șterse la cererea proprietarului.
Mai târziu s-a lămurit că avocați ai Bisericii Scientologice au cerut ștergerea
acelor site-uri și nu proprietarii lor.
=== Healthcare Advocates, Inc.
===
În 2003, Harding Earley Follmer & Frailey au apărat un client dintr-o dispută
privind mărcile comerciale folosind Wayback Machine.
Avocații au putut demonstra că pretențiile formulate de reclamantă erau nevalabile,
pe baza conținutului site-ului lor de mai mulți ani înainte.
Reclamantul, Healthcare Advocates, și-a modificat apoi plângerea pentru a include
Internet Archive, acuzând organizația de încălcarea drepturilor de autor, precum și
de încălcarea legii de copyright Digital Milenium Copyright Act și a Legii privind
frauda și abuzul informatic.
Healthcare Advocates Inc.
a susținut că, din moment ce au instalat un fișier [Link] pe site-ul lor web,
chiar dacă după depunerea procesului inițial, Arhiva ar fi trebuit să elimine toate
copiile anterioare ale site-ului reclamantului de pe Wayback Machine, totuși, unele
materiale au continuat să fie să fie vizibile public.
Procesul a fost soluționat prin înțelegere a părților în afara instanței după ce
Wayback a remediat problema.
== Cenzură ==
Internet Archive este blocat în China și a fost în trecut blocat în India și Rusia.
Există cel puțin un caz în care un articol a fost eliminat din arhivă la scurt timp
după eliminarea de pe site-ul original.
Un articol scris de un reporter de la Daily Beast care dezvăluia orientarea
homosexuală a mai multor sportivi de la Jocurile Olimpice după ce își făcuse un
profil fals pe un site de întâlniri romantice între homosexuali a fost șters de
Daily Beast după ce a provocat indignare, la scurt timp după asta și Internet
Archive l-a șters, explicând că a acționat pentru a apăra siguranța sportivilor
dezvăluiți.
== Note ==
== Vezi și ==
Open Library
[Link]

== Legături externe ==
Wayback Machine
Al Doilea Război Mondial a fost un război global care a durat din 1939 până în
1945, deși unele conflicte asociate lui au început și mai devreme.
El a implicat marea majoritate a țărilor lumii—inclusiv toate marile puteri—care au
format două alianțe militare opuse: Aliații și Axa.
A fost cel mai întins război din istorie, și a implicat direct mai mult de 100 de
milioane de oameni din peste 30 de țări.
Cei mai importanți participanți și-au dedicat întreaga capabilitate economică,
industrială și științifică efortului de război, într-o stare de „război total”,
ștergând distincția între resursele civile și cele militare.
Marcat de moartea masivă a civililor, inclusiv de Holocaust (în care au fost uciși
aproximativ 11 milioane de oameni) și de bombardamentele strategice ale centrelor
industriale și demografice (în care au murit aproximativ un milion de oameni, și în
cadrul cărora s-au distins bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki), el
a dus la între 50 și 85 de milioane de decese, mai mult decât orice alt conflict(d)
din istoria omenirii.
Imperiul Japonez avea ca obiectiv dominația asupra Asiei și Pacificului și era deja
în război cu Republica China în 1937, dar în general se consideră că războiul
mondial a început pe 1 septembrie 1939 cu invazia Poloniei de către Germania
Nazistă și, ulterior, cu declarațiile de război ale Germaniei, Franței și Regatului
Unit.
De la sfârșitul anului 1939 până la începutul anului 1941, într-o serie de campanii
și tratate, Germania a cucerit sau controlat o mare parte din Europa continentală,
și a format Axa Roma-Berlin-Tokyo împreună cu Italia și Japonia.
Conform Pactului Molotov–Ribbentrop din 23 august 1939, Germania și Uniunea
Sovietică au divizat anexat teritoriile vecinilor lor europeni, Polonia, Finlanda,
România și Statele Baltice.
Războiul a continuat în primul rând între puterile europene ale Axei și coaliția
între Regatul Unit și Commonwealth-ul Britanic, cu campanii inclusiv în Africa de
Nord(d) și Africa de Est, cu bătălia aeriană a Marii Britanii, campania de
bombardamente Blitz, campania din Balcani precum și cu îndelungata bătălie a
Atlanticului.
În iunie 1941, puterile europene ale Axei au lansat o invazie a Uniunii Sovietice,
deschizând cel mai mare teatru de război din istorie, care a angajat cea mai mare
parte a forțelor militare ale Axei într-un război de uzură.
În decembrie 1941, Japonia a atacat Statele Unite ale Americii și coloniile
europene(d) din Oceanul Pacific, și a cucerit rapid o mare parte a Pacificului de
Vest.
Înaintarea Axei s-a oprit în 1942, când Japonia a pierdut critica bătălie de la
Midway, în apropiere de Hawaii, iar Germania a fost învinsă în Africa de Nord și
apoi, în mod decisiv, la Stalingrad, în Uniunea Sovietică.
În 1943, după o serie de înfrângeri germane pe Frontul de Est, invaziile aliate a
Siciliei și a Italiei care au condus la capitularea Italiei, și victorile aliate în
Pacific, Axa a pierdut inițiativa și s-a angajat într-o retragere strategică pe
toate fronturile.
În 1944, Aliații au invadat Franța ocupată de Germania, în timp ce Uniunea
Sovietică și-a recăpătat toate pierderile teritoriale și a invadat Germania și
aliații săi.
În 1944 și 1945, japonezii au suferit pierderi majore în Asia continentală în China
Central-Sudică, și Birmania(d), în timp ce Aliații au schilodit Marina Japoneză și
au capturat insule-cheie din Pacificul de Vest.
Războiul din Europa s-a încheiat cu o invazie a Germaniei de către Aliații
Occidentali și Uniunea Sovietică, care a culminat cu capturarea Berlinului de către
trupele sovietice și ulterior capitularea necondiționată a Germaniei la 8 mai 1945.
După Declarația de la Potsdam dată de către Aliați la 26 iulie 1945 și după refuzul
Japoniei de a capitula în conformitate cu termenii acesteia, Statele Unite ale
Americii au detonat bombe atomice deasupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki,
la 6 și, respectiv, 9 august.
Cum o invazie de arhipelagului Japonez(d) era iminentă, și erau posibile și alte
bombardamente atomice, iar Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei(d) și a
invadat Manciuria, Japonia a capitulat și ea la 15 august 1945.
Astfel s-a încheiat războiul în Asia, cimentând o victorie totală a Aliaților.
Al Doilea Război Mondial a modificat alinierea politică și structura socială a
lumii.
S-a înființat Organizația Națiunilor Unite (ONU) pentru a promova cooperarea
internațională și a preveni conflictele viitoare.
Marile puteri victorioase—Statele Unite, Uniunea Sovietică, China, Regatul Unit și
Franța—au devenit membri permanenți(d) ai Consiliului de Securitate al ONU.
Uniunea Sovietică și Statele Unite au devenit superputeri rivale, pregătind scena
pentru Războiul Rece, care a durat următorii 46 de ani.
Între timp, influența unor mari puteri europene s-a diminuat, în timp ce a început
decolonizarea Asiei(d) și Africii.
Cele mai multe țări ale căror industrii au fost afectate s-au reorientat spre
redresarea economică(d).
Integrarea politică, mai ales în Europa, a apărut ca efort de a pune capăt
dușmăniilor dinainte de război și de a crea o identitate comună.
== Cronologie ==
Începutul războiului în Europa este în general considerat a fi ziua de 1 septembrie
1939, începutul invaziei germane a Poloniei; Regatul Unit și Franța au declarat
război Germaniei două zile mai târziu.
Data de început a războiului în Pacific este uneori dată ca fiind cea a izbucnirii
celui de al Doilea Război Sino-Japonez la 7 iulie 1937, sau chiar invazia japoneză
a Manciuriei din 19 septembrie 1931.
Alții îl urmează pe istoricul britanic A.J.P.
Taylor(d), care considera că Războiul Sino-Japonez și războiul din Europa și din
coloniile sale au fost două războaie diferite simultane, care au fuzionat în 1941.
Acest articol folosește datarea convențională.
O altă dată de începere a celui de-Al Doilea Război Mondial avansată de alți
istorici este invazia italiană a Abisiniei la 3 octombrie 1935.
Istoricul Britanic Antony Beevor consideră începutul celui de al Doilea Război
Mondial a fi luptele de la Halhin Gol între Japonia și forțele de Mongoliei și
Uniunii Sovietice din perioada mai-septembrie 1939.
Nici data exactă a sfârșitului războiului nu este unanim convenită.
În general se acceptă ideea că războiul s-a încheiat odată cu armistițiul din 14
august 1945, și nu cu capitularea formală a Japoniei (2 septembrie 1945).
Un tratat de pace cu Japonia a fost semnat în 1951 pentru a încheia formal unele
chestiuni cum ar fi despăgubirile ce trebuie plătite prizonierilor de război ai
Aliaților, care au căzut victime ale atrocităților.
Un tratat privind viitorul Germaniei a permis reunificarea Germaniilor de Est și de
Vest în 1990 și a rezolvat și alte probleme postbelice.
== Context ==

=== Europa ===

Primul Război Mondial a schimbat harta politică a Europei, cu înfrângerea Puterilor
Centrale—între care Austro-Ungaria, Germania și Imperiul Otoman—și cu preluarea
puterii de către bolșevici în Rusia în 1917, care în cele din urmă a condus la
fondarea Uniunii Sovietice.
Între timp, Aliații victorioși din Primul Război Mondial, cum ar fi Franța, Belgia,
Italia, Grecia și România, au dobândit teritorii, și s-au creat noi state naționale
prin prăbușirea Imperiilor Austro-Ungar, Otoman și Rus.
Pentru a împiedica un nou viitor război mondial, Liga Națiunilor a fost creată la
Conferința de Pace de la Paris din 1919.
Obiectivele primare ale organizației au fost prevenirea unui conflict armat prin
securitate colectivă, prin dezarmare, și prin soluționarea diferendelor
internaționale prin negocieri pașnice și arbitraj.
În ciuda puternicului sentiment pacifist de după Primul Război Mondial, urmările
sale încă au produs naționalism iredentist și revanșard în mai multe state
europene.
Aceste sentimente au fost deosebit de marcante în Germania din cauza pierdierilor
semnificative teritoriale, coloniale, și financiare suferite prin Tratatul de la
Versailles.
În temeiul tratatului, Germania a pierdut în jur de 13% din teritoriul inițial și
toate posesiunile sale de peste mări, se interzicea anexarea de alte state de către
Germania, se impuneau despăgubiri, și se limitau dimensiunile și capabilitățile
militare ale țării.
Imperiul German a fost dizolvat în Revoluția Germană din 1918-1919, și s-a
instaurat un guvern democratic, mai târziu cunoscut sub numele de Republica de la
Weimar.
Perioada interbelică a adus conflicte între susținătorii noii republici și
adversarii extremiști de dreapta și de stânga.
Italia, ca aliat al Antantei, a obținut unele câștiguri teritoriale după război; cu
toate acestea, naționaliștii italieni erau iritați de faptul că promisiunile făcute
de Regatul Unit și Franța pentru a asigura intrarea Italiei în război nu au fost
îndeplinite în acordul de pace.
Din 1922 până în 1925, mișcarea fascistă condusă de Benito Mussolini a preluat
puterea în Italia cu un discurs naționalist și cu o agendă totalitară și de
colaborare între clase(d) care a abolit principiul democrației reprezentative, a
reprimat mișcările socialiste, de stânga și liberale, și a urmărit o politică
externă agresivă, expansionistă, care viza transformarea Italiei într-o putere
mondială, promițând crearea unui „Nou Imperiu Roman”.
După o încercare nereușită de a răsturna guvernul german în 1923, în cele din urmă
Adolf Hitler a devenit cancelar al Germaniei în 1933.
El a abolit democrația, adoptând o revizuire radicală, motivată rasial, a ordinii
mondiale și, în curând, a început o campanie masivă de reînarmare(d).
În acest moment, politologii au început să prezică că ar putea izbucni un nou Mare
Război.
Între timp, pentru a-și asigura alianța, Franța a dat Italiei mână liberă în
Etiopia(d), pe care Italia o dorea ca posesiune colonială.
Situația a fost agravată la începutul anului 1935, când Teritoriul Bazinului Saar a
fost reintegrat legal în Germania, iar Hitler a repudiat Tratatul de la Versailles,
a accelerat programul de reînarmare, și a introdus serviciul militar
obligatoriu(d).
Pentru a ține Germania în frâu, Regatul Unit, Franța și Italia au format Frontul
Stresa(d) în aprilie 1935; cu toate acestea, în luna iunie a acelui an, Regatul
Unit a încheiat un acord naval independent(d) cu Germania, relaxând restricțiile
anterioare.
Uniunea Sovietică, îngrijorată de obiectivele Germaniei de a cuceri zone vaste din
Europa de Est(d), a elaborat un tratat de asistență reciprocă cu Franța.
Înainte de a intra în vigoare, însă, pactul franco-sovietic(d) trebuia să treacă
prin birocrația Ligii Națiunilor, care l-a știrbit complet.
Statele Unite, îngrijorate de evenimente din Europa și Asia, au adoptat Legea
Neutralității(d) în luna august a aceluiași an.
Hitler a sfidat tratatele de la Versailles și Locarno remilitarizând Renania în
martie 1936, confruntându-se cu o opoziție minimală.
În luna octombrie 1936, Germania și Italia au format Axa Roma–Berlin.
O lună mai târziu, Germania și Japonia au semnat Pactul Anticomintern, la care
Italia avea să adere în anul următor.
=== Asia ===
Partidul Kuomintang (KMT) din China a lansat o campanie de unificare(d) împotriva
căpeteniilor regionale(d) și a unificat nominal China la mijlocul anilor 1920, dar
curând a fost implicat într-un război civil împotriva fostului său aliat, Partidul
Comunist Chinez.
În 1931, un Imperiu Japonez din ce în ce mai militarist(d), care demult încerca să
obțină influență în China, ca prim pas în ceea ce guvernul său considera a fi
dreptul său de a domina Asia(d), s-a folosit de Incidentul Mukden ca pretext pentru
a lansa o invazie a Manciuriei și de a crea statul marionetă Manchukuo.
Prea slabă pentru a opune rezistență Japoniei, China a făcut apel la Liga
Națiunilor pentru ajutor.
Japonia s-a retras din Liga Națiunilor, după ce a fost condamnată(d) pentru
incursiuna din Manciuria.
Cele două țări s-au luptat apoi în mai multe bătălii, în Shanghai(d), Rehe(d) și
Hebei(d), până la semnarea Armistițiului de la Tanggu(d) în 1933.
Ulterior, forțele militare chineze au continuat rezistența împotriva agresiunii
japoneze în Manciuria(d), și în Chahar și Suiyuan(d).
După incidentul de la Xi'an(d) din 1936, Kuomintang și forțele comuniste au
convenit asupra unui armistițiu pentru a face front comun(d) împotriva Japoniei.
== Evenimentele antebelice ==

=== Invadarea Etiopiei (1935) ===

Al Doilea Război Italo–Abisinian a fost un scurt război colonial(d) care a început

în octombrie 1935 și s-a încheiat în luna mai 1936.
Războiul a început cu invazia Imperiului Etiopian (cunoscut și sub numele de
Abisinia) de către forțele armate ale Regatului Italiei (Regno d'Italia), lansată
din Somalia Italiană(d) și Eritreea(d).
Războiul a dus la ocupația militară a Etiopiei și anexarea ei la nou înființata
colonie a Africii Orientale Italiene(d) (Africa Orientale Italiana, sau AOI); în
plus, acesta a expus slăbiciunea Ligii Națiunilor ca forță de menținere a păcii.
Atât Italia, cât și Etiopia, erau state membre, dar Liga nu a făcut nimic atunci
când prima a încălcat în mod clar Articolul X al Pactului Ligii.
Germania a fost singura mare națiune europeană care a sprijinit invazia.
Italia a renunțat ulterior la obiecțiile sale față de absorbirea Austriei de către
Germania.
=== Războiul Civil Spaniol (1936–39) ===

Când a izbucnit războiul civil în Spania, Hitler și Mussolini au acordat sprijin

militar rebelilor naționaliști, în frunte cu generalul Francisco Franco.
Uniunea Sovietică a sprijinit guvernul existent, Republica Spaniolă.
Peste 30.000 de voluntari străini, cunoscuți sub numele de Brigăzile
Internaționale(d) au luptat și ei împotriva naționaliștilor.
Atât Germania, cât și URSS, au folosit acest război proxy ca oportunitate de a
testa în luptă cele mai avansate arme și tactici.
Bombardarea Guernicăi de către Legiunea Condor a Germaniei în aprilie 1937 a sporit
îngrijorarea că următorul război major ar include bombardamente de teroare(d)
împotriva civililor.
Naționaliștii au câștigat războiul civil în aprilie 1939; Franco, acum dictator, a
negociat cu ambele părți în timpul celui de al Doilea Război Mondial, dar niciodată
nu a încheiat niciun acord important.
El a trimis voluntari pentru a lupta pe Frontul de Est, sub comandă germană, dar
Spania a rămas neutră și nu a permis niciunei părți să-i folosească teritoriul.
=== Invazia japoneză a Chinei (1937) ===

În iulie 1937, Japonia a capturat fosta capitală imperială chineză Beijing după ce
a instigat Incidentul de pe Podul Marco Polo, care a culminat cu campania japoneză
de invadare a întregii Chine.
Sovieticii au semnat rapid un pact de neagresiune cu China(d) și au acordat
susținere materială(d), punând efectiv capăt anterioarei cooperări a Chinei cu
Germania(d).
Generalul Chiang Kai-shek a desfășurat cea mai bună armată a sa(d) pentru a apăra
Shanghaiul(d), dar, după trei luni de lupte, Shanghaiul a scăzut.
Japonezii au continuat să împingă forțele chineze înapoi, cucerind capitala
Nanking(d) în decembrie 1937.
După căderea Nankingului, zeci de mii, dacă nu sute de mii de civili chinezi și
combatanți dezarmați au fost uciși de japonezi.În martie 1938, forțele naționaliste
chineze au obținut prima victorie majoră la Taierzhuang(d) dar apoi orașul Xuzhou a
fost ocupat de japonezi(d) în luna mai.
În iunie 1938, forțele chineze au întârziat înaintarea japonezilor prin inundarea
Fluviului Galben(d); manevra le-a câștigat chinezilor timp să-și pregătească
apărarea la Wuhan, dar orașul a fost cucerit(d) și el până în octombrie.
Victoriile militare japoneze nu au adus însă prăbușirea rezistenței chineze pe care
Japonia spera să o obțină; în schimb, guvernul Chinez s-a mutat spre interiorul
continentului, la Chongqing, și a continuat războiul.
=== Conflictele de frontieră sovieto-japoneze ===

Spre sfârșitul deceniului anilor 1930, forțele japoneze din Manchukuo au avut
sporadice confruntări de frontieră cu Uniunea Sovietică și cu Mongolia.
Doctrina japoneză Hokushin-ron(d), care sublinia expansiunea Japoniei spre nord,
era în acea perioadă favorizată de Armata Imperială.
Cu devastatoarea înfrângere japoneză de la Halhin Gol în 1939 și cum aliatul
Japoniei, Germania Nazistă, urmărea o politică de neutralitate față de sovietici,
această politică s-a dovedit dificil de menținut.
Japonia și Uniunea Sovietică ai semnat în cele din urmă un pact de neutralitate în
aprilie 1941, iar Japonia a adoptat doctrina Nanshin-ron(d), promovată de Marină,
care i-a mutat atenția spre sud, în cele din urmă ducând la războiul cu Statele
Unite și cu Aliații Occidentali.
=== Ocupațiile și acordurile europene ===

În Europa, Germania și Italia au devenit mai agresive.

În martie 1938, Germania a anexat Austria, provocând din nou un slab răspuns din
partea celorlalte puteri europene.
Încurajat, Hitler a început să preseze revendicările germane asupra
Sudetenlandului, o zonă din Cehoslovacia cu populație predominant etnic germană;
și, în curând Regatul Unit și Franța au urmat ideea prim-ministrului britanic
Neville Chamberlain și au cedat acest teritoriu Germaniei prin Acordul de la
München, care a fost făcut împotriva voinței guvernului cehoslovac, în schimbul
promisiunii de a nu mai emite alte pretenții teritoriale.
Curând după aceea, Germania și Italia au forțat Cehoslovacia să cedeze alte
teritorii Ungariei, iar Polonia a anexat regiunea cehoslovacă Transolza, locuită
predominant de polonezi.
Deși toate cererile Germaniei au fost satisfăcute de acord, Hitler era deosebit de
furios că amestecul britanic l-a împiedicat să cucerească întreaga Cehoslovacie
într-o singură operațiune.
Ulterior, în discursurile lui, Hitler i-a atacat pe „războinicii” britanici și
evrei și, în ianuarie 1939, a comandat în secret o operațiune amplă de întărire a
marinei germane(d) care să conteste supremația navală britanică.
În martie 1939, Germania a invadat restul Cehoslovaciei și, ulterior, a împărțit-o
în Protectoratul german al Boemiei și Moraviei și un stat clientelar(d) germanofil,
Republica Slovacă.
Foarte alarmate, și cum Hitler emitea noi pretenții față de Orașul Liber Danzig,
Regatul Unit și Franța au garantat independența Poloniei(d); când Italia a cucerit
Albania(d) în aprilie 1939, aceeași garanție a fost extinsă României și Greciei.
La scurt timp după garantarea franco-britanică acordată Poloniei, Germania și
Italia și-au oficializat alianța prin Pactul de Oțel.
Hitler a acuzat Regatul Unit și Polonia că încearcă să „încercuiască” Germania și a
denunțat la Acordul Naval Anglo-German(d) și pactul de neagresiune germano–
polon(d).
În august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Ribbentrop–Molotov,
un tratat de neagresiune cu un protocol adițional secret.
Părțile își împărțeau și își recunoșteau reciproc „sfere de influență” (Polonia de
vest și Lituania pentru Germania; Polonia de est(d), Finlanda, Estonia, Letonia și
Basarabia pentru URSS).
De asemenea, acesta a ridicat problema continuării independenței Poloniei.
Acordul a fost crucial pentru Hitler pentru că a asigurat Germania că nu va trebui
să se confrunte cu perspectiva unui război pe două fronturi, ca în Primul Război
Mondial, după învingerea Poloniei.
Situația a ajuns la o criză generală de la sfârșitul lunii august, când trupele
germane au continuat să se mobilizeze lângă granița poloneză.
Într-o întâlnire privată cu ministrul italian de externe, Contele Ciano, Hitler a
afirmat că Polonia este de o „neutralitate îndoielnică” și că ea trebuie fie să
cedeze la cererile sale, fie să fie „lichidată” pentru a preveni atragerea de trupe
germane în viitorul „inevitabil” război cu democrațiile occidentale.
El era convins că Regatul Unit și Franța nu vor interveni în conflict.
Pe 23 august, Hitler a ordonat lansarea atacului la 26 august, dar auzind că
Regatul Unit a încheiat un oficial pact de asistență reciprocă cu Polonia și că
Italia își va menține neutralitatea, el a hotărât să-l mai amâne.
Ca răspuns la cererile britanice de negociere directă pentru a evita războiul,
Germania a emis pretenții față de Polonia, ceea ce servea doar ca pretext pentru
înrăutățirea artificială a relațiilor.
Pe 29 august, Hitler a cerut ca un plenipotențiar polonez să vină imediat la
Berlin să negocieze predarea Danzigului, și să permită un plebiscit în Coridorul
Polonez în care minoritatea germană urma să voteze pentru secesiune.
Polonezii au refuzat să se conformeze cererilor germane și în noaptea de 30-31
august, într-o întâlnire violentă cu ambasadorul britanic Neville Henderson(d),
Ribbentrop a declarat că Germania își consideră pretențiile respinse.
== Cursul războiului ==

=== Izbucnirea războiului în Europa (1939–40) ===

La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia sub pretextul că polonezii au

efectuat o serie de operațiuni de sabotaj împotriva țintelor germane din apropierea
graniței.
Două zile mai târziu, pe 3 septembrie, după ce un ultimatum britanic adresat
Germaniei, în care i se cerea să înceteze operațiunile militare, a fost ignorat,
Regatul Unit și Franța, urmate de Dominioanele independente ale Commonwealth-ului
Britanic—Australia (3 septembrie), Canada (10 septembrie), Noua Zeelandă (3
septembrie), și Africa de Sud (6 septembrie)—au declarat război Germaniei.
Cu toate acestea, inițial alianța furnizat doar un sprijin militar direct limitat
Poloniei, constând dintr-o incursiune franceză minoră în Saarland.
Aliații Occidentali au demarat și o blocadă navală a Germaniei, care avea drept
scop slăbirea economiei țării și a efortului de război.
Germania a răspuns prin ordonarea războiului submarin împotriva tuturor navelor
Aliaților, atât de război cât și comerciale, care mai târziu avea să degenereze în
Bătălia Atlanticului.
Pe 17 septembrie 1939, după semnarea unui acord de încetare a focului cu Japonia,
sovieticii au invadat Polonia dinspre est.
Armata poloneză a fost învinsă și Varșovia a capitulat(d) germanilor la 27
septembrie, ultimele elemente de rezistență capitulând la 6 octombrie.
Polonia a fost împărțită între Germania(d) și Uniunea Sovietică(d), Lituania și
Slovacia primind și ele mici teritorii.
După înfrângerea militară a Poloniei, rezistența poloneză a stabilit un Stat
Clandestin și o Armată de partizani.
Aproximativ 100.000 de militari polonezi au fost evacuați în România și în țările
Baltice; mulți dintre acești soldați mai târziu aveau să lupte împotriva germanilor
pe alte teatre de război.
Criptanaliștii polonezi anti-Enigma au fost și ei evacuați în Franța.
Pe 6 octombrie, Hitler a făcut o propunere publică de pace adresată Regatului Unit
și Franței, dar a afirmat că viitorul Poloniei avea să fie hotărât exclusiv de
către Germania și Uniunea Sovietică.
Chamberlain i-a respins-o pe 12 octombrie, declarând că „experiența din trecut a
arătat că nu se poate pune bază pe promisiunile actualului guvern german.” După
această respingere, Hitler a ordonat imediat o ofensivă împotriva Franței, dar
vremea rea l-a obligat să o amâne repetat până în primăvara anului 1940.
După semnarea Tratatului germano-sovietic de Prietenie, Cooperare și Demarcație(d),
Uniunea Sovietică a obligat Țările Baltice—Estonia, Letonia și Lituania—să-i
permită să staționeze trupele sovietice în țările lor conform unor acorduri de
„asistență reciprocă”.
Finlanda a respins revendicările teritoriale, ceea ce a determinat o invazie
sovietică în noiembrie 1939.
Războiul de Iarnă care a urmat s-a încheiat în martie 1940 cu concesii finlandeze.
Regatul Unit și Franța, tratând atacul sovietic asupra Finlandei ca echivalent cu
intrarea în război de partea Germanilor, a răspuns la invazia sovietică prin
sprijinirea excluderii URSS din Liga Națiunilor.
În iunie 1940, Uniunea Sovietică a anexat cu forța Estonia, Letonia și Lituania(d),
și regiunile românești disputate din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța.
Între timp, apropierea politică și cooperarea economică sovieto-nazistă a încetinit
treptat, și ambele state au început pregătirile pentru război.
=== Europa de Vest (1940–41) ===

În aprilie 1940, Germania a invadat Danemarca și Norvegia pentru a proteja

transporturile de minereu de fier din Suedia, pe care Aliații încercau să le
întrerupă(d) minând unilateral apele Norvegiei neutre.
Danemarca a capitulat după câteva ore și, în ciuda sprijinului Aliaților, care au
reușit chiar să recucerească temporar importantul port Narvik de la germani,
Norvegia a fost cucerită în două luni.
Nemulțumirile opiniei publice britanice pe marginea campaniei din Norvegia(d) au
condus la înlocuirea prim-ministrului britanic, Neville Chamberlain, cu Winston
Churchill la 10 mai 1940.
Germania a lansat o ofensivă împotriva Franței și, aderând la Planul Manstein, a
atacat și țările neutre Belgia, Țările de Jos și Luxemburg, la 10 mai 1940.
În aceeași zi, forțele britanice au debarcat în Islanda(d) și în Feroe(d) pentru a
preîntâmpina o posibilă invazie germană a insulelor.
SUA, în strânsă colaborare cu reprezentantul danez la Washington, DC(d), a fost de
acord să protejeze Groenlanda(d), adoptând cadrul politic pentru înființarea
oficială de baze militare în aprilie 1941.
Țările de Jos și Belgia au fost invadate în câteva zile și, respectiv, săptămâni,
folosind tactici blitzkrieg.
Linia franceză fortificată Maginot și corpul principal al forțelor aliate care
intraseră în Belgia au fost eludate printr-o mișcare de flancare prin regiunea
împădurită Ardeni, eronat percepută de către planificatorii aliați ca o barieră
naturală impenetrabilă împotriva blindatelor.
Ca urmare, cea mai mare parte din armatele aliate s-au găsit prinse într-o
încercuire și au fost învinse.
Majoritatea au fost luați prizonieri, în timp ce peste 300.000, mai ales englezi și
francezi, au fost evacuați de pe continent la Dunkerque de la începutul lunii
iunie, după ce își abandonaseră aproape tot echipamentul.
La 10 iunie, Italia a invadat Franța, declarând război atât Franței cât și
Regatului Unit.
Parisul a căzut în mâinile germanilor la 14 iunie și opt zile mai târziu Franța a
semnat un armistițiu cu Germania și a fost în curând împărțită între zonele de
ocupație germană și italiană(d), și o rămășiță neocupată guvernată de Regimul de la
Vichy, care, deși, oficial, neutru, s-a aliniat, în general, cu Germania.
Franța și-a păstrat flota dar britanicii se temeau că ar putea cădea în mâinile
germanilor și au atacat-o pe 3 iulie.
Bătălia Angliei a început la începutul lunii iulie când Luftwaffe a atacat
transporturile maritime și porturile(d).
Pe 19 iulie, Hitler s-a oferit din nou public să pună capăt războiului, spunând că
el nu are nicio dorință de a distruge Imperiul Britanic.
Regatul Unit a respins ultimatumul.
Principala campanie germană de superioritate aeriană a început în luna august, dar
nu a reușit să ducă la înfrângerea Royal Air Force Fighter Command(d), și invazia
propusă a fost amânată pe termen nelimitat pe 17 septembrie.
Bombardamentele strategice ofensive germane s-au intensificat sub forma unor
atacuri de noapte asupra Londrei și a altor orașe în The Blitz, dar în mare parte
nu au reușit să întrerupă efortul de război britanic.
Folosind recent-capturatele porturi franceze, Marina Germană a obținut unele
succese împotriva unei Royal Navy suprarăspândite, folosind U-booturi împotriva
transporturilor britanice din Atlantic.
Britanicii au obținut o victorie semnificativă la 27 mai 1941, prin scufundarea
cuirasatului german Bismarck(d).
Poate cel mai important, în timpul Bătăliei Angliei, Royal Air Force a rezistat cu
succes asaltului Luftwaffe, și campania germană de bombardamente s-a încheiat în
mare parte în mai 1941.
În toată această perioadă, Statele Unite ale Americii, oficial neutre, au luat
măsuri pentru a ajuta China și Aliații occidentali.
În noiembrie 1939, Legea Neutralității(d) din SUA a fost modificată pentru a
permite achiziții „cash and carry”(d) din partea Aliaților.
În 1940, în urma ocupării germane a Parisului, dimensiunea Marinei Statelor Unite a
fost crescută în mod semnificativ(d).
În septembrie, Statele Unite au mai convenit să schimbe distrugătoare americane
pentru baze britanice(d).
În continuare, până mult în 1941, o mare majoritate a publicului american continua
să se opună oricărei intervenții militare directe în conflict.
Deși promisese că va menține Statele Unite în afara războiului, Roosevelt a luat
totuși măsuri concrete pentru a se pregăti pentru război.
În decembrie 1940, l-a acuzat pe Hitler că pune la cale cucerirea lumii și a
declarat negocierile inutile, cerând ca SUA să devină un „arsenal al
democrației(d)” și a promovat adoptarea legii de împrumut și închiriere pentru a
sprijini efortul de război britanic.
În ianuarie 1941, au fost demarate discuții secrete la nivel înalt cu britanicii
pentru a determina cum să fie învinsă Germania dacă SUA vor intra în război.
Ei au hotărât o serie de politici ofensive, între care o ofensivă aeriană,
„eliminarea timpurie” a Italiei, raiduri, susținerea grupărilor de rezistență, și
capturarea unor poziții care să faciliteze lansarea de ofensive împotriva
Germaniei.
La sfârșitul lunii septembrie 1940, Pactul Tripartit reunea Japonia, Italia și
Germania, formalizând Puterile Axei.
Pactul Tripartit stipula că orice țară, cu excepția Uniunii Sovietice, care nu se
afla în război, care atacă oricare putere a Axei va fi obligată să lupte împotriva
tuturor celor trei.
Axa s-a extins în noiembrie 1940, când au aderat Ungaria, Slovacia și România.
România avea să aducă o contribuție majoră (ca și Ungaria) la războiul Axei
împotriva URSS, parțial pentru a recuceri teritoriile cedate URSS, parțial pentru a
urma dorința conducătorului Ion Antonescu de a combate comunismul.
=== Mediterana (1940–41) ===

Italia și-a început operațiunile în Marea Mediterană cu un asediu al Maltei în

iunie, cucerirea Somaliei Britanice(d) în August, și cu o incursiune în Egiptul
Britanic în septembrie 1940.
În octombrie 1940, Italia a declanșat războiul greco-italian din cauza invidiei lui
Mussolini față de succesele lui Hitler, dar în câteva zile a fost respins și împins
înapoi în Albania, unde în curând s-a ajuns la un impas.
Regatul Unit a răspuns la cererile grecești de asistență prin trimiterea de trupe
în Creta și furnizarea de sprijin aerian pentru Grecia.
Hitler a hotărât că, atunci când vremea se va îmbunătăți, va lua măsuri împotriva
Greciei pentru a-i ajuta pe italieni și pentru a-i împiedica pe britanici să obțină
un cap de pod în Balcani, dând lovituri dominației navale britanice în Mediterana,
și asigurându-și controlul asupra petrolului românesc.
În decembrie 1940, forțele Commonwealth-ului Britanic au început contraofensiva
împotriva forțelor italiene din Egipt și în Africa de Est Italiană.
Ofensiva din Africa de Nord a fost foarte reușită și, până la începutul lunii
februarie 1941, Italia a pierdut controlul asupra estului Libiei și un număr mare
de soldați italieni au fost luați prizonieri.
Marina Italiană a suferit și ea înfrângeri semnificative, Royal Navy scoțând din
luptă trei nave de luptă italiene printr-un atac de portavioane la Taranto(d), și
neutralizând mai multe nave de război în bătălia de la Capul Matapan(d).
Germanii au intervenit curând în ajutorul Italiei.
Hitler a trimis forțele germane în Libia , în februarie, și până la sfârșitul lunii
martie a lansat o ofensivă(d) care a împins înapoi forțele Commonwealth-ului, care
fuseseră slăbite pentru a susține Grecia.
În mai puțin de o lună, forțele Commonwealth-ului au fost împinse înapoi în Egipt,
cu excepția portului asediat Tobruk(d).
Commonwealth-ul a încercat să disloce forțele Axei în luna mai(d) și din nou în
luna iunie(d), dar nu a reușit în niciuna din cele două ocazii.
Până la sfârșitul lunii martie 1941, în urma semnării de către Bulgaria a Pactului
Tripartit, germanii erau în măsură să intervină în Grecia.
Planurile s-au schimbat, însă, din cauza evoluțiilor din țara vecină, Iugoslavia.
Guvernul Iugoslav a semnat Pactul Tripartit la 25 martie, pentru a fi răsturnat
două zile mai târziu de o lovitură de stat instigată de britanici.
Hitler considera ostil noul regim și imediat a hotărât eliminarea lui.
La 6 aprilie, Germania a invadat simultan atât Iugoslavia cât și Grecia, realizând
progrese rapide și obligând ambele țări să capituleze după o lună.
Britanicii au fost alungați din Balcani, după ce Germania a cucerit insula greacă
Creta, până la sfârșitul lunii mai.
Deși victoria Axei a fost rapidă, a izbucnit ulterior un greu război de partizani
împotriva ocupației Iugoslaviei de către Axă, care a continuat până la sfârșitul
războiului.
Aliații au repurtat în acest timp câteva succese.
În Orientul Mijlociu, forțele Commonwealth-ului au reprimat în Irak o revoltă(d)
care avea susținere din partea avioanelor germane din bazele din Siria controlată
de regimul de la Vichy, apoi, cu ajutorul francezilor liberi(d), au invadat Siria
și Libanul,(d) pentru a preveni alte astfel de evenimente.
=== Atacul Axei asupra URSS (1941) ===

Cum situația din Europa și Asia era relativ stabilă, Germania, Japonia și Uniunea
Sovietică făceau pregătiri.
Cum sovieticii se fereau să escaladeze tensiunile cu Germania și japonezii puneau
la cale să profite de războiul european pentru a acapara posesiunile europene
bogate în resurse din Asia de Sud-Est, cele două puteri au semnat pactul de
neutralitate sovieto–japonez în aprilie 1941.
Prin contrast, germanii făceau în mod constant pregătiri pentru un atac asupra
Uniunii Sovietice, masând trupe la granița sovietică.
Hitler credea că refuzul Regatului Unit de a pune capăt războiului se bazează pe
speranța că Statele Unite și Uniunea Sovietică vor intra, mai devreme sau mai
târziu, în război împotriva Germaniei.
Prin urmare, ei au hotărât să încerce să consolideze relațiile germaniei cu
sovieticii, sau, dacă aceasta nu reușește, să-i atace și să-i elimine ca factor.
În noiembrie 1940, au avut loc negocieri(d) pentru a stabili dacă Uniunea Sovietică
va adera la Pactul Tripartit.
Sovieticii au arătat un oarecare interes, dar au cerut concesii din partea
Finlandei, Bulgariei, Turciei și Japoniei, ceea ce Germania a considerat
inacceptabil.
La 18 decembrie 1940, Hitler a emis directiva de a se pregăti o invazie a Uniunii
Sovietice.
La 22 iunie 1941, Germania, susținută de Italia și România, au invadat Uniunea
Sovietică în Operațiunea Barbarossa, Germania acuzându-i pe sovietici de complot
împotriva ei.
Lor li s-au alăturat în scurt timp Finlanda și Ungaria.
obiectivele principale ale acestei ofensive-surpriză ofensive au fost regiunile
baltice, Moscova și Ucraina, având scopul final(d) de a pune capăt campaniei din
1941 în apropiere de linia Arhanghelsk-Astrahan, de la Marea Caspică la Marea Albă.
Obiectivele lui Hitler erau eliminarea Uniunii Sovietice ca putere militară,
eradicarea comunismului, generarea de Lebensraum („spațiu de trai”) prin
deposedarea populației autohtone și garantarea accesului la resurse strategice
necesare pentru a învinge restul de rivali rămași ai Germaniei.
Deși Armata Roșie se pregătea înainte de război pentru o contraofensivă strategică,
Barbarossa a obligat comandamentul suprem sovietic să adopte o strategie
defensivă(d).
În timpul verii, Axa a făcut progrese semnificative în teritoriul sovietic,
provocând imense pierderi umane și materiale.
De la mijlocul lunii august, cu toate acestea, Înaltul Comandament german a hotărât
să suspende ofensiva Grupul de Armate Centru, considerabil epuizat, și să
redirecționeze Grupul 2 Panzer(d) pentru a consolida înaintarea trupelor spre
Ucraina centrală și Leningrad.
Ofensiva de la Kiev a fost foarte reușită, soldându-se cu încercuirea și eliminarea
a patru armate sovietice, și a făcut posibilă în continuare înaintarea în Crimeea
și în Ucraina orientală, mai dezvoltată industrial (prima bătălie de la Harkov).
Deturnarea a trei sferturi din trupele Axei și majoritatea forțelor sale aeriene
din Franța și Mediterana centrală pe Frontul de Est a determinat Regatul Unit să-și
reanalizeze strategia de ansamblu(d).
În luna iulie, Regatul Unit și Uniunea Sovietică au format o alianță militară
împotriva Germaniei.
Britanicii și sovieticii au invadat Iranul(d) pentru a asigura Coridorul Persan(d)
și câmpurile petrolifere din Iran.
În luna august, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii au emis în comun Carta
Atlanticului.
Până în octombrie, obiectivele operaționale ale Axei în Ucraina și în regiunea
Mării Baltice au fost atinse, mai rămânând doar asediile Leningradului și
Sevastopolului.
O importantă ofensivă împotriva Moscovei a fost reînnoită; după două luni de lupte
înverșunate pe o vreme din ce în ce mai grea, armata germană a ajuns aproape de
suburbiile Moscovei, unde trupele extenuate au fost obligate să-și suspende
ofensiva.
Fortele Axei au realizat mari câștiguri teritoriale, dar campania lor nu reușise
să-și atingă obiectivele principale: două orașe-cheie rămăseseră în mâinile
sovieticilor, capacitatea de rezistență a URSS nu fusese ruptă, iar Uniunea
Sovietică a păstrat o mare parte din potențialul său militar.
Faza de blitzkrieg a războiului în Europa se încheiase.
Până la începutul lunii decembrie, rezervele proaspăt mobilizate au permis
sovieticilor să ajungă la echilibru numeric cu Axa.
Împreună cu informațiile obținute, care au stabilit că un număr minim de trupe
sovietice din est ar fi suficiente pentru a descuraja orice atac al armatei
japoneze Kwantung(d), au permis sovieticilor să înceapă o masivă contra-ofensivă,
care s-a declanșat la 5 decembrie de-a lungul întregului front și împingând trupele
germane cu 100–250 km spre vest.
=== Izbucnirea războiului din Pacific (1941) ===
În 1939, Statele Unite au renunțat la tratatul comercial cu Japonia; și, începând
cu un embargou asupra combustibilului de avioane în iulie 1940, Japonia a început
să se confrunte cu o presiune economică crescândă.
În acest timp, Japonia a lansat primul atac împotriva Changshaului(d), un oraș de
importanță strategică din China, dar a fost respinsă la sfârșitul lunii septembrie.
În ciuda mai multor ofensive(d) de ambele părți, războiul dintre China și Japonia a
ajuns într-un impas în 1940.
Pentru a crește presiunea asupra Chinei prin blocarea rutelor de aprovizionare și
pentru a poziționa mai bine forțele japoneze în caz de război cu puterile
occidentale, Japonia a invadat și a ocupat Indochina de nord.
Ulterior, Statele Unite ale Americii au pus sub embargo comerțul cu fier, oțel și
piese mecanice în raport cu Japonia.
În curând au urmat și alte sancțiuni.
În luna august a acelui an, comuniștii chinezi au lansat o ofensivă în China
Centrală(d); ca represalii, Japonia a instituit măsuri dure(d) în zonele ocupate
pentru a reduce resursele umane și materiale ale comuniștilor.
Antipatia persistentă între comuniștii chinezi și forțele naționaliste au culminat
cu ciocniri armate în ianuarie 1941(d), cele două grupări încheindu-și efectiv
cooperarea.
În martie, Armata a XI-a Japoneză a atacat cartierul genral al Armatei a XIX-a
Chineze, dar a fost respinsă în bătălia de Shanggao(d).
În septembrie, Japonia a încercat din nou să cucerească orașul Changsha(d) și s-a
ciocnit cu forțele naționaliste chineze.
Succesele germane în Europa au încurajat Japonia să crească presiunea asupra
guvernelor europene din Asia de Sud-Est.
Guvernul olandez a acceptat să ofere Japoniei unele livrări de petrol din Indiile
Olandeze de Est, dar negocierile pentru suplimentarea accesului la resursele
acestora au eșuat în iunie 1941.
În iulie 1941, Japonia a trimis trupe în Indochina de Sud, amenințând astfel
posesiunile britanice și olandeze din Extremul Orient.
Statele Unite, Regatul Unit și alte guverne occidentale au reacționat la această
mișcare cu înghețarea bunurilor japoneze și cu un embargo total asupra petrolului.
De la începutul anului 1941, Statele Unite ale Americii și Japonia se angajaseră în
negocieri, în încercarea de a-și îmbunătăți relațiile tensionate și de a opri
războiul din China.
În cadrul acestor negocieri, Japonia a avansat o serie de propuneri care au fost
respinse de către americani ca inadecvate.
În același timp, SUA, Regatul Unit și Țările de Jos au intrat în negocieri secrete
pentru apărarea comună a teritoriilor lor, în caz de atac japonez împotriva
oricăreia dintre ele.
Roosevelt a înarmat Filipinele (un protectorat american care urma să devină
independent în 1946)(d) și a avertizat Japonia că SUA vor reacționa la atacurile
japoneze împotriva oricărei „țări vecine”.
Frustrat de lipsa de progrese și simțind constrângerea sancțiunilor americano-
britanico-olandeze, Japonia s-a pregătit de război, generalul AIJ Hideki Tojo
devenind prim-ministru al Japoniei pe 17 octombrie.
La 20 noiembrie, Japonia a prezentat o propunere intermediară drept oferta sa
finală.
Ea cerea încetarea ajutorului american pentru China și furnizarea de petrol și de
alte resurse Japoniei.
În schimb, promitea să nu lanseze atacuri în Asia de Sud-Est și să-și retragă
forțele de pe pozițiile amenințătoare din sudul Indochinei.
Contrapropunerea americană din 26 noiembrie impunea evacuarea necondiționată de
către Japonia a întregii Chine, și încheierea de pacte de neagresiune cu toate
puterile din Pacific.
Aceasta însemna practic obligarea Japoniei să aleagă între abandonarea ambițiilor
sale în China și acapararea prin forță a resurselor naturale necesare din Indiile
Olandeze de Est; armata japoneză nu o considera pe prima drept o opțiune, și mulți
ofițeri considerau că embargoul asupra petrolului este o declarație implicită de
război.
Japonia punea la cale ocuparea rapidă a coloniilor europene din Asia pentru a crea
un mai mare perimetru defensiv întins până în centrul Pacificului, japonezii fiind
apoi eventual liberi să exploateze resursele din Asia de Sud-Est, în timp ce
Aliații vor fi obligați să ducă un război defensiv.
Pentru a preveni intervenția americană în timpul asigurării perimetrului, s-a
planificat și neutralizarea Flotei SUA din Pacific(d) și a prezenței militare
americane în Filipine, de la bun început.
La 7 decembrie 1941 (8 decembrie pe fusul orar asiatic), Japonia a atacat
posesiunile britanice și americane cu ofensive aproape simultane împotriva Asiei
de Sud-Est și Pacificului Central.
Acestea au cuprins atacul asupra flotei americane de la Pearl Harbor, asupra
Filipinelor(d), debarcări în Thailanda și Malaezia(d) și bătălia de la Hong Kong.
Aceste atacuri au făcut ca Statele Unite, Regatul Unit, China, Australia și mai
multe alte state să declare oficial război Japoniei, deși Uniunea Sovietică,
puternic implicată pe scară largă în ostilitățile europene cu țările Axei, și-a
menținut acordul de neutralitate cu Japonia.
Germania, urmată de alte țări ale Axei, au declarat război Statelor Unite ale
Americii în semn de solidaritate cu Japonia, invocând drept justificare atacurile
americane asupra navelor de război germane, ordonate de către Roosevelt.
=== Încetinirea înaintării Axei (perioada 1942–43) ===

În ianuarie 1942, Cei Patru Mari Aliați (Statele Unite, Regatul Unit, Uniunea
Sovietică și China) și alte 22 de guverne mici sau în exil au emis Declarația
Națiunilor Unite(d), prin care au reafirmat Carta Atlanticului, și au căzut de
acord să nu semneze pace separată(d) cu puterile Axei.
În 1942, oficialii Aliați au dezbătut strategia de ansamblu(d) pe care să o urmeze.
Toate au fost de acord că înfrângerea Germaniei este obiectivul principal.
Americanii au favorizat un atac direct pe scară largă(d) împotriva Germaniei, prin
Franța.
Sovieticii cereau și ei un al doilea front.
Britanicii, pe de altă parte, susțineau că operațiunile militare ar trebui să
vizeze zonele periferice pentru a măcina puterea germană, ceea ce ar duce la
demoralizare, și la susținerea mișcarilor de rezistență.
Germania ar fi fost supusă unei grele campanie de bombardamente.
O ofensivă împotriva Germaniei ar urma apoi să fie lansată în primul rând cu
blindate ale Aliaților fără a utiliza armate mari.
În cele din urmă, britanicii i-au convins pe americani că o debarcare în Franța
este imposibilă la acea dată, și că ar trebui în schimb să se concentreze pe
îndepărtarea Axei din Africa de Nord.
La Conferința de la Casablanca de la începutul anului 1943, Aliații și-au reiterat
afirmațiile din Declarația Națiunilor Unite din 1942, și au cerut capitularea
necondiționată a dușmanilor lor.
Britanicii și americanii au convenit să continue să ia inițiativa în Mediterana
prin invadarea Siciliei pentru a asigura rutele de aprovizionare prin acea mare.
Deși britanicii cereau mai multe operațiuni în Balcani pentru a aduce Turcia în
război, în mai 1943, americanii au obțintut de la aceștia angajamentul de a limita
operațiunile aliate din Mediterana la o invazie a Italiei și de a invada Franța în
1944.
==== Pacific (1942–43) ====

Până la sfârșitul lunii aprilie 1942, Japonia și aliatul său Thailanda cuceriseră
aproape complet Birmania(d), Malaya(d), Indiile Olandeze de Est(d), Singapore, și
Rabaul(d), provocând pierderi grele pe trupelor aliate și luând un număr mare de
prizonieri.
În ciuda rezistenței persistente a forțelor filipineze și americane, Comunitatea
Filipineză(d) a fost în cele din urmă cucerită în mai 1942, guvernul fugind în
exil.
Pe 16 aprilie, în Birmania, 7000 de soldați britanici au fost încercuiți de Divizia
33 Japoneză în timpul bătăliei de la Yenangyaung(d) și au fost salvați de către
Divizia 38 Chineză.
Forțele Japoneze au obținut victorii navale și în Marea Chinei de Sud, în Marea
Java(d) și în Oceanul Indian(d), și au bombardat bazele navale Aliate(d) de la
Darwin, Australia.
În ianuarie 1942, singurul succes al Aliaților împotriva Japoniei a fost victoria
chineză de la Changsha(d).
Aceste victorii facile împotriva adversarilor americani și europeni nepregătiți au
dat Japoniei o încredere exagerată și au făcut-o să se întindă prea mult.
La începutul lui mai 1942, Japonia a inițiat operațiuni pentru a captura Port
Moresby(d) prin asalt amfibiu(d) și, astfel, să întrerupă comunicațiile și liniile
de aprovizionare între Statele Unite și Australia.
Planul de invazie a fost dejucat atunci când o forță aliată operativă, cu două
portavioane americane în centru, a dus cu forțele navale japoneze într-o luptă fără
învingător în bătălia din Marea de Corali.
Următorul plan al Japoniei, motivat de Raidul Doolittle anterior, a fost să profite
de Atolul Midway și să atragă portavioanele americane în luptă pentru a fi
eliminate; ca o diversiune, Japonia avea să trimită și forțe pentru a ocupa
Insulele Aleutine(d) din Alaska.
La mijlocul lunii mai, Japonia a început campania Zhejiang-Jiangxi(d) în China, cu
scopul de a-i pedepsi pe chinezili care îi ajutau pe aviatorii americani
supraviețuitori ai Raidului Doolittle distrugând bazele aeriene și luptând
împotriva Grupurilor de Armate XXIII și XXXII Chineze.
La începutul lunii iunie, Japonia și-a pus operațiunile în mișcare, dar americanii,
care spărseseră codurile navale japoneze(d) la sfârșitul lunii mai, cunoșteau la
perfecție planurile și ordinele de luptă ale japonezilor, și s-au folosit de aceste
cunoștințe pentru a obține o decisivă victorie la Midway împotriva Marinei
Imperiale Japoneze.
Cu capacitatea sa de acțiune agresivă mult diminuată, după Midway, Japonia a ales
să se concentreze pe o încercare tardivă de a cuceri Port Moresby printr-o campanie
terestră(d) în Teritoriul Papua(d).
Americanii au pus la cale un contraatac împotriva pozițiilor japoneze din sudul
Insulelor Solomon, în primul rând la Guadalcanal, ca prim pas spre captarea
Rabaulului(d), principala bază japoneză în Asia de Sud-Est.
Ambele planuri au demarat în iulie, dar până la jumătatea lunii septembrie, bătălia
pentru Guadalcanal a avut prioritate pentru japonezi, iar trupele din Noua Guinee
au primit ordin să se retragă din zona Port Moresby în nordul insulei(d), unde s-au
confruntat cu trupele australiene și americane trupele în bătălia de Buna-Gona(d).
Guadalcanal a devenit un punct de concentrare pentru ambele părți, care au angajat
multe trupe și nave în bătălia de la Guadalcanal.
De la începutul anului 1943, Japonezii au fost învinși pe insulă și și-au retras
trupele(d).
În Birmania, forțele Commonwealth-ului au efectuat două operațiuni.
Prima, o ofensivă în regiunea Arakan(d) la sfârșitul anului 1942, a mers
dezastruos, soldându-se cu o retragere înapoi în India în mai 1943.
Cea de-a doua a fost introducerea de forțe neregulate(d) în spatele frontului
japonez în luna februarie, care, la sfârșitul lunii aprilie, avea rezultate mixte.
==== Frontul de Est (1942–43) ====

În ciuda pierderilor considerabile, la începutul anului 1942, Germania și aliații

săi au oprit ofensiva Sovietică în Rusia centrală și meridională, păstrând cele mai
multe câștiguri teritoriale realizate în anul precedent.
În mai, germanii au învins ofensiva sovietică din Peninsula Kerci(d) și de la
Harkov, și apoi au lansat principala ofensivă de vară împotriva sudului Rusiei, în
iunie 1942, pentru a profita de câmpurile petrolifere din Caucaz(d) și a ocupa
stepa Kubanului, menținând în același timp pozițiile din nordul și centrul
frontului.
Germanii au divizat Grupul de Armate Sud în două grupuri: Grupul de Armate A(d) a
înaintat spre Donul inferior și a lovit spre sud-est către Caucaz, în timp ce
Grupul de Armate B s-a îndreptat spre Volga.
Sovieticii au hotărât să se apere la Stalingrad, pe Volga.
Până la mijlocul lunii noiembrie, germanii aproape cuceriseră Stalingradul în lupte
grele de stradă(d), atunci când sovieticii își începeau a doua contraofensivă de
iarnă, începând cu o încercuire a forțelor germane de la Stalingrad și un atac
asupra ieșindului Rjev din apropiere de Moscova, deși acesta din urmă a eșuat
dezastruos.
Până la începutul lunii februarie 1943, Armata Germană suferise pierderi enorme;
trupele germane de la Stalingrad a fost obligate să capituleze, și prima linie a
fost împinsă înapoi, dincolo de poziția sa dinainte de ofensiva de vară.
La mijlocul lunii februarie, după ce înaintarea sovietică a pierdut din impuls,
germanii au lansat un alt atac la Harkov, creând un ieșind în prima linie în
preajma orașului rusesc Kursk.
==== Europa de Vest/Atlantic și Mediterana (1942–43) ====

Exploatând proastele decizii ale comandamentului american al Marinei, Marina

Germană a devastat transporturile Aliaților(d) de pe coasta americană a
Atlanticului.
Până în noiembrie 1941, forțele Commonwealth-ului au lansat o contraofensivă,
Operațiunea Crusader(d), în Africa de Nord, și a recâștigat tot ce cuceriseră
germanii și italienii.
În Africa de Nord, germanii au lansat o ofensivă în ianuarie, împingându-i pe
britanici înapoi pe pozițiile de pe Linia Gazala până la începutul lunii februarie,
după care a urmat o temporară acalmie de care Germania s-a folosit pentru a-și
pregăti pentru viitoarele ofensive.
Îngrijorările că japonezii ar putea folosi bazele Regimului de la Vichy din
Madagascar i-au determinat pe britanici să invadeze insula(d) la începutul lunii
mai 1942.
O ofensivă a Axei în Libia a forțat o retragere a Aliaților adânc în interiorul
Egiptului, până când forțele Axei au fost oprite la El Alamein.
Pe Continent, raidurile comandourilor aliate asupra unor obiective strategice,
culminând cu dezastruosul raid de la Dieppe, au demonstrat incapacitatea Aliaților
Occidentali de a lansa o invazie a Europei continentale, fără pregătire,
echipamente, și securitate operațională bune.
În august 1942, Aliații au reușit să respingă un al doilea atac împotriva El
Alameinului(d) și, cu costuri ridicate, au reușit să livreze proviziile de care era
disperată nevoie în Malta asediată(d).
Câteva luni mai târziu, Aliații au inițiat un atac propriu în Egipt, au dislocat
forțele Axei și au început o înaintare spre vest, în Libia.
Acest atac a fost urmat la scurt timp de debarcarea anglo-americană în Africa de
Nord Franceză, care a dus la revenirea regiunii de partea Aliaților.
Hitler a răspuns defecțiunii coloniei franceze ordonând ocupația Franței controlate
de regimul de la Vichy(d); deși forțele Vichy-ului nu s-au opus acestei încălcări a
armistițiului, au reușit să-și saboteze flota(d) pentru a împiedica capturarea sa
de către forțele germane.
Forțele Axei acum presate în Africa s-au retras în Tunisia, care a fost cucerită de
către Aliați în mai 1943.
La începutul anului 1943, britanicii și americanii au început Ofensiva Combinată cu
Bombardiere(d), o campanie de bombardamente strategice împotriva Germaniei.
Obiectivele au fost perturbarea economiei de război germane, reducerea moralului
germanilor, și „dislocuirea(d)” populației civilă.
=== Aliații câștigă viteză (1943–44) ===

După Campania Guadalcanal, Aliații au inițiat mai multe operațiuni împotriva

Japoniei în Pacific.
În mai 1943, forțe canadiene și americane au fost trimise pentru a elimina forțele
Japoneze din Insulele Aleutine(d).
Curând după aceea, cu sprijin din partea forțelor australiene și neozeelandeze, SUA
a început operațiuni majore pentru a izola Rabaulul prin cucerirea insulelor din
jur(d), și penetrarea perimetrului japonez din Pacificul Central în Insulele
Gilbert și Marshall(d).
Până la sfârșitul lunii martie 1944, Aliații au realizat ambele obiective, și au și
neutralizat marea bază japoneză de la Truk(d) din Insulele Caroline.
În aprilie, Aliații au lansat o operațiune de recucerire a vestului Noii Guinei(d).
În Uniunea Sovietică, și germanii și sovieticii au petrecut primăvara și începutul
verii anului 1943 pregătindu-se de mari ofensive în Rusia centrală.
La 4 iulie 1943, Germania a atacat forțele sovietice în jurul ieșindului Kursk.
Într-o săptămână, forțele germane s-au epuizat împotriva fortificațiilor sovietice
profund structurate și foarte bine construite și, pentru prima dată în război,
Hitler a anulat operațiunea înainte ca aceasta să își îndeplinească obiectivele
tactice sau operaționale.
Această decizie a fost parțial afectată de invazia Siciliei de către Aliații
occidentali, lansată la 9 iulie, care, combinată cu eșecurile italiene anterioare,
au dus la înlăturarea și arestarea lui Mussolini mai târziu în acea lună.
În iulie 1943, britanicii au incendiat Hamburgul(d) ucigând peste 40.000 de oameni.
La 12 iulie 1943, sovieticii au lansat propria lor contraofensivă, risipind astfel
orice șansă de victorie germană sau chiar impas în est.
Victoria sovietică de la Kursk a marcat sfârșitul superiorității germane, oferind
Uniunii Sovietice inițiativa pe Frontul de Est.
Germanii au încercat să-și stabilizeze frontul de est de-a lungul liniei Panther-
Wotan fortificate în grabă, dar sovieticii au penetrat-o la Smolensk și prin
Ofensiva Niprului Inferior.
La 3 septembrie 1943, Aliații au invadat Italia continentală, după care Italia a
semnat armistițiul cu Aliații.
Germania a răspuns prin dezarmarea forțelor italiene, preluând controlul militar
asupra unor zone din Italia, și de creând o serie de linii defensive.
Forțele speciale germane l-au salvat apoi pe Mussolini, care curând a proclamat un
nou stat-clientelar în Italia sub ocupație germană, numit Republica Socială
Italiană, provocând un Război Civil Italian(d).
Aliații Occidentali au luptat prin mai multe linii până la atingerea principalei
linii defensive germane(d) la mijlocul lunii noiembrie.
Operațiunile germane din Atlantic au avut și ele de suferit.
În mai 1943, după ce contramăsurile Aliaților au devenit efective(d), având ca
rezultat considerabile pierderi de submarine germane, campania navală din Atlantic
a germanilor a trebuit să fie suspendată.
În noiembrie 1943, Franklin D.
Roosevelt și Winston Churchill s-a întâlnit cu Chiang Kai-shek la Cairo și apoi cu
Iosif Stalin la Teheran.
Prima conferință a hotărât retrocedarea postbelică a teritoriului japonez și a
facilitat planificarea militară a Campaniei din Birmania(d); cea de a doua a
cuprins acordul că Aliații Occidentali vor invada Europa în 1944 și că Uniunea
Sovietică va declara război Japoniei în termen de trei luni de la înfrângerea
Germaniei.
Din noiembrie 1943, din timpul celor șapte săptămâni ai bătăliei de la Changde(d),
Chinezii au forțat Japonia să ducă un costisitor război de uzură, așteptând sprijin
aliat.
În ianuarie 1944, Aliații au lansat o serie de atacuri în Italia împotriva liniei
de la Monte Cassino și a încercat să-l înconjoare prin debarcările de la Anzio.
Până la sfârșitul lunii ianuarie, o mare ofensivă sovietică a îndepărtat trupele
germane din regiunea Leningrad, încheind cel mai lung și cel mai mortal asediu din
istorie(d).
Ofensiva Sovietică ce a urmat(d) a fost oprită la frontiera antebelică a Estoniei
de Grupul de Armate Nord german sprijinit de estoni(d) în speranța de restabilirii
independenței naționale.
Această întârziere a încetinit operațiunile sovietice ulterioare din regiunea Mării
Baltice.
Către sfârșitul lunii mai 1944, sovieticii au eliberat Crimeea, au îndepărtat în
mare măsură armatele Axei din Ucraina, și au făcut incursiuni în România, care au
fost respinse de trupele Axei.
Ofensiva Aliaților din Italia a reușit și, cu costul permiterii retragerii mai
multor divizii germane, pe 4 iunie, a cucerit Roma.
Aliații au avut succese în Asia continentală.
În martie 1944, Japonezii au lansat prima din cele două invazii, o operațiune
împotriva pozițiilor britanice de la Assam, India(d) și în curând au asediat
pozițiile Commonwealth-ului la Imphal(d) și Kohima(d).
În mai 1944, forțele britanice au organizat o contraofensivă, care a împins trupele
japoneze înapoi în Birmania, iar forțele Chineze care invadaseră nordul
Birmaniei(d) la sfârșitul anului 1943 au asediat trupele japoneze în Myitkyina(d).
A doua invazie japoneză(d) a Chinei avea ca scop distrugerea principalelor forțe de
luptă ale Chinei, asigurarea căilor ferate între teritoriile ocupate de japonezi
și capturarea aerodromurilor aliate.
Până în luna iunie, japonezii au cucerit provincia Henan și au început un nou atac
asupra Changshaului(d) în provincia Hunan.
=== Aliații se apropie (1944) ===

La 6 iunie 1944 (cunoscută sub numele de Ziua Z), după trei ani de presiuni
sovietice, Aliații au invadat nordul Franței.
După realocarea mai multor divizii aliate din Italia, ei au atacat și sudul
Franței.
Aceste debarcări au reușit și au dus la înfrângerea unităților Armatei Germane(d)
din Franța.
Parisul a fost eliberat de rezistență locală asistată de Forțele Franceze
Libere(d), ambele conduse de generalul Charles de Gaulle, pe 25 august și Aliații
Occidentali au continuat să împingă înapoi forțele germane în Europa de Vest în a
doua parte a anului.
O încercare de a avansa în nordul Germaniei, efectuată printr-o operațiune aeriană
majoră din Țările de Jos nu a reușit.
După aceea, Aliații Occidentali au împins încet în Germania, dar nu au reușit să
traverseze râul Rur într-o mare ofensivă.
Și în Italia, Aliații au încetinit ca urmare a întâlnirii ultimei linii defensive
majore germane(d).
Pe 22 iunie, sovieticii au lansat o ofensivă strategică în Belarus („Operațiunea
Bagration”) care a distrus aproape complet Grupul de Armate Centru.
Curând după aceea o altă ofensivă sovietică strategică(d) a obligat trupele germane
să se retragă din Ucraina de Vest și Polonia de Est.
Înaintarea sovietică a determinat forțele de rezistență din Polonia să declanșeze
mai multe revolte împotriva ocupației germane.
Cu toate acestea, cea mai mare dintre acestea, cea de la Varșovia, unde soldații
germani au masacrat 200.000 de civili, și o revoluție națională în Slovacia, nu au
primit sprijin sovietic și au fost ulterior suprimate de către germani.
Ofensiva strategică a Armatei Roșii în estul României a izolat și a distrus
considerabilele trupele germane de acolo(d) și a declanșat o lovitură de stat
reușită în România și apoi o alta în Bulgaria(d), care s-au soldat cu trecerea
celor două țări de partea Aliaților.
În septembrie 1944, trupele sovietice au avansat in Iugoslavia și au forțat
retragerea rapidă a Grupurilor de Armate E(d) și F(d) în Grecia(d), Albania și
Iugoslavia pentru a le salva de la a fi încercuite.
În acest moment, partizanii sub conducerea mareșalului comunist Iosip Broz Tito,
care duceau încă din 1941 o campanie de gherilă din ce în ce mai eficientă
împotriva ocupației, controlau o mare parte din teritoriul Iugoslaviei și erau
angajate în întârzierea eforturilor împotriva forțelor germane din sud.
În nordul Serbiei, Armata Roșie, cu susținere limitată din partea bulgarilor, a
fost asistată de partizani într-un efort comun de eliberare a capitalei Belgrad, la
20 octombrie.
Câteva zile mai târziu, cu sprijinul noului aliat din România, sovieticii au lansat
un atac masiv(d) împotriva Ungariei ocupate de germani, care a durat până la
căderea Budapestei în februarie 1945.
Spre deosebire de impresionantele victorii sovietice din Balcani, rezistența
finlandeză împotriva ofensivei sovietice din istmul Karelia i-a împiedicat pe
sovietici să ocupare Finlanda și au condus la un armistițiu sovieto-finlandez în
condiții relativ favorabile, deși Finlanda a fost nevoită să lupte apoi împotriva
fostului său aliat.
La începutul lunii iulie 1944, forțele Commonwealth-ului în Asia de Sud-Est au
respins asedile japoneze din Assam, împingându-i până la râul Chindwin(d) în timp
ce chinezii au capturat Myitkyina.
În China, japonezii au avut mai multe succese, cucerind în cele din urmă Changsha
la mijlocul lunii iunie și orașul Hengyang(d) până la începutul lunii august.
Curând după aceea, au invadat provincia Guangxi, câștigând bătălii importante
împotriva forțelor chineze la Guilin și Liuzhou(d) către sfârșitul lunii noiembrie
și făcând joncțiunea între forțele lor în China și Indochina până la jumătatea
lunii decembrie.
În Pacific, forțele americane au continuat să preseze din nou perimetrul japonez.
La mijlocul lunii iunie 1944, și-au început ofensiva împotriva Insulelor Mariane și
Palau(d), și au învins decisiv forțele japoneze în bătălia din Marea Filipinelor.
Aceste înfrângeri au dus la demisia prim-ministrului japonez, Hideki Tōjō, și au
adus Statelor Unite baze aeriene pentru a lansa atacuri intensive cu bombardiere
grele asupra Arhipelagului Japonez.
La sfârșitul lunii octombrie, forțele americane au invadat insula filipineză
Leyte(d); curând după aceea, forțele navale aliate au obținut o altă mare victorie
în bătălia din Golful Leyte, una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie.
=== Prăbușirea Axei, victoria Aliaților (1944–45) ===

La 16 decembrie 1944, Germania a făcut o ultimă încercare de a ține Frontul de Vest

folosind cele mai multe dintre rezervele rămase pentru a lansa o masivă contra-
ofensivă în Ardeni încercând să-i despartă pe Aliații Occidentali, să încercuiască
porțiuni mari din trupele acestora și să captureze principalul lor port de
aprovizionare, Anvers, în scopul de a putea negocia o pace.
Prin ianuarie, ofensiva a fost respinsă fără a-și îndeplini obiectivele strategice.
În Italia, Aliații Occidentali au ajuns la un impas cu linia germană de apărare.
La mijlocul lunii ianuarie 1945, rușii și polonezii au atacat în Polonia, împingând
de la Vistula până la Odra în Germania, și au invadat Prusia Orientală(d).
Pe 4 februarie, liderii SUA, Regatului Unit și uniunii Sovietice s-au întâlnit la
conferința de la Ialta.
Ei au convenit asupra ocupației Germaniei după război, și asupra momentului când
Uniunea Sovietică va intra în război și împotriva Japoniei.
În februarie, sovieticii au pătruns în Silezia(d) și Pomerania(d), în timp ce
Aliații Occidentali au intrat în Germania de vest și au închis Rinul.
Prin martie, Aliații au traversat Rinul la nord(d) și sud de Ruhr(d), încercuind
Grupul de Armate B German(d), în timp ce sovieticii înaintau către Viena.
La începutul lunii aprilie, Aliații Occidentali au început să înainteze și în
Italia(d) și au înaintat rapid prin vestul Germaniei, în timp ce forțele sovietice
și poloneze au luat cu asalt Berlinul la sfârșitul lunii aprilie.
Forțele americane și sovietice s-au întâlnit la râul Elba(d) pe 25 aprilie.
Pe 30 aprilie 1945, a fost capturat Reichstagul, ceea ce a însemnat înfrângerea
militară a Germaniei Naziste.
În această perioadă au avut loc mai multe schimbări la conducerea țărilor.
Pe 12 aprilie, președintele Roosevelt a murit și a fost înlocuit de Harry Truman.
Benito Mussolini a fost ucis de partizanii italieni pe 28 aprilie.
Două zile mai târziu, Hitler s-a sinucis și locul lui a fost luat de amiralul Karl
Dönitz.
Forțele germane au capitulat în Italia pe 29 aprilie.
Capitularea totală și necondiționată a fost semnată pe 7 mai și a intrat în vigoare
înaintea sfârșitului zilei de 8 mai.
Grupul de Armate Centru German a rezistat în Praga până la 11 mai.
Pe Teatrul din Pacific, forțele americane, însoțite de forțele Comunității
Filipineze(d) au înaintat în Filipine(d), cucerind Leyte(d) până la sfârșitul lunii
aprilie 1945.
Ele au debarcat pe Luzon(d) în ianuarie 1945 și au recucerit Manila(d) în martie,
după o luptă care a transformat orașul în ruine.
Lupta a continuat pe Luzon, pe Mindanao(d), și pe alte insule din Filipine până la
sfârșitul războiului(d).
Între timp, Forțele Aeriene ale Statelor Unite(d) (USAAF) distrugeau orașe
strategice și populate din Japonia, într-un efort de a distruge industria de război
japoneză și moralul civililor.
În noaptea de 9-10 martie, bombardiere B-29 ale USAAF au lovit Tokyo(d) cu mii de
bombe incendiare(d), care au ucis peste 100.000 de civili și au distrus 42 de mile
pătrate în doar câteva ore.
În următoarele cinci luni, USAAF a incendiat în total 67 de orașe japoneze(d),
ucigând 393.000 de civili și distrugând 65% din zonele construite.
În mai 1945, trupele australiene au debarcat în Borneo(d), înaintând peste
terenurile petrolifere de acolo.
Forțele britanice, americane și chineze au învins forțele japoneze în nordul
Birmaniei(d) în martie, iar britanicii au împins mai departe, ajungând la Rangoon
pe 3 mai.
Forțele chineze au început să contraatace în bătălia Hunanului de Vest(d), care a
avut loc între 6 aprilie și 7 iunie 1945.
Forțele navale și amfibii americane s-au îndreptat și ele spre Japonia, cucerind
Iwo Jima prin martie și Okinawa până la sfârșitul lunii iunie.
În același timp, submarinele americane au întrerupt(d) importurile japoneze,
reducând drastic capacitatea Japoniei de a-și aproviziona forțele de peste mări.
La 11 iulie, liderii Aliați s-au întâlnit la Potsdam, Germania.
Ei au confirmat acordurile anterioare despre Germania, și au reiterat cererea de
capitulare necondiționată a tuturor forțele japoneze, în special afirmând că
„alternativa pentru Japonia este distrugerea imediată și totală”.
În timpul acestei conferințe, au avut loc alegeri generale în Regatul Unit(d), și
Clement Attlee l-a înlocuit pe Churchill ca prim-ministru.
Aliații au cerut capitularea necondiționată a Japoniei în Declarația de la
Potsdam(d) din 27 iulie, dar guvernul Japonez a respins apelul.
La începutul lunii august, USAAF a aruncat bombe atomice asupra orașelor japoneze
Hiroshima și Nagasaki.
Aliații au justificat bombardamentele atomice ca o necesitate militară, pentru a
evita invadarea insulelor Japoneze(d), care ar fi costat viețile a între 250.000–
500.000 de militari aliați și a milioane de soldați și civili japonezi.
Între cele două bombardamente, în conformitate cu acordul de la Ialta, sovieticii
au invadat Manciuria ocupată de japonezi și au învins rapid Armata Kwantung(d), cea
mai mare forță combatantă japoneză.
Armata Roșie a capturat și Insula Sahalin, și Insulele Kurile.
Pe 15 august 1945, Japonia a capitulat, actul capitulării fiind semnat în cele din
urmă pe puntea vasului american de război USS Missouri, la 2 septembrie 1945.
== Urmări ==

Aliații au instaurat administrații de ocupație în Austria și Germania.

Prima a devenit stat neutru, nealiniat cu vreun bloc politic.
Cea din urmă a fost împărțită în zone de ocupație de est și de vest controlate de
către Aliații Occidentali și, respectiv, Uniunea Sovietică.
Un program de denazificare în Germania a condus la urmărirea penală a criminalilor
de război naziști și la eliminarea foștilor naziști la putere, deși această
politică s-a transformat treptat spre una de amnistie și de reintegrare a foștilor
naziști în societatea vest-germană.
Germania a pierdut un sfert din teritoriul dinainte de război (1937).
Printre teritoriile de est, Silezia, Neumark(d) și mare parte din Pomerania au fost
preluate de către Polonia, Prusia de Est a fost împărțită între Polonia și URSS,
urmată de expulzarea a 9 milioane de germani din aceste provincii, precum și de
expulzarea a 3 milioane de germani din Regiunea Sudetă din Cehoslovacia în
Germania.
Prin anii 1950, fiecare al cincilea vest-german era un refugiat din est.
Uniunea Sovietică a anexat și provinciile poloneze de la est de linia Curzon, din
care au fost expulzați 2 milioane de polonezi; nord-estul României, părți din
Finlanda de est, și cele trei state baltice au fost și ele încorporate în URSS.
Într-un efort de a menține pacea, Aliații au format Națiunile Unite, care a luat
ființă oficial pe 24 octombrie 1945, și a adoptat Declarația Universală a
Drepturilor Omului din 1948 ca un standard comun pentru toate țările membre.
Marile puteri învingătoare în război — Statele Unite ale Americii, Uniunea
Sovietică, China, Regatul Unit și Franța — au devenit membri permanenți ai
Consiliului de Securitate al ONU.
Cei cinci membri permanenți rămân aceeași și în prezent, deși au fost două
schimbări de locuri, între Republica China și Republica Populară Chineză, în 1971,
și între Uniunea Sovietică și statul ei succesor, Federația Rusă, după destrămarea
Uniunii Sovietice.
Alianța dintre Aliații Occidentali și Uniunea Sovietică a început să se deterioreze
chiar înainte de terminarea războiului.
Germania a fost de facto împărțită, și au apărut două state independente, Republica
Federală Germania și Republica Democrată Germană în granițele zonelor de ocupație
aliată și, respectiv, sovietică.
Restul Europei a fost, de asemenea, împărțit în sfere de influență occidentală și
sovietică.
Majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est au căzut în sfera sovietică, ceea
ce a condus la instaurarea de regimuri comuniste, cu sprijin total sau parțial al
autorităților sovietice de ocupație.
Ca urmare, Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, România și Albania au
devenit state satelit ale URSS.
Iugoslavia comunistă a dus o politică complet independentă, provocând tensiuni cu
URSS.
Diviziunea postbelică a lumii a fost formalizată de către două alianțe militare
internaționale, NATO (în frunte cu Statele Unite) și Pactul de la Varșovia
(controlat de URSS); lunga perioadă de tensiuni politice și de competiție militară
între acestea, Războiul Rece, avea să fie însoțită de o cursă a înarmărilor și
războaie prin intermediari.
În Asia, Statele Unite au ocupat Japonia și au administrat fostele insule japoneze
din Pacificul de Vest(d), în timp ce sovieticii au anexat Sahalinul și Insulele
Kurile.
Coreea, fostă sub dominație japoneză, a fost divizată și ocupată(d) de către
Uniunea Sovietică în Nord și de SUA, în Sud, între 1945 și 1948.
S-au proclamat republici separate de cele două părți ale paralelei 38 în 1948,
fiecare pretinzând a fi guvernul legitim pentru toată Coreea, ceea ce a condus în
cele din urmă la Războiul din Coreea.
În China, naționaliștii și forțele comuniste au reluat războiul civil în iunie
1946.
Forțele comuniste au fost victorioase și au proclamat Republica Populară Chineză în
China continentală, în timp ce forțele naționaliste s-au retras în Taiwan în 1949.
În Orientul Mijlociu, respingerea de către statele arabe a Planului ONU de
Împărțire a Palestinei(d) și înființarea Israelului a marcat escaladarea
conflictului arabo-israelian.
Puterile europene au încercat să-și păstreze, parțial sau total, imperiile
coloniale, însă pierderile e prestigiu și de resurse în timpul războiului au făcut
acest lucru imposibil, ceea ce a dus la decolonizare(d).
Economia globală a suferit puternic de pe urma războiului, deși țările participante
au fost afectate diferit.
SUA a ieșit din război mult mai bogată decât orice altă națiune; acolo a avut loc
un baby boom(d) și în 1950 produsul intern brut pe cap de locuitor era mult mai
mare decât al oricărei alte puteri, ea dominând economia mondială.
Regatul Unit și SUA au urmărit o politică de dezarmare industrială a Germaniei de
Vest în anii 1945-1948.
Din cauza interdependențelor comerciale internaționale, acest lucru a dus la
stagnarea economică a Europei și la întârzierea redresării economice europene.
Revenirea a început cu reforma monetară din Germania de Vest de la jumătatea anului
1948, și a fost accelerată de liberalizarea politicii economice europene cauzată,
direct și indirect, de Planul Marshall (1948-1951).
Revenirea economică vest germană de după 1948 a fost numită miracolul economic
german(d).
Italia a cunoscut și ea o explozie economică(d) iar economia franceză s-a
redresat(d).
Prin contrast, Regatul Unit a rămas într-o stare de ruină economică, și, deși a
primit un sfert din totalul asistenței prin Planul Marshall, mai mult decât orice
altă țară europeană, a continuat o relativă scădere economică timp de zeci de ani.
În ciuda enorme pierderi umane și materiale, Uniunea Sovietică a experimentat, de
asemenea, o creștere rapidă a producției în perioada imediat de după război.
Japonia a avut o creștere economică incredibil de rapidă(d), devenind una dintre
cele mai puternice economii din lume în anii 1980.
China a revenit la producția industrială dinaintea războiului în 1952.
== Impactul ==

=== Victime și crime de război ===

Estimările numărului total de victime ale războiului sunt diferite, deoarece multe
decese au rămas neînregistrate.
Cele mai multe sugerează că au murit aproximativ 60 de milioane de oameni în
război, dintre care aproximativ 20 de milioane de militari(d) și 40 de milioane de
civili.
Mulți dintre civili au murit din cauza genocidelor deliberate, a masacrelor,
bombardamentelor masive, a bolilor și foametei(d).
Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de oameni în timpul
războiului, dintre care 8,7 milioane de militari și 19 milioane de civili morți.
Cea mai mare parte din militarii morți au fost 5,7 milioane de etnici ruși, urmat
de 1,3 milioane de etnici ucraineni.
Un sfert din populația Uniunii Sovietice a fost rănită sau ucisă.
Germania a suferit pierderea a 5,3 milioane de oameni în luptă, mai ales pe Frontul
de Est și în timpul ultimei bătălii din Germania.
Din numărul total de decese în al Doilea Război Mondial, aproximativ 85%—cea mai
mare parte sovietici și chinezi—au fost de partea Aliaților și 15% au fost de
partea Axei.
Multe dintre aceste decese au fost cauzate de crime de război comise de forțele
germane și de cele japoneze(d) în teritoriile ocupate.
Între 11 și 17 milioane de civili au murit ca urmare, fie directăm fie indirectă, a
politicilor ideologice naziste, intre care genocidul sistematic a aproximativ 6
milioane de evrei în Holocaust, împreună cu încă 5 până la 6 milioane de etnici
polonezi și alți slavi (inclusiv ucraineni și belaruși)—romi, homosexuali(d), și
alte grupuri etnice și minoritare.
Sute de mii (estimări diferite) de etnici sârbi, împreună cu romi și evrei, au fost
uciși de Ustașii aliniați cu Axa în Iugoslavia, iar după ce s-a încheiat războiul
s-au comis și crime de răzbunare(d).
În Asia și Pacific, între 3 milioane și peste 10 milioane de civili, cea mai mare
parte chinezi (circa 7,5 milioane), au fost uciși de către forțele de ocupație
japoneze.
Cea mai cunoscută atrocitate japoneză a fost masacrul de la Nanking, în care între
cincizeci și trei sute de mii de civili chinezi au fost violați și uciși.
Mitsuyoshi Himeta a raportat că Sankō Sakusen(d) a făcut 2,7 milioane de victime.
Generalul Yasuji Okamura(d) a pus această politică în aplicare în Heipei și
Shantung.
Forțele Axei au utilizat arme biologice și chimice.
Armata Imperială Japoneză a folosit diverse astfel de arme în timpul invaziei și
ocupației Chinei (vezi Unitatea 731) și la începutul conflictelor cu sovieticii.
Atât germanii, cât și japonezii au testat(d) astfel de arme împotriva civililor și,
uneori, pe prizonierii de război.
Uniunea Sovietică a fost responsabilă pentru masacrul de la Katyn a 22.000 de
ofițeri polonezi, și cu încarcerarea sau executarea a mii de deținuți politici de
către NKVD, în statele Baltice, Polonia de est(d), și Basarabia ocupate de către
Armata Roșie.
Bombardarea masivă a zonelor civile, în special în orașele Varșovia(d), Rotterdam
și Londra; inclusiv atacurile aeriene asupra spitalelor și a refugiaților de către
aviația germană, împreună cu bombardarea orașului Tokyo(d), și a orașelor germane
Dresda, Hamburg(d) și Köln(d) de către Aliații Occidentali pot fi considerate crime
de război.
Acestea din urmă au dus la distrugerea a peste 160 de orașe și la moartea a peste
600.000 de civili germani.
Cu toate acestea, la acea dată nu exista nicio legislație internațională umanitară
explicită sau măcar cutumiară(d) cu privire la războiul aerian.
=== Lagărele de concentrare, munca forțată și genocidele ===

Guvernul german condus de Adolf Hitler și de Partidul Nazist a fost responsabil

pentru Holocaust, uciderea a aproximativ 6 milioane de evrei, precum și a 2,7
milioane de etnici polonezi(d), și a 4 milioane de oameni care erau considerați
„nedemni de viață(d)” (inclusiv persoane cu handicap și bolnavi mintal, prizonieri
de război sovietici(d), homosexuali, masoni, martori ai lui Iehova, si romi) ca
parte dintr-un program deliberat de exterminare.
Aproximativ 12 milioane de oameni, dintre care majoritatea erau est-europeni, au
fost folosiți în economia de război germană ca sclavi(d).
În plus față de lagărele de concentrare naziste, gulagurile (lagărele de muncă)
sovietice a dus la moartea multor cetățeni din țările ocupate, cum ar fi Polonia,
Lituania, Letonia, și Estonia, precum și a prizonierilor de război germani și chiar
a unor cetățeni sovietici care erau suspectați a fi susținători ai naziștilor.
Șaizeci la sută dintre prizonierii de război sovietici luați de germani(d) au murit
în timpul războiului.
Richard Overy(d) dă un număr de 5,7 milioane de prizonieri sovietici.
Din aceștia, 57% au murit sau au fost uciși, un total de 3,6 milioane.
Foștii prizonieri de război și civili repatriați sovietici au fost tratați cu mare
suspiciune ca potențiali colaboratori ai naziștilor, iar unii dintre ei au fost
trimiși în Gulag după ce au fost verificați de către NKVD.
Lagărele de prizonieri de război japoneze, dintre care multe au fost folosite ca
lagăre de muncă forțată, aveau și ele o rată ridicată a mortalității.
Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient a găsit rata de decese a
prizonierilor occidentali la 27,1% (pentru prizonierii de război americani, 37%),
de șapte ori mai mare ca a celor căzuți prizonieri la germani și italieni.
În timp ce 37.583 prizonieri din Regatul Unit, 28.500 din Țările de Jos, și 14.473
din Statele Unite ale Americii au fost eliberați după capitularea Japoniei, numărul
chinezilor eliberați a fost de doar 56.
Potrivit istoricului Zhifen Ju, cel puțin cinci milioane de civili chinezi din
China de Nord și Manchukuo au fost înrobiți între 1935 și 1941 de către Consiliul
de Dezvoltare a Asiei de Est(d), sau Kōain, pentru a lucra în mine și în industria
de război.
După 1942, numărul ajunsese la 10 milioane.
Biblioteca Congresului SUA estimează că în Java, între 4 și 10 milioane de
rōmusha(d) (din japoneză: „muncitori necalificați”), au fost puși la muncă de
armata japoneză.
Aproximativ 270.000 din acești muncitori din Java au fost trimiși în alte teritorii
ocupate de japonezi în Asia de Sud-Est, și numai 52.000 au mai fost repatriați în
Java.
La 19 februarie 1942, Roosevelt a semnat Ordinul Executiv 9066(d), prin care
aproximativ 100.000 de japonezi care trăiau pe Coasta de Vest erau internați.
Canada a avut un program similar.
În plus, 14.000 de cetățeni germani și italieni, care au fost evaluați ca
reprezentând riscuri de securitate au fost și ei internați.
În conformitate cu acordul aliat de la Conferința de la Ialta, milioane de
prizonieri de război și civili au fost folosiți ca muncă forțată de către Uniunea
Sovietică(d).
În cazul Ungariei, cetățeni maghiari au fost forțați să muncească pentru Uniunea
Sovietică până în 1955.
=== Ocupațiile ===

În Europa, ocupația a venit sub două forme.

În Europa de Vest, Nord și Centrală (Franța, Norvegia, Danemarca, Țările de Jos, și
teritoriile anexate din Cehoslovacia), Germania a hotărât politici economice prin
care erau colectate aproximativ 69,5 miliarde reichmarks (27,8 miliarde dolari SUA)
până la sfârșitul războiului, cifră ce nu include considerabilul jaf(d) al
produselor industriale, echipamentelor militare, materiilor prime și altor bunuri.
Astfel, veniturile provenite de la națiunile ocupate a fost de peste 40% din
venitul colectat de Germania din impozite, cifră care a crescut la aproape 40% din
venitul total mai spre sfârșitul războiului.
În est, mult sperata răsplată a Lebensraumului nu a fost niciodată obținută din
cauza frontului fluctuant și a politicilor pământului pârjolit practicate de
sovietici, care i-au privat pe invadatorii germani de resurse.
Spre deosebire de Occident, politica rasială nazistă a încurajat brutalități
extreme împotriva a ceea ce era considerat a fi „oameni inferiori” de origine
slavă; cele mai multe înaintări germane au fost, astfel, urmate de execuții în
masă.
Deși s-au format grupuri de rezistență în majoritatea teritoriilor ocupate, ele nu
au împiedicat în mod semnificativ operațiunile germane nici în est și nici în vest
până la sfârșitul anului 1943.
În Asia, Japonia declara națiunile aflate sub ocupație ca fiind parte din Sfera de
Co-Prosperitate Asia Răsăriteană Mare(d), în esență, o hegemonie japoneză, al cărui
scop era, chipurile, eliberarea popoarelor colonizate.
Deși forțele japoneze au fost inițial salutate ca eliberatori de sub dominația
europeană în unele teritorii, brutalitatea excesivă a transformat opinia publică
locală împotriva lor în câteva săptămâni.
În timpul cuceririi inițiale, Japonia a capturat 4.000.000 barili (640.000 m3) de
petrol (~5.5×105 tone) lăsate în urmă de retragerea forțelor Aliaților, și, până în
1943, a reușit să obțină în Indiile Olandeze de Est o producție de până la 50 de
milioane de barili (~6.8×105 t), 76% față de producția din 1940.
=== Frontul intern și producția ===

În Europa, înainte de izbucnirea războiului, Aliații aveau avantaje semnificative

atât demografice, cât și economice.
În 1938, Aliații Occidentali (Regatul Unit, Franța, Polonia și Dominioanele
Britanice) aveau o populație cu 30% mai mare și un produs intern brut cu 30% mai
mare decât țările europene ale Axei (Germania și Italia); dacă se includ și
coloniile, atunci Aliații au un avantaj de 5:1 ca populație și de aproape 2:1 ca
PIB.
În Asia, în același timp, China avea de aproximativ șase ori mai mulți locuitori ca
Japonia, dar un PIB cu numai 89% mai mare; dacă se includ și coloniile japoneze,
acesta se reduce la triplul populației și un PIB cu doar 38% mai mare.
Deși avantajele economice și demografice ale Aliaților au fost diluate în mare
măsură în timpul atacurilor inițiale rapide blitzkrieg ale Germaniei și Japoniei,
ele au devenit un factor decisiv în 1942, după ce Statele Unite și Uniunea
Sovietică s-au alăturat Aliaților, iar războiul a devenit unul de uzură.
În timp ce capacitatea Aliaților de a produce mai mult decât Axa este adesea
atribuită accesului mai favorabil al acestora la resurse naturale, au contribuit și
alți factori, cum ar fi reticența Germaniei și Japoniei de a angaja femei în forța
de muncă(d), bombardamentele strategice ale Aliaților, și trecerea târzie a
Germaniei la o economie de război..
În plus, nici Germania, și nici Japonia nu au planificat să lupte un război
prelungit, și nu au fost echipate să facă acest lucru.
Pentru a-și îmbunătăți producția, Germania și Japonia au folosit milioane de
sclavi; Germania a folosit(d) aproximativ 12 milioane de oameni, majoritatea din
Europa de Est, în timp ce Japonia a folosit(d) peste 18 de milioane de oameni din
Asia de Sud-Est.
=== Progresele în tehnologie și tehnica de război ===
Aeronavele au fost folosite pentru recunoaștere, ca avioane de vânătoare, ca
bombardiere, și pentru susținerea operațiunilor de la sol, fiecare rol fiind
considerabil dezvoltat.
Printre inovații s-au numărat podul aerian(d) (capacitatea de a efectua rapid
transporturi prioritare de provizii, echipamente și personal); și bombardamentele
strategice(d) (bombardarea centrelor industriale și demografice ale inamicului
pentru a-i distruge capacitatea de a duce războiul).
Armamentul antiaerian(d) a progresat și el, inclusiv capacitatea de apărare, cum ar
fi radarul și artileria sol-aer, cum ar fi tunul german antiaerian de 88 mm.
S-a pionierat utilizarea de avioane cu reacție și, deși a fost introdusă cu
întârziere și a avut un impact direct redus, a făcut ca avioanele cu reacție să
devină standardul forțelor aeriene în întreaga lume.
S-au făcut progrese în aproape fiecare aspect al războiului naval, mai ales cu
portavioane și submarine.
Deși războiul aeronautic a avut un succes relativ redus la începutul războiului,
acțiunile de la Taranto(d), Pearl Harbor, și din Marea de Corali au făcut din
portavion tipul dominant de navă în locul navei de război.
În Atlantic, portavioanele de escortă(d) s-au dovedit a fi o parte vitală a
convoaielor Aliaților, crescând raza de protecție efectivă și ajutând la închiderea
golului din mijlocul Atlanticului(d).
Portavioanele erau și mai economice decât navele de luptă din cauza costului
relativ scăzut al aeronavelor și a faptului că nu era nevoie să fie la fel de
puternic blindate.
Importanța submarinelor, care s-au dovedit a fi o armă eficientă în timpul Primului
Război Mondial, au fost anticipată de toate părțile pentru cel de-al Doilea.
Britanicii și-au concentrat dezvoltarea pe tactici și arme antisubmarin(d), cum ar
fi sonarul și convoaiele, în timp ce Germania s-a concentrat pe îmbunătățirea
capacității ofensive, cu proiecte cum ar fi submarinul de tip VII și tacticile
haitei de lupi.
Treptat, îmbunătățirea tehnologiilor Aliaților, cum ar fi farurile Leigh(d),
ariciul(d), squid(d), și torpilele de localizare(d) s-au dovedit victorioase.
Războiul terestru s-a transformat de la fronturile statice ale Primului Război
Mondial la o mobilitate crescută și arme combinate(d).
Tancul, care a fost utilizat în principal pentru sprijinul infanteriei în Primul
Război Mondial, a evoluat într-o armă primară.
La sfârșitul anilor 1930, designul tancurilor era mult mai avansat decât a fost în
timpul Primului Război Mondial, și progresele au continuat de-a lungul războiului
cu creșteri ale vitezei, blindajului și puterii de foc.
La începutul războiului, cei mai mulți comandanți credeau că tancurile inamice ar
trebui să fie întâmpinate cu tancuri cu specificații superioare.
Această idee a fost contestată de performanța slabă tunurilor relativ ușoare de pe
tancuri împotriva blindajelor, și de doctrina germană de evitare a luptelor tanc
contra tanc.
Acest lucru, împreună cu utilizarea armelor combinate de către Germania, au fost
printre elementele-cheie ale succesului tacticii blitzkrieg în Polonia și Franța.
S-au utilizat multe mijloace de distrugere a tancurilor(d), inclusiv artileria
indirectă, tunurile anti-tanc (atât tractate cât și autopropulsate), minele,
armele antitanc de infanterie cu rază scurtă de acțiune, și alte tancuri.
Chiar și mecanizarea pe scară largă, infanteria a rămas coloana vertebrală a
tuturor forțelor și, de-a lungul războiului, majoritatea infanteriștilor au fost
echipați similar cu cei din Primul Război Mondial.
Mitralierele portabile s-au răspândit, un exemplu notabil fiind MG34 german, și
diversele pistoale-mitralieră, adaptate pentru lupta de aproape(d), în junglă și în
mediul urban.
Pușca de asalt, o apariție a sfârșitului războiului, care încorporează multe
caracteristici ale puștii și pistoalelor-mitralieră, a devenit arma de infanterie
standard post-belică pentru majoritatea forțelor armate.
Majoritatea beligeranților importanți au încercat să rezolve problemele de
complexitate și de securitate implicate în utilizarea de liste de coduri(d) pentru
criptografie prin proiectarea de mașini de cifrare(d), cea mai cunoscută fiind
mașina germană Enigma.
Dezvoltarea sigint(d) (signals intelligence) și a criptanalizei a permis
dezvoltarea contracarării procesului de decriptare.
Exemple notabile au fost decriptarea de către Aliați a codurilor navale japoneze(d)
și metoda britanică Ultra(d), o tehnică inovatoare de decodare a mașinilor Enigma
care a profitat de informațiile oferite Regatului Unit de către Biroul Polonez de
Cifruri(d), care decodase primele versiuni ale mașinii Enigma înainte de război.
Un alt aspect al informațiilor militare a fost dezinformarea, pe care Aliații au
folosit-o cu succes, de exemplu în operațiunile Mincemeat și Bodyguard(d).
Printre alte provocări tehnologice și inginerești din timpul războiului sau apărute
ca urmare a lui se numără primele calculatoare programabile (Z3, Colos, și ENIAC),
rachetele ghidate și rachetele moderne, dezvoltarea de către Proiectul Manhattan a
armelor nucleare, cercetarea operațională(d) și dezvoltarea de porturi artificiale
și conducte de petrol de sub Canalul Mânecii(d).
== Note de completare ==

== Note bibliografice ==

== Bibliografie ==

== Vezi și ==
Participarea României la Al Doilea Război Mondial

== Legături externe ==
Resurse digitalizate disponibile în Biblioteca Digitală a BCU IAȘI

Hărți ale operațiunilor europene, de la West Point Arhivat în 13 septembrie 2016,

la Wayback Machine.
Hărți ale operațiunilor din Asia-Pacific, de la West Point Arhivat în 14 septembrie
2016, la Wayback Machine.
Atlasul fronturilor de luptă din lume (iulie 1943 – august 1945)
Colecție de afișe de propagandă din al Doilea Război Mondial la Colecțiile Speciale
și Cărțile Rare ale Universității Simon Fraser Arhivat în 2 februarie 2017, la
Wayback Machine.
=== Documentare ===

TV5 Europe Second World War Documentary (2008).

The World at War (1974) serial BBC cu 36 episoade.
(IMDb)
The Second World War in Colour (1999) (IMDb)
Prin motor de aeronavă se înțelege, cu puține excepții, un motor cu ardere internă
ușor, care furnizează energie mecanică necesară pentru propulsarea aeronavelor.
El este o componentă a sistemului de propulsie a aeronavelor cu motor.
Ele sunt aproape întotdeauna fie motoare cu piston, fie turbine cu gaze.
Acest articol este o prezentare generală a tipurilor de bază de motoare de avioane
și conceptele de proiectare utilizate în dezvoltarea de motoarelor pentru avioane.
Dacă la primele avioane puterea motoarelor era în jur de 30-50 CP, la motoare
turbopropulsoare mai moderne a ajuns la valori de 40 000-50 000 CP, ceea ce
demonstrează saltul calitativ prin care au trecut motoarele.
== Scurt istoric al motoarelor de avion ==
1848: John Stringfellow a construit un motor cu aburi care antrena un aeromodel,
sarcina fiind neglijabilă.
1903: motorul Manly-Balzer devine standard pentru motoarele radiale.
1906: Léon Levavasseur realizează cu succes un motor cu 8 cilindri în V destinat
avioanelor, răcit cu aer.
1908: René Lorin patentează un proiect pentru motor statoreactor (ramjet)
1908: Gnome Omega proiecta primul motor rotativ (cu cilindri) care va fi fabricat
în serie: în 1909 va exhipa avioanele Farman III care va câștiga premiul pentru cea
mai mare distanță parcursă fără oprire: 180km.
1930: Frank Whittle donează primul patent pentru turbină cu gaz pentru a fi folosit
la propulsie prin reacție, primul zbor realizându-se doar peste 11 ani.
== Propulsia cu elice ==

=== Motor cu cilindri în linie ===

Acest tip de motor are cilindrii aliniați într-un singur rând.

El are de obicei un număr par de cilindri, dar există și cazuri cu motoare având
trei și cinci cilindri.
Cel mai mare avantaj al unui motor în linie este că permite avionului să fie
proiectat cu o suprafață frontală îngustă, ceea ce conferă avionului rezistență
aerodinamică scăzută.
Dacă arborele cotit al motorului este situat deasupra cilindrilor, acesta este
numit un motor în linie inversat, care permite elicei să fie montat la înălțime
față de sol, permițând realizarea avioanelor cu trenul de aterizare scurt.
Dezavantajele unui motor în linie includ un raport putere-greutate redus, deoarece
carterul și arborele cotit sunt lungi și astfel, grele.
Un motor in linie poate fi răcit cu aer sau cu lichid, dar varianta de răcire cu
lichid este mai frecventă, deoarece este dificil să se obțină suficient debit de
aer pentru răcirea directă a cilindrilor din spate (care nu sunt în contact direct
cu curentul de aer).
Motoarele în linie au fost frecvente la avioane de la începutul zborurilor,
inclusiv Wright Flyer, avionul care a făcut primul zbor cu motor.
Cu toate acestea, dezavantajele inerente ale proiectării au devenit curând
evidente, și construcția motoarelor cu cilindri în linie a fost abandonată,
devenind o raritate în domeniul aviației moderne.
=== Motor cu cilindri în V ===

La acest tip de motor cilindrii sunt dispuși pe două linii cuplate la același
arbore cotit, cele două linii formând un V cu un unghi de 60–120 de grade.
Marea majoritate a motoarelor V sunt răcite cu apă.
Această variantă oferă un raport putere-greutate mai mare decât un motor în linie,
oferind în același timp o suprafață frontală mică (ce are ca efect reducerea forței
de rezistență la înaintare).
Unul dintre cele mai cunoscute exemple de astfel de motor este motorul V12 Rolls-
Royce Merlin, de 27 litri cu 12 cilindri dispuși în V la 60°, motor folosit printre
altele la avionul Spitfire, care a jucat un rol major în Bătălia Angliei.
=== Motor cu cilindri boxer ===

=== Motor rotativ ===

La începutul Primului Război Mondial, atunci când avioanele au început să fie

folosite în scopuri militare, a devenit evident faptul că motoarele în linie
existente aveau un raport putere/greutate prea mic.
Proiectanții de avioane aveau nevoie de un motor care să fie ușor, puternic,
ieftin, și ușor de fabricat în cantități mari.
Motorul rotativ îndeplinea aceste cerințe.
Motoarele rotative au toți cilindrii dispuși în cerc în jurul carterului ca un
motor în stea (a se vedea mai jos), dar diferența este că arborele cotit este fixat
de corpul avionului și elicea de blocul motorului.
Carterul și cilindrii motorului se rotesc solidare cu elicea, răcirea cilindrilor
fiind bună indiferent de viteza avionului.
Unele dintre aceste motoare au fost motoare în doi timpi, oferindu-le o putere
specifică și raport putere/greutate mare.
Din păcate, efectul giroscopic puternic care apare la motorul rotativ a făcut ca
avioanele de acest tip să fie foarte dificil de pilotat.
Motoarele au consumat, de asemenea, cantități mari de ulei de ricin, răspândind
uleiul peste tot pe carcasă și creând un fum înecăcios care ajungea la piloți.
Proiectanții de motoare a fost întotdeauna conștienți de nenumăratele limitări ale
motorului rotativ.
Atunci când motoarele în stea au devenit mai fiabile, asigurând rapoarte
putere/greutate mai bune și consum de carburant mai mic, zilele motoarelor rotative
au fost numărate.
=== Motor în stea ===

== Propulsia prin reacție ==

Motoarele care asigură propulsia prin reacție a aeronavelor folosesc drept
comburant (oxidant) aerul atmosferic, ele fiind motoare aeroreactoare, spre
deosebire ce motoarele pentru rachete, care folosesc comburantul stocat la bord.
=== Motor pulsoreactor ===

=== Motor motoreactor ===

=== Motor cu tracțiune combinată ===

=== Motor turboreactor ===

=== Motor turbopropulsor ===

=== Motor turboventilator ===

=== Motor statoreactor ===

Motor cu ardere subsonică - ramjet

Motor cu ardere supersonică - scramjet

== Note ==

== Bibliografie ==
Gheorghe Zăroiu, Aviația Modernă - Realizări și perspective, Craiova: Editura
Scrisul Românesc, 1975
Constantin C.
Gheorghiu, Motoare de avion, București: Editura Tehnică, 1988
Ștefan Ispas, Motorul turboreactor – istorie, prezent, perspective, București:
Editura Tehnică, 1991, ISBN 973-31-0273-3

== Legături externe ==

en Aircraft Engines and Aircraft Engine Theory (includes links to diagrams)

en The Aircraft Engine Historical Society
en Aircraft Engine Efficiency: Comparison of Counter-rotating and Axial Aircraft
LP Turbines Arhivat în 16 iulie 2011, la Wayback Machine.
en The History of Aircraft Power Plants Briefly Reviewed : From the " 7 lb.
per h.p" Days to the " 1 lb.
per h.p" of To-day
en "The Quest for Power" a 1954 Flight articol de Bill Gunston
Aerul este amestecul de gaze alcătuind straturile inferioare ale atmosferei
Pământului.
== Compoziția aerului ==
După volum, aerul (atmosfera Pământului) conține:

Cantitatea de vapori de apă din aer variază considerabil depinzând de vreme, climă
și altitudine.
== Proprietăți fizice ==
Masa molară a aerului este de 28,9586±0,0002 g/mol.
Aerul la temperaturi destul ridicate față de temperatura sa de fierbere (−194,25
°C, v.
mai jos) se comportă practic ca un gaz ideal, ca urmare densitatea sa, ρ, se poate
calcula din ecuația termodinamică de stare a gazului ideal:

p
V
=

{\displaystyle pV={\frac {nR_{a}}{T}}}

care pentru n = 1 mol poate fi adusă la forma:

ρ
=

1
V

=
 p

{\displaystyle \rho ={\frac {1}{V}}={\frac {p}{R_{a}T}}}

unde

p este presiunea, în Pa,

R
M

8314
,
47

28
,
9586

=
287
,
116
 {\displaystyle R_{a}={\frac {R}{M}}={\frac {8314,47}{28,9586}}=287,116}

J/kg este constanta Regnault pentru aer.

La presiune normală (p = 101325 Pa) relația de calcul a densității aerului devine:

ρ
=

101325

287
,
116

352
,
906

.
{\displaystyle \rho ={\frac {101325}{287,116\,T}}={\frac {352,906}{T}}.}

Tabelul următor conține câteva valori calculate cu această relație.

Capacitatea termică masică la presiune constantă, cp, în intervalul de temperatură
0–100 °C la presiune normală (1 atm = 101325 Pa) este prezentată în funcție de
temperatură în tabelul următor.
Coeficientul de dilatare volumică în funcție de temperatura T [K] se poate
determina cu relația:

β
=

1
T

.
{\displaystyle \beta ={\frac {1}{T}}.}
== Aer comprimat ==
Aerul comprimat este aerul din atmosferă menținut sub o presiune mai mare decât cea
atmosferică.
== Aer lichid ==

Aerul lichid se obține prin răcirea aerului sub temperatura de –140,6 °C (132,6 K)
și menținere la o presiune de peste 3,79 MPa (37,9 bar).
Temperatura de fierbere a aerului lichid este de −194,25 °C (78,903 K).
Densitatea aerului lichid (la −194,25 °C) este de 30,215 mol/dm3, ≈875 kg/m3.
== Note ==

== Bibliografie ==
en Lemmon, Eric W.; Jacobsen, Richard T.; Penoncello, Steven G.; Friend, Daniel G.
„Thermodynamic Properties of Air and Mixtures of Nitrogen, Argon, and Oxygen From
60 to 2000 K at Pressures to 2000 MPa” (PDF).
Journal of Physical and Chemical Reference Data.
Accesat în 24 octombrie 2023.
Autorii sunt cercetărori la NIST.
Valorile furnizate de această sursă sunt la starea de referință dată de presiunea
de 101325 Pa și temperatura de 25 °C (298,15 K), spre deosebire de starea normală
ISO, la aceeași presiune, dar la temperatura de 0 °C (273,15 K).
en Dickson, John C.
The Shock Absorber Handbook (ed.
John Wiley & Sons, Ltd.
ISBN 978-0-470-51020-9.
Appendix B: Properties of Air

== Vezi și ==
Atmosferă
Aer condiționat

== Legături externe ==
Composition of Air
Franța (în franceză [la] France, ), recunoscută în mod oficial ca Republica
Franceză (în franceză République française, pronunție în franceză [ʁepyblik
fʁɑ̃sɛz]), este o republică constituțională unitară având un mod de guvernare semi-
prezidențial, mare parte din teritoriul său și din populație fiind situată în
Europa de Vest, dar care cuprinde și mai multe regiuni și teritorii răspândite în
toată lumea.
Capitala sa este orașul Paris, limba oficială este franceza iar moneda este euro.
Deviza națională este „Libertate, egalitate, fraternitate” (în franceză Liberté,
Égalité, Fraternité), iar drapelul Franței este format din trei benzi verticale
colorate, respectiv în albastru, alb, roșu.
Imnul național este La Marseillaise.
În timpul epocii fierului, zona ce reprezintă astăzi Franța a fost locuită de gali,
un popor celtic.
Roma a anexat zona în anul 51 î.Hr.
și a deținut regiunea până în anul 486, când francii (un popor germanic) au cucerit
regiunea și au format Regatul Franței.
Franța a devenit o mare putere europeană în Evul Mediu, în urma victoriei din
războiul de o sută de ani (1337-1453).
În perioada renașterii, cultura franceză a înflorit, iar Franța a pus bazele unui
imperiu colonial global, care urma ulterior să devină al doilea cel mai mare din
lume.
Secolul al XVI-lea a fost dominat de către războaie civile și religioase, între
catolici și protestanți (hughenoți).
Sub Ludovic al XIV-lea, Franța a devenit puterea culturală, politică și militară
dominantă a Europei.
În secolul al XVIII-lea, Revoluția franceză a răsturnat monarhia absolută, a
dezvoltat una dintre cele mai vechi republici din istoria modernă și a elaborat
Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, care exprimă idealurile unei
națiuni inclusiv în ziua de astăzi.
În secolul al XIX-lea, Napoleon I a preluat puterea și a creat Primul Imperiu
Francez, care prin războaiele napoleoniene a schimbat istoria Europei continentale.
După prăbușirea imperiului, Franța a trecut printr-o perioadă tumultuoasă, având o
succesiune de guverne ce a dus într-un final în 1870 la înființarea celei de-a
Treia Republici Franceze.
Franța a fost un participant major în Primul Război Mondial, din care a ieșit
victorioasă, și a fost una dintre Puterile Aliate în Al Doilea Război Mondial, dar
a intrat sub ocupația puterilor Axei în 1940.
În urma eliberării, în 1944, a fost creată A Patra Republică Franceză, ulterior
dizolvată în cursul Războiului din Algeria.
A Cincea Republică, condusă de Charles de Gaulle, a fost înființată în 1958 și
există până în ziua de astăzi.
Algeria și aproape toate celelalte colonii au devenit independente în anii 1960,
dar au păstrat legături economice și militare cu Franța.
Franța este o putere nucleară, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai
Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și membru NATO.
De asemenea, Franța este membră a G7, G20, a zonei euro, a spațiului Schengen și
găzduiește sediile Consiliului Europei, Parlamentului European și UNESCO.
Franța joacă un rol important în istoria mondială prin intermediul influenței
exercitate de cultura sa, de limba sa și de valorile democratice, seculare și
republicane pe care le-a promovat în ultimele două secole.
Franța este a doua putere economică europeană și a cincea putere economică
mondială.
Economia sa de tip capitalist o face să fie unul dintre liderii mondiali în
sectoarele agroalimentar, aeronautic, al automobilelor, al produselor de lux(fr)
[traduceți], al turismului(fr)[traduceți] și în cel al energiei nucleare(fr)
[traduceți], aceasta în ciuda unor politici de intervenționism(fr)[traduceți]
destul de puternice(fr)[traduceți].
Cu 66,6 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2014, Franța este o țară dezvoltată, cu
un indice al dezvoltării umane foarte ridicat.
== Geografia ==

=== Așezare și frontiere ===

Franța metropolitană se află la una dintre extremitățile vestice ale Europei.

Are ieșire la Marea Nordului către nord, la Canalul Mânecii către nord-vest, la
Oceanul Atlantic către vest și la Marea Mediterană către sud-est.
Se învecinează cu Belgia și Luxemburg la nord-est, cu Germania și Elveția la est,
cu Italia și cu Monaco la sud-est, cu Spania și cu Andorra la sud-vest.
Dacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele nord-
estice nu corespund, aproape deloc, vreunor limite geografice fizice sau
lingvistice.
Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe
fiind, însă, mici insule de coastă.
Metropola se încadrează între paralelele de 42°19'46" N și 51°5'47" N, și între
meridianele de 4°46' V și 8°14'42" E.
Franța este formată, însă, și din numeroase teritorii aflate în afara continentului
european, denumite în vorbirea curentă „teritorii de peste mări” (în franceză
territoires d’outre-mer, prescurtat „DOM-TOM”), ceea ce face ca Franța să aibă
teritorii în toate oceanele lumii cu excepția celui Arctic.
Aceste teritorii au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale
a Franței și sunt situate astfel:

pe continentul sud-american: Guyana Franceză;

în Oceanul Atlantic: Saint-Pierre-et-Miquelon și, în Antile, la Guadelupa,
Martinica, Saint-Martin și Saint-Barthélemy;
în Oceanul Pacific: Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis și Futuna și
Clipperton;
în Oceanul Indian: Réunion, Mayotte, Îles Éparses, Insulele Crozet, Insulele
Kerguelen și Saint-Paul și Amsterdam(d);
în Antarctica: Țara Adélie.
Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține, astfel, și frontiere
terestre cu Brazilia, cu Surinam și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea franceză
a insulei Saint-Martin.
Suprafața Franței metropolitane este de 552.000 km², cu o densitate de aproximativ
un locuitor pe hectar.
Luând în calcul și totalitatea teritoriilor de peste mări, Franța are o suprafață
totală de 675.000 km².
Franța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea mai
mare țară din Europa, după Rusia și Ucraina, deși, dacă se iau în calcul
teritoriile de peste mări, este mai întinsă ca Ucraina, fiind, totodată, și cea mai
întinsă țară a Uniunii Europene.
Teritoriul metropolitan continental are o lungime de circa 1.000 km de la nord la
sud și de la est la vest.
Lungimea totală a țărmurilor, incluzând aici și teritoriile de peste mări, este de
8.245 km.
=== Geologie, relief și hidrografie ===

Teritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje naturale

deosebit de variate.
Mari părți din teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor
episoade tectonice, în special în orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la
originea masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi, Ardeni și Corsican.
Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați —
Alpii ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel mai înalt punct al Franței).
Deși 60% din comunele Franței sunt clasificate ca având risc seismic, acest risc
rămâne unul moderat.
Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul
Aquitaniei în sud-vest și Bazinul Parisului în nord — acesta din urmă cuprinzând
mai multe regiuni cu soluri deosebit de fertile, în special platourile cu soluri
acide din Beauce și Brie.
În rest, diferite căi naturale de trecere, cum ar fi valea Ronului, permit
comunicații facile.
Zonele litorale oferă și ele peisaje diverse: maluri abrupte ale masivelor muntoase
(Coasta de Azur, de exemplu), câmpii ce se termină cu faleze (Coasta de Alabastru),
regiuni umede și forestiere, cum ar fi Sologne sau mari câmpii nisipoase (Câmpia
Languedoc).
Rețeaua hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari fluvii:
Loara, Sena, Garonne și Ron, la care se mai pot adăuga și Meuse și Rinul, mai puțin
importante pentru Franța, dar fluvii majore la nivel european.
Bazinele hidrografice ale primelor patru acoperă peste 62% din teritoriul
metropolitan.
Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97%
din această suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.
=== Clima ===

Clima Franței metropolitane este una temperată, influențată de anticiclonul

Azorelor, ca și restul Europei de Vest, cu variante regionale sau locale destul de
însemnate.
Tipologia actuală reține șase mari zone climatice:

sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și

flamande; aceasta este caracterizată printr-un regim de temperatură blând, cu
variații reduse de temperatură și cu precipitații relativ importante;
la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă,
dar cu temperaturi mai ridicate;
în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni
reci și precipitații mai reduse decât în vest;
pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este caracterizată prin numeroase zile
însorite, cu veri calde și uscate și cu ierni blânde și umede;
între zona Lorenei și cea provensală se află zona dunăreană cu rol de zonă de
tranziție, cu variații mari de temperatură;
zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este caracterizată
prin ierni reci și umede, cu precipitații nivale importante.
Mare parte din teritoriile de peste mări este, în schimb, dominată de clima
tropicală (de intensitate variabilă), excepție făcând Guyana franceză (climă
ecuatorială), Saint-Pierre-et-Miquelon (climă temperat-oceanică) și teritoriile
australe și antarctice franceze (cu climă polară și temperat-oceanică).
Franța metropolitană se confruntă și cu evenimente climatice cu consecințe
importante: furtuni (cele din decembrie 1999(fr)[traduceți] au doborât 7% din
copacii din pădurile franceze), canicule (canicula din 2003 din Europa soldându-se
cu 15.000 de morți), incendii și inundații.
Temperatura medie în Franța a crescut cu 0,1 °C în medie pe deceniu de-a lungul
secolului al XX-lea.
=== Peisajele și mediul ===
Franța metropolitană beneficiază de o largă varietate de peisaje: câmpii agricole
sau împădurite, lanțuri montane mai mult sau mai puțin erodate, litoraluri
diversificate și văi cu orașe amestecate cu spații neo-naturale.
Franța de peste mări conține și ea o importantă biodiversitate (de exemplu, în
pădurile ecuatoriale franco-guyaneze sau în lagunele Noii Caledonii).
Franța este una dintre cele mai împădurite țări din Europa Occidentală, pădurile
ocupând 28% din suprafața țării.
Această diversitate a peisajelor și a ecosistemelor este amenințată de fragmentarea
ecologică(fr)[traduceți] (cauzată de densa rețea de căi de comunicații rutiere), de
antropizarea zonelor de coastă și de poluarea apelor și solului.
O treime din apele de suprafață sunt de calitate rea spre foarte rea, în principal,
din cauza poluării industriale; poluarea agricolă în legătură cu utilizarea
îngrășămintelor și pesticidelor a contribuit și ea la deteriorarea calității
pânzelor freatice în mai multe regiuni, în Bretania, în special.
Litoralizarea(fr)[traduceți] populației și a activităților ei determină o
intensificare și o îndesire a construcțiilor de pe malul mării, în ciuda Legii
Litoralului(fr)[traduceți] din 1986 și a intervenției Conservatoire du littoral(fr)
[traduceți] și în ciuda caracterului inundabil al anumitor sectoare.
În ceea ce privește infrastructura de transport, în special cea rutieră, ea expune
pe vecinii ei la o poluare atmosferică, sonoră și vizuală considerabilă.
Cu toate acestea, instituțiile publice încearcă de mai multe decenii să răspundă
acestor provocări.
Rezervațiilor naturale(fr)[traduceți] și parcurilor naționale(fr)[traduceți] li s-a
adăugat, din 1968, și categoria parcurilor naturale regionale(fr)[traduceți], care
combină acțiunile de conservare cu cele de punere în valoare a patrimoniului
natural și cultural și care, în 2007, acopereau 13% din teritoriul francez.
Au fost înființate agenții pentru apă(fr)[traduceți] pentru a proteja și a garanta
resursele de apă ale țării.
Datorită unei politici de limitare a utilizării produselor petroliere și datorită
importanței energiei nucleare, emisiile de CO2 pe cap de locuitor ale Franței sunt
mai scăzute decât cele ale vecinilor săi europeni, și a fortiori decât cele ale
SUA.
Cu toate acestea, conform unui studiu al Ministerului Mediului, Energiei,
Dezvoltării Durabile și Mării(fr)[traduceți] publicat în 2010, „în mai multe
puncte, bilanțul ecologic rămâne îngrijorător, cu tendințe de deteriorare”.
=== Repartiția spațială a populației și a activităților sale ===

Franța metropolitană este marcată de multiple dezechilibre spațiale.

Pe de o parte, ea este originală prin faptul că are o capitală de șase ori mai
populată decât a doua arie urbană a țării, și care grupează un sfert din studenți
și aproape toate sediile centrale ale marilor companii ale țării.
Pe de altă parte, linia Le Havre–Marsilia este adesea considerată a fi limita între
un vest rămas de multă vreme agrar și care, astăzi, beneficiază de o importantă
dezvoltare demografică și economică, și un est industrializat și de multă vreme
urbanizat.
În cele din urmă, de la departamentul Ardenilor în nord-est până la departamentul
Landes în sud-vest se observă o „diagonală a densității reduse(fr)[traduceți]”,
care prin comparație cu restul țării secaracterizează printr-un grad redus de
populare și printr-o economie, adesea, în dificultate.
După un îndelungat exod rural în secolul al XIX-lea și până în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, sporul migratoriu al zonelor rurale franceze a redevenit
pozitiv în anii 1990.
Creșterea populației urbane are loc predominant în zonele periurbane, din ce în ce
mai îndepărtate de aglomerația centrală.
Tabelul de mai jos listează cele mai mari orașe ale Franței, în funcție de
populația ariei metropolitane.
=== Axe de comunicație și de transport ===
Din pricina poziției sale la răscruce, Franța este țară de tranzit.
Ea este, de fapt, traversată, în mod obligatoriu, de persoanele și mărfurile care
circulă pe cale terestră între peninsula Iberică și restul Europei și, după
deschiderea Eurotunelului în 1994, între Regatul Unit și restul Europei.
Ca o moștenire a istoriei, rețelele franceze de transport sunt foarte centralizate
în jurul Parisului; această centralizare este deosebit de puternică în domeniul
feroviar și aerian, deși a început să se diminueze.
Principalul mijloc de transport utilizat în Franța este cel rutier, care, în 2007,
reprezenta respectiv 86,5% și 79,9% din traficul de călători și de mărfuri.
Franța numără, la nivelul anului 2005, peste un milion de kilometri de șosele,
dintre care aproape toate sunt asfaltate sau pietruite.
După eliberare(fr)[traduceți], Franța și-a dezvoltat o rețea extinsă de autostrăzi,
care, în 2007, totalizau o lungime de 10.991 km .
De câteva decenii, sunt dezvoltate politici publice cu scopul reducerii
accidentelor rutiere mortale, ale căror principale cauze sunt identificate ca
fiind, în principal, viteza și consumul de alcool, și încearcă să reducă dependența
francezilor de automobile, în beneficiul altor mijloace de transport mai puțin
poluante.
Rețeaua feroviară franceză datează și ea, în mare parte, de la mijlocul și de la
sfârșitul secolului al XIX-lea, ajungând să numere, în 2009, 29.473 km de linii,
dintre care mai mult de jumătate sunt electrificate.
Cea mai mare parte din trafic este derulată de compania publică SNCF, pe liniile
care aparțin gestionarului de infrastructură Réseau ferré de France(fr)[traduceți]
(RFF).
Începând cu anii 1980, traficul de călători în Franța metropolitană este în
creștere, mulțumită, pe de o parte, preluării de către regiuni a gestionării
traficului regional și local, dar mai ales apariției rețelei continue a liniilor de
mare viteză parcurse de TGV.
Pe de altă parte, principalele orașe ale țării sunt dotate cu o rețea feroviară
urbană, de tip metrou, tramvai sau expres regional (RER); Metroul din Paris,
înființat în 1900, formează una dintre cele mai dense rețele din lume.
În ceea ce privește transportul aerian, acesta este deosebit de centralizat: cele
două aeroporturi pariziene — Roissy-Charles-de-Gaulle și Orly — au deservit în 2008
peste 87 de milioane de călători, în vreme ce principalul aeroport din provincie,
Nisa-Coasta de Azur, a deservit doar puțin mai mult de 10 milioane.
Aeroporturile din provincie fac, de fapt, concurență TGV-ului pentru trafic intern,
în vreme ce aeroporturile pariziene adună cvasi-totalitatea traficului de cursă
lungă.
Franța este locul unde funcționează una dintre cele mai mari companii aeriene din
lume, în termeni de pasageri transportați (Air France-KLM) și unde funcționează
primul constructor aeronautic civil (Airbus) din Europa.
În Franța se mai utilizează și alte mijloace de transport, dar ele sunt marginale.
Traficul fluvial asigură o parte neglijabilă din traficul de călători și una
secundară din traficul de mărfuri, în special din cauza neadaptării unei mari părți
din rețea la traficul modern.
Traficul maritim este mai important, dar porturile Dunkerque, Le Havre, Nantes -
Saint-Nazaire(fr)[traduceți] și Bordeaux sunt foarte mici comparativ cu rivalele
lor de la Marea Nordului, cum sunt Rotterdam sau Anvers; numai portul Marsilia este
comparabil cu marele porturi ale lumii, fiind cel mai mare port de la Marea
Mediterană în termeni de tonaj expediat.
Astăzi, bicicleta cunoaște o nouă tinerețe, în special datorită preocupărilor
ecologiste ale francezilor și datorită înființării sistemelor de închiriat
biciclete în mai multe orașe ale țării.
== Istoria ==

Franța actuală ocupă mare parte din fostele Galii celtice, cucerite de Iulius Cezar
în secolul I î.e.n., dar numele și-l ia de la franci, un popor germanic care s-a
instalat acolo începând cu secolul al V-lea.
Franța este un stat unificat de mult timp și a fost una din primele țări ale epocii
moderne care să încerce să experimenteze un regim democratic.
=== Preistorie, protoistorie și antichitate ===
Prezența omenească pe teritoriul actual al Franței datează din paleoliticul
inferior; cele mai vechi urme de viață umană datează de acum circa 1.800.000 de
ani.
Pe atunci, omul se confrunta cu o climă dură și schimbătoare, marcată de mai multe
ere glaciare care i-au modificat mediul de viață.
În Franța se găsesc numeroase peșteri pictate(fr)[traduceți] din paleoliticul
superior, dintre care una dintre cele mai celebre este cea din Lascaux
(departamentul Dordogne, cu picturi rupestre vechi de circa 18.000 de ani).
Aproximativ 10.000 de ani în urmă, la sfârșitul ultimei ere glaciare, clima s-a
îmblânzit.
Cam de acum 7.000 de ani, această parte a Europei de Vest a intrat în neolitic și
locuitorii ei s-au sedentarizat, chiar dacă evoluția aceasta a variat de la regiune
la regiune.
După o puternică dezvoltare demografică și agricolă în mileniile al IV-lea și al
III-lea î.e.n., metalurgia și-a făcut apariția la sfârșitul mileniului al III-lea,
întâi cu meșteșugul prelucrării aurului, cuprului și bronzului, apoi a fierului -
în secolul al VIII-lea î.e.n.
În preajma anului 600 î.e.n., grecii originari din orașul Phocaea din Asia Mică au
înființat colonia Masalia (astăzi, orașul Marsilia), pe țărmul Mediteranei; în
aceeași perioadă, câteva popoare celtice au pătruns pe teritoriul Franței actuale,
dar această ocupație nu s-a generalizat asupra întregului teritoriu decât între
secolele al V-lea și al III-lea î.e.n.
Astfel a apărut noțiunea de „Galia”, corespunzătoare teritoriilor populate de celți
între Rin, Atlantic și Mediterana.
Galia era pe atunci o țară prosperă, ale cărei părți sudice au fost din ce în ce
mai mult supuse influențelor grecești și apoi romane.
Începând cu anul 125 î.e.n., sudul Galiei a fost cucerit, încetul cu încetul, de
Republica Romană, care a înființat aici orașele Aix-en-Provence, Toulouse și
Narbonne.
În 58 î.e.n., Iulius Cezar s-a lansat într-o campanie de cucerire a întregii Galii
și a înăbușit, în 52 î.e.n..
o revoltă condusă de căpetenia galică Vercingetorix.
Noile teritorii au fost împărțite de Augustus în nouă provincii romane, dintre care
principalele au fost Gallia Narbonensis în sud, Aquitania în sud-vest, Gallia
Lugdunensis în centru și Belgica în nord.
În perioada galo-romană au fost înființate numeroase orașe, printre care Lyon,
denumită capitală a Galiilor; acestea erau concepute după tipicul orașelor romane,
cu un forum(fr)[traduceți], un amfiteatru(fr)[traduceți], circ(fr)[traduceți],
teatru și thermae.
Religia romană s-a suprapus peste cultul celtic, fără a-l face pe acesta din urmă
să dispară, divinitățile de diferite origini contopindu-se, încet-încet, până la
formarea unui unic sincretism.
În secolul al III-lea e.n., Galia romană a trecut printr-o gravă criză, limesul,
frontiera fortificată care apăra Imperiul de incursiunile germanice, fiind rupt în
mai multe rânduri de către barbari.
În acea perioadă, puterea romană părea șubrezită: în 260 s-a proclamat un imperiu
al galilor care a scăpat de sub controlul roman până în 274.
Cu toate acestea, situația s-a îmbunătățit în prima jumătate a secolului al IV-lea,
care a fost o perioadă de reînnoire și prosperitate pentru Galia.
În 312, împăratul Constantin cel Mare s-a convertit la creștinism; creștinii,
persecutați până atunci, s-au înmulțit.
Dar invaziile barbare s-au reluat începând cu a doua jumătate a secolului al IV-
lea; la 31 decembrie 406, vandalii, suebii și alanii au trecut Rinul și au
traversat Galia până în Spania.
La mijlocul secolului al V-lea, alemanii și francii, două popoare păgâne, s-au
instalat în nord-estul Franței de astăzi și au exercitat o puternică presiune
asupra generalilor romani care rezistau cu greu în nord-estul Galiei.
=== Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul Evului Mediu
===

După scindarea Imperiului Roman, convertirea la creștinism a căpeteniei france

Clovis a făcut din el un aliat al Bisericii creștine și i-a permis să cucerească,
la sfârșitul secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea, mare parte din
Galia.
Fuziunea moștenirii galo-romane cu aporturile germanice și cu creștinismul a fost
lungă și dificilă, francii constituind, la început, o societate războinică, cu
practici și legi foarte îndepărtate de dreptul roman și de principiile creștine.
În vreme ce scăderea demografică suferită de Regatul Franc a antrenat un declin al
orașelor, creștinismul s-a instalat prin fondarea bisericilor rurale și, mai ales,
a numeroaselor mănăstiri.
Dacă puterea lui Clovis părea, la început, solidă, dinastia merovingiană a trebuit,
totuși, să facă față unor grave dificultăți; ea s-a stins în 751, după care Pepin
cel Scurt a fost uns rege al francilor, fondând dinastia carolingiană.
Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, au extins considerabil teritoriul
regatului francilor, stat ce se întindea, la sfârșitul secolului al VIII-lea, pe o
suprafață de peste un milion de kilometri pătrați.
Imensul Imperiu Carolingian era controlat de o administrație centralizată cu sediul
la Aachen, cu conți ce îl reprezentau pe Carol cel Mare în tot imperiul și care
erau supravegheați de Missus dominicus.
Carol, încoronat în 800 ca împărat al Occidentului(fr)[traduceți], a relansat
artele frumoase în educație, iar curtea sa de la Aachen(en)[traduceți] a găzduit o
activitate artistică și intelectuală de înalt nivel.
Cu toate acestea, după moartea împăratului, conții și vasalii lor au început, din
ce în ce mai mult, să-și facă funcțiile ereditare, iar nepoții lui Carol cel Mare
și-au împărțit imperiul prin tratatul de la Verdun (843); Carol a obținut Francia
occidentală, care corespunde, aproximativ, celor două treimi vestice ale Franței
actuale, teritoriu ale cărui frontiere au fluctuat puțin până la sfârșitul Evului
Mediu.
Noul regat a trebuit, totuși, să înfrunte, în secolele al IX-lea și al X-lea, trei
valuri de invazii diferite: ale musulmanilor, ale vikingilor și ale maghiarilor.
În același timp, puterile foștilor conți au continuat să crească, în timp ce
puterea regelui scădea; relațiile sociale au început să capete caracter feudal,
caracterizat prin împărțirea societății în trei clase: clerul, nobilimea și „starea
a treia”.
În 987 Hugo Capet a fost ales rege; monarhia a redevenit ereditară, iar Dinastia
capețiană au domnit în Franța timp de peste 800 de ani.
Totuși, primii regi capețieni nu controlau direct decât o mică parte din teritoriul
francez, denumit „domeniu regal”, și câțiva din vasalii lor erau mult mai puternici
decât ei.
În secolul al XII-lea, puterea regală a început să se impună din nou în fața
nobililor din regat, dar, începând cu anii 1150, a trebuit să se confrunte cu
apariția unui „imperiu Plantagenet(fr)[traduceți]”, domeniu nobiliar extrem de
puternic, ce cuprindea Anglia și părțile vestice ale Franței.
Regatul capețian a atins apogeul în secolul al XIII-lea, monarhia redobândind
puterea pe care o pierduse iar arta și cultura franceză au început să se afirme în
Europa.
Filip August (1180-1223) a reușit să cucerească mare parte din posesiunile franceze
ale Plantageneților, punând capăt, pentru un timp, amenințării engleze și lărgind
considerabil domeniul regal cu această ocazie.
Ludovic al IX-lea (1226-1270) a acționat ca arbitru al creștinismului și a
participat la cruciadele a șaptea și a opta, ceea ce a dus la canonizarea sa rapidă
de către Biserica Romano-Catolică.
Secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea au găsit Franța într-o
gravă criză, cu manifestări multiple.
Războiul de 100 de Ani, dus contra Angliei și apărut în urma unei probleme de
succesiune(fr)[traduceți] la tronul Regatului Franței, a făcut ravagii în țară.
Dar criza din secolele al XIV-lea și al XV-lea nu a fost una doar politică sau
militară: ea a fost și demografică — Moartea Neagră a ucis, începând cu anul 1347,
cel puțin o treime din populația regatului —, socială — răscoalele țărănești și
urbane s-au înmulțit —, economică și religioasă.
Exilului papilor la Avignon (1309-1377) i-a urmat Schisma apuseană, care a durat
până în 1417.
Monarhia franceză a fost atinsă de toate aceaste crize.
Pe termen scurt puterea centrală a ieșit întărită, mutându-se din valea Loarei,
îmbogățindu-se cu noi instituții și întreținând o armată plătită dintr-un impozit
permanent.
=== Renașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea) ===

Începând cu 1494, suveranii francezi au dus mai multe războaie în Italia și, apoi,
împotriva împăratului Carol Quintul.
Domniile lui Francisc I (1515-1547) și a fiului său Henric al II-lea (1547-1559) au
fost marcate de o întărire a puterii regale, care tinde să devină absolutistă, și
de o Renaștere literară și artistică puternic influențată de Italia.
În 1539, ordonanța de la Villers-Cotterêts a făcut limba franceză limbă
administrativă și judiciară în regat.
Unitatea Franței în jurul persoanei regelui a fost însă afectată în a doua jumătate
a secolului al XVI-lea de probleme religioase: între 1562 și 1598, s-au succedat
opt războaie religioase(fr)[traduceți] între catolici și calvini.
Această criză religioasă a fost dublată de una economica și mai ales politică.
În 1598, regele Henric al IV-lea (1589-1610) a dat, prin Edictul de la Nantes,
libertăți parțiale de cult protestanților.
Ludovic al XIII-lea (1610-1643) și miniștrii săi, Richelieu și Mazarin, au fost
obligați să se confrunte cu opoziția nobilimii dornice să-și redobândească vechile
privilegii.
În aceeași perioadă, Franța a ieșit victorioasă din mai multe războaie (între care
Războiul de Treizeci de Ani) și a început să-și formeze un prim imperiu
colonial(fr)[traduceți], în principal, în Noua Franță, în Antile și pe drumul spre
Indii.
Ludovic al XIV-lea a afirmat mai mult ca niciodată caracterul absolut al puterii
sale: „Regele-Soare” se considera „locțiitor al lui Dumnezeu pe Pământ” și a
ordonat construirea palatului de la Versailles, simbol al puterii sale.
El s-a înconjurat de artiști și de savanți și a acționat pentru unitatea religioasă
a regatului său, reluând persecuția protestanților(fr)[traduceți] și revocând
edictul de la Nantes.
În ciuda situației financiare critice a monarhiei, Ludovic al XIV-lea a dus mai
multe războaie cu o Europă coalizată împotriva sa, iar marchizul de Vauban a
construit o rețea de cetăți la frontierele regatului.
Deși aceste războaie au adus, la început, și victorii, mai multe înfrângeri și
răspândirea foametei i-au marcat sfârșitul domniei.
Strănepotul său, Ludovic al XV-lea (1715-1774), a dus și el mai multe războaie, cu
diferite rezultate.
Franța a abandonat, în 1763, prin tratatul de la Paris, posesiunile din America de
Nord, dar a dobândit, în același deceniu, Lorena și Corsica.
În această perioadă, Franța a cunoscut o puternică revitalizare demografică și
economică.
Creșterea producției agricole a fost însoțită de o proto-industrializare, în
special în sectorul textil, dar și de un avânt în domeniile intelectual și
cultural.
Ludovic al XVI-lea, care a urcat pe tron în 1774, s-a dovedit însă incapabil să
găsească o soluție pentru plata datoriei monarhice și s-a văzut obligat să convoace
Adunarea Stărilor Generale în 1789.
=== Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea) ===

Delegații trimiși la Adunarea Stărilor Generale din 1789, ale căror lucrări s-au
deschis la 5 mai, și-au depășit rapid atribuțiile conferite și s-au erijat într-o
adunare națională constituantă.
Regele nu a putut, astfel, împiedica adunarea constituantă să declare abolirea
privilegiilor nobiliare în noaptea de 4 august(fr)[traduceți], după care, la 26
august, să adopte o „declarație a drepturilor omului și cetățeanului”.
După o tentativă de monarhie constituțională, în septembrie 1792, s-a proclamat
republica, iar Ludovic al XVI-lea, acuzat de trădare, a fost ghilotinat la 21
ianuarie 1793.
Franța revoluționară s-a lansat după aceea în mai mulți ani de războaie și de
execuții continue, până la instaurarea directoratului în 1795.
La 9 noiembrie 1799, generalul Napoleon Bonaparte a răsturnat Directoratul printr-o
lovitură de stat și l-a înlocuit cu Consulatul iar, după cinci ani, el s-a
încoronat împărat al francezilor.
Napoleon I a înființat sau a reformat numeroase instituții, iar multiplele sale
victorii militare au făcut ca mare parte din populația europeană să se afle pe
teritorii sub controlul său la începutul anilor 1810.
Declinul său avea să fie însă rapid: după o efemeră abdicare, urmată de o scurtă
revenire la putere, împăratul a fost învins definitiv la Waterloo, în 18 iunie
1815.
În cele ce au urmat, Franța a trecut prin a doua sa experiență de monarhie
constituțională, în timpul căreia regii Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) și mai
ales Carol al X-lea (1824-1830) au readus în discuție o parte din cuceririle
Revoluției.
La câteva săptămâni după cucerirea Algerului(fr)[traduceți], Carol al X-lea a fost
detronat, în 1830, de Trois Glorieuses, o mișcare revoluționară care l-a adus pe
tron pe Ludovic-Filip.
Deși pe moment acesta din urmă era considerat un reformator, el a început rapid să
fie contestat, în ciuda dezvoltării economice cunoscute de Franța în acea perioadă.
În februarie 1848 a izbucnit o nouă revoluție, ale cărei obiective nu mai erau doar
politice, ci și sociale.
Efemera a Doua Republică, instaurată atunci, a impus votul universal pentru
bărbați, a abolit sclavia în colonii(fr)[traduceți] și pedeapsa cu moartea pe
motive politice, dar a fost răsturnată de președintele Ludovic-Napoleon Bonaparte,
care s-a încoronat, în 1852, împărat .
Dacă primii ani ai celui de al Doilea Imperiu au fost ani de regim autoritar,
Napoleon al III-lea a imprimat o direcție liberală, în 1860, și nu a mai împiedicat
formarea unei opoziții politice, concomitent cu dezvoltarea accelerată a industriei
și căilor ferate.
Înfrângerea Franței în fața unei Germanii în curs de unificare, în 1870-1871, a
fost un dublu punct de cotitură în istoria țării: împăratul a capitulat,în 2
septembrie 1870, la Sedan, și două zile mai târziu a fost proclamată republica, în
timp ce Prusia a anexat Alsacia și Lorena.
În ciuda nașterii ei din haos, a Treia Republică Franceză a fost cel mai îndelungat
regim politic cunoscut de Franța după 1789.
Republicanii și-au instaurat proiectul politic pas cu pas: educația a devenit
gratuită, laică și obligatorie(fr)[traduceți] în 1881-1882; libertățile presei și
de asociere au fost acordate în 1881; în 1884 au fost legalizate divorțul și
sindicatele, iar în 1905 bisericile au fost separate de stat(fr)[traduceți].
Imperiul colonial francez a ajuns să fie în 1914 al doilea din lume ca mărime, după
cel britanic.
Deși s-au succedat mai multe crize politice — criza boulangistă(fr)[traduceți],
Scandalul decorațiunilor(fr)[traduceți], Scandalul Panama(fr)[traduceți], afacerea
Dreyfus —, principala amenințare pentru Republică a venit, totuși, din exterior,
unde războiul părea din ce în ce mai iminent.
=== Franța în cele două războaie mondiale ===

Prin jocul alianțelor, Franța a intrat în război, la începutul lunii august 1914,
împotriva Germaniei, de partea Regatului Unit și a Imperiului Rus.
Primul Război Mondial, soldat cu 1,4 milioane de victime în rândul francezilor și
care a adus numeroase distrugeri în nord-estul țării, s-a încheiat prin armistițiul
de la 11 noiembrie 1918 cu victoria Triplei Înțelegeri.
În afara retrocedării Alsaciei și Lorenei, Franța a primit o parte din
despăgubirile de război cuvenite prin tratatul de la Versailles și a obținut
garanții de securitate, care au încetat însă în 1940, când Germania a invadat
Belgia, după ce și-a reconstruit armata și a remilitarizat malul stâng al Rinului.
După câțiva ani de reconstrucție(fr)[traduceți] laborioasă, marcați de un efort de
atragere a imigrației și de creștere a productivității, cu scopul de a ameliora
penuria de forță de muncă în minerit, în siderurgie și în industria
automobilistică, Franța s-a străduit să-și recapete forța economică antebelică,
astfel că, după anul 1924, a înregistrat o creștere puternică, dar de scurtă
durată, fiind, însă, lovită puternic, odată cu celelalte mari puteri, de Marea
Criză Economică din anii 1929-1930.
Deși această criză a venit târziu, ea a fost durabilă și profundă, dificultățile
economice fiind amplificate de o criză politică majoră, în ciuda speranțelor
trezite de venirea la putere, în 1936, a Frontului Popular(fr)[traduceți].
În cele din urmă, când Franța a declarat, la 3 septembrie 1939, război Germaniei
Naziste, ea abia ieșise din cea mai grea criză pe care o cunoscuse a Treia
Republică.
După opt luni fără lupte („Războiul ciudat”), Wehrmachtul a invadat, la 10 mai
1940, nord-estul Franței, iar mareșalul Philippe Pétain a cerut, la 22 iunie,
armistițiul .
Acesta din urmă a cerut și a obținut, la 10 iulie, puteri depline, lichidând,
astfel, cea de a Treia Republică și punând bazele regimului de la Vichy, care a dus
o politică conservatoare, tradiționalistă și antisemită, în colaborare cu Germania
Nazistă și în ciuda acțiunilor rezistenței din interiorul și din exteriorul țării.
Debarcarea Aliaților, la 6 iunie 1944, în Normandia a anunțat sfârșitul ocupației
naziste și începutul eliberării Europei.
În total, conflictul a dus la moartea a mai puțini militari ca cel anterior, dar
victimele civile au fost numeroase – cel puțin 330.000 de victime civile dintre
care 75.000 de evrei de pe teritoriul francez au fost uciși în Holocaust – iar
rănile psihologice și politice (cauzate de dezastrul din 1940, de colaboraționism
și, apoi, de reglările de conturi din cadrul epurărilor) s-au cicatrizat după
perioade foarte îndelungate.
=== După eliberare ===
După război, a început pentru Franța o perioadă de reînnoire.
Dacă generalul de Gaulle, liderul Franței libere, nu a putut să împiedice adoptarea
unei constituții apropiate de spiritul celei de a Treia Republici, perioada
postbelică s-a remarcat prin înființarea unui sistem de asigurări sociale și de
acordarea dreptului de vot pentru femei.
A Patra Republică a ales tabăra occidentală în Războiul Rece care a început atunci,
a inițiat decolonizarea Asiei și Africii și a participat la începuturile
construcției europene.
În același timp, Franța a început o perioadă de puternică creștere economică, pe
care economistul Jean Fourastié(d) avea s-o denumească „Trente Glorieuses(fr)
[traduceți]” ».
La 1 iunie 1958, după o gravă criză politică legată de Războiul din Algeria,
generalul de Gaulle a fost învestit de către Adunarea Națională în funcția de
„Președinte al Consiliului”, cu misiunea de a da republicii o nouă constituție: a
Cincea Republică conferea președintelui puteri mai largi în raport cu Parlamentul.
Charles de Gaulle a urmărit și a realizat decolonizarea Africii, și a afirmat
independența Franței față de Statele Unite.
Dar criza socială din mai 1968 a scos în față arhaismul unui regim care părea
deconectat de la aspirațiile tinerilor vremurilor sale; în ciuda demisiei, în 1969,
generalului de Gaulle, gaullismul(fr)[traduceți] s-a menținut la putere încă cinci
ani, prin figura președintelui Georges Pompidou.
În 1974 a început epoca post-gaullistă, după venirea în funcția de președinte a
unei personalități de centru, Valéry Giscard d'Estaing.
În timp ce Franța a intrat, puțin câte puțin, în criza anilor 1970, primii ani ai
mandatului său au fost marcați de mai multe legi care au generat schimbări în
societatea franceză, cum ar fi legea Veil(fr)[traduceți], care legaliza avortul,
sau coborârea de la 21 la 18 ani a vârstei majoratului.
Dar adevăratul punct de cotitură a avut loc în 1981, când a fost ales primul
președinte socialist, François Mitterrand.
În fața unei situații economice în curs de agravare, acesta din urmă a încercat, la
început, o politică de relansare(fr)[traduceți], adoptând măsuri cu puternic accent
simbolic - spre exemplu, abolirea pedepsei cu moartea(fr)[traduceți].
Deși François Mitterrand a fost reales în 1988, Franța a cunoscut între 1986 și
1988 și, apoi, între 1993 și 1995 două perioade de „coabitare(fr)[traduceți]”,
situație până atunci inedită în care președintele nu aparține aceluiași partid ca
guvernul și care a pus țara în situația unei noi interpretări a rolului
instituțiilor.
Această situație s-a mai reprodus și între 1997 și 2002, dar invers, după ce un
președinte de dreapta, Jacques Chirac, a fost ales în 1995, și apoi alegerile
legislative l-au adus pe socialistul Lionel Jospin în fruntea guvernului.
Franța a adoptat în aceeași perioadă și moneda unică europeană.
Alegerile prezidențiale din 2002(fr)[traduceți] au fost marcate de o surpriză
electorală, marcată de eliminarea lui Lionel Jospin, încă din primul tur, în
favoarea candidatului extremei drepte Jean-Marie Le Pen.
Jacques Chirac a fost reales în al doilea tur, iar guvernele lui Raffarin și apoi
Villepin au fost marcate prin opoziția Franței la Războiul din Irak, respingerea,
prin referendum, a ratificării tratatului pentru o Constituție Europeană și de
agitațiile urbane din 2005.
Deși Nicolas Sarkozy, președinte al țării începând cu 2007, conducea partidul
predecesorului său în momentul în care a fost ales și era membru al guvernului,
politica pe care a dus-o s-a vrut una de „ruptură”.
Guvernul „de deschidere” pe care l-a format François Fillon cu personalități care
nu proveneau doar din zona de dreapta, ci și din centru și chiar din stânga
eșicherului politic, a fost obligat, totuși, să facă față crizei economice mondiale
începută în 2008-2009 în Statele Unite.
La 6 mai 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte.
După dezbateri aprinse și polemici virulente declanșate de opozanți, a fost
adoptată, la 15 mai 2013, o lege prin care se legaliza căsătoria homosexuală.
În 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte, fiind nominalizat de
partidul sau după primele alegeri primare deschise din istoria Republicii.
Cu o majoritate socialistă în cele două camere ale Parlamentului pentru prima oară
în a V-a Republică, el a dus o politică marcată prin creșterea fiscalității urmată
de un viraj social-liberal și de deschiderea căsătoriei civile pentru cuplurile de
același sex.
Alegerile prezidențiale din 2017 s-au ținut după alegeri primare deschise în ambele
tabere politice care dăduseră până atunci președinți ai celei de a Cincea
Republici, dar s-au soldat cu eliminarea candidaților lor din primul tur.
Demisionat din Partidul Socialist pentru a-și înființa propria mișcare, Emmanuel
Macron, fost secretar general adjunct al cabinetului președintelui Hollande și apoi
ministru al economiei, a câștigat cele două tururi de scrutin, în al doilea având
ca adversar reprezentanta extremei drepte.
Ales președinte la 39 de ani, el este cel mai tânăr președinte din istorie și al
doilea cel mai tânăr șef de stat francez după desemnarea în 1799 a lui Napoleon
Bonaparte ca prim consul (la 30 de ani).
== Politică și administrație ==

Franța este o democrație liberală, iar forma de guvernământ este republica.

Fundamentele organizării politice și administrative actuale a Franței au fost
fixate în 1958 prin constituția celei de a Cincea Republici.
Conform primului articol, „Franța este o republică indivizibilă, laică, democratică
și socială”.
Începând cu 2003, același articol afirmă în plus și că „organizarea sa este
descentralizată(fr)[traduceți]”.
=== Organizarea puterilor ===
Organizarea puterilor în Franța este definită prin constituția din 1958, cu
modificările ei ulterioare; rolul fiecărei instituții este, în același timp,
definit atât prin practica aplicată începând cu 1958, cât și prin textul
Constituției.
Franța posedă un regim politic original prin puterile largi de care dispun simultan
parlamentul și președintele, ceea ce a făcut ca specialiștii în drept
constituțional să vorbească despre un „regim parlamentar-prezidențial”, un „regim
semiprezidențial”, sau chiar de un „regim parlamentar bireprezentativ”.
Puterea legislativă îi aparține parlamentului, format din două camere, Adunarea
Națională și Senatul(fr)[traduceți].
Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului era, în 2011, formată din 577
de deputați, aleși pe cinci ani prin vot universal, direct, uninominal, în două
tururi de scrutin pe circumscripții(fr)[traduceți] împărțite în cadrul
departamentelor.
Adunarea Națională are ultimul cuvânt în caz de dezacord prelungit cu Senatul pe
baza adoptării unei legi.
Acesta din urmă era format, în 2011, din 348 de senatori aleși pentru șase ani de
către 150.000 de marii electori(fr)[traduceți] (corp format, în principal, din
aleșii locali).
și, prin urmare, este considerat mai puțin reprezentativ decât în Adunarea
Națională.
Puterea executivă aparține, în primul rând, președintelui republicii, ales pentru
un mandat de cinci ani, prin vot universal direct, majoritar, în două tururi de
scrutin.
Președintele este șeful statului și conducătorul suprem al armatei, el promulgă
legi și poate dizolva Adunarea Națională(fr)[traduceți].
El numește primul ministru și, la propunerea acestuia, pe membrii guvernului.
Guvernul poate fi demis prin moțiune de cenzură adoptată de Adunarea Națională.
Atunci când președintele și majoritatea parlamentară nu aparțin aceluiași partid
politic, se vorbește despre o situație de coabitare(fr)[traduceți].
Puterea judecătorească, la rândul ei, este separată în două ramuri, iar
președintele dispune de dreptul de grațiere.
Ea este subdivizată între un ordin administrativ, a cărui instanță supremă este
Consiliul de Stat, și un ordin judiciar, a cărui instanță supremă este Curtea de
Casație(fr)[traduceți].
Dreptul francez, de tradiție romano-civilă, stipulează că orice acuzat, înainte de
a fi condamnat, este presupus nevinovat, și că un caz se poate rejudeca prin apel
la cererea uneia dintre părți..
Conformitatea legilor cu Constituția, reglementarea scrutinurilor și, în sens larg,
respectul rolului instituțiilor statului, sunt controlate de Consiliul
Constituțional(fr)[traduceți].
=== Împărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea ===

Franța metropolitană este împărțită în mai multe unități teritoriale, pe trei

niveluri: comuna, departamentul și regiunea.
Aceste unități sunt, în același timp, circumscripții administrative în care statul
intervine prin intermediul serviciilor sale deconcentrate.
Comunele, în număr de 36.681 în metropolă, la 1 ianuarie 2014, corespund, în
general, teritoriului unui sat sau oraș; ele sunt conduse de un consiliu
municipal(fr)[traduceți], care alege un primar, care joacă, în același timp, rolul
de reprezentant al unității teritoriale, cât și pe cel de reprezentant al statului
în comună.
Din anii 1990, cooperarea dintre comune a fost întărită prin apariția unor
instituții publice de cooperare intercomunală, al căror rol este din ce în ce mai
important.
Departamentele, înființate în timpul Revoluției Franceze, sunt astăzi în număr de
96 în metropolă, unde sunt conduse de un Consiliu General(fr)[traduceți], ai cărui
membri sunt aleși din rândul cantoanelor, statul fiind reprezentat la acest nivel
de un prefect(fr)[traduceți].
În ce privește cele 13 de regiuni ale metropolei, a căror existență este de dată
mai recentă, ele sunt conduse de un consiliu regional(fr)[traduceți], iar statul
este aici reprezentat de un prefect de regiune.
La aceste unități administrativ-teritoriale se adaugă alte diviziuni, cum ar fi
cantonul, arondismentul sau, mai recent, „țara(fr)[traduceți]”, dar ele nu sunt
unități administrative, neavând administratori aleși.
Prin comparație cu vecinii săi europeni, Franța a fost marcată de multă vreme de o
puternică tendință de centralizare politică, unitățile teritoriale dispunând de
puteri relativ restrânse.
Această situație a evoluat însă mult începând cu anii 1980, la început în 1982-1983
cu legile Defferre(d), apoi, în 2002-2004, sub guvernul Raffarin(fr)[traduceți].
În 2010, competențele administrațiilor teritoriale sunt numeroase, în special în ce
privește unitățile școlare, transportul, dezvoltarea economică și acțiunea socială.
Chiar și așa, suprapunerea mai multor niveluri și limita adesea neclară între
competențele diferitelor instituții de la diferite niveluri constituie sursă de
dezbateri pe marginea viitorului descentralizării, subiect asupra căruia s-a
aplecat guvernul Fillon(fr)[traduceți] între 2008 și 2010.
=== Teritoriile de peste mări ===

Teritoriile franceze situate în afara Europei, care corespund fostelor colonii care
au ales să rămână franceze, sunt și ele supuse unor regimuri administrative
diferite de la caz la caz.
Aceste teritorii, a căror situație economică este în general mai puțin bună ca cea
a metropolei, beneficiază de numeroase ajutoare de stat.
Guadelupa, Guyana franceză, Martinica, Réunion și, după 2011, Mayotte sunt, în
același timp, departamente și regiuni de peste mări, cu statut similar celui al
departamentelor și regiunilor metropolitane, deși legile franceze pot prevedea
dispoziții specifice pentru ele.
Aceste departamente, în afară de Mayotte, fac parte din regiunile ultraperiferice
ale Uniunii Europene și sunt supuse legislației europene.
Celelalte teritorii franceze de peste mări, cu excepția colectivităților Saint-
Barthélemy și Saint-Martin, nu fac parte din Uniunea Europeană(fr)[traduceți], deși
locuitorii lor dispun de cetățenie comunitară.
Este vorba despre cinci astfel de colectivități de peste mări, cu statute foarte
diverse: Polinezia Franceză, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Saint-Pierre-et-
Miquelon și Wallis și Futuna.
Deși statul își păstrează anumite prerogative exclusive în aceste teritorii, ele
sunt supuse, în mare parte, unei legislații specifice și beneficiază de regimuri
speciale.
Noua Caledonie este și ea o unitate teritorială Sui generis, cu autonomie foarte
largă, unde, pe 4 noiembrie 2018 a avut loc un referendum privind independența, la
care 56.9% din participanții la vot au ales rămânerea în cadrul Franței.
În sfârșit, Teritoriile australe și antarctice franceze și insula Clipperton, care
nu au locuitori permanenți, sunt administrate direct de stat sau de reprezentantul
său.
=== Tendințe politice, partide și alegeri ===
Fără a fi comparabil cu cel american, sistemul politic francez și, în special,
votul uninominal majoritar folosit la alegerile prezidențiale și legislative, tinde
către o bipolarizare(fr)[traduceți] sau o tripolarizare a vieții politice.
Ca urmare, se observă, de la începuturile celei de a Cincea Republici, o tendință
de regrupare a partidelor cu frecvente întoarceri, iar electoratul principalelor
partide tinde să se diminueze în folosul celor mai mici.
Peisajul politic francez a cunoscut trei evoluții majore din anii 1980: căderea
electoratului Partidului Comunist, scăderea treptată a electoratului de centru și
creșterea voturilor pentru partidele de extremă dreapta.
Aceste ultime două evoluții au fost însă parțial contrazise de scrutinele mai
recente.
Pe de altă parte, absenteismul este și el în creștere.
Începând cu anii 1990, cele două partide politice principale din Franța sunt
Uniunea pentru o Mișcare Populară (UMP) — înainte de 2002 se intitula Adunarea
pentru Republică(fr)[traduceți] (RPR) — și Partidul Socialist (PS).
Uniunea pentru o Mișcare Populară este un partid de dreapta și centru-dreapta,
membru al Partidului Popular European.
Partidul Socialist este un partid de stânga și centru-stânga, membru al Partidului
Socialist European.
În 2012, președintele, primul ministru, mare parte din miniștri, deputați, senatori
și președinți de consilii regionale sau generale erau membri ai acestuia din urmă.
La viața politică din Franța participă și numeroase alte partide: cele mai
importante sunt Frontul Național (FN - dreapta naționalistă), Uniunea Democraților
și Independenților(fr)[traduceți] (UDI, centru-dreapta), Mișcarea Democrată(fr)
[traduceți] (MoDem - centru), Partidul Radical de Stânga(fr)[traduceți] (centru-
stânga), Europe Écologie Les Verts(fr)[traduceți] (ecologiști) și Frontul de
Stânga(fr)[traduceți] (stânga antiliberală).
=== Conducători actuali ===
Actualul președinte al Republicii este Emmanuel Macron.
Ales la 7 mai 2017, și-a preluat atribuțiile la 14 mai 2017.
El l-a numit pe actualul prim-ministru Édouard Philippe la 17 mai 2017.
Gérard Larcher(d) este președintele Senatului de la 1 octombrie 2014, iar François
De Rugy este președintele Adunării Naționale de la 27 iunie 2017.
=== Finanțele publice ===
În Franța, taxele și impozitele directe reprezentau 44,4 % din PIB în 2006, țara
aflându-se pe locul șase între membrii OECD după nivelul impozitelor, taxele având
tendința de a crește.
Contribuțiile sociale reprezintă aproape 38% din total, cu zece puncte procentuale
mai mult ca media țărilor OECD; la polul opus, Franța este cea mai dezvoltată țară
în care impozitul pe venit și cel pe societăți comerciale reprezintă cea mai mică
parte a impozitelor directe.
În ciuda nivelului ridicat al taxelor, cheltuielile publice le depășesc net,
totalizând 53,9% din PIB pe 2006.
Ca urmare, deficitul bugetar este ridicat, atingând, în 2007, 2,7% din PIB și chiar
7,9% în 2009, din pricina conjuncturii economice.
Datoria publică a Franței atingea 1.457,4 miliarde de euro la sfârșitul anului
2009, adică 75,8% din PIB față de 20,7% în 1980.
Franța este, totuși, obligată să respecte criteriile Pactului de stabilitate și de
creștere al zonei euro, care limitează deficitul bugetar la 3% din PIB și datoria
publică la 60% din PIB.
=== Protecția socială ===
De la înființarea sa în 1945, sistemul de asigurări sociale se află în centrul
schemelor de protecție socială din Franța, deși statul, colectivitățile teritoriale
și asigurările au un rol la fel de important.
Întreținerea regimurilor de protecție socială de care trebuia să dispună anumite
profesii înainte de 1945 explică marea complexitate a sistemului, care numără nu
mai puțin de 120 de regimuri de bază și 1.200 de regimuri complementare.
Regimul general de asigurări sociale, care are, de departe, cel mai mare număr de
afiliați, este împărțit în patru ramuri corespunzătoare alor patru riscuri majore:
boală, accidente de muncă și boli profesionale, riscuri legate de bătrânește și
familie.
Dacă această protecție socială nu privea în primă fază persoanele active, ea s-a
extins, puțin câte puțin, la toată populația activă și inactivă în numeroase
domenii, de exemplu, prin crearea, în 1999, asigurării generale de sănătate.
În plus, la sfârșitul anilor 1990, șase milioane de persoane depindeau de asistență
socială.
Prestațiile sociale sunt, în principal, finanțate prin contribuțiile sociale
vărsate de populația activă (65,5 % din total în 2005), dar și — din ce în ce mai
mult — de stat și de administrațiile locale.
În 2005, cheltuielile de protecție socială — în sensul cel mai larg al termenului —
reprezenta aproape 30% din PIB și peste 45% din venitul disponibil al
gospodăriilor.
În ciuda eforturilor guvernelor succesive de a controla cheltuielile sociale,
acestea cresc rapid, În special, cresc cheltuielile cu sănătatea și cele cauzate de
îmbătrânirea demografică, astfel că raportul între populația activă și cea inactivă
de peste 60 de ani, care era de 3 în 1970, urma să atingă 2,07 în 2010 și 1,36 în
2050, în metropolă, conform INSEE.
În sfârșit, rata mare a șomajului persistent contribuie la creșterea
dezechilibrului, întrucât șomerii nu cotizează.
Cheltuielile sociale explică ele singure cvasi-totalitatea creșterii cheltuielilor
publice (în procentaj din PIB) începând cu 1960, iar bugetul asigurărilor sociale
prezenta în 2009 un deficit de 23,5 miliarde de euro.
=== Apărarea ===

Franța se află pe locul trei în lume după mărimea bugetului alocat apărării,
conform Stockholm International Peace Research Institute, în urma Statelor Unite și
Chinei, și este una dintre cele cinci țări recunoscute juridic drept „state dotate
cu armament nuclear” prin Tratatul de Neproliferare Nucleară.
Armata franceză este, alături de cea a Regatului Unit, una dintre cele mai bine
dotate financiar din Europa.
Franța îi dedică 2,5% din PIB (adică un buget de 39 de miliarde de euro în 2010),
în timp ce alte țări europene (exceptând Regatul Unit și Grecia) dedică în medie
apărării 1,5% din PIB.
Forțele militare sunt împărțite în patru armate principale: armata terestră(fr)
[traduceți], marina națională, armata aerului și jandarmeria națională(fr)
[traduceți].
Începând cu 1996, armata a devenit profesionistă, iar serviciul militar obligatoriu
a fost înlocuit cu o zi a apărării și cetățeniei(fr)[traduceți].
Cu o capacitate de circa 350.000 de oameni, ea este desfășurată în diverse locuri
din toată lumea, în țări ca Afganistan, Liban, Ciad, Coasta de Fildeș și Kosovo,
dar și în virtutea tratatelor internaționale în Djibouti, în Senegal și în Gabon,
fără a uita de trupele poziționate în teritoriile de peste mări.
Ea mobilizează și alți 1.000 de oameni în cadrul planului Vigipirate(fr)
[traduceți].
=== Apartenența la organizații internaționale ===

Franța este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, ai spațiului

Schengen și ai zonei euro.
În același timp, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de
Securitate al Națiunilor Unite.
În sfârșit, Franța este stat membru al mai multor organizații internaționale,
precum: NATO, Organizația Mondială a Comerțului, OECD, G8, G20, Organizația
Internațională a Francofoniei etc.
Începând cu 1945, indiferent ce majoritate s-a aflat la putere, Europa a rămas o
axă majoră a politicii externe franceze.
Doi din cei șapte părinți-fondatori ai Europei unite(fr)[traduceți], Jean Monnet și
Robert Schuman, sunt francezi; unul dintre obiective era pe atunci evitarea unui
nou război mondial și facilitarea reconcilierii istorice franco-germane(fr)
[traduceți].
Cu toate acestea, poziția Franței și a francezilor în raport cu Europa a fost
adesea ambiguă: în 1954, Adunarea Națională a respins tratatul de înființare a
Comunității Europene pentru Apărare, iar, în 2005, electoratul francez a respins,
prin referendum, tratatul constituțional al Europei, și alte numeroase acțiuni ce
au încetinit dezvoltarea procesului european.
De la tratatul de la Maastricht din 1992, domeniile în care Uniunea Europeană are
competențe exclusive sunt din ce în ce mai numeroase.
O mare parte din legile aplicabile în Franța erau în 2010 legi de nivel european,
valabile în toată Uniunea, acestea primând în fața legilor naționale.
Franța, țară de putere medie, nu ar putea avea greutate pe scena mondială în unele
domenii decât ca țară-membră a UE.
Piața europeană unificată și instaurarea monedei unice, în 1999, au antrenat
profunde transformări ale economiei franceze, ale căror beneficii sunt încă în
discuție.
Deși Franța este principalul beneficiar al Politicii Agricole Comune(fr)[traduceți]
a Uniunii, ea face parte dintre țările contribuitoare nete la bugetul comunitar.
=== Politica externă și diplomația ===
Începând cu președinția generalului de Gaulle (1958-1969), politica externă a
Franței se caracterizează printr-o dorință de independență, în special față de
Statele Unite, dorință ce s-a tradus prin păstrarea de către Franța a unui arsenal
nuclear și prin retragerea Franței, între 1966 și 2009, din comandamentul integrat
al NATO.
Între anii 1960 și începutul anilor 2000, Franța a fost văzută ca aliat al lumii
arabo-musulmane, critic în raport cu politica statului Israel.
Rețeaua reprezentanțelor diplomatice ale Franței este a doua din lume, ea deținând
156 de ambasade și 97 de puncte consulare răspândite pe cele cinci continente.
Franța duce o politică activă de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare, în
special a țărilor din Africa.
Ajutorul public pentru dezvoltare reprezintă 0,39% din venitul național brut
francez pe 2007, unul dintre cele mai ridicate niveluri din Europa de Vest.
=== Simboluri republicane ===

Conform constituției celei de a Cincea Republici, Franța deține numeroase însemne,

datând în mare parte din timpul Revoluției Franceze.
Drapelul Franței este format din trei benzi verticale de lățime egală, colorate în
albastru, alb și roșu.
Imnul național este la Marseillaise, cântec compus de Rouget de Lisle în timpul
Revoluției Franceze și adesea criticat pentru violența versurilor sale.
În cele din urmă, deviza Republicii Franceze este compusă din cele trei cuvinte
„Liberté, Égalité, Fraternité”.
În rest, există diverse alte simboluri reprezentative pentru țară.
În special, bustul lui Marianne, o femeie ce poartă bonetă frigiană, decorează
primăriile localităților din țară, iar chipul ei este reprezentat pe timbrele
poștale și pe monedele franceze de subdiviziune ale euro.
Din 1999, guvernul francez s-a dotat cu un logo ce reunește drapelul și deviza
țării, împreună cu silueta lui Marianne.
Acest logo este utilizat în antetul tuturor documentelor publice ale administrației
franceze.
== Populația și societatea ==

=== Demografie ===

Conform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau în Franța (cu

excepția comunităților de peste mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de
milioane în metropolă și 2,1 milioane în departamentele de peste mări (inclusiv
Mayotte).
Dacă sunt incluși și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări
(Polinezia Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și
Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația întregului teritoriu francez
atinge 66,6 milioane de locuitori, adică circa 1% din populația mondială.
Recensăminte naționale generale se organizau la intervale regulate începând cu
1801, dar, din ianuarie 2004, se efectuează anual recensăminte în comunele cu peste
10.000 de locuitori, cu excepția comunităților de peste mări, și la fiecare cinci
ani în rest.
După o perioadă de slăbiciune în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al
XX-lea, Franța a cunoscut o tranziție demografică rapidă, astfel că creșterea
demografică a Franței a devenit una dintre cele mai puternice din Europa, combinată
cu o rată a natalității superioară mediei europene (821.000 de nașteri, în 2009,
față de 536.000 de decese) și un spor migratoriu pozitiv (circa 71.000 de persoane
în 2009).
Drept rezultat, populația Franței a crescut cu 0,54% în 2009.
În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01 și 27,3% dintre nou-născuții
din metropolă aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre care 23,9%
aveau un părinte născut în afara Uniunii Europene.
În rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul secolului al XXI-
lea.
Partea din populație cu vârste înaintate a crescut, din cauza creșterii speranței
de viață (Franța se bucură de una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume)
și de ajungerea la vârsta a treia a generației baby boom(d) — fenomen denumit acum
papy boom(fr)[traduceți].
Proporția celor de peste 60 de ani în cadrul populației a crescut, astfel, de la
17% în 1980 la 22% în 2009 și va depăși o treime în 2050, conform INSEE.
=== Imigrația, populațiile străine și minoritățile vizibile ===
Conform demografului Michèle Tribalat(fr)[traduceți], 14 milioane de persoane
(adică un sfert din populația țării) aveau, în 1999, cel puțin un părinte sau bunic
imigrant.
Gérard Noiriel(d) estima, în 2002, această proporție la circa o treime, dacă se
merge înapoi până la nivel de străbunici.
În 2010, Franța găzduia, conform definiției internaționale adoptate de ONU
(„persoane născute în altă țară decât cea în care locuiesc”), 7,2 milioane de
imigranți, adică 11,1% din populație, dintre care 5,1 milioane (7,8%) născuți în
afara Uniunii Europene.
Ea se clasează pe locul al șaselea mondial, după Statele Unite (42,8 milioane),
Rusia (12,3), Germania (9,8), Arabia Saudită (7,3), Canada (7,2), dar este înaintea
Regatului Unit (7,0), a Spaniei (6,4) și a Italiei (4,8).
Franța este, în același timp, una dintre statele Uniunii Europene care
înregistrează procentajele cele mai mari de persoane provenite din familii de
imigranți (din prima sau a doua generație) în rândul persoanelor între 25 și 54 de
ani, cu 13,1% imigranți și 13,5% copii ai cel puțin unui imigrant, dând un total de
26,6%, înaintea Regatului Unit (24,4%), Țărilor de Jos (23,5%), Belgiei (22,9%),
Germaniei (21,9%) și Spaniei (20,2%).
Conform definiției franceze, mai restrictive (străini născuți în afara
teritoriului), Franța metropolitană număra, în 2008, 5,3 milioane de imigranți, sau
cu 1.100.000 mai mulți decât în 1999 și 8,3% din populația totală.
40% dintre aceștia aveau naționalitate franceză, pe care au putut-o obține prin
naturalizare sau prin căsătorie.
Imigranții sunt, în principal, proveniți din Uniunea Europeană (34%), din Maghreb
(30%), din Asia (14%, dintre care o treime din Turcia) și din Africa subsahariană
(11%).
Copiii imigranților, descendenții direcți ai unuia sau alor doi imigranți
reprezentau, în 2008, 6,5 milioane de persoane, adică 11% din populație.
Trei milioane dintre aceștia aveau ambii părinți imigranți.
În total, numărul imigranților și copiilor de imigranți (a doua generație) se
ridica, în 2008, la 11,8 milioane, adică 19% din populație (dintre care puțin peste
5 milioane de origine europeană și 4 milioane de origine maghrebiană).
Imigranții obțin venituri, în medie, mai mici cu o treime decât neimigranții; în
rândurile lor, cei fără studii superioare sunt de două ori mai numeroși și cei care
trăiesc sub pragul sărăciei sunt de trei ori mai mulți.
Totuși, la persoane cu situație socială similară, accesul la procesul de învățământ
și veniturile pe care le realizează sunt apropiate de cele ale francezilor născuți
în Franța.
Populația de imigranți, împreună cu cei care aparțin unor minorități vizibile, în
Franța, sunt adesea victime ale discriminării .
Pentru motive nedeterminate și aflate încă în discuție, o parte din această
populație recurge la fundamentalismul religios.
Se observă, însă, și o anumită convergență între modul de viață al populației
imigrante și cel al vechilor francezi autohtoni.
=== Familie, sexualitate și egalitatea sexelor ===
Franța era, în 2009, cea mai fertilă țară europeană după Islanda și Irlanda, cu o
descendență finală a femeilor născute în 1959 de 2,12 copii și cu un indicator
conjunctural al fertilității de 1,99 copii pe femeie (1,98 în Franța
metropolitană).
Schimbările cunoscute de familia franceză între anii 1960 și 2000 sunt numeroase și
profunde.
Nașterile sunt, în majoritate, rezultatul planificării, în urma dezvoltării
contracepției și permiterii avortului — peste 200.000 de întreruperi de sarcină
sunt efectuate anual în Franța.
Din ce în ce mai multe cupluri preferă în locul căsătoriei uniunile libere sau
pactul civil de solidaritate (PACS)(fr)[traduceți], un contract de uniune mai
flexibil decât căsătoria..
În ceea ce privește divorțul, numărul lor s-a majorat de 3,2 ori între începutul
anilor 1970 și sfârșitul anilor 2000.
În ce privește alte forme de sexualitate, acestea sunt, în mare parte, acceptate în
Franța, deși legea, adesea, precede mentalitățile în ceea ce privește toleranța
față de minoritățile sexuale.
Căsătoria cuplurilor de același sex, ca și adoptarea de copii de aceste cupluri,
este legală în Franța începând cu 18 mai 2013.
Deși locul femeilor în societatea franceză a evoluat mult de-a lungul secolului al
XX-lea - evoluție favorizată, mai ales, spre sfârșitul secolului de numeroase legi
împotriva discriminării -, Franța era, în 2009, încă departe de egalitatea bărbat-
femeie.
Pentru o slujbă cu normă întreagă, femeile primeau, în 2008, un salariu în medie cu
19% mai mic decât bărbații, iar discriminarea salarială pură se situa între 6 și 7%
- conform Ministerului Muncii.
La nivelul funcțiilor de decizie, femeile acced foarte rar: ele conduc doar 8%
dintre întreprinderile care au mai mult de 200 de salariați, și nu reprezintă decât
18,5% dintre deputații aleși în 2007 și 13,1% din consilierii generali aleși în
2008.
=== Limbi ===
Franceza este limba vorbită majoritar în Franța și este, oficial, „limba
republicii” - conform legii constituționale din 1992.
Franța este a doua cea mai populată țară vorbitoare de franceză din lume, după
Republica Democrată Congo, dar prima ca vorbitori de franceză.
Franța duce o politică lingvistică activă în favoarea limbii franceze.
Aceasta se poate vedea, între altele, la nivelul Organizației Internaționale a
Francofoniei, din care Franța face parte, după cum face parte și din Adunarea
Parlamentară a Francofoniei(fr)[traduceți].
În plus, orașele Le Havre, Lyon, Strasbourg, Bordeaux, Lille, Marseille, Nantes,
Paris, Saint-Denis de la Réunion, Tours, orașele asociate d'Angoulême, Nice și
Poitiers, gruparea de localități ce formează Comunitatea Aglomerării Evry Centre
Essonne și Comunitatea Urbană Bordeaux, precum și Asociația Comunelor și
Comunităților de Peste Mări-ACCD`OM sunt membre ale Asociației Internaționale a
Primarilor Francofoni.
În afara limbii franceze, în 1999, în Franța se mai vorbeau șaizeci și cinci de
alte limbi, între care limbile regionale, cele ale imigranților și dialectele din
DOM-TOM, conform unui raport al lingvistului Bernard Cerquiglini(d).
=== Religia ===
Începând cu legea din 9 decembrie 1905, bisericile sunt strict separate față de
stat în Franța: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenționează
niciun cult religios […]” cu excepția regiuni Alsacia-Mosela, unde sunt recunoscute
cultul catolic, două culte protestante și cultul mozaic.
Religia catolică este și ea recunoscută în anumite teritorii și departamente de
peste mări.
Noțiunea de laicitate și reglementările ce derivă din ea sunt încă subiect de
dezbatere, cum a fost cazul în 2003-2004, cu legea privind însemnele religioase în
școlile publice.
Franța este o țară de veche tradiție catolică, dar în care ponderea bisericii a
scăzut considerabil.
Doar 51% până la 64 % dintre persoanele întrebate se declară catolice în sondajele
publicate în 2007, și o mare parte se declară agnostică, atee sau fără religie.
În plus, sunt prezente și alte religii în proporții mai puțin importante, în
special: iudaismul din Antichitate, diferite ramuri protestante din vremea Reformei
și islamul de la sosirea în Franța a imigranților din Maghreb și din Orientul
Mijlociu în secolul al XX-lea.
De asemenea, pe teritoriul național, sunt prezente diverse culte creștine (Biserica
Apostolică Armeană, galicanismul(fr)[traduceți], mormonismul, Biserica neo-
apostolică, Martorii lui Iehova, menonitismul) sau non-creștine (hinduismul,
budismul, bahaismul, alevismul).
În principiu, statul francez interzice recensăminte cu caracter religios sau
filosofic; estimările ponderii fiecărei confesiuni, a ateismului și agnosticismului
rămân imprecise și dificil de realizat.
Cu toate acestea, mai multe institute realizează regulat sondaje pentru evaluarea
apartenenței religioase a francezilor.
Dincolo de aceste valori, pierderea influenței de către religii este un aspect
major al evoluției societății franceze în secolele al XIX-lea–al XX-lea.
Aproape 80% dintre bărbați și 70% dintre femeile care se declară catolici nu asistă
niciodată la o slujbă religioasă.
Chiar și în rândurile celor mai fervenți catolici, aplicarea preceptelor bisericii
este în scădere: 31% dintre practicanții frecvenți au avut între 1995 și 2004 copii
în afara căsătoriei.
În 2006, puțin mai mult de un sfert din populație declara că „crede într-un
dumnezeu”, în timp ce 60% se declarau atei sau agnostici.
Dorind „conștientizarea opiniei dincolo de sfera practicanților obișnuiți”,
Conferința Episcopilor din Franța a propus pentru sărbătoarea Adormirii Maicii
Domnului o „rugăciune pentru Franța”.
=== Educația ===

În Franța, educația este obligatorie de la șase la șaisprezece ani, iar școala

publică este laică și gratuită.
Dacă formarea și plata serviciului de educație, ca și alegerea programelor, cad în
sarcina statului, gestiunea unităților școlare primare și secundare este în sarcina
comunităților teritoriale locale.
Învățământul primar se desfășoară în două faze: 1) grădinița, la care merg copiii
foarte mici, are ca scop învățarea primelor cunoștințe, socializarea și fixarea
elementelor fundamentale de limbaj și numere; apoi, către vârsta de șase ani,
copiii învață în 2) școli primare, al căror principal obiectiv este învățarea
lecturii, scrisului și aritmeticii, precum și o educație civică.
Învățământul secundar se desfășoară și el în două cicluri.
Primul se desfășoară în colegii (școli gimnaziale) și se încheie cu obținerea
„diploma de brevet”(fr)[traduceți].
A doua se desfășoară în licee și se încheie cu examene finale și naționale:
bacalaureatul(fr)[traduceți] (profesional, tehnologic și general), precum și cu
certificatul de aptitudini profesionale (certificatul de aptitudini profesionale
agricole în învățământul agricol).
Învățământul superior prezintă particularitatea coabitării între universități și
sistemul grandes écoles, în care se intră, în general, prin concurs, în urma
absolvirii unor clase pregătitoare.
Învățământul superior pentru diploma de tehnician superior și clasele pregătitoare
pentru grandes écoles se desfășoară în cadrul liceelor, sau în unități private.
Grandes écoles sunt, adesea, considerate a fi mai performante și mai elitiste decât
universitățile.
Aproape 17% dintre elevii învățământului primar și secundar sunt școlarizați în
unități private, cea mai mare parte sub contract de asociere cu statul și, adesea,
cu cultele religioase.
Franța a cunoscut în perioada postbelică o mărire considerabilă a ratei de
școlarizare.
În 1936, mai puțin de 3% dintr-o promoție obținea bacalaureatul; acest procentaj a
depășit 30% în 1985 și 60% în 1995.
Totuși, această democratizare a învățământului nu a înlăturat și inegalitățile
sociale: 25% din copiii de muncitori, născuți între 1974 și 1978 au obținut diplome
de învățământ superior, față de 75% din copiii proveniți din clase sociale mai
înstărite.
Aceste inegalități sunt și mai puternice la nivel de grandes écoles: doar 2,9%
dintre studenții admiși la Școala Națională de Administrație în 2008 aveau vreun
părinte muncitor.
După programul PISA de comparare a sistemelor de educație națională, rezultatele
sistemului educațional francez sunt dezamăgitoare în raport cu alte state membre
ale OECD, în special în ce privește creșterea inegalităților, conform anchetei PISA
pe 2003.
În ciuda planurilor de prevenire a analfabetismului, acesta afectează 3,1 milioane
de persoane, adică 9% din populația cu vârste între 18 și 65 de ani școlarizată în
Franța.
=== Sănătate ===
Sistemul sanitar francez este, în mare parte, finanțat de ramura pentru sănătate a
sistemului de asigurări sociale.
Numărul de medici la 1.000 de locuitori era de 3,22 în 2008, una dintre ratele cele
mai ridicate din lume.
Francezii beneficiază de una dintre speranțele de viață cele mai ridicate din lume,
atât în rândul femeilor, cât și în rândul bărbaților, deși rata mortalității
premature (înainte de 65 de ani) este ridicată.
Cheltuielile cu sănătatea pe cap de locuitor se ridicau la 4.719 $ anual în 2008,
ceea ce plasează Franța înaintea marilor săi vecini europeni, dar în urma Elveției,
Norvegiei, Danemarcei, Luxemburgului și Statelor Unite.
Între 1950 și 2006, cheltuielile dedicate îngrijirilor și achiziției de bunuri
medicale a urcat de la 2,5 la 8,8% din PIB.
Cu toate acestea, sănătatea locuitorilor Franței nu este optimă în toate domeniile.
În ciuda scăderii consumului de vin începând cu anii 1960, francezii rămân pe locul
al doilea în clasamentul celor mai mari consumatori de alcool din Europa de Vest,
după irlandezi.
29% din persoanele între 18–75 de ani fumau zilnic în 2005, în ciuda intenselor
campanii de luptă contra tabagismului.
În ce privește drogurile ilegale, cel mai consumat este cannabisul: 39% dintre
bărbații între 18 și 25 de ani îl consumaseră în 2005, conform Observatorului
Francez pentru Droguri și Toxicomanii.
În plus, Franța este una din țările europene care cunoaște cele mai mari probleme
de depresie și este cel mai mare consumator de antidepresive de pe continent,
precum și una dintre țările europene în care rata sinuciderilor este cea mai
ridicată.
=== Mass-media ===

În Franța, legea din 29 iulie 1881(fr)[traduceți] a instituit și, în același timp,

a reglementat libertatea presei.
Dacă presa regională, săptămânală și tematică se vinde bine în Franța, presa
cotidiană națională de informații generale este foarte puțin difuzată în afara
capitalei.
De aceea, cele cinci titluri principale ale acestei categorii (Le Figaro, Le Monde,
Aujourd’hui en France, Libération(fr)[traduceți] și La Croix) nu vând împreună
decât mai puțin de un milion de exemplare zilnic, în comparație cu cotidianul
japonez Yomiuri shinbun(en)[traduceți] care se vinde singur în peste 14 milioane de
exemplare.
Începând cu 1981, după legalizarea posturilor de „radio libere”, posturile de radio
publice administrate de Radio France sunt concurate de posturi private, adesea
deținute de mari grupuri media.
De aceea, între primele patru posturi de radio după audiența cumulată în perioada
noiembrie-decembrie 2009 (RTL, NRJ(fr)[traduceți], France Inter(fr)[traduceți] și
Europe 1(fr)[traduceți]) doar al treilea este post public.
Similar, după apariția primului post privat de televiziune (Canal +) în 1984, au
apărut câteva sute de posturi TV private, difuzate prin eter, prin cablu sau prin
satelit sau, mai recent, prin semnal digital terestru.
Cele trei posturi principale sunt TF1, France 2 și M6, dintre care doar France 2
aparține grupului public France Télévisions.
În ce privește accesul la Internet, acesta s-a democratizat cu adevărat abia la
începutul anilor 2000.
În decembrie 2009, 65% dintre francezii de cel puțin 11 ani navigau pe Internet.
Între 2002 și 2009, Franța a trecut de pe locul 11 pe locul 43 în clasamentul
libertății presei în lume, conform organizației Reporteri fără frontiere.
=== Sport ===

Sportul francez este caracterizat printr-o veche tradiție sportivă și printr-o

largă varietate de discipline sportive practicate la nivel înalt.
Franța are un rol important în organizarea sportului modern și palmaresul său,
începând cu sfârșitul secolului al XX-lea, face din ea una dintre cele mai
puternice țări din lume în numeroase domenii sportive.
În anul 2012, Franța se situa pe locul al patrulea în clasamentul mondial întocmit
de Havas Sports & Entertainment(fr)[traduceți] (și a doua țară din Europa după
Rusia), care contabilizează peste 1.600 de evenimente sportive.
Fotbalul este cel mai popular sport, având peste 2,3 milioane de jucători
legitimați (dintre care 97% bărbați), popularitatea sa fiind întreținută de dubla
victorie a echipei naționale masculine la Campionatul Mondial din 1998 și, apoi, la
cel european din 2000.
Tenisul (al doilea sport ca număr de practicanți), echitația, judo, baschetul,
handbalul și golful sunt și ele foarte practicate, fără a uita de rugby (echipa
națională este anual participantă la Turneul celor Șase Națiuni) și de pétanque,
mai ales în sudul țării.
Aproape șapte milioane de francezi practică schiul pe timp de iarnă, cel mai des în
afara vreunei întreceri sportive.
Cele mai renumite competiții sportive desfășurate în Franța sunt turneul
internațional de tenis de Grand Slam de la Roland Garros, desfășurat în cartierul
Porte d'Auteuil(fr)[traduceți] din Paris, și Tour de France, în plus, țara a
organizat Campionatul Mondial de Fotbal 1998 precum și Campionatul European de
Fotbal 2016.
=== Participare asociativă, sindicală și politică ===

Dacă rata participării la alegeri este în scădere, cea a participării la proteste

este, în schimb, în creștere.
În 2008, 42% dintre francezi participaseră la cel puțin o manifestație, față de 25%
în 1981.
Prin comparație cu alte țări dezvoltate, Franța este adesea considerată a fi o țară
cu greve și manifestații frecvente.
Dar această participare punctuală la evenimente contestatare nu se traduce și
printr-un important angajament în partide politice.
În ce privește rata de sindicalizare (8%), ea este cea mai scăzută dintre țările
bogate, deși este cea mai mare în ce privește sectorul public.
În schimb, francezii sunt foarte implicați în mediul asociativ: 14 milioane de
voluntari sunt membri în peste un milion de asociații, care beneficiază de un
statut legal - conform legii din 1 iulie 1901.
== Economia ==

Economia Franței este o economie socială de piață, bazată pe proprietatea privată.

Există o puternică intervenție a statului în economie, începută după al Doilea
Război Mondial, deși ea a început să fie contestată după anii 1980.
Economia franceză este, în principal, una axată pe servicii.
În studiul publicat de INSSE, valoarea patrimoniului național a fost evaluată la
12.513 miliarde de euro în 2007.
În 2010, numai patrimoniul francezilor atinsese la sfârșitul anului anterior o
cifră de aproape 11.000 miliarde de euro, adică de opt ori totalul veniturilor;
rata de economisire a atins nivelul excepțional de circa 16% din venituri.
=== Veniturile populației și dezvoltarea umană ===
Veniturile francezilor și puterea lor de cumpărare au crescut de-a lungul secolului
al XX-lea și de-a lungul anilor 2000, dar într-o manieră inegală, care a accentuat
inegalitățile economice între gospodării.
În medie, salariile persoanelor ce lucrau în sectorul privat cu normă întreagă au
atins în 2007 29.279 euro brut, sau 1.997 euro net pe lună, față de 31.266 euro
brut, adică 2.182 euro net lunar pentru bugetari.
Veniturile provenite din proprietatea mobiliară sau imobiliară nu reprezentau decât
9% din venitul primar brut al gospodăriilor, dar această parte este deosebit de
variabilă de la o gospodărie la alta.
În 2007, 7,2% din francezi dispuneau de un venit cu 50% mai mic decât venitul
median (pragul de sărăcie definit în Franța), deși jumătate din ei erau angajați,
adesea, cu jumătate de normă și pe baza salariului minim interprofesional
garantat(fr)[traduceți] (SMIC).
SMIC privește 3,4 milioane de persoane în iulie 2008 și era echivalent cu 9,4 euro
brut pe oră în 2012).
De la 200 la 300.000 de persoane nu aveau, în 2009, un domiciliu fix, în principal,
în Paris și în marile orașe.
În 2007, Indicele Dezvoltării Umane al Franței era de 0,961, care plasează țara pe
locul al optulea în lume.
Totuși, în același an, Franța nu era decât a douăsprezecea între țările Uniunii
Europene după PIB pe cap de locuitor în dolari americani la rata de schimb de
atunci, deși ocupa locul al șaptelea în 1987, scădere ce se explică, în principal,
printr-o slabă creștere a PIB-ului francez.
=== Piața forței de muncă ===

Deși Franța a cunoscut în perioada „Trente Glorieuses(fr)[traduceți]” o situație

apropiată de șomaj zero — doar în cursul anilor 1960, economia franceză a creat 1,6
milioane de locuri de muncă —, ea se confruntă de la sfârșitul anilor 1970 cu un
șomaj ridicat, în ciuda fluctuațiilor care au creat speranțe de revenire la șomajul
zero.
În al treilea trimestru al anului 2013, 10,5% din populația activă din Franța era
în șomaj în sensul definit de Biroul Internațional pentru Muncă.
Șomajul îi afectează în mod deosebit pe cei tineri, cei mai puțin instruiți, pe
străini și, într-o mai mică măsură, pe femei.
Diferența între bărbați și femei în termeni de rată a șomajului tind să dispară.
În 2012, 9,7% dintre femeile active erau în șomaj, față de 10% dintre bărbații
activi.
Șomerii de lungă durată reprezintă o treime din ansamblul total al șomerilor și
sunt cei pentru care reinserția este adesea cea mai dificilă.
Situația forței de muncă din Franța este marcată și de mutațiile profunde și
structurale în termeni de statut și de sector de activitate.
Munca salariată a devenit principala formă de muncă remunerată în Franța,
reprezentând 89,5% din totalul angajaților în 2008.
5,7 milioane de persoane, adică o persoană activă din cinci, muncea la sfârșitul
2007 în sectorul bugetar.
În plus, forța de muncă se polarizează: locurile de muncă din agricultură nu mai
reprezintă decât mai puțin de 2% începând de prin anii 1970, iar ponderea locurilor
de muncă din industrie s-a înjumătățit între 1978 și 2007, de la 28 la 14% din
forța de muncă, ceea ce face din Franța o economie postindustrială(fr)[traduceți].
=== Principalele sectoare de activitate ===

În ciuda menținerii la nivel înalt a agriculturii și a industriei, economia

franceză este astăzi în principal o economie a serviciilor.
Acest sector este din ce în ce mai autonom și devine principalul motor al creșterii
economice naționale.
==== Agricultura și industria agroalimentară ====
Ca și alte țări industrializate, Franța a cunoscut fenomenul exodului rural și
scăderea gradului de angajare în agricultură; acesta din urmă rămâne mai important
decât în alte țări ale Europei de Vest: agricultura implica 3% din forța de muncă
activă în 2006, față de 2,5% în Germania și 1,3% în Regatul Unit.
Agricultura franceză a fost considerabil modernizată și mecanizată în a doua
jumătate a secolului al XX-lea, în special datorită implementării programelor
inițiate prin Politica Agricolă Comună(fr)[traduceți].
Franța numără 520.000 exploatații agricole având în 2006 în medie 51 hectare, ceea
ce o face principala putere agricolă europeană.
Specializarea regională a Franței pe tipuri de producție este în curs de
accentuare, iar produsele agricole franceze sunt adesea protejate prin denumiri de
origine controlată, care delimitează un teritoriu agricol.
Franța este principalul producător mondial de vin, în ciuda concurenței recente a
vinurilor din „noile lumi”; ea figurează, de asemenea, printre primii producători
mondiali de cereale, zahăr, produse lactate și de carne de vită(en)[traduceți].
Peste 80% din produsele exportate au fost mai întâi transformate într-una dintre
cele mai dezvoltate industrii agroalimentare din lume.
Cu toate acestea, în anii 2000, agricultura franceză se confruntă cu dificultăți
legate de supraproducție, poluarea pe care o produce și cu venituri deosebit de
inegale între producători.
De asemenea, pescuitul pare a fi un sector în criză.
==== Industria ====
Franța este a patra putere industrială a lumii.
În ciuda polarizării către sectorul serviciilor, la nivelul economiei naționale,
întreprinderile industriale reprezentau în 2006 71,4% din PIB și 79% din exporturi.
Industria se caracterizează prin evoluții contrastante: pe lângă industrii moderne
și dinamice, care fac din Franța unul din liderii mondiali în numeroase domenii
(industria automobilelor, aeronautică, aerospațială, agro-alimentară, electronică,
energetică nucleară, farmaceutică, cosmetică, a produselor de lux), numeroase
industrii tradiționale (minerit, industria textilă, industria lemnului, a
încălțămintei, a construcțiilor navale, siderurgia) sunt în curs de reducere a
efectivelor și a cifrei de afaceri, obligând întregi regiuni (în special Nord-Pas-
de-Calais și Lorena) la o dureroasă reconversie economică.
Unei perioade de descentralizare industrială(fr)[traduceți] din anii 1960, care a
permis dezvoltarea a numeroase orașe din vestul și din sudul țării, i-a urmat o
perioadă de creștere slabă a producției industriale, care se explică îndeosebi prin
delocalizări către țările în care forța de muncă este mai ieftină.
Dar deși producția se face din ce în ce mai des în străinătate, întreprinderile
franceze rămân predominante în numeroase domenii.
Unele ocupă primul loc mondial în domeniul lor de activitate (de exemplu, Areva -
în cel al construcției de centrale nucleare, Danone - în cel al produselor lactate,
L'Oréal - în cosmetică, sau Michelin - în industria anvelopelor).
==== Energie ====

După dispariția completă a producției franceze pe bază de cărbune, în 2005,

petrolul, gazele naturale și, mai ales, electricitatea sunt principalele forme de
energie consumate în Franța.
Dacă Franța nu mai produce țiței decât marginal, cele treisprezece rafinării în
funcțiune pe teritoriul țării permit satisfacerea a peste 90% din cererea
națională.
Grupul francez Total, care deține concesiuni în întreaga lume este a șasea companie
mondială și a cincea din domeniu.
Ponderea în consumul energetic a gazelor naturale a crescut din anii 1970, dar 97%
din gaz este importat, în special din Rusia, Algeria și din Marea Nordului.
În schimb, Franța produce mai multă energie electrică decât consumă, mai ales,
datorită celor 59 de reactori nucleari (al doilea parc nuclear din lume după cel
american), care, în 2008, produceau peste 76% din energia electrică a țării, dar al
cărui impact asupra mediului este subiect de controverse.
În ce privește sursele de energie regenerabilă, rolul lor în producția franceză de
electricitate este în creștere și, în 2008, depășise 13%, datorită, în mare parte.
energiei hidroelectrice.
==== Comerț și artizanat ====
Începând cu anii 1970, sectorul comerțului a fost bulversat de explozia marilor
magazine de retail, care atrăgeau două treimi din cheltuielile alimentare în
Franța, în 2008.
Ca urmare, numeroase magazine mici au dispărut, deși în 2009 se constata o mică
revenire a lor în zonele centrale ale orașelor, în special .
Puterea deținută de câteva mari companii — Carrefour, de exemplu, este a doua
companie mondială din sector — le permite acestora să impună, într-o oarecare
măsură, prețul producătorilor, tinzând pe acea piață spre un monopson.
În ciuda concurenței întreprinderilor industriale, artizanatul a reușit să-și
păstreze un loc important în economia franceză.
==== Turismul ====

Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de
milioane de vizite primite în 2007, dar numai a treia din lume după achizițiile de
pachete turistice internaționale.
Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape 900.000 de angajați direcți, și cel
puțin tot atâția angajați indirecți.
Peste 1,3 miliarde de nopți de cazare au fost efectuate de turiști în Franța, în
2007, din care o parte în cele 3,178 milioane de case de vacanță din țară.
Motivele acestui tip de turism sunt diverse: este vorba atât despre turismul
cultural (îndreptat, în special, către Paris), cel balnear (în special pe Coasta de
Azur), cel natural, turismul de afaceri (Parisul este principala destinație
mondială pentru acest tip de turism), de recreere (Disneyland Paris este de departe
cel mai frecventat parc de distracții din Europa) și de practicarea sporturilor de
iarnă (în special, în Alpii de Nord(fr)[traduceți]).
Atracțiile turistice cele mai vizitate sunt, în marea lor majoritate, situate în
Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel, Palatul de la
Versailles ); dar și câteva obiective din provincie atrag și ele numeroși turiști,
cum ar fi castelele din Valea Loarei, mont Saint-Michel, Rocamadour, Castelul Haut-
Kœnigsbourg(fr)[traduceți], muzeul Unterlinden(fr)[traduceți] din Colmar, Centrul
Pompidou-Metz(fr)[traduceți] sau parcul Futuroscope(fr)[traduceți]
==== Cercetare ====
Franța dedică o parte, în general, ridicată din PIB cercetării și dezvoltării(fr)
[traduceți] (2,02% în 2009), dar aceste cheltuieli sunt finanțate, mai ales, de
sectorul public (41% în 2008) și sunt dedicate cercetării fundamentale mai mult
decât în alte țări ale Uniunii Europene și a fortiori ale OECD.
Dacă cercetarea franceză se află la originea a numeroase descoperiri și a fost
răsplătită în numeroase rânduri, numărul de brevete deținute de întreprinderile
franceze este relativ scăzut,, mai ales că relațiile între întreprinderile private
și cercetarea publică sunt, adesea, considerate mediocre.
Mare parte din cercetători lucrează în centrele publice de cercetare, cum ar fi
CNRS (Centre national de la recherche scientifique).
Începând cu 2002, majoritatea acestor centre de cercetare sunt organizate în
colaborare cu universitățile și companiile, pentru a forma poli de competitivitate
(71 în 2007).
==== Finanțe și asigurări ====
Sectorul bancar francez este caracterizat de multă vreme printr-o slabă
concentrare, prin ferma reglementare și prin ponderea importantă a sectorului
public, dar această situație s-a schimbat în anii 1990 și în anii 2000.
Băncile franceze BNP Paribas, Société générale și Crédit agricole se plasează pe
locurile al patrulea, al nouălea, respectiv al zecelea în lume, în 2009, în
sectorul lor de activitate.
Sectorul asigurărilor ocupă și el un loc important în economia franceză, Axa fiind
cea mai mare companie de asigurări din Europa.
Bursa din Paris, filială a Euronext din 2000, este piața oficială de valori
mobiliare din Franța.
Indicele CAC 40, care regrupează cursurile a 40 de acțiuni dintre cele mai
tranzacționate, reprezintă o capitalizare totală de peste 1.000 de miliarde de euro
la sfârșitul anului 2009.
=== Locul Franței în economia mondială ===
În 2009, Franța era a cincea putere economică mondială după PIB nominal sau a noua
în termenii parității puterii de cumpărare.
Ea este pe locul al patrulea în lume, în 2010, după numărul de întreprinderi
clasate în primele 500 din lume.
Economia franceză este foarte deschisă, mai ales către partenerii europeni (65% din
exporturile franceze).
Această situație se leagă, parțial, de epuizarea sau de insuficiența resurselor
miniere și energetice, care o obligă să importe, și de dimensiunile relativ reduse
ale țării.
Ea se explică, însă, și prin importanța exporturilor.
Conform unui studiu efectuat de firma de audit KPMG și publicat în 2006, „Franța
oferă, în general, costuri de implantare mai reduse ca marii săi vecini europeni,
nu doar în energie, transporturi și pe piața imobiliară, dar și pe cea a forței de
muncă.” Cu o cotă din piața mondială de circa 8%, Franța este al doilea exportator
de produse agroalimentare realizate intern, datorită, în special, exporturilor de
alcool.
Totuși, Comerțul exterior al Franței întâmpină și importante dificultăți.
Din 2004, Franța cunoaște un deficit al balanței comerciale(fr)[traduceți] din ce
în ce mai crescut (−75,4 milliards de dolari în 2009), situație ce se explică
parțial prin nivelul ridicat al monedei euro în raport cu dolarul.
Între 1990 și 2006, cota din piața mondială deținută de Franța în ceea ce privește
exporturile de mărfuri a scăzut de la 6,3 la 4,1%; Franța nu mai era, în 2009,
decât al cincilea importator și al șaselea exportator mondial.
Conform Eurostat, această scădere a comerțului exterior francez este cauzată,
parțial, de o creștere a costurilor salariale pe oră.
La 13 ianuarie 2012, agenția de rating Standard & Poor's a anunțat scăderea
ratingului Franței, care avea AAA, cea mai bună cotație.
Acum, ea nu mai are decât AA+, cu perspectivă negativă.
Agențiile similare Fitch și Moody's i-au păstrat, însă, cotația triplu A.
== Patrimoniul cultural ==

=== Patrimoniul arhitectural ===

Franța deține un patrimoniu arhitectural bogat, mărturie a unei lungi istorii și a
întâlnirii mai multor curente diferite.
==== Incluse în patrimoniul mondial ====
Dintre cele 753 de bogății culturale clasificate în patrimoniul mondial de către
UNESCO la 27 ianuarie 2012, 34 sunt din Franța, ea fiind a treia țară din lume după
numărul de situri culturale de pe această reputată listă.
Patrimoniul arhitectural francez clasificat în lista UNESCO include atât edificii
culturale religioase (cum ar fi, de exemplu, Abația Fontenay(fr)[traduceți]), cât
și civile (castelele din Valea Loarei), industriale (Ocnele regale de la Arc-et-
Senans(fr)[traduceți]), militare (orașele fortificate(fr)[traduceți] de Vauban) și
urbane (piața Stanislas(fr)[traduceți] din Nancy, centrul istoric al
Strasbourgului).
Ea conține exemple de arhitectură din toate epocile, de la arhitectura romană (Pont
du Gard) până la cea postbelică (centrul orașului Le Havre(fr)[traduceți]), trecând
prin capodoperele arhitecturii romane (Biserica din Saint-Savin sur Gartempe),
gotică (catedrala din Chartres) și clasică (canal du Midi).
==== Clădiri de interes istoric ====
Încă din 1840, în Franța, clădirile de interes istoric, arhitectural, patrimonial
sau cultural pot fi înscrise sau clasificate de către stat ca monumente istorice,
ca și anumite bunuri mobile (clopote), ceea ce le asigură o protecție juridică,
precum și ajutoare privind restaurarea și întreținerea.
La data de 31 decembrie 2008, în Franța existau 43.180 de monumente istorice
înscrise sau clasificate.
Franța a dat lumii arhitecți ce au contribuit la formarea patrimoniului
arhitectural francez și european în toate epocile istoriei sale, cu figuri ca
Pierre de Montreuil(fr)[traduceți] în Evul Mediu, Lescot, Delorme(fr)[traduceți] și
Androuet du Cerceau(fr)[traduceți] în Renaștere, Mansart, Le Vau, Hardouin-Mansart,
Gabriel și Claude-Nicolas Ledoux(fr)[traduceți] în perioadele clasică și
neoclasică, Viollet-le-Duc, Garnier și Eiffel în secolul al XIX-lea și Le Corbusier
și Perret(fr)[traduceți] în epoca modernă.
=== Patrimoniu artistic și evenimente culturale ===
Dacă producțiile artistice sunt atestate în spațiul corespunzător Franței actuale
încă din preistorie, nu se poate vorbi despre o „artă franceză” înainte de debutul
celui de al II-lea mileniu al erei noastre, în perioada când au început să se
formeze statul și un poporul francez.
Începând de atunci, artele franceze vor evolua, în mare parte, similar cu restul
Europei de Vest, urmând cu o artă romană în secolele al XI-lea–al XII-lea și una
gotică din secolele al XII-lea–al XV-lea; celebrarea puterii monarhiei franceze, a
unui „spațiu privilegiat” (A.
Chastel) și reprezentarea sacrului au făcut parte din temele predilecte ale unei
arte, în principal, comandate de puterea politică sau religioasă.
Renașterea și dezvoltarea clasicismului în secolul al XVII-lea și, apoi, a
neoclasicismului în secolul al XVIII-lea sunt atât expresia unei căutări a ordinii,
cât și a aparatului de influențe antice și italiene; tot în epoca modernă apar
figuri individuale de artiști, cum ar fi pictorii Fouquet, Poussin, La Tour(d), le
Lorrain, Watteau, Boucher, Chardin, Fragonard, Greuze(d), David, Gros și Ingres,
sau sculptorii Goujon(d), Girardon(d), Coysevox(d), Puget(d) și Houdon(d).
În secolele al XIX-lea–al XX-lea, Franța a jucat un rol major în marile curente și
revoluții artistice occidentale: romantismul (Delacroix) și Géricault), realismul
(Courbet), impresionismul (Monet, Renoir, Manet, Degas) și neoimpresionismul
(Seurat, Van Gogh, Cézanne, Gauguin), fauvismul (Matisse, Derain, Vlaminck),
cubismul (Braque, Picasso, Léger) și chiar suprarealismul (Duchamp) numără printre
reprezentanții lor artiști francezi sau care au creat în Franța.
La rândul său, Auguste Rodin a revoluționat sculptura la sfârșitul secolului al
XIX-lea.
Spre deosebire de mai multe țări care au o singură figură de mare scriitor
național, literatura franceză are numeroase figuri importante și renumite de
valoare aproximativ echivalentă.
Este dificil de alcătuit o listă, dar din Evul Mediu pot fi amintiți poeții
Chrétien de Troyes și Villon; în secolul al XVI-lea, romancierul Rabelais, eseistul
Montaigne și poeții Du Bellay și Ronsard care au marcat Renașterea.
În secolul al XVII-lea, dramaturgii Corneille, Racine și Molière, poetul Boileau,
fabulistul La Fontaine și neclasificabilul Pascal au menținut și au restabilit
ordinea cu ajutorul rațiunii; în secolul al XVIII-lea, autorii luminilor Voltaire,
Diderot și Rousseau, romancierii Prévost, Laclos și Sade și dramaturgii Marivaux și
Beaumarchais au criticat societatea epocii, abordând subiecte până atunci
interzise.
În secolul al XIX-lea, romanul cunoaște un apogeu, cu Stendhal, Balzac, Hugo,
Dumas, Flaubert și Zola, dar nici celelalte genuri nu au încetat, având ca
reprezentanți pe memorialistul Chateaubriand și pe poeții Lamartine, Musset,
Baudelaire, Vigny, Rimbaud și Mallarmé.
În secolul al XX-lea, este și mai dificilă identificarea unor figuri majore; pot fi
însă amintiți, printre alții, poeții Apollinaire, Éluard, Aragon, Char și Prévert,
romancierii Proust, Gide, Céline, Sartre, Camus și Sarraute, dramaturgii Giraudoux,
Cocteau, Beckett și Eugène Ionesco.
Împărțită în Evul Mediu între o artă religioasă inspirată din cântecul gregorian și
cântecul profan al trubadurilor și menestrelilor, muzica franceză a atins un anume
apogeu începând cu perioada clasică, cu compozitori ca Lully și Charpentier în
secolul al XVII-lea, Rameau în secolul al XVIII-lea, Berlioz, Gounod și Bizet în
secolul al XIX-lea, sau Debussy în secolul al XX-lea — mulți dintre acești artiști
au compus opere.
De la începutul secolului al XX-lea, muzica așa-numită „populară” a luat avânt,
amestecând genuri specifice Franței (chanson-ul franțuzesc) până la genuri
importate (rock și rap), și a făcut posibile vedete ca Claude François(fr)
[traduceți], Johnny Hallyday, Sheila(fr)[traduceți], Michel Sardou(fr)[traduceți]
sau Jean-Jacques Goldman(fr)[traduceți] care au vândut zeci de milioane de discuri.
Cinematografia, inventată în 1895, la Lyon de către frații Lumière, rămâne o
importantă activitate în Franța, în ciuda concurenței hollywoodiene: în 2005,
Franța era al șaselea producător mondial și primul producător european de filme de
lung metraj.
Cinematografia franceză s-a îndreptat, în special după anii 1980, către genul
comediei și cinematografiei de autor, și a produs în anii 2000 câteva filme de
succes mondial, cum ar fi Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain sau La Marche de
l’empereur(fr)[traduceți].
Festivalul internațional de film, organizat anual la Cannes, este evenimentul
cultural cel mai mediatizat din lume
Atașată principiului excepției culturale(fr)[traduceți], Franța își protejează
cultura, în special prin cotele obligatorii de filme franțuzești ce trebuie
difuzate de posturile de televiziune și prin cele de muzică franceză ce trebuie
difuzată la radio.
=== Îndelungata tradiție științifică ===
Începând cu Evul Mediu, Franța a fost locul cunoașterii și al descoperirilor
majore.
Universitatea din Paris, înființată în 1200, a fost încă de la originea sa și până
în epoca contemporană una dintre cele mai importante din Occident.
La 1 septembrie 2010, 56 de francezi primiseră un premiu Nobel și unsprezece au
obținut medalia Fields.
În secolul al XVII-lea, René Descartes a definit o metodă de obținere a
cunoștințelor științifice, în timp ce Blaise Pascal a rămas celebru pentru
activitatea sa în domeniul probabilității și al mecanicii fluidelor.
Secolul al XVIII-lea a fost marcat de activitatea biologului Buffon și a
chimistului Lavoisier, care a descoperit rolul oxigenului în ardere, în timp ce
Diderot și D’Alembert au publicat Encyclopédie.
În secolul al XIX-lea, Augustin Fresnel} a devenit fondatorul opticii moderne, Sadi
Carnot a pus bazele termodinamicii, iar Louis Pasteur a fost un pionier al
microbiologiei.
În secolul al XX-lea, pot fi amintiți matematicianul și fizicianul Henri Poincaré,
fizicienii Henri Becquerel, Pierre și Marie Curie, deveniți celebri pentru studiile
lor în domeniul radioactivității, fizicianul Paul Langevin și virusologul Luc
Montagnier, co-descoperitor al virusului HIV.
=== Gastronomie ===

Bucătăria franceză este renumită în special pentru produsele agricole de calitate:

numeroase vinuri (șampania, vinul de Bordeaux sau cel de Burgundia(fr)[traduceți]
etc.) și brânzeturi (roquefort, camembert etc.), dar și datorită gastronomiei de
înaltă calitate, practicată începând cu secolul al XVIII-lea.
Totuși, bucătăria franceză este extrem de variată, și este formată, în esență, din
specialități regionale renumite care au cucerit întreg teritoriul țării, cum ar fi
varza acră(fr)[traduceți] alsaciană, quiche-ul din Lorena(fr)[traduceți], rilettes-
ele(fr)[traduceți] din Mans, vita burgundă(fr)[traduceți], foie gras aquitan,
cassoulet-ul din Languedoc, tapenade-ul(fr)[traduceți] provensal sau quenelle-
ele(fr)[traduceți] lioneze.
În plus, teritoriul țării este brăzdat de adevărate frontiere culinare, între un
nord consumator de unt și hașmă și un sud consumator de ulei și usturoi, și între
regiuni unde se folosesc roadele pământului (de exemplu, Périgord(fr)[traduceți])
și altele în care bucătăria se centrează pe produsele marine (Provence).
Aceste frontiere au însă tendința să dispară, datorită joncțiunii între modurile de
viață și avântul pe care îl are o bucătărie mondializată.
„Masa gastronomică a francezilor” este înscrisă, din 16 noiembrie 2010, în lista
patrimoniului mondial intangibil(fr)[traduceți] a UNESCO.
=== Alinierea culturală internațională ===

Începând cu Evul Mediu, Franța deține un rol decisiv în istoria artistică,

culturală, intelectuală și politică a numeroase țări.
În particular, multe dintre fostele ei colonii încă îi mai utilizează limba și au
legislație, instituții politice și chiar sisteme fiscale similare.
Politica culturală este un aspect major în politica externă franceză începând de la
mijlocul secolului al XX-lea.
Influența culturală mondială a Franței trece, în primul rând, prin limba franceză,
limbă a elitelor și a diplomației europene până la începutul secolului al XX-lea.
Franța este a doua țară francofonă din lume, după Republica Democrată Congo.
Franceza este o limbă vorbită de circa 220 de milioane de persoane din toată lumea,
și este una dintre cele două limbi de lucru ale Organizației Națiunilor Unite și a
agențiilor sale, dar și una dintre cele trei principale limbi de lucru ale Comisiei
Europene și din cele ale Uniunii Africane.
Franța este membru-fondator al Organizației Internaționale a Francofoniei, care
grupa, în 2011 75 de țări și care promovează limba franceză, precum și valorile
democratice și drepturile omului..
Prezența culturală a Franței în străinătate este întreținută nu numai prin
reprezentanțe diplomatice, cât și printr-o rețea extinsă a Alianței Franceze și
prin cele peste 400 de unități școlare franceze din străinătate.
În plus, Franța se află la originea înființării unor instituții media de orientare
internațională, cum ar fi postul de radio RFI sau lanțurile de televiziune TV5
Monde (comun în mai multe țări) și France 24.
== Note și bibliografie ==

=== Note de completare ===

=== Referințe ===

=== Bibliografie ===
Abdelmalki, Lahsen; Dufourt, Daniel; Sandretto, René (2008).
L’Économie française.
Paris: Séfi.
ISBN 978-2-89509-111-0.
OCLC 494148084.
Adoumié, Vincent; Daudel, Christian; Doix, Didier; Escarras, Jean-Michel; Jean,
Catherine (2007).
Géographie de la France.
Paris: Hachette supérieur.
ISBN 978-2-01-145772-1.
Badower, Annie; Cadars, Augusta (1994).
La France, industries-services (ed.
Paris: Dalloz.
ISBN 978-2-247-01703-4.
Bauchet, Pierre (1999).
Comprendre l’économie française.
Paris: Economica.
ISBN 978-2-7178-3796-4.
Carpentier, Jean; Lebrun, François; Tranoy, Alain; Carpentier, Élisabeth; Mayeur,
Jean-Marie (2000).
Histoire de France (poche).
Paris: Points Seuil.
ISBN 978-2-02-010879-9.
Chastel, André (1993).
Introduction à l’histoire de l’art français.
Paris: Flammarion.
ISBN 978-2-08-121746-1.
Dumay, Raymond (2009).
De la gastronomie française.
Paris: La Table Ronde.
ISBN 978-2-7103-3137-7.
Guillaume, Thomas (2000).
L’économie française à l’aube du XXIe siècle.
Paris: Économica.
ISBN 978-2-7178-4132-9.
Maurin, Louis (2009).
Déchiffrer la société française.
Paris: La Découverte.
ISBN 978-2-7071-5413-2.
LCCN 2009503665.
Mermet, Gérard (2009).
Francoscopie 2010 (poche) (ed.
Paris: Larousse.
ISBN 978-2-03-584538-2.
Pactet, Pierre (1998).
Les institutions françaises (ed.
Paris: Presses universitaires de France.
ISBN 978-2-13-045632-2.
Pitte, Jean-Robert (2009).
La France (ed.
Paris: Armand Colin.
ISBN 978-2-200-35189-2.
Collectif (2003).
Clermont-Ferrand: Michelin.
ISBN 978-2-06-100706-8.
Collectif (2009).
L’état de la France - Édition 2009-2010.
Paris: La Découverte.
ISBN 978-2-7071-5796-6.
Site-ul Institutului Național pentru Statistică și Studii Economice din Franța
(INSEE)

Altele

== Legături externe ==

Guvernul Francez:

Site-ul Oficial al Serviciilor Publice Franceze

Site-ul oficial al Cărții de Telefon Franceză
Ghid pentru Franța de la Oficiul Pentru Turism al Guvernului Francez Arhivat în 28
aprilie 2015, la Wayback Machine.
Profiluri de țară:

Encyclopaedia Britannica
CIA - The World Factbook Arhivat în 24 decembrie 2018, la Wayback Machine.
Ziua Națională a Franței, 14 iulie 2011, Amos News
Dicționarul explicativ al limbii române (cunoscut mai ales sub abrevierea DEX) este
cel mai cuprinzător dicționar de uz general al limbii române.
A fost editat pentru prima dată în 1975.
În anii 1980 a fost reeditat și a apărut și un supliment, numit DEX-S.
O altă ediție a apărut în 1996, când, pe lângă includerea unei serii de cuvinte
noi, dicționarul a fost adaptat la noile norme ortografice din martie 1993.
Această ediție conține peste 65 000 de definiții.
Dicționarul este editat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru
Rosetti” al Academiei Române.
== Ediții ==
DEX '75 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei Române, 1975
DEX '84 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Academiei Române, 1984, 1049 p.
DEX-S '88 Supliment DEX, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Academiei Române, 1988
DEX '96 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1996
DEX '98 Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998, 1192
p.
DEX '09 Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și
adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru
Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic, 2009 (conține peste 7000 de articole noi
față de ediția anterioară), 1230 p.
DEX '12 Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și
adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic Gold, 2012
DEX '16 Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a III-a revăzută și
adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic Gold, 2016, 1376 p.
== Note ==

== Vezi și ==
Dicționarul Limbii Române (DLR)
Comparație a aplicațiilor software pentru DEX
== Legături externe ==
DEXonline
DEX (altă versiune online de DEX)
DEX pentru Android
DEX 2 pentru Android
Transportul aerian este ramura aviației civile sau militare care se ocupă de
transportul persoanelor sau al mărfurilor pe calea aerului.
Reteaua de transport aerian este alcătuită din cǎi si noduri; legǎturile dintre
noduri se realizeazǎ cu ajutorul mijloacelor de transport (avioane si elicoptere).
La fiecare minut, în lume, 20 de tone de mărfuri își iau zborul cu avionul.
Cele mai mari aeroporturi europene sunt la: Paris (Aeroportul Internațional Charles
de Gaulle), Londra (Aeroportul Londra Heathrow), Moscova (Aeroportul Internațional
Domodedovo), Frankfurt (Aeroportul Internațional Frankfurt), Atena (Aeroportul
Internațional Atena), Roma (Aeroportul Internațional Leonardo da Vinci), Copenhaga
(Aeroportul Copenhaga).
Pasagerii curselor aeriene au anumite drepturi în cazul perturbărilor de zbor.
În Uniunea Europeană, de exemplu, conform Regulamentului (CE) nr.
261/2004, călătorii pot beneficia de compensații financiare în cazul anulării sau
întârzierii semnificative a zborului, precum și în situații de refuz la îmbarcare.
Valoarea compensației pentru zboruri întârziate sau anulate depinde de distanța
zborului și de durata întârzierii, iar companiile aeriene sunt obligate să ofere
asistență, mese, cazare sau alternative de transport, în funcție de circumstanțe.

== Referințe ==
Biblioteca Națională a Dietei (NDL)|国立国会図書館|Kokuritsu Kokkai Toshokan}} este
biblioteca națională a Japoniei și printre cele mai mari biblioteci din lume.
A fost înființată în 1948 în scopul asistării membrilor Dietei Naționale din
Japonia (国会 Kokkai) în cercetarea chestiunilor de ordine publică.
Biblioteca este similară scopului și domeniului de aplicare la Biblioteca
Congresului Statelor Unite.
Biblioteca Națională de Dietă (NDL) este formată din două facilități principale din
Tokio și Kyoto și mai multe biblioteci similare prin toată Japonia.
== Note ==

== Legături externe ==

Site web oficial

NDL English website
NDL Digital Archive Portal (English) Arhivat în 13 aprilie 2008, la Wayback
Machine.
Kansai-kan of the NDL (English)
Digital Library from the Meiji Era (English summary only)
NDL Digital Collections
NDL image viewer
NDL-OPAC Japanese Index
NDL-OPAC English Index
Database of National Diet Minutes (Japanese)
Database of Imperial Diet Minutes (Japanese)
NDL Interlibrary Loan Application Procedures
NDL Photoreproduction Service
NDL Portraits of Modern Japanese Historical Figures
Canalul Mânecii (engleză English Channel, franceză La Manche, germană Ärmelkanal,
olandeză Nauw van Calais sau Kanaal) este strâmtoarea dintre sudul Angliei și
nordul Franței ce leagă Oceanul Atlantic cu Marea Nordului.
În canal sunt Insulele Canalului aparținând coroanei britanice și insula Wight.
Tot în Canalul Mânecii se varsă Sena.
Port mai important Le Havre (Franța), Southampton si Plymouth (ambele aparțin Marii
Britanii).
Lungimea canalului 563 km, lățimea maximă 248 km, in zona strâmtorii Dover are
lățimea minimă de 34 km, adâncimea medie a canalului 120 m, la deschiderea spre
Marea Nordului are 41 m adâncime.
Acum există un tunel submarin ce leagă Anglia de Franța trecând pe sub Canalul
Mânecii.
Ideea acestui tunel datează din anul 1875, când s-au început la Sangate săpăturile,
fiind mai târziu (1882) abandonate.
Tunelul actual a fost construit între anii 1987 și 1994, în cooperare de guvernele
Regatului Unit și Franței.
== Poziția geografică ==
Organizația Hidrografică Internațională definește limitele Canalului Mânecii după
cum urmează:La vest:Linia care unește Insula Ouessant (48°38′23″N 4°34′13″V
({{PAGENAME}})48.63972; -4.57028) cu Capul Land's End (50°04′N 5°43′V
({{PAGENAME}})50.067; -5.717).La est:Limita sud-vestică a Mării Nordului.
Împreună cu Strâmtoarea Dover (Pas de Calais), leagă Marea Nordului de Oceanul
Atlantic.
Are o lungime de 578 km, lățime de 250 km la vest și 32 km la est, iar adâncimea
minimă pe canalul navigabil este de 23,5 m.
Porturile principale: Portsmouth, Southampton, Le Havre, Cherbourg.
Cele mai mari insule ale canalului: Insula Wight lângă coasta Marii Britanii și
Insulele Canalului lângă coasta Franței.
Sub strâmtoarea Dover, continuarea nord-estică a Canalului Mânecii, între Dover și
Calais, a fost construit un tunel feroviar cu două linii, cunoscut ca Tunelul
Canalului Mânecii (cu o lungime totală de 52,5 km, dintre care 38 km sub fundul
canalului).
== Geologie ==
Canalul s-a format în perioada Pleistocenului ca urmare a două megainundații (acum
425.000 de ani și 200.000 de ani în urmă), datorită spargerii apelor dintr-un lac
glacial situat în actuala zonă a Mării Nordului.
Apa care a pătruns prin peretele glaciar a spălat istmul (creasta Weald-Artois)
care lega atunci Marea Britanie de continent și a format Strâmtoarea Dover.
== Denumire ==
Cuvântul La Manche a fost împrumutat din denumirea franceză a strâmtorii (manche,
în franceză, înseamnă „strâmtoare îngustă, braț”), termen folosit cel puțin din
secolul al XVII-lea.
== Traversarea înot a Canalului Mânecii ==
Înotătorii traversează Canalul Mânecii (mai exact, cea mai îngustă parte a acestuia
– Strâmtoarea Dover, 32 km) în condiții dificile: apă rece (între +15 și +18°C
vara), valuri și vânt (înotul are loc cu valuri de până la 4 grade pe Scara
Beaufort), precum și curenți cauzate de maree.
Din acest motiv, de-a lungul istoriei, doar aproximativ 1000 de persoane au reușit
să traverseze Canalul Mânecii (până în anul 2012) – mai puțini decât cei care au
urcat pe Everest.
Primul om care a traversat Canalul Mânecii a fost înotătorul britanic Matthew Webb
în 1875, în 21 de ore și 45 de minute.
Prima femeie care a realizat această performanță a fost americanca Gertrude Ederle,
în 1926, în 14 ore și 39 de minute.
Petăr Stoychev (Bulgaria) a fost primul care a înotat canalul în mai puțin de 7
ore: 6 ore, 57 minute și 50 secunde, în 2007.
Recordul masculin din 2012 îi aparține australianului Trent Grimsey, în timp ce
recordul feminin este deținut de înotătoarea cehă Yvetta Hlaváčová, cu un timp de 7
ore, 25 minute și 15 secunde, stabilit în 2006.
De asemenea, sunt înregistrate și cele mai lente traversări ale strâmtorii.
Recordul este deținut de Jackie Cobell (Marea Britanie), cu un timp de 28 ore și 44
de minute, stabilit în 2010.
Francezul de 42 de ani, Philippe Croizon, a devenit primul om fără mâini și
picioare care a reușit să traverseze Canalul Mânecii.
A folosit proteze speciale pentru a-și menține echilibrul în apă și s-a antrenat
câte 35 de ore pe săptămână.
Philippe a început traversarea din portul britanic Folkestone și l-a terminat în
apropierea orașului francez Wissant, în puțin peste 14 ore.
Diferența în timpii de traversare se explică nu doar prin măiestria
participanților, traficul maritim intens (până la 600-700 de nave pe zi) și
condițiile meteorologice, ci și prin abilitatea pilotului bărcii de însoțire.
Înotătorilor le este interzisă utilizarea costumelor de scufundare, dar este
recomandată folosirea unui compus gras special (Channel grease, 90% lanolină, 10%
vaselină) pentru a se proteja de mediul înconjurător agresiv.
Se efectuează controale antidoping aleatorii.
Înotătorul nu trebuie să atingă niciun obiect (persoane, bărci etc.) pe parcursul
traversării.
Alimentarea înotătorului se face prin transferul de sticle cu o frânghie sau cupe
pe un băț extensibil de la barca de însoțire.
Traversarea Canalului Mânecii este un sport periculos.
Pe 11 august 2001, aproape de finalul traversării, s-a pierdut contactul vizual cu
înotătorul Ueli Staub (Elveția).
Pe 21 iulie 2012, irlandezul de 45 de ani Patrick Casey s-a înecat la circa un
kilometru de țărmul francez, în jurul miezului nopții.
Pe 27 august 2016, britanicul de 45 de ani Nick Thomas, găsit după 16 ore de înot
la 16 km de țărmul francez, a murit în spital.
Cel mai tânăr înotător care a traversat Canalul Mânecii este britanicul Tom
Gregory, care a realizat această performanță în 1988, la vârsta de 11 ani.
== Traversarea Canalului Mânecii cu mijloace de transport ==
Francezul Louis Blériot a fost primul care a traversat Canalul Mânecii cu un avion,
la 25 iulie 1909.
Americanca Harriet Quimby a devenit prima femeie care a zburat peste Canalul
Mânecii, la 16 aprilie 1912.
În 1974, Bernard Thomas din Llechryd, Țara Galilor, a traversat Canalul Mânecii
într-un canoe în 13 ore și jumătate.
Această acțiune a fost realizată pentru a demonstra că canoele indiene din tribul
Mandan din Dakota de Nord ar putea proveni din canoele galeze, aduse de prințul
Madoc în secolul al XII-lea.
Pe 12 iunie 1979, americanul Brian Allen, în vârstă de 26 de ani, a traversat
strâmtoarea Canalului Mânecii cu un musculopter Gossamer Albatross.
La 4 august 2019, inventatorul francez de 40 de ani Franky Zapata a traversat
Canalul Mânecii pe o platformă zburătoare Flyboard, construită de el, în doar 20 de
minute.
== Ecologie ==
Ca pe orice rută maritimă intens navigată, Canalul Mânecii se confruntă cu probleme
de mediu din cauza navelor cu încărcături toxice și a tancurilor petroliere care
traversează frecvent strâmtoarea.
Aproximativ 40% din incidentele de poluare a mediului din Regatul Unit au loc în
Canalul Mânecii și în zonele adiacente.
De exemplu, în urma naufragiului portcontainerului „Napoli” în 2007, aproximativ
1700 de tone de încărcătură periculoasă au fost aruncate pe țărmurile golfului
Lyme.
== Note ==

== Vezi și ==
Lista strâmtorilor
Stâncile albe de la Dover
Federația Aeronautică Internațională (franceză și engleză Fédération Aéronautique
Internationale – FAI) este autoritatea internațională în domeniul sporturilor
aeronautic și astronautic.
Sediul său este la Lausanne, Elveția.
Aceste sporturi includ atât cele privind vehiculele cu echipaj uman, de la baloane
până la nave spațiale, cât și fără echipaj, ca aeromodele și aeronave fără pilot.
== Istoric ==
FAI a fost înființată la conferința din Paris, 12–14 octombrie 1905, organizată în
urma hotărârii Congresului Olimpic de la Bruxelles din 10 iunie 1905, care a
stabilit înființarea unei asociații care „să reglementeze sportul aeronautic, (…)
diferitele mitinguri aviatice și să promoveze progresul în știința și sportul
aeronautic”.
La conferință au participat reprezentanți din opt țări: Belgia (Aero Club Royal de
Belgique, fondat în 1901), Franța (Aéro-Club de France, 1898), Germania (Deutscher
Aero Club e.V.), Marea Britanie (Royal Aero Club, 1901), Italia (Aero Club
d'Italia, 1904), Spania (Real Aero Club de España, 1905), Elveția (Aero-Club der
Schweiz, 1900) și Statele Unite ale Americii (Aero Club of America, 1905).
== Activități ==
FAI este autoritatea internațională pentru următoarele activități:

Zbor acrobatic prin Comisia Internațională de Acrobație Aeriană (franceză

Commission Internationale de Voltige Aerienne – CIVA)
Aeromodelism prin Comisia Internațională de Aeromodelism (franceză Commission
Internationale d'Aero-Modelisme – CIAM)
Recorduri astronautice prin Comisia Internațională de Recorduri Astronautice
(engleză International Astronautic Records Commission – ICARE)
Aerostație prin Comisia Internațională de Aerostație (franceză Commission
Internationale de l'Aérostation – CIA)
Aviația generală prin Comisia pentru Aviația Generală (engleză General Aviation
Commission – GAC)
Planorism prin Comisia Internațională de Planorism (engleză International Gliding
Commission – IGC)
Deltaplanism și Parapantism prin Comisia Internațională de Zbor Liber (franceză
Commission Internationale de Vol Libre – CIVL)
Avioane propulsate de forța musculară prin Comisia Internațională pentru Aeronave
Construite de Amatori (franceză Commission Internationale des Aéronefs de
Construction Amateur – CIACA")
Avioane ultraușoare și parașute cu motor prin Comisia Internațională de
Microaviație (franceză Commission Internationale de Microaviation – CIMA)
Parașutism prin Comisia Internațională de Parașutism (engleză International
Parachuting Commission – IPC )
Giravioane prin Comisia Internațională de Aviație Giro (franceză Commission
Internationale de Giraviation – CIG)
FAI stabilește standardele pentru recorduri în activitățile pe care le patronează.
De asemenea, FAI organizează unele competiții internaționale, ca World Air Games și
FAI World Grand Prix, și le supraveghează pe celelalte.
== Note ==

== Legături externe ==

en Situl web oficial al FAI

Turboreactorul este cel mai vechi motor cu reacție, fiind folosit la avioane de
mare viteză la care secțiunea frontală relativ mică și viteza mare de evacuare a
gazelor este un avantaj.
Turbina cu gaze extrage de la curentul de gaze numai energia necesară pentru
acționarea compresorului, lăsând energia rămasă să producă o tracțiune prin
destinderea gazelor într-un ajutaj reactiv.
Turboreactorul este un motor termic, aeroreactor, echipat cu o instalație de
turbină cu gaze (turbină, cameră de ardere și ajutaj reactiv) și un compresor, ce
realizează forța de tracțiune prin reacțiune directă, datorită curgerii fluidului
motor (gaze arse) prin ajutajul reactiv.
Turboreactorul este constituit dintr-un difuzor, compresor de aer, cameră de
ardere, turbină cu gaze și ajutaj reactiv.
Drept carburant se folosește un combustibil lichid, iar drept comburant oxigenul
din aerul atmosferic.
Comprimarea aerului se realizează atât pe cale dinamică (în difuzor), cât și
mecanic cu ajutorul unui compresor (axial sau radial); compresorul asigură,
totodată, presiunea necesară la pornirea turboreactorului, când nu există o
comprimare dinamică a aerului în difuzor (motorul stă pe loc).
== Construcție și funcționare ==
Principiul constructiv și funcțional al unui turboreactor este următorul: curentul
de aer atmosferic intră în difuzor cu viteză relativ ridicată (viteza de deplasare
a avionului), este frânat dinamic, mărindu-și presiunea și temperatura, apoi este
comprimat în compresor și pătrunde cu presiune ridicată în camera de ardere, unde
este injectat combustibilul.
La pornire, aprinderea combustibilului se realizează cu ajutorul unei bujii
electrice, iar în timpul funcționării este asigurată de temperatura ridicată a
gazelor de ardere.
Din camera de ardere, gazele trec în turbină, unde o parte din energia lor se
transformă în lucru mecanic pentru antrenarea compresorului; restul energiei
gazelor se transformă în energie cinetică în ajutajul reactiv, care dezvoltă o
parte din forța de tracțiune a turboreactorului.
== Note ==

== Bibliografie ==
Victor Pimsner Motoare aeroreactoare vol I EDP 1983

== Legături externe ==
Materiale media legate de Turboreactor la Wikimedia Commons
Brazilia (în portugheză Brasil), oficial Republica Federativă a Braziliei (), este
o republică federativă formată din 27 de unități federative — Districtul Federal și
26 de state.
Țara este împărțită administrativ în 5.564 de municipii.
În 2024 avea o populație de 212.583.750 de locuitori și o suprafață de 8.511.965
km², ocupând 47% din teritoriul continentului sud-american.
Comparată cu celelalte țări ale lumii, Brazilia ocupă locul al șaselea după numărul
populației și poziția a cincea după suprafață.
Fiind a noua putere economică din lume și cea mai mare din America Latină, Brazilia
are astăzi o influență internațională mare, atât la nivel regional cât și la nivel
global.
De asemenea, aproximativ 15-20% din biodiversitatea mondială se concentrează aici,
exemple ale acestei bogății fiind Pădurea Amazoniană, Pantanal și Cerrado.
Brazilia se învecinează cu Venezuela, Guyana, Surinam și Guyana Franceză la nord,
cu statul columbian la nord-vest, cu Peru și Bolivia la vest, cu Paraguay și
Argentina la sud-vest și cu Uruguay la sud.
Dintre țările Americii de Sud, doar Chile și Ecuador nu au frontieră comună cu
această țară.
La nord-est, est și sud-est, Brazilia are ieșire la Oceanul Atlantic.
De asemenea, în larg, departe de coastă, țara posedă și câteva arhipelaguri, cum ar
fi Fernando de Noronha.
Înainte ca portughezii să ajungă în Brazilia, acest teritoriu era locuit de
aproximativ 5 milioane de amerindieni.
Oficial, cel care a descoperit Brazilia este Pedro Álvares Cabral.
La 22 aprilie 1500, Cabral a luat în stăpânire coastele orientale braziliene,
teritoriu care astăzi corespunde, aproximativ, cu zona în care se află orașul Porto
Seguro (statul Bahia).
Colonizarea a început în 1532 odată cu fondarea cetății São Vicente de Martim
Afonso de Sousa.
Mai târziu, la 7 septembrie 1822, Brazilia și-a declarat independența și a devenit
o monarhie constituțională.
Imperiul Brazilian a avut o existență de 67 de ani, perioadă în care a fost condus
de doi împărați.
În 1889, o lovitură de stat militară a cauzat demisia primului ministru Afonso
Celso de Assis Figueiredo.
Apoi, sub influența mișcării republicane, mareșalul Deodoro da Fonseca a proclamat
republica și a forțat exilul familiei imperiale.
După lovitura de stat, Imperiul Braziliei s-a transformat în Republica Statelor
Unite ale Braziliei, Deodoro da Fonseca devenind primul președinte al Braziliei.
În secolul al XX-lea s-au remarcat personalități politice precum Getúlio Vargas și
Juscelino Kubitschek.
În ciuda faptului că Brazilia este a cincea țară a lumii ca populație, ea are una
dintre cele mai mici densități ale populației.
Majoritatea locuitorilor trăiesc în zonele situate de-a lungul litoralului, pe când
interiorul și partea de vest se caracterizează printr-o populare extrem de scăzută.
Brazilia este unica țară americană în care limba oficială este portugheza, acest
lucru fiind rezultatul colonizării portugheze.
Religia predominantă este romano-catolicismul, Brazilia fiind statul cu cel mai
mare număr de catolici de pe Glob.
Există însă și reprezentanți ai altor culte, în special protestanți, dar și atei.
Societatea braziliană este, printre altele, una dintre cele mai diverse din punct
de vedere etnic, fiind formată din descendenții europenilor, popoarelor autohtone,
africane și asiatice.
== Etimologie ==

Originile termenului „Brazilia” nu pot fi determinate cu exactitate.

Filologul Adelino José da Silva Azevedo a emis ipoteza că acest cuvânt și-ar avea
originile în limbile celtice, într-o legendă despre o „țară a deliciilor” văzută
printre nori, însă tot el a observat că proveniența termenului se poate găsi chiar
și în limba fenicienilor antici.
În timpul perioadei coloniale, cronicari precum João de Barros, Frei Vicente do
Salvador și Pero de Magalhães Gandavo au prezentat explicații concordante asupra
originii numelui „Brazilia”.
După aceștia, numele derivă de la fernambuc (Caesalpinia echinata), cunoscut în
portugheză ca pau-brasil, o esență de lemn folosit pentru spălarea țesăturilor.
În epoca marilor descoperiri geografice, se obișnuia ca exploratorii să țină în
mare secret descoperirile și cuceririle cu scopul de a le explora avantajos, însă
zvonuri despre „insula Brazilia” amplasată în Oceanul Atlantic, de unde se putea
extrage „lemnul brazilian” s-au răspândit imediat în întreaga Europă.
Totuși, această teorie tradițională nu poate fi pe deplin adevărată, pentru că
termenul „Brazilia” a apărut pe hărți abia în secolul al XIV-lea, cu referire la o
insulă ce s-ar fi aflat la vest de Azore.
Etnonimul „brazilian” (brasileiro în portugheză) a apărut în secolul al XVI-lea,
referindu-se la început doar la cei care s-au ocupat de afacerile cu fernambuc.
Mai târziu a fost folosit pentru a-i desemna pe oamenii născuți în colonia
portugheză pentru a-i deosebi de cei care proveneau din Portugalia.
Termenul de „brazilian” a intrat în limbajul oficial cu sensul de „nativ al
Braziliei” în anul 1824, acest eveniment fiind în strânsă legătură cu adoptarea
primei constituții braziliene.
Înainte de a primi numele „Brazilia”, teritoriile fostei colonii portugheze au
purtat diverse denumiri, ca de exemplu: Monte Pascoal (Muntele Paștelui), insula
Vera Cruz (Adevărata Cruce), Terras de Santa Cruz (Țările Sfintei Cruci), Nova
Lusitânia (Noua Lusitanie) și Cabrália (după Pedro Álvares Cabral, descoperitorul
„oficial” al regiunii).
Numele oficial actual, în portugheză este: República Federativa do Brasil, iar în
română: Republica Federativă a Braziliei, care a intrat în uz în 1967.
Denumirile precedente includeau și sintagmele: Imperiul Braziliei și apoi, în
portugheză Estados Unidos do Brasil, în română: „Statele Unite ale Braziliei”.
== Istorie ==
=== Perioada precolonială ===

Amerindienii au trecut în urmă cu 30–25 000 de ani strâmtoarea Bering ce făcea

legătura între Siberia și Alaska.
Determinați de scăderea nivelului mării și de creșterea numărului de calote
glaciare, aceștia au traversat fâșia îngustă de pământ urmând traseul vânatului.
În jurul anului 12 000 î.Hr.
s-au răspândit în toată emisfera sudică a continentului american.
Teritoriul care astăzi este controlat de Brazilia era locuit la început de
aproximativ cinci milioane de amerindieni și era împărțit între două state
europene, Castilia și Portugalia, chiar înaintea descoperirii sale oficiale.
Tratatul de la Tordesillas, semnat în 1494, a fost un acord important pentru
definirea unei viitoare frontiere a Braziliei.
Conform tratatului, linia care leagă orașele Belém (statul Pará) și Laguna (statul
Santa Catarina) a fost o linie de demarcație a zonelor de influență castiliană
(apoi spaniolă) la vest și portugheză la est.
Totuși, din cauza expansiunii portugheze spre vest, linia de demarcație s-a
modificat spre apus.
=== Începuturile colonizării ===

Oficial, descoperitorul Braziliei a fost Pedro Álvares Cabral.

La 22 aprilie 1500, acesta a luat în stăpânire coastele orientale braziliene,
teritoriu care astăzi corespunde, aproximativ, cu zona în care se află orașul Porto
Seguro (statul Bahia).
Colonizarea a început în 1532 odată cu fondarea cetății São Vicente de Martim
Afonso de Sousa.
De Sousa a condus două căpitănii — căpitănia São Vicente și cea a Noii Lusitanii
(astăzi Pernambuco).
Dintre toate cele douăsprezece căpitănii care au existat în perioada amintită, doar
acestea două au prosperat.
Nemulțumit cu această situație, regele Ioan III a decis să creeze un guvern central
al coloniei pentru a elimina problemele, însă fără să desființeze căpităniile.
L-a ales pe Tomé de Sousa să devină primul guvernator general.
Guvernatorul numit de regele portughez a fondat la data de 29 martie 1549 orașul
Salvador și i-a acordat statutul de „capitală” a Braziliei.
De-a lungul secolului al XVI-lea, s-a format sistemul economic al sclavagismului.
Primii sclavi în Brazilia erau indivizi ai triburilor băștinașe, dar după o serie
de atacuri sângeroase comise împotriva colonizatorilor a început aducerea de
captivi noi din coloniile africane ale Portugaliei.
Tot în această perioadă s-au întreprins și primele încercări de explorare a
interiorului continental, proces care s-a dezvoltat în secolul următor.
=== Dezvoltarea economică și invaziile străine ===

Începutul colonizării portugheze pe teritoriul brazilian este reprezentat de prima

invazie lusitană.
Până în acel moment, Brazilia (sau „Pindorama”, semnificând „Țara Palmierilor”) era
dominată de tribul de indieni numiți tupí.
Tupii s-au opus dominației portugheze de multe ori, spre exemplu în Războiul
Barbarilor, dar fiindcă nivelul lor de dezvoltare tehnologică a fost mult sub cel
al colonizatorilor, nu au avut nicio șansă să recupereze dominația lor asupra
teritoriilor acaparate de coloniștii portughezi.
În secolul al XVII-lea au avut loc câteva acțiuni militare împotriva francezilor
care încercau să stabilească baze proprii în America de Sud, baze destinate
pirateriei și afacerilor cu fernambuc, această intenție ducând la un război între
Franța și Portugalia.
Totul a culminat prin expulzarea francezilor conduși de către Nicolas Durand de
Villegagnon (ei au construit Fort Coligny în orașul Rio de Janeiro de astăzi) și
confirmarea hegemoniei portugheze în regiune.
Tot în secolul al XVII-lea s-a dezvoltat și agricultura.
Au apărut primele fazende (ferme), care foloseau ca forță de muncă sclavii negri
aduși din Africa, unde s-a cultivat tutun și mai ales trestie de zahăr în statele
actuale Bahia, Pernambuco și, mai târziu, Rio de Janeiro.
Expedițiile din São Paulo, ai căror participanți erau numiți bandeirantes
(stegari), au dus la descoperirea aurului și plantelor medicinale în Minas Gerais.
Partea de nord-est a Braziliei a fost ocupată de olandezi în 1624 și mai apoi între
1630 și 1654.
Contele Mauriciu de Nassau, numit guvernator al teritoriilor portugheze nou
dobândite de către Compania olandeză a Indiilor de Vest, a întemeiat o
administrație înfloritoare sub numele de „Brazilia olandeză”.
El a părăsit teritoriul în 1644, întorcându-se în Europa.
Administrația olandeză întemeiată de el nu a rezistat, sucombând în urma așa
numitei „Revoluții pernambucane”, ale cărei cele mai importante bătălii au fost
date la Guararapas.
Atunci a fost fondat Quilombo dos Palmares, comandat de Zumbi, războinicul care a
unit mii de negri ce au fugit din fazende, mulți amerindieni și albi săraci sau
indezirabili.
Quilombo a fost apărat cu eroism și violență, dar în cele din urmă a fost distrus
de către bandeirantes conduși de Domingos Jorge Velho.
Deși Zumbi a fost omorât și decapitat, în rândul sclavilor a circulat o legendă
despre evadarea lui.
În secolul al XVIII-lea, deși producerea zahărului nu-și pierduse importanța sa
economică, atenția Coroanei s-a concentrat asupra regiunii Minas Gerais unde au
fost descoperite bogate filoane de aur.
Acest fapt a dus la îmbogățirea rapidă a Regatului Portughez.
Totuși, filoanele aurifere s-au epuizat înainte de sfârșitul secolului.
=== Revolte coloniale ===

La sfârșitul secolului al XVII-lea, nemulțumirea coloniștilor a avut drept rezultat

apariția primelor mișcări sociale împotriva Coroanei Portugheze.
Una dintre cauzele acestor revolte a reprezentat-o slăbirea economiei teritoriilor
coloniale.
Două mișcări din această perioadă - Inconfidência Mineira (Nesupunera de la Minas
Gerais) și Conjuração Baiana (Conjurația de la Bahia) - se remarcă prin faptul că
scopul lor declarat a fost acela de a obține independența față de Portugalia.
Inconfidência Mineira a fost o mișcare care a apărut în sânul elitei economice din
Minas Gerais ca reacție la efectele regresului mineritului din secolul al XVIII-
lea.
Din cauza crizei care lovea sectorul minier, impozitele crescânde către Coroana
Portugheză au devenit din ce în ce mai greu de plătit.
Centrul revoltei a fost orașul Vila Rica (astăzi Ouro Preto), nucleul
conspiratorilor fiind alcătuit, printre alții, din poeții Cláudio Manuel da Costa
și Tomás Antônio Gonzaga, coloneii Domingos de Abreu Vieira și Francisco Antônio de
Oliveira Lopes și preotul José da Silva e Oliveira Rolim.
Țelul principal al conspirației a fost cel de a elibera statul de sub dominația
portugheză și de a organiza o republică după modelul francez.
Prin trădarea lui Joaquim Silvério dos Reis, care a dezvăluit viceregelui numele
tuturor conspiratorilor, mișcarea a fost anihilată prin arestarea și condamnarea
lor pentru crimă de trădare și lezmajestate față de suveranul portughez.
Conjuração Baiana, deși avea aceleași scopuri ca Inconfidência Mineira, s-a născut
nu în elita socială, ci a fost o mișcare mai amplă în toate păturile societății
statului Bahia, incluzând și sclavii.
Răzvrătiții au formulat și dezideratul eliberării sclavilor, instalarea unui guvern
egalitar și introducerea sistemului republican.
Guvernul local s-a sesizat foarte repede, datorită faptului că unii membri ai
mișcării au distribuit foi volante de propagandă în care erau descrise solicitările
conjurației.
=== Independența ===
În noiembrie 1807, trupele lui Napoleon Bonaparte au forțat curtea portugheză să se
refugieze în Brazilia.
Regele Ioan al VI-lea a sosit în Rio de Janeiro în 1808 după semnarea alianței
defensive cu Anglia.
În același an s-au deschis porturile braziliene vaselor națiunilor împrietenite,
marcând sfârșitul epocii coloniale.
Când orașul Rio de Janeiro a fost declarat capitală a Regatului Unit al
Portugaliei, Braziliei și Algarvelor, Brazilia s-a transformat de iure din colonie
în metropolă, act fără precedent în istoria omenirii.
Noua situație politică a nemulțumit multe grupări influente ale societății
portugheze, stare ce a culminat prin Revoluția Liberală de la Porto declanșată în
1820.
Liberalii au cerut regelui să revină în Portugalia și să restabilească statutul de
colonie pentru Brazilia.
Ioan al VI-lea a revenit în țară în 1821, numind pe fiul lui, Pedro, în funcția de
regent al Braziliei.
Deși a purtat titlul regal, Ioan al VI-lea a pierdut aproape întreaga putere în
urma revoluției, având în continuare doar rol simbolic și reprezentativ.
Liberalii au încercat să-l forțeze și pe regent să-și stabilească reședința la
Lisabona, ceea ce ar fi dus la pierderea tuturor privilegiilor și implicit la
revenirea la statutul de colonie al Braziliei.
Petru a refuzat să dea curs solicitărilor Lisabonei și ca reacție a promulgat o
lege conform căreia orice decizie emisă de Lisabona cu privire la fostele teritorii
coloniale braziliene trebuia ratificată în Brazilia pentru a se putea pune în
aplicare.
În cele din urmă, la data de 7 septembrie 1822, Petru a declarat independența
Braziliei, proclamându-se ca primul împărat al noii țări.
=== Epoca imperială ===

După declararea independenței, Brazilia a devenit o monarhie constituțională.

Imperiul Brazilian a avut o existență de 67 de ani, perioadă în care a fost condus
de doi împărați.
Petru I a revenit totuși în Portugalia pentru a asigura fiicei sale succesiunea la
tronul portughez, renunțând la coroana braziliană.
După o perioadă de regență, Pedro al II-lea, având vârsta de numai paisprezece ani,
a fost încoronat ca al doilea împărat al Braziliei.
În această epocă s-a dezvoltat agricultura și s-a construit rețeaua feroviară.
De asemenea, țara a devenit o importantă forță militară maritimă; dispunea de cea
de-a patra flotă de război din lume.
În ciuda protestelor oligarhiilor din São Paulo, Rio de Janeiro și Minas Gerais,
sclavia a fost abolită în 1888.
Cauzele abolirii sclavagismului au fost multiple, cea mai importantă fiind regresul
traficului sclavilor din Africa și opoziția personală a împăratului față de
sclavagism.
După 1870 au apărut primele mișcări republicane, iar după abolirea sclaviei,
Brazilia s-a confruntat cu o acută lipsă de forță de muncă, criză ce a fost
rezolvată prin atragerea unui mare număr de imigranți, cei mai mulți din Italia și
Portugalia.
În 1889, o lovitură de stat militară a condus la demisia primului ministru Afonso
Celso de Assis Figueiredo, iar mai apoi, sub influența mișcării republicane,
mareșalul Deodoro da Fonseca a proclamat republica, pe 15 noiembrie 1889, și a
forțat exilul familiei împăratului.
=== Republica ===

După lovitura de stat, Imperiul Brazilian s-a transformat în Republica Statelor

Unite ale Braziliei, Deodoro da Fonseca devenind primul președinte al Braziliei.
O perioadă a Republicii Vechi a fost cunoscută sub denumirea de „republica de cafea
cu lapte”, ceea ce făcea aluzie la alternarea controlului asupra președinției între
reprezentanții statelor dominante São Paulo și Minas Gerais.
Junta militară a început să conducă republica în 1930.
Getúlio Vargas a fost ales președinte ceva mai târziu și a rămas în funcție, ca
dictator, până în 1945.
După restaurarea unei formei de guvernare democratice, Vargas a fost ales
președinte încă o dată în 1951 și a rămas în funcție până în 1954, când s-a
sinucis.
După 1930, guvernele braziliene s-au concentrat pe dezvoltarea interiorului țării.
Mandatul lui Juscelino Kubitschek s-a remarcat prin campania politică a cărei
deviză a fost „cincizeci de ani în cinci”.
Atunci, în 1956, a demarat construirea orașului Brasília, care ulterior a devenit
capitala Braziliei, în 1960; perioada președinției lui Kubitschek s-a caracterizat
și prin intensiva dezvoltare a industriei.
Militarii au acaparat încă o dată controlul asupra statului după o lovitură de stat
în 1964 și au rămas la putere până în 1985 când au fost înlăturați în urma luptelor
dintre regim și elitele braziliene.
În 1967, numele statului a fost schimbat la cel actual, Republica Federativă a
Braziliei.
Democrația a fost restabilită în 1988 când a fost promulgată actuala constituție,
iar primul președinte democratic ales după dictatura militară a fost Fernando
Collor de Mello.
În 1992, Congresul Național a votat pentru impeachment-ul împotriva lui Collor,
după ce acesta a fost implicat într-o serie de scandaluri dezvăluite de mediile de
informare.
Itamar Franco, succesorul lui, a implementat Plano Real, un plan economic al cărui
scop primordial a fost îmbunătățirea situației financiare a statului.
Una dintre reformele introduse prin acest plan a fost înlocuirea monedei de până
atunci, cruzeiro, cu cea nouă, denumită real, la început fixată ca valoare la
paritate cu dolarul american.
Președintele actual al Braziliei este Luiz Inácio Lula da Silva, ales în 2022.
== Guvernul și politica ==

Conform constituției din 1988, Brazilia este o republică federativă prezidențială.

Forma de guvernământ a fost inspirată de modelul Statelor Unite ale Americii, însă
sistemul juridic brazilian urmează tradiția romano-germanică a dreptului pozitiv.
Unitățile federative ale Braziliei nu se bucură de aceeași autonomie ca cele ale
Statelor Unite, prerogativele de autoguvernare fiind extrem de limitate prin
puterea lor redusă privind legiferarea.
Sistemul politic brazilian este bazat pe principiul separării puterilor în stat al
lui Montesquieu, puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească
fiind independente și având aceeași importanță.
Puterea executivă este exercitată de președintele Republicii, care cumulează
funcția de șef al statului cu cea de șef al guvernului.
Este ales pentru o perioadă de patru ani și poate fi reales consecutiv.
Actualul președinte al Braziliei este Luiz Inácio Lula da Silva, numit în funcție
în urma alegerilor din 2 octombrie 2022.
Puterea legislativă este reprezentată de Congresul Național, împărțit în două
camere — Camera Deputaților cu mandat de patru ani și Senatul Federal, ai cărui
membri au un mandat pe o perioadă de opt ani.
Puterea judecătorească este exercitată de curți și tribunale.
Instanța superioară a puterii judecătorești este Tribunalul Federal Suprem, compus
din unsprezece judecători numiți de președinte cu aprobarea Senatului.
=== Legislație ===
Sistemul juridic brazilian este bazat pe tradiția romano-germanică.
Astfel, dispozițiile dreptului civil prevalează asupra practicilor dreptului comun.
Cel mai important act legislativ în Brazilia este Constituția Federală, promulgată
la data de 5 octombrie 1988.
Orice altă legislație sau decizie a tribunalelor și curților trebuie să fie
conforme principiilor sale.
Statele federale componente au propriile lor constituții, care de asemenea nu pot
fi în contradicție cu cea federală.
Un caz aparte îl constituie Districtul Federal, care, deși este una dintre cele 27
de unități federative, nu are o constituție proprie, ci o așa-numită „lege
organică”, asemenea fiecărui municipiu.
Competența este administrată de către autoritățile din sistemul judiciar, cu toate
că în unele situații Constituția Federală permite Senatului să intervină în
deciziile juridice.
Există, de asemenea, instanțe specializate, cum ar fi Justiția Militară și Justiția
Electorală a Muncii, cea mai importantă autoritate în domeniu fiind Curtea Supremă
de Justiție.
Acest sistem a fost criticat în ultimele decenii, din cauza timpului îndelungat în
care sunt luate deciziile finale.
Procesele pot dura ani sau chiar mai mult de un deceniu până când sunt finalizate.
=== Împărțirea teritorială ===

Brazilia este o federație constituită prin uniunea indisolubilă a celor 27 de

unități federative (26 de state membre și Districtul Federal), având un număr total
de 5.564 de municipii.
Toate unitățile administrativ-teritoriale dispun de personalitatea juridică a
dreptului public, astfel, similar fiecărei persoane fizice de pe teritoriul
național (cetățean brazilian sau străin), posedă drepturi și îndatoriri stabilite
prin Constituția Federală.
Dispun de autoadministrație, autoguvernare și autoorganizare, ceea ce înseamnă că
au dreptul să-și aleagă liderii și reprezentanții politici și să-și administreze
afacerile publice fără ingerințe din partea altor entități administrative.
Statele și municipiile pot să se separe în mai multe state sau municipii sau să se
unească dacă populația aferentă decide în acest sens printr-un referendum.
De acest drept nu beneficiază și Districtul Federal.
=== Politica externă și forțele armate ===

Brazilia este astăzi un lider politic și economic al Americii Latine, deși această
calitate este parțial contestată de Argentina și Mexic care se opun intenției
Braziliei de a obține un loc permanent în Consiliul de Securitate al Națiunilor
Unite, problemele sociale și economice actuale împiedicând Brazilia să facă uz
efectiv de puterea sa regională.
Între cel de-al Doilea Război Mondial și 1990, guvernele democratice și militare
ale țării au încercat să extindă influența Braziliei în lume, continuând să
practice o politică industrială și externă independentă.
În ultimii ani, țara a schimbat prioritățile politicii sale externe, întărind
legăturile cu alte state ale Americii de Sud și a inițiat relații politice
multilaterale sub egida Națiunilor Unite și Organizației Statelor Americane.
Politica externă actuală a Braziliei se bazează pe poziția țării ca forță economică
și militară regională în America de Sud, statutul de lider printre țările în curs
de dezvoltare și aspirația de a dobândi calitatea de o nouă putere mondială.
Constituția Federală impune puterii politice să caute integrarea economică,
politică, socială și culturală cu vecinii săi și alte state ale Americii Latine.
Forțele Armate Braziliene sunt formate din Armata Terestră Braziliană, Marina
Braziliană și Forțele Aeriene Braziliene.
Există și Poliția Militară, o unitate auxiliară a armatei terestre aflată sub
controlul guvernatorilor statelor.
Brazilia dispune, de asemenea, de cea mai mare armată din America Latină.
== Geografie ==

Datorită întinderii țării, geografia Braziliei este foarte diversificată, dispunând

de regiuni semi-aride, muntoase, tropicale, subtropicale și de varietăți climatice
de la cea secetoasă, ploioasă ecuatorială, la un climat mai temperat în zonele
sudice.
În Brazilia se regăsesc o serie de superlative mondiale, cum ar fi Pantanal în Mato
Grosso do Sul, una dintre cele mai mari mlaștini ale lumii și rezervație a
biosferei declarată de UNESCO, Insula Bananal, cea mai mare insulă fluvială a
lumii, Insula Marajó, cea mai mare insulă fluviomarină, Anavilhanas, unul dintre
cele mai mari arhipelaguri fluviale sau fluviul Amazon, cel mai mare fluviu în
raport cu debitul apei curgătoare și fluviul ce dispune de cel mai mare bazin
hidrografic.
De asemenea, Amazonul este și unul dintre cele mai lungi din lume.
=== Clima ===

Din cauza efectelor cumulate a mai multor factori, cum ar fi relieful, întinderea
teritorială și mai ales dinamica maselor de aer, clima Braziliei este extrem de
diversificată.
Vânturile influențează atât temperaturile cât și pluviozitatea, provocând diferențe
climatice la nivel regional.
Interferențele maselor de aer au loc cel mai frecvent între masa ecuatorială
(continentală și oceanică), cea tropicală (continentală și oceanică) și cea polară
oceanică.
Clima Braziliei este foarte umedă, având caracteristici diverse, spre exemplu este
foarte umed-călduroasă ecuatorială în ținuturile septentrionale, foarte umed-
subtropicală în regiunea sudică și São Paulo sau foarte umed-călduroasă tropicală
într-o fâșie îngustă a litoralului, între orașele Rio de Janeiro și São Paulo.
Clima umedă se întâlnește și în alte regiuni ale țării: umed-călduroasă ecuatorială
dominantă în Acre, Rondônia și Roraima și cu influențe asupra vremii în Mato
Grosso, Amazonas, Pará și Amapá și tropicală prezentă în São Paulo și Mato Grosso
do Sul.
Diferite varietăți ale climei umede influențează și alte părți ale Braziliei.
Clima aridă și semi-aridă este limitată la regiunea Nord-Est.
Deși clima braziliană este foarte variată, ea rămâne relativ stabilă, iar
catastrofele meteorologice au loc cu o frecvență relativ redusă.
Totuși, marele ciclon Catarina a cauzat în anul 2004 pierderi semnificative în
regiuni din Rio Grande do Sul și Santa Catarina.
Cea mai înaltă temperatură înregistrată în Brazilia a fost de 44,7 °C în Bom Jesus,
în Piauí, la data de 21 noiembrie 2005.
La extrema cealaltă, cea mai scăzută temperatură a fost de –17,8 °C în Urubici,
Santa Catarina, înregistrată la data de 29 iunie 1996.
=== Ape ===

Brazilia dispune de cea mai întinsă rețea hidrografică a lumii.

Principale fluvii care formează cele mai importante bazine sunt Amazon, São
Francisco, Paraná, Uruguay și Paraguay.
Amazonul este cel mai lung fluviu din lume (după Nil), traversând Brazilia de la
vest la
est prin Pădurea Amazoniană.
Bazinul său este cel mai întins, peste 60% din acesta desfășurându-se pe teritoriul
acestei țări, cuprinzând fluviul propriu-zis și alte aproximativ 1.100 de râuri.
Amazonul în sine se formează pe teritoriul Braziliei la confluența râului Negro cu
râul Solimões.
=== Mediul înconjurător ===
Teritoriul Braziliei cuprinde o gamă variată de ecosisteme, cum ar fi Pădurea
Amazoniană, recunoscută că fiind cea mai diversificată din punct de vedere biologic
din lume, Pădurea Atlantică sau Cerrado.
=== Flora și fauna ===
Bogăția naturală a Braziliei se reflectă prin varietatea biotopurilor, existând
totuși multe aspecte necunoscute încă, specii noi de animale și plante fiind
descoperite aproape zilnic.
Oamenii de știință estimează că numărul total al speciilor de animale și plante
poate să se apropie de patru milioane, existând peste 56.000 de specii de plante,
3.000 specii de pești de apă dulce, 517 specii de amfibieni, 1.677 specii de păsări
și 530 de specii de mamifere, numărul speciilor de insecte depășind 10.000.
Printre mamiferele mari se numără puma, jaguarul, ocelotul, câinele sud-american și
vulpea.
Alte specii precum pecarul, tapirul, furnicarul, leneșul, oposumul și animalul tatu
sunt de asemenea foarte răspândite și au un efectiv mare de indivizi.
Pădurile din sud sunt populate de cerbi, iar maimuțele, prezente sub diverse
specii, sunt foarte răspândite în întinderile păduroase din partea de nord a țării.
Problemele Braziliei legate de protejarea mediului înconjurător sunt atât de acute
încât au provocat reacții internaționale.
Moștenirea naturală a țării este amenințată de activitățile economice intensive cum
sunt creșterea bovinelor, agricultura, exploatarea forestieră, mineritul,
extragerea uleiului și gazului, pescuitul intensiv, urbanizarea, incendiile,
schimbările climatice, comerțul cu animale, construirea barajelor, poluarea apelor
și apărarea speciilor invazive.
În multe părți ale țării dezvoltarea economică rapidă amenință ambianța naturală,
rezolvarea căreia este, alături de cea a problemelor sociale, una dintre cele mai
importante sarcini de pe agenda guvernului brazilian.
== Demografie ==

=== Naționalități și etnii ===

Populația Braziliei este compusă din grupări etnice și rasiale diverse.
Ultimul recensământ, realizat de Institutul Brazilian de Geografie și Statistică, a
pus în evidență următoarele date statistice: din punct de vedere rasial, o pondere
de 77% a populației este reprezentată de Albi, 12% — pardo (brunii), 6% — negri, 3%
— asiatici, iar 1% — reprezentanți ai populației indigene.
În perioada de stăpânire portugheză, aproximativ 700.000 de coloniști din
Portugalia și peste 2 milioane de sclavi aduși din Africa au populat teritoriul
actual al Braziliei.
Începând cu perioada târzie a secolului al XIX-lea, Brazilia și-a deschis
frontierele imigranților și au intrat în țară persoane din aproximativ 60 de state.
5 milioane de imigranți europeni au ajuns în Brazilia numai între anii 1870 și
1953, majoritatea fiind de origine italiană, portugheză, spaniolă și germană.
La începutul secolului al XX-lea, fluxul de imigranți din Asia, mai ales din
Japonia și Orientul Mijlociu, a cunoscut o creștere semnificativă în ponderea
imigranților.
Aceștia și urmașii lor au influențat puternic compoziția etnică a Braziliei, ducând
la apariția a nenumărate diaspore care există și astăzi.
Aici trăiește cea mai mare populație de origine italiană din afara frontierelor
Italiei, cea mai mare populație de origine japoneză din afara teritoriului
Japoniei, mai mulți libanezi decât în Liban(7 milioane) și cea de-a doua populație
ca număr de origine germană care trăiește în afara statului german.
În general, majoritatea cetățenilor brazilieni au origine mixtă, euro-afro-
amerindiană.
Întreaga populație poate fi considerată un amalgam etnic singular, dar fără
subgrupuri etnice clare.
=== Limbi ===

Unica limbă oficială a Braziliei este portugheza, vorbită și scrisă de majoritatea

populației.
Portugheza este folosită în administrație, justiție, învățământ, medii de informare
și afaceri.
Brazilia este singura țară a Americilor unde această limbă are statut de limbă
oficială.
Limbajul brazilian al semnelor — limbajul semnelor folosite în comunicare de către
persoanele surdo-mute — este și el recunoscut ca mijloc de comunicare legal în
Brazilia.
Varianta braziliană a portughezei se deosebește de alte variante, mai ales de cea
vorbită în Portugalia.
Ca o consecință a diferențelor geopolitice și culturale dintre Brazilia și
Portugalia și a normelor lingvistice diferite care s-au dezvoltat independent de-a
lungul anilor în cele două țări, portugheza braziliană și portugheza europeană nu
au evoluat uniform.
Sunt multe diferențe atât în limbajul comun cât și în cel literar, în special în
fonetică, ortografie și sistemul pronumelor.
Cu toate acestea, deosebirile existente între cele două versiuni ale limbii nu au
condus la imposibilitatea înțelegerii reciproce a limbii vorbite.
Portugheza braziliană vorbită dispune de o bogată varietate a dialectelor, fapt
justificat prin diferențele etno-regionale și sociale de pe întinsele teritorii ale
statului.
În Brazilia se vorbesc și limbile minorităților, atât cele ale indigenilor, cât și
cele aparținătoare imigranților.
La ora actuală există 235 de limbi vorbite pe teritoriul brazilian, multe
autohtone, dar și limbi europene, precum germana, italiana, dar și japoneza.
=== Aglomerări urbane ===

Cele mai importante aglomerări urbane ale Braziliei s-au format în jurul orașelor
São Paulo, Rio de Janeiro, Recife, Belo Horizonte, Brasília și Fortaleza.
Exceptând orașele Vitória (Espírito Santo) și Florianópolis (Santa Catarina), toate
capitalele statelor federale sunt și cele mai mari orașe din respectivele unități
administrative.
Totuși există și alte aglomerări urbane având ca centru un oraș care nu este
reședința statului din care face parte, cum ar fi Campinas, Santos și Vale do
Paraíba în statul São Paulo, Vale do Aço în Minas Gerais și Vale do Itajaí în Santa
Catarina.
=== Educație ===

Constituția Federală și Legea Directivelor și Bazelor Educației Naționale impune

Guvernului Federal, autorităților federative și municipale obligația organizării și
administrării sistemelor de învățământ din unitățile teritoriale în care își
exercită autoritatea.
Sistemele de educație publică sunt responsabile pentru propria lor întreținere și
de administrarea fondurilor alocate.
Conform Constituției, 25% din bugetul statului și 18% din fondurile colectate din
impozite sunt alocate pentru sectorul educației publice.
Conform datelor PNAD, în 2007, 1,470 milioane de oameni, adică 0,75% din populația
Braziliei erau analfabeți, iar analfabetismul funcțional atingea o pondere de 0,6%
din numărul total al cetățenilor.
În regiunile nord-estice, numărul analfabeților este cel mai mare, ponderea lor
atingând 19,9%.
Procentajul persoanelor care frecventau o formă de învățământ preuniversitar a fost
în 2007 de 99% în categoria de vârstă de 6–14 ani și de 92,1% în categoria 15–17
ani.
Învățământul superior începe cu conferirea de cursuri secvențiale care pot oferi
opțiuni de specializare academică sau profesională.
În funcție de tipul de școală, studenții își pot compensa deficiențele educative
acumulate prin cursuri pentru adulți stricto sensu sau lato sensu.
=== Sănătate ===
Sistemul public de sănătate din Brazilia este administrat și susținut financiar la
toate nivelurile de către guvern, în timp ce sistemele private de asigurări de
sănătate au un rol auxiliar.
Sistemul public de sănătate, în prezent se confruntă cu serioase dificultăți
marcate de criza fondurilor financiare, alocările defectuoase ale fondurilor și
resurselor.
Aceste aspecte au condus la disfuncționalități majore în desfășurarea actului
medical, ce se manifestă în primul rând prin nemulțumiri în rândul cadrelor
medicale, dar și la frecvența ridicată a cazurilor de malpraxis medical.
Un caz de notorietate internațională, intens mediatizat, a fost cel al Marianei
Bridi da Costa, care a decedat în ianuarie 2009 după ce boala ei a fost
diagnosticată greșit.
== Economie ==

Brazilia este cea mai mare putere economică națională a Americii Latine, ocupând
locul șapte în lume după produsul intern brut bazat de pe paritatea puterii de
cumpărare, conform datelor Fondului Monetar Internațional, având sectoarele
agriculturii, mineritului, industriei și serviciilor bine dezvoltare, dar și o
forță de muncă suficientă.
Exporturile braziliene sunt într-o creștere vertiginoasă.
Produsele principale destinate exportului includ aeronave, cafea, automobile, soia,
fier, suc de portocale, oțel, etanol, țesături, pantofi, carne de vacă conservată
și mașini electrice.
Țara și-a extins prezența pe piața internațională și face parte, împreună cu India,
China și Rusia, din grupul celor patru economii cu o dezvoltare rapidă, numit BRIC.
În 2007, guvernul brazilian a început să realizeze un plan cvadrienal al cărui scop
este modernizarea rețelei rutiere statale, centralelor electrice și porturilor
principale.
Realul brazilian (R$) a fost legat cu dolarul american între 1994 și 1999.
După criza financiară din Asia din anul 1997, datoriile către Rusia din 1998, dar
și seria de evenimente financiare adverse care au urmat, au cauzat eliberarea unui
curs de schimb al monedei în 1999 de către Banca Centrală a Braziliei.
Brazilia a primit pachetul de salvare de la FMI la jumătatea anului 2002, obținând
55,4 miliarde de dolari americani, o sumă record la acea dată.
Împrumutul a fost plătit în 2005.
=== Structura economică și energetică ===

Portofoliul investițiilor în economia Braziliei este diversificat, cuprinzând

agricultura, industria și sfera serviciilor.
Brazilia devine o putere globală datorită economiei care a cunoscut o dezvoltare
vertiginoasă.
Creșterea susținută a economiei a fost posibilă datorită conjuncturilor pieței
mondiale favorabile exporturilor braziliene.
Creșterea prețurilor la principalele mărfuri agro-zootehnice de export, cum ar fi
carnea și soia a contribuit substanțial la creșterea PIB-ului.
Agricultura, împreună cu sectoarele înrudite, silvicultura, exploatarea forestieră
și pescuitul, producea 5,1% din PIB în anul 2007.
Industria braziliană, cuprinzând diverse domenii — industria automobilelor,
producția oțelului și produselor petrochimice, industria producerii
calculatoarelor, aeronavelor și bunurilor durabile — contribuia cu 30,8% la PIB-ul
național.
Producția industrială, atât cea tradițională cât și cea modernă, avansată
tehnologic, se concentrează în partea de sud a țării.
Brazilia ocupă locul zece pe lista țărilor după consumul de energie electrică.
Energia electrică se produce atât pe baza resurselor regenerabile, mai ales prin
valorificarea potențialului hidroenergetic și etanolului, cât și pe baza celor
clasice, reprezentate de energia termoelectrică bazată pe hidrocarburi, gaze
naturale și păcură.
Datorită recentelor descoperiri de zăcăminte de țiței se presupune că țara ar putea
deveni o putere energetică mondială..
Ministerul Minelor și Energiei, Consiliul Național pentru Politica Energetică,
Agenția Națională a Petrolului, Gazului Natural și Biocombustibililor și Agenția
Braziliană de Reglementare în Domeniul Energetic sunt organele guvernamentale
responsabile de politica energetică a țării.
=== Transportul ===

Pe teritoriul Braziliei există aproximativ 2.500 de aeroporturi, incluzând aici și

pistele de aterizare, doar Statele Unite ale Americii având un număr mai mare de
aerogări.
Aeroportul Internațional São Paulo-Guarulhos, amplasat în apropierea orașului, este
cel mai mare și mai aglomerat aeroport al țării, acest lucru datorându-se
traficului intern de mărfuri și persoane, dar și faptului că São Paulo are legături
aeriene permanente cu aproape fiecare oraș important al lumii.
În Brazilia există 34 de aeroporturi internaționale.
Dat fiind faptul că Brazilia are 1.355.000 de kilometri de autostrăzi și drumuri
naționale, căile rutiere sunt cel mai des folosite în transportul mărfurilor, dar
și al pasagerilor.
Totuși, guvernul brazilian a început recent să sprijine și alte infrastructuri de
transport, mai ales extinderea rețelei de căi ferate, un exemplu pentru
inițiativele recente în acest sector fiind promovarea unui proiect de construire a
unei linii feroviare de mare viteză care ar lega orașele São Paulo și Rio de
Janeiro.
De asemenea, pe teritoriul Braziliei există și 37 de porturi maritime
internaționale, cel mai mare fiind situat în orașul Santos.
=== Știința și tehnologia ===
Domeniul științei a început să se dezvolte pe teritoriul brazilian la începutul
secolului al XIX-lea, după instalarea familiei regale portugheze în Rio de Janeiro.
Înaintea acestui eveniment, Brazilia a fost o colonie săracă, fără nicio
universitate sau societate științifică, ceea ce era în contrast cu fostele colonii
spaniole unde — în ciuda procentului mare de analfabeți — încă din secolul al XVI-
lea au existat instituții de învățământ superior.
Cercetările tehnologice în Brazilia sunt în mare parte realizate de universitățile
publice și institutele de cercetare.
Totuși, aproximativ 73% din finanțările destinate cercetărilor sunt încă asigurate
de surse guvernamentale.
Unele dintre cele mai notabile institute tehnologice ale Braziliei sunt Oswaldo
Cruz, Institutul Bunantan, Comanda Generală de Tehnologia Aerospațială,
Întreprinderea Braziliană a Cercetării Agrare și Institutul Național de Cercetările
Spațiale.
Brazilia are cel mai bine dezvoltat program spațial din America Latină, cu resurse
semnificative de combustibil necesar rachetelor de lansare și cu o producție a
sateliților artificiali.
La data de 14 octombrie 1997, Agenția Spațială Braziliană a semnat un acord cu NASA
în vederea construcției unor module pentru Stația Spațială Internațională.
Uraniul îmbogățit, produs în uzina de combustibil nuclear din Resende, Rio de
Janeiro, este de asemenea folosit pentru asigurarea nevoilor energetice ale
statului.
Brazilia dispune și de un laborator sincrotron, un accelerator de particule
(electroni și pozitroni) utilizat în cercetările din domeniul fizicii, chimiei și
biologiei.
== Cultură ==

Cultura braziliană este foarte diversificată datorită caracterului complex al

societății.
A fost puternic influențată de tradițiile și obiceiurile de origine europeană,
africană și autohtonă.
Se bazează, în special, pe un substrat al culturii portugheze, fapt datorat lungii
perioade de timp în care Brazilia a fost o colonie portugheză.
Printre principalele influențe se numără limba portugheză, catolicismul și stilul
manuelin în arhitectură.
Imigranții europeni, mai ales germanii și italienii, au contribuit și ei la
diversificarea culturii țării.
Influențele popoarelor autohtone se pot observa mai ales în arta culinară, dar și
prin numeroasele împrumuturi lingvistice, în timp ce sclavii africani eliberați au
influențat aproape toate domeniile culturale, în special muzica și dansul.
Primele opere scrise ale literaturii braziliene datează din secolul al XVI-lea.
Acestea sunt scrisorile primilor exploratori portughezi care au venit în Brazilia,
cum ar fi Pêro Vaz de Caminha, ce a scris în timp ce naviga cu nava lui Pedro
Álvares Cabral.
Bucătăria prezintă multe diversificări la nivel regional.
Tocmai această diversitate se află în concordanță cu structura etnică și națională
complexă a țării.
Tradițiile muzicale braziliene sunt de asemenea foarte bogate.
Stiluri ale muzicii populare includ, printre altele, samba, bossa nova, forró,
frevo și pagode.
În ce privește alte domenii, istoria cinematografiei își are originea la mijlocul
secolului al XIX-lea evoluând constant până astăzi, perioadă în care a obținut și
recunoașterea internațională.
Carnavalul brazilian, cu muzica vibrantă și paradele spectaculoase, a devenit unul
dintre cele mai răspândite imagini asociate Braziliei, fiind simbolul tinereții,
frumuseții și sexualității.
Este celebrat înainte de postul mare în toate municipiile țării, însă cele mai
impunătoare petreceri au loc în Rio de Janeiro, Salvador, Recife și Olinda.
=== Religie ===
În Brazilia coabitează un număr însemnat de religii, iar constituția statului
garantează deplina libertate confesională.
Biserica Romano-Catolică este dominantă, Brazilia fiind statul cu populația cea mai
mare a catolicilor din lume.
Deși separarea statului de biserică s-a produs târziu în comparație cu alte state,
abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Biserica a continuat să aibă ingerințe în
afacerile statului.
O particularitate a catolicismului brazilian este larga răspândire a teologiei
eliberării, concretizată în luări de poziție în favoarea celor exploatați.
Între reprezentanții acestui curent s-au numărat Leonardo Boff și Pedro
Casaldáliga.
Succesorul lui Casaldáliga, arhiepiscopul Leonardo Ulrich Steiner, a fost ridicat
în anul 2022 la rangul de cardinal.
Numărul total al protestanților este în creștere.
Până în 1970 majoritatea protestanților era constituită din membrii bisericilor
protestante tradiționale, cum ar fi luteranii, prezbiterienii și baptiștii.
De atunci, numărul penticostalilor și neopenticostalilor a crescut semnificativ.
Credințele tradiționale africane și tradiția catolică au cunoscut o simbioză ce a
condus la apariția unor religii afro-braziliene cum ar fi macumba, candomblé și
umbanda, în timp ce amerindieni practică diverse religii ancestrale.
Conform datelor recensământului din 2000, 75% dintre brazilieni erau romano-
catolici, 16% — protestanți, 1% — ortodocși și alți creștini, 1,332% — spiritiști,
0,309% — practicanți ai unor religii africane, 0,01% — practicanți ai religiilor
amerindiene, iar 0,806% au declarat altă religie.
De asemenea, 7,354% din brazilieni s-au declarat ca fiind agnostici, atei sau fără
credință.
=== Mass-media ===
Primul post de televiziune din Brazilia a fost TV Tupi, fondat de către Assis
Chateaubriand la data de 18 septembrie 1950.
De atunci, numărul posturilor de televiziune a cunoscut o creștere vertiginoasă,
înființându-se mari rețele, cum ar fi Rede Globo, Rede Record sau SBT.
Astăzi, televiziunea reprezintă un factor important în cultura populară modernă
braziliană.
Prima radioemisiune din Brazilia a fost transmisia discursului președintelui
Epitácio Pessoa din data de 7 septembrie 1922, dar primul post de radio a fost
înființat cu aproape o jumătate an mai târziu — „Rádio Sociedade do Rio de Janeiro”
și-a început activitatea la 20 aprilie 1923.
Anii '40 ai secolului al XX-lea au reprezentat epoca de aur a radiodifuziunii
braziliene, radioul din acea perioadă având un impact social comparabil cu cel al
televiziunii din zilele noastre.
În prezent, multe din funcțiile posturilor de radio au fost preluate de
televiziune.
Acum, majoritatea posturilor de radio au grila de programe axată pe emisiunile
muzicale și știri.
Anul 1808 este considerat anul nașterii presei din Brazilia.
Înaintea sosirii familiei regale portugheze, orice activitate jurnalistică a fost
interzisă de autoritățile coloniale, acest lucru reprezentând o particularitate pe
continentul american, deoarece în nicio altă colonie niciodată nu s-au impus
asemenea restricții.
Gazeta do Rio de Janeiro a fost primul ziar publicat la scară națională și a
început să circule la 10 septembrie 1808.
Astăzi, presa reprezintă atât o sursă de informare zilnică, prezentând articole din
diverse domenii ale vieții, cât și o sursă de informații generale, oferind
cititorilor o gamă largă de reportaje ș.a.m.d din diferite domenii.
=== Sport ===

Fotbalul este sportul cel mai popular în Brazilia.

Selecționata de fotbal a acestei țări ocupă în prezent locul patru în clasamentul
echipelor naționale conform FIFA.
Brazilia a câștigat Cupa Mondială de cinci ori (1958, 1962, 1970, 1994, 2002),
deținând astfel recordul mondial, fiind țara cu cele mai multe astfel de titluri.
În domeniul automobilismului, șoferii brazilieni de Formula 1 au devenit campioni
mondiali de opt ori: Emerson Fittipaldi în 1972 și 1974, Nelson Piquet în 1981,
1983 și 1987, iar Ayrton Senna în 1988, 1990 și 1991.
Baschetul, voleiul și artele marțiale sunt și ele discipline sportive populare.
De asemenea, tenisul, handbalul, înotul și gimnastica devin din ce în ce mai
practicate.
Există și câteva sporturi care s-au înființat sau dezvoltat în Brazilia, cum ar fi
fotbalul pe plajă, futsalul și voleiul cu piciorul — variantele fotbalului,
capoeira, vale tudo și varianta braziliană de jiu-jitsu.
Brazilia a găzduit o varietate de evenimente sportive: țara a organizat ediția din
1950 a Cupei Mondiale la fotbal și a fost aleasă pentru a găzdui Campionatul
Mondial de fotbal din 2014.
Circuitul situat în São Paulo, Autódromo José Carlos Pace, găzduiește anual Marele
Premiu al Braziliei în cadrul campionatului mondial de Formula 1.
În São Paulo s-a organizat de asemenea și Jocurile Pan Americane din 1963, iar în
Rio de Janeiro au avut loc Jocurile Pan Americane din 2007.
De asemenea, Brazilia a încercat pentru a patra oară să organizeze Jocurile
Olimpice de Vară la Rio de Janeiro, ultima dată participând la selecția pentru
ediția din 2016., ea fiind aleasă ca organizatoare a Jocurilor Olimpice de la Rio
de Janeiro din 2016.
== Note ==

== Lectură suplimentară ==
Lungu, Marius (2004).
Statele Lumii — Antologie.
Constanța: Editura Steaua Nordului (pp.
Alves, Maria Helena Moreira (1985).
State and Opposition in Military Brazil (în engleză).
Austin, Texas: University of Texas Press.
Amann, Edmund (1990).
The Illusion of Stability: The Brazilian Economy under Cardoso (în engleză).
World Development (pp.
1805–1819).
„Vedere generală: Brazilia” (în engleză).
Departamentul de Stat al SUA.
Bellos, Alex (2003).
Futebol: The Brazilian Way of Life (în engleză).
London: Bloomsbury Publishing plc.
Bethell, Leslie (1991).
Colonial Brazil (în engleză).
Cambridge: CUP.
Mărculeț I.
și coautor) (2015) (în română), Statele Americii de Sud.
Mică enciclopedie, ISBN 978-973-0-18226-2, București
Costa, João Cruz (1964).
A History of Ideas in Brazil (în engleză).
Los Angeles, CA: University of California Press.
Fausto, Boris (1999).
A Concise History of Brazil (în engleză).
Cambridge: CUP.
Furtado, Celso.
The Economic Growth of Brazil: A Survey from Colonial to Modern Times (în engleză).
Berkeley, CA: University of California Press.
Leal, Victor Nunes (1977).
Coronelismo: The Municipality and Representative Government in Brazil (în engleză).
Cambridge: CUP.
Malathronas, John (2003).
Brazil: Life, Blood, Soul (în engleză).
Chichester: Summersdale.
Martinez-Lara, Javier (1995).
Building Democracy in Brazil: The Politics of Constitutional Change (în engleză).
Prado Júnior, Caio (1967).
The Colonial Background of Modern Brazil (în engleză).
Los Angeles, CA: University of California Press.
Schneider, Ronald (1995).
Brazil: Culture and Politics in a New Economic Powerhouse (în engleză).
Boulder Westview.
Skidmore, Thomas E.
Black Into White: Race and Nationality in Brazilian Thought (în engleză).
Oxford: Oxford University Press.
Wagley, Charles (1963).
An Introduction to Brazil (în engleză).
New York, New York: Columbia University Press.
The World Almanac and Book of Facts: Brazil (în engleză).
New York, NY: World Almanac Books.
== Legături externe ==

Institutul Brazilian al Geografiei și Statisticii

Brazilia Arhivat în 22 decembrie 2015, la Wayback Machine.
la The World Factbook
Brazilia Arhivat în 5 iulie 2008, la Wayback Machine.
la UCB Libraries GovPubs
Brazilia Arhivat în 18 februarie 2011, la Wayback Machine.
la Open Directory Project
Profil de țară la Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii (1997)
7 Septembrie - Ziua Națională a Braziliei, 7 septembrie 2010, Amos News
Guvern și administrație
Portalul oficial al guvernului
Portalul oficial a Camerei Deputaților
Portalul oficial al Președintelui
Portalul oficial al Senatului
Instituții
pt Institutul de Cercetare a Economiei Alpicate
Banca Națională pentru Dezvoltare Socială și Economică
Economie și afaceri
Banca Centrală Braziliană Arhivat în 9 februarie 2009, la Wayback Machine.
Camera de Comerț Braziliano-Americană
Britcham în Brazilia Arhivat în 14 iunie 2013, la Wayback Machine.
Bursa de Valori São Paulo Arhivat în 27 septembrie 2007, la Wayback Machine.
Călătorii și sport
pt Sportul în Brazilia
Turismul în Brazilia Arhivat în 16 martie 2009, la Wayback Machine.
Reportaje
Brazilia – exotism pe acorduri de samba, 10 august 2008, Andrada Fiscutean,
Descoperă
Lista cronologică a primelor zboruri ale omului cu ajutorul aparatelor de zbor.
(Listă incompletă)

== 1880 - 1909 ==
În August 1884 - Alexander Fjodorowitsch Moshaiski primul zbor cu motor
nedirijat (necontrolat), lansare de tip rampa
14.
August 1901 - Gustav Albin Weisskopf/Whitehead primul zbor autopropulsat (fara
mijloace exterioare) international, cu motor dirijat (controlat)
17.
Decembrie 1903 - Frații Wright primul zbor dirijat cu motor (controlat) , lansare
de tip "slingshot" (prastie)
23.
Iunie 1904 - Frații Wright Flyer III
18.
Martie 1906 - Traian Vuia Vuia 1 prima desprindere de sol a unui aparat de
zbor autopropulsat.
Septembrie 1906 - Jacob Christian Hansen Ellehammer Ellehammer I
23.
Octombrie 1906 - Alberto Santos-Dumont "14bis"
12.
Noiembrie 1906 - Alberto Santos-Dumont "14bis" primul zbor recunoscut de FIA ca
zbor record
13.
Ianuarie 1908 - Henri Farman "Voisin-Farman1" primul zbor recunoscut de FIA pe
distanța de peste 1 km
8.
Iunie 1908 - Roe I
23.
Ianuarie 1909 - Blériot XI
6.
Aprilie 1909 - Henri Farman Farman III
5.
Iunie 1909 - Avro Triplane No.
Septembrie 1909 - Alberto Santos-Dumonts "Demoiselle"

== 1910 - 1919 ==
28.
Martie 1910 - Hydravion primul zbor cu un hidroavion Henri Fabre
Aprilie 1910 - Avro Triplane No.
Iunie 1910 - Vlaicu I-Aurel Vlaicu
24.
Iunie 1910 - Avro Triplane No.
Iulie 1910 - Bristol Boxkite
16.
Decembrie 1910 - Coanda-1910 Henri Coandă primele teste a unui aparat de zbor cu
propulsie (reacție)
1.
Aprilie 1911 - Avro Type D
19.
Iulie 1911 - Avro Curtiss-type
Decembrie 1911 - Duigan Biplane von Avro
3.
Martie 1912 - Avro 500/Type E
1.
Mai 1912 - Avro Type F
7.
August 1912 - Avro Type G
Ianuarie 1913 - Avro 501
28.
Mai 1913 - Avro 503
Iulie 1913 - Avro 504
Mai 1914 - Avro 514
Aprilie 1915 - Avro 508
21.
Mai 1915 - SPAD A 1
1.
Iunie 1915 - Airco D.H.2
Aprilie 1916 - SPAD [Link]
22.
Februarie 1916 - SPAD A 4
Mai 1916 - Avro 523
9.
Septembrie 1916 - Bristol F.2A
1917 - A.E.G.
D I
Martie 1917 - Avro 529
4.
Aprilie 1917 - SPAD [Link]
Juli 1917 - Airco D.H.9
Juli 1917 - Avro 530
5.
Juli 1917 - SPAD [Link]
April 1918 - Avro 531
7.
August 1918 - Blériot-SPAD [Link]
21.
August 1918 - Nieuport-Delage NiD 29
4.
Oktober 1918 - Curtiss NC
Dezember 1918 - Avro 533
1919 - Avro 548
April 1919 - Avro 536
30.
April 1919 - Avro 534
25.
Juni 1919 - Junkers F.13

== 1920 - 1929 ==
1920 - Avro 571
1920 - Cierva C.1 Autogiro
Februarie 1920 - Avro 547
12.
Decembrie 1920 - Blériot-SPAD S.33
4.
Martie 1921 - Caproni Ca.60
1921 - Avro 555 Bison
1921 - Cierva C.2 Autogiro
1922 - Avro 549
1922 - Cierva C.3 Autogiro
1923 - Avro 560
9.
Ianuarie 1923 - Cierva C.4 Autogiro
3.
Februar 1923 - Blériot-SPAD S.56
29.
April 1923 - Boeing Modell 15/PW-9
9.
Mai 1923 - Blériot 115
Iulie 1923 - Cierva C.5 Autogiro
Oktober 1923 - Avro 558
1924 - Avro 562 Avis
Mai 1924 - Cierva C.6A Autogiro
ca.
Iunie 1924 - Avro 561 Andover
1925 - Avro 563 Andover
22.
Februarie 1925 - de Havilland DH.60 Moth
7.
Mai 1926 - Blériot 127
29.
Juli 1926 - Cierva C.6D Autogiro/Avro 587
Septembrie 1926 - Avro 581
Aprilie 1927 - Avro 594
Septembrie 1927 - Avro 576/Cierva C.9 AutogiroAvro 576
Novimbrie 1927 - Avro 604 Antelope
Decembrie 1927 - Avro 584 Avocet
7.
Ianuarie 1928 - Polikarpow U-2
9.
Martie 1928 - A.C.A.Z C.2
11.
Iunie 1928 - primul zbor cu om într-o rachetă Lippisch Ente
ca.
Iulie 1929 - Avro 618
ca.
Iulie 1929 - Avro 619
24.
Ianuarie 1929 - Blériot 111
25.
Iulie 1929 - Dornier Do X

== 1930 - 1939 ==
Mai 1930 - Avro 624
Iunie 1930 - Avro 621
13.
Octombrie 1930 - Junkers Ju 52/3m Wnr.4013, D-2201
21.
Decembrie 1930 - Blériot 137
9.
Martie 1931 - Blériot 125
17.
Octombrie 1931 - Dornier Y
26.
Octombrie 1931 - de Havilland DH.82A Tiger Moth
4.
Noiembrie 1932 - Beech Model 17 Staggerwing
8.
Februarie 1933 - Boeing Model 247
28.
April 1933 - Fiat CR.32
1.
Iulie 1933 - Douglas DC-1
31.
Decembrie 1933 - Polikarpow I-16 Rata (ZKB-12)
Ianuarie 1934 - Avro 642
4.
Noiembrie 1934 - Junkers Ju 86, mai târziu V-1 Wnr.4901, D-AHEH
17.
Noiembrie 1934 - Heinkel He 111, mai târziu V-1 Wnr.713, D-ADAP
23.
Noiembrie 1934 - Dornier Do 17 C, mai târziu V-1 Wnr.256, D-AJUN
28.
Martie 1935 - Consolidated XP3Y-1
1.
Aprilie 1935 - North American NA-16
15.
Aprilie 1935 - Douglas TBD-1 Devastator (Prototyp als XTBD-1)
28.
Mai 1935 - Messerschmitt Bf 109 V-1 Wnr.758, D-IABI
15.
Iulie 1935 - Dornier Do 18 A, mai târziu V-1 Wnr.253, D-AHIS
28.
Iulie 1935 - Boeing Model 299 (B-17 Flying Fortress)
17.
Septembrie 1935 - Junkers Ju 87 V-1 Wnr.4921
5.
Octombrie 1935 - Nieuport 160 ([Link] numit mai târziu Nieuport 161)
8.
Noiembrie 1935 - Hawker Hurricane
17.
Decembrie 1935 - Douglas DC-3 (ca Douglas Sleeper Transport/DST)
10.
Februarie 1936 - Fiat BR.20
Martie 1936 - Nieuport 161
4.
Martie 1936 - Zeppelin LZ 129 Hindenburg
5.
Martie 1936 - Supermarine Type 300 Spitfire (K5054)
10.
Mai 1936 - Fieseler Fi 156 V-1 Wnr.601, D-IBXY
3.
Iulie 1936 - Short S.23 Empire(C.23)
28.
Septembrie 1936 - Dornier Do 14 Wnr.234, D-AGON
21.
Octombrie 1936 - Junkers Ju 88 V-1 Wnr.4941, D-AQEN
30.
Octombrie 1936 - Dornier Do 19 V-1 Wnr.701, D-AGAI
15.
Ianuarie 1937 - Beechcraft Model 18
9.
Februarie 1937 - Blackburn B-24 Skua
4.
Martie 1937 - Junkers EF 61 E-1 Wnr.4931
11.
Aprilie 1937 - Junkers Ju 89 V-1 Wnr.4911, D-AFIT
7.
Mai 1937 - Lockheed XC-35
16.
Iunie 1937 - Airspeed AS 10 Oxford
5.
Iulie 1937 - Dornier Do 24 V-3 Wnr.761, D-ADLP
27.
Iulie 1937 - Focke-Wulf Fw 200
28.
August 1937 - Junkers Ju 90 V-1 Wnr.4913, D-ALUU

16.
Octombrie 1937 - Short S.25 Sunderland (K4774)
10.
Ianuarie 1938 - Dornier Do 24 V-1 Wnr.760, D-AIBE
2.
Octombrie 1938 - Dewoitine D.520
1.
Aprilie 1939 - Mitsubishi A6M "Zero"
7.
Mai 1939 - Petljakow WI-100 (Prototyp der Pe-3, mai târziu Pe-2)

14.
Mai 1939 - Short Stirling
1.
Iunie 1939 - Focke-Wulf Fw 190 V-1
20.
Iunie 1939 - Heinkel He 176 (avion-rachetă)
[Link] 1939 - Heinkel He 178 (Erstflug primul zbor cu un avion cu propulsie și
turbină)
25.
Octombrie 1939 - Handley Page H.P.57
3.
Decembrie 1939 - Bloch 155
29.
Decembrie 1939 - Consolidated XB-24 Liberator
30.
Decembrie 1939 - Iljuschin BSch-2 (ZKB-55) (Prototyp mai târziu fabricat in
serie ca IL-2)

== 1940 - 1949 ==
29.
Mai 1940 - Vought XF4U-1/F4U Corsair (cu Prototyp corespunzător)
7.
Septembrie 1940 - Blohm & Voss BV 222
27.
Octombrie 1940 - Airspeed AS 39 Fleet Shadower
26.
Octombrie 1940 - North American NA-73 (Prototyp pentru seria P-51
Mustang)
25.
Noiembrie 1940 - de Havilland DH.98 Mosquito (W4050) (Prototyp)
25.
Noiembrie 1940 - Martin B-26 Marauder (40-1361)
29.
Noiembrie 1940 - Junkers Ju 288 V-1 Wnr.0001, D-AACS
9.
Ianuarie 1941 - Avro Manchester III (BT308) (Prototyp)
30.
Martie 1941 - Heinkel He 280 V-2 cu două propulsoare, fără motor
18.
Aprilie 1941 - Messerschmitt Me 262 V-1
15.
Mai 1941 - Gloster E.28/39 (primul avion britanic cu propulsie)
27.
Iunie 1941 - Douglas XB-19
9.
Iulie 1941 - Fieseler Fi 256 V-1 Wnr.001
1.
August 1941 - Grumman XTBF-1 Avenger
13.
August 1941 - Messerschmitt Me 163A Komet
12.
Septembrie 1941 - Airspeed AS 51 Horsa
22.
Decembrie 1941 - Fairey Firefly (Z1826)
14.
Ianuari 1942 - Sikorsky XR-4
Martie 1942 - Bloch 157
19.
Aprilie 1942 - Macchi MC.205
30.
Aprilie 1942 - Fiat G.55
26.
Iunie 1942 - Grumman XF6F-3 Helicat (02982)
16.
Iulie 1942 - Junkers Ju 290 V-1 Wnr.0001, BD+TX
21.
Septembrie 1942 - Boeing B-29 (als Model 345/XB-29)
7.
Septembrie 1942 - Consolidated B-32
1.
Octombrie 1942 - Bell XP-59A Airacomet (erstes Strahlflugzeug der USA)
15.
Noiembrie 1942 - Heinkel He 219 Uhu
9.
Ianuarie 1943 - Lockheed L-049 Constellation
5.
Martie 1943 - Gloster Meteor (DG206) ([Link] mit Halford H.1 Motoren)
Aprilie 1943 - Nakajima Ki-84
15.
Iunie 1943 - Arado Ar 234V-1 Blitz
20.
Octombrie 1943 - Junkers Ju 390 V-1 Wnr.0001, GH+UK
9.
Ianuarie 1944 - Lockheed XP-80 Shooting Star (44-83020)
11.
Martie 1944 - Blohm & Voss BV 238
12.
Iulie 1944 - Focke-Wulf Ta 152 H
28.
Iulie 1944 - de Havilland Hornet (RR915)
21.
August 1944 - Grumman F8F
10.
Septembrie 1944 - Fairchild XC-82 Packet (43-13202)
8.
Decembrie 1945 - Bell 47
24.
Aprilie 1946 - Jakowlew Jak-15
24.
Aprilie 1946 - Mikojan-Gurewitsch MiG-9 (Prototyp numit ca I-300)
22.
Mai 1946 - de Havilland Canada DHC-1 Chipmunk
Iunie 1946 - Northrop YB-35
8.
August 1946 - Convair XB-36
16.
Iulie 1947 - Saunders-Roe SR.A/1
31.
August 1947 - Antonow An-2 (Prototyp numit ca SKh-1)
1.
Octombrie 1947 - North American F-86 Sabre ([Link] numit ca NA-140 (XP-86))
2.
Noiembrie 1947 - Hughes H-4
23.
Noiembrie 1947 - Convair XC-99
17.
Decembrie 1947 - Boeing B-47 (Prototyp als XB-47, 46-065)
30.
Decembrie 1947 - Mikojan-Gurewitsch MiG-15 (Prototyp numit ca I-310 (Type'S'/S-
01))
16.
Juli 1948 - Vickers Viscount
16.
August 1948 - Northrop F-89 Scorpion ([Link] numit ca N-24 (XP-89))
1.
September 1948 - Saab 29 Tunnan
13.
Mai 1949 - English Electric/BAC Canberra ([Link] numit
ca VN799)
27.
Iulie 1949 - de Havilland DH.106 Comet I
4.
Septembrie 1949 - Bristol Brabazon I
19.
Septembrie 1949 - Fairey Gannet
10.
Noiembrie 1949 - Sikorsky S-55

== Vezi și ==
Listă de inventatori

== Note ==

== Legături externe ==
Roata plutitoare, avionul cu pedale - primul aparat de zbor, inventat de Martin
Lajos[nefuncțională], 30 mai 2004, Evenimentul zilei
Turismul este călătoria realizată în scopul recreerii, al odihnei sau pentru
afaceri.
Organizația Mondială a Turismului (O.M.T.) definește turiștii ca fiind persoanele
ce „călătoresc sau locuiesc în locuri din afara zonei lor de reședință permanentă
pentru o durată de minimum douăzeci și patru (24) de ore, dar nu mai lungă de un an
consecutiv, în scop de recreere, afaceri sau altele nelegate de exercitarea unei
activități remunerate în localitatea vizitată.” Turismul a devenit o activitate de
recreere globală populară.
Turismul este ramura economică cea mai puternică pe plan mondial.
În 2004 s-au obținut în acest sector, conform Organizației Mondiale a Turismului,
circa 623 de miliarde de U.S.
În 2008, s-au consemnat peste 922 de milioane de sosiri la nivel internațional, cu
o creștere de 1,9% față de anul 2007.
Încasările internaționale din turism au crescut în 2008 la 944 miliarde US$ (642 de
miliarde de euro), ceea ce corespunde la o creștere în termeni reali de 1,8%.
Cu aproximativ 100 milioane de angajați la nivel mondial, turismul se evidențiază
și ca cel mai important angajator.
Călătoriile transfrontaliere se ridică la un procent de 25 până la 30 din comerțul
mondial în domeniul serviciilor.
Ca rezultat al recesiunii ce a afectat economia mondială după anul 2000, cererea
turistică internațională a suferit o puternică încetinire începând cu iunie 2008,
ce s-a manifestat printr-o scădere a creșterii sosirilor pe plan mondial cu 2% în
timpul lunilor de vară boreală.
Acest trend negativ s-a intensificat în anul 2009, în unele țări exagerat de mult
din cauza virusului H1N1, și a dus la un declin mondial de 4% în 2009 cu 880
milioane de sosiri la nivel internațional și la o cădere estimată a încasărilor din
turism de 6%.
Turismul este vital pentru foarte multe țări, cum ar fi Egipt, Grecia, Liban,
Spania și Thailanda, și pentru unele națiuni-insule (Bahamas, Fiji, Maldive)
datorită aportului financiar consistent obținut din afacerile cu bunuri și servicii
și oportunităților de angajare în industria serviciilor, asociată turismului.
Industria serviciilor include serviciile de transport (transportul aerian,
croazierele, taxiurile) și serviciile de ospitalitate (cazarea, inclusiv hotelurile
și stațiunile, veniturile din divertisment, cum ar fi parcurile, cazinourile,
mallurile, veniturile din muzică și teatrele).
== Definiție ==
Theobald (1994) sugera că, din punct de vedere etimologic, cuvântul „tur” derivă
din limba latină (turnare) și din limba greacă (tornos), cu sensul de cerc –
mișcarea în jurul unui punct central sau al unei axe.
Preluat în limba engleză, cuvântul tour a căpătat semnificația acțiunii de a se
mișca în cerc.
În consecință, un tur/tour reprezintă o călătorie dus-întors și cel care
întreprinde o astfel de călătorie poartă numele de turist/tourist.
După alte opinii, turismul reprezintă "arta de a călători de plăcere " (Bran, F.
Aceeași autoare consideră turismul drept ''activitatea din timpul liber care
constă în a voiaja sau a locui departe de locul de reședință, pentru distracție,
odihnă, îmbogățirea experienței și a culturii datorită cunoașterii unor noi aspecte
umane și a unor peisaje necunoscute''.
== Statistici și clasificări în turismul internațional ==

=== Cele mai vizitate țări ===

În 2008, au fost peste 922 milioane de sosiri în turismul internațional, cu o
creștere de 1.9% în comparație cu anul 2007.
În 2009, sosirile de turiști internaționali au scăzut la 880 milioane, ceea ce a
însemnat un declin de 4% pe plan mondial față de anul 2008.
Cea mai afectată regiune a fost Europa, cu un declin de 6%.
Dintre cei 880 de milioane de turiști străini, mai mult de jumătate dintre aceștia
au vizitat Europa, 20,6% – regiunea Asia-Pacific, 15,9% – cele două Americi, în
timp ce Orientul Mijlociu și Africa au atras 6%, respectiv 5,2% dintre turiștii
străini.
În anul 2004, numărul de turiști care-și petreceau vacanțele în străinatate era
estimat la peste 600 de milioane pe an.
Organizația Mondială a Turismului raportează următoarele zece țări ca fiind cele
mai vizitate pe plan internațional din 2006 până în 2009.
Comparativ cu anul 2006, Ucraina a intrat în topul celor zece, surclasând Rusia,
Austria și Mexic, și în 2008 Germania.
În 2008, SUA au înlăturat Spania de pe cel de-al doilea loc.
În continuare însă, cele mai vizitate țări se află pe continentul european.
În 2009, Malaezia s-a clasat între cele mai vizitate zece țări.
Malaezia și-a asigurat a noua poziție, imediat după Turcia și Germania.
În 2008 Malaezia fusese pe locul 11.
Atât Turcia, cât și Germania au urcat în topul sosirilor, ocupând locurile 7,
respectiv 8, în timp ce Franța a continuat să conducă în ceea ce privește sosirile
de turiști străini.
=== Încasările din turismul internațional ===
Încasările din turismul internațional au crescut de la 944 mld.
US $ (642 €) în 2008, corespunzător unei creșteri în termeni reali de 1.8% față de
2007.
Când valoarea exportului din încasările provenite din transportul internațional de
persoane este luată în considerare, încasările totale pe anul 2008 ating recordul
de 1.1 trilioane US $, sau peste 3 bilioane US $ pe zi.
Organizația Mondială a Turismului raportează următoarele zece țări ca fiind primele
clasate în ceea ce privește câștigurile provenite din turism în anul 2009.
Este important de remarcat faptul că majoritatea se află pe continentul european,
precum și faptul că Statele Unite ale Americii continuă să se claseze pe primul
loc.
=== Cheltuieli în turismul internațional ===
Organizația Mondială a Turismului raportează faptul că următoarele 10 țări sunt
primele clasate în topul țărilor emițătoare de turiști în anul 2009.
Pentru cea de-a cincea oară la rând turiștii germani ocupă locul întâi în cadrul
acestei clasificări.
=== Cele mai vizitate orașe ===

== Istoric ==
Mai întâi au existat motivații practice (locuri bogate în vânat sau adecvate
agriculturii, ținuturi aflate în imediata apropiere a apelor sau catastrofe
naturale) ce i-au determinat pe oameni să se deplaseze, dar acestea s-au schimbat
odată cu intervenția sedentarismului în viața oamenilor.
În Egiptul Antic și în alte culturi vechi de pe toate continentele existau deja
pelerinaje la templele divinităților (exemplu: pelerinajul musulmanilor la Mecca,
numit Hagialâc, sau întâlnirea hindușilor pentru baia rituală în Gange).
Alte motive de a călători au fost comerțul extern și menținerea relațiilor politice
și economice cu coloniile sau cu alte ținuturi dependente.
Încă din vremea romanilor existau localități celebre, renumite stațiuni pentru cei
bogați (Baiae).
Romanii bogați posedau proprietăți în provincii, pe care din timp în timp le
vizitau.
Nordicii călătoreau în Groenlanda și America, iar arabii, pe tot cuprinsul
Oceanului Indian.
Nu rareori, pe atunci, călătoriile erau percepute ca agresiuni de către localnici.
Europa și-a revenit lent după invazia barbarilor (motivul „călătoriei”: condiții
mai bune de viață) și din declinul politic și economic (în timp ce stabilitatea
prevala în China și Japonia).
Curând se dezvoltă în Europa un bogat turism religios.
De-a lungul rutelor de pelerinaj și în localitățile favorizate de poziția lor
geografică pe aceste trasee (porturi, intersecții de drumuri comerciale) s-au
înființat pe toate continentele centre comerciale, care i-au readus pe comercianți.
Cuvântul turism/tourism este utilizat începând din anul 1811, iar cel de
turist/tourist este atestat din 1840.
În anul 1936, Liga Națiunilor a definit turistul străin ca fiind „cineva care
călătorește în străinătate pentru o perioadă mai lungă de 24 de ore.” Succesoarea
acesteia, Națiunile Unite, a completat această definiție specificând durata maximă
de 6 luni.
=== Turismul pentru relaxare și odihnă ===
Turismul de recreere a fost asociat cu Revoluția Industrială din Marea Britanie –
prima țară din Europa care a promovat turismul de recreere și odihnă pentru
lucrătorii din industrie, al căror număr era în creștere în acea perioadă.
Inițial, acesta era destinat deținătorilor de mijloace de producție, oligarhiei
economice, comercianților și proprietarilor de fabrici.
Aceștia reprezentau noua clasă de mijloc.
Cox&Kings a fost prima companie turistică oficială, înființată în 1758.
Originea britanică a acestei noi industrii este reflectată și de denumirile
utilizate.
În Nice, Franța, una dintre primele stațiuni de pe riviera franceză ce s-au impus
de-a lungul timpului, promenada poartă și astăzi numele de „Promenada Englezilor”,
iar în multe alte stațiuni istorice din Europa continentală, hoteluri vechi, de
rezonanță, sunt denumite Bristol/Carlton/Majestic, ceea ce reflectă dominanța de
început a clienților englezi.
Mulți dintre turiștii atrași de turismul de odihnă călătoreau la tropice atât în
perioada de iarnă, cât și în cea de vară.
Locurile cele mai vizitate erau Mexic, Bali în Indonezia, Brazilia, Cuba, Republica
Dominicană, Malaezia, insulele din Polinezia, Queensland din Australia, Thailanda,
Florida și Hawaii din Statele Unite ale Americii.
=== Turismul de iarnă ===
Stațiunile turistice de schi cele mai renumite se află în țări din Europa (Austria,
Bulgaria, Elveția, Franța, Germania, Islanda, Italia, Norvegia, Polonia, Republica
Cehă, România, Suedia, Slovacia, Spania), Statele Unite ale Americii, Noua
Zeelandă, Japonia, Coreea de Sud, Chile și Argentina.
=== Turismul de masă ===
Turismul de masă s-a dezvoltat datorită progreselor tehnologice, permițând
transportul unui număr mare de persoane într-un timp scurt către locuri de interes
turistic, astfel încât din ce în ce mai mulți oameni s-au putut bucura de
petrecerea timpului liber în respectivele localități sau stațiuni.
În Statele Unite ale Americii, primele stațiuni litorale în stil european au fost
amenajate în Atlantic City, New Jersey și Long Island, New York.
În Europa continentală, printre primele stațiuni s-au numărat: Ostend, devenită
populară datorită locuitorilor orașului Bruxelles, Boulogne-sur-Mer (Pas-de-
Calais), Deauville (Calvados) pentru parizieni și Heiligendamm, fondată în 1793, ca
prima stațiune de litoral de pe malul Mării Baltice.
=== Turismul de nișă ===
Turismul adjectival se referă la numeroasele forme de turism de nișă sau de
specialitate care s-au afirmat de-a lungul anilor, fiecare definită fiind de
propriul adjectiv.
Multe dintre ele s-au impus datorită industriei turistice și universităților de
profil.
Altele avansează concepte care pot fi sau nu acceptate de publicul larg.
Exemple ale celor mai cunoscute dintre piețele turismului de nișă sunt:

Agroturismul;
Turismul Culinar;
Turismul Cultural;
Ecoturismul;
Turismul Extrem;
Geoturismul;
Turism patrimonial sau cultural-patrimonial;
Turismul destinat persoanelor LGBT;
Turismul Medical;
Turismul Nautic;
Turismul Pop;
Turismul Religios;
Turismul Spațial;
Turismul în zone de război;
Turismul în natură pentru cei interesați de faună și floră;
Turismul subacvatic pentru pasionații de scufundări.
== Dezvoltarea turismului în decursul ultimilor ani ==
S-a remarcat în special în Europa o piață de lux în turismul din ultimele decenii,
care se bazează pe voiaje de scurtă durată.
Turiștii interesați de această formă de turism au venituri disponibile ridicate,
timp de odihnă considerabil, sunt educați și au gusturi sofisticate.
Cererea se definește, astfel, prin calitatea superioară vizată, ceea ce a condus la
fragmentarea pieței turismului litoral de masă, turiștii dorind versiuni
specializate, stațiuni mai liniștite, stațiuni pentru petrecerea concediilor în
familie ori hoteluri axate pe turismul de nișă.
Dezvoltarea tehnologiei și a infrastructurii de transport (avioane cu reacție,
linii de zbor low-cost și aeroporturi mult mai ușor accesibile) a făcut ca multe
tipuri de turism să devină mult mai accesibile.
Organizația Mondială a Sănătății estimează că peste 500.000 persoane se află în
avion în fiecare moment.
Au intervenit, de asemenea, modificări în stilul de viață, cum ar fi vârsta de
pensionare, fapt ce susține turismul de-a lungul întregului an.
Acesta este facilitat de vânzările online ale produselor turistice.
Unele site-uri au început acum să ofere și pachete dinamice, când un preț inclus
este estimat pentru un pachet personalizat solicitat de turist.
Au existat și anumite regrese în turism, cum a fost cel datorat atacului din 11
septembrie și amenințărilor teroriste destinate destinațiilor turistice (Bali și
mai multe orașe din Europa).
De asemenea, cele datorate tsunamiului din 26 decembrie 2004 și cutremurului din
2004 din Oceanul Indian, ce a afectat țările din Asia de la Oceanul Indian și
Insulele Maldive.
Mii de vieți s-au pierdut atunci și mulți turiști au murit, fapt ce a condus la
oprirea sau restricționarea turismului în respectivele zone.
Termenii de turism și călătorie sunt uneori folosiți ca sinonime.
În acest context, călătoria poate fi definită ca și turismul, dar se diferențiază
prin faptul că se referă la o anumită destinație sau un scop bine definit.
Termenii de „turism" și „turist" sunt folosiți uneori cu sens peiorativ, implicând
interesul superficial pentru cultura sau locurile vizitate de turiști.
=== Turismul sustenabil ===
„Turismul sustenabil a fost conceput pentru a administra toate resursele, astfel
încât necesitățile economice, sociale și estetice să fie satisfăcute, menținându-se
în același timp integritatea culturală, procesele ecologice esențiale, diversitatea
biologică și sistemele de susținere a vieții” (Organizația Mondială a Turismului).
Dezvoltarea sustenabilă implică „satisfacerea necesităților prezente fără a
compromite abilitatea generațiilor viitoare de a-și împlini propriile nevoi”
(Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare).
=== Ecoturismul ===
Ecoturismul, cunoscut și sub denumirea de turism ecologic, se referă la turismul în
zone fragile, sălbatice, de obicei protejate care încearcă să aibă un impact minor
și să se mențină la o scară redusă.
Acest tip de turism este util în educarea turiștilor și în găsirea fondurilor
pentru conservare, aduce avantaje economiei și politicii locale și încurajează
respectul pentru alte culturi și pentru drepturile omului.
=== Turismul pentru păturile sărace (pro-poor tourism) ===
Turismului potențial ce trebuie să ajute masele foarte sărace din țările în curs de
dezvoltare i se acordă o atenție sporită de către cei implicați în dezvoltare,
materializându-se atât prin proiecte mici ale comunităților locale, cât și prin
abordări ale Ministerelor de Turism care vizează să atragă un număr important de
turiști.
Cercetările efectuate de Institutul Internațional de Dezvoltare (Overseas
Development Institute) au condus la concluzia că nu este o metodă bună de a-i ajuta
pe cei săraci, pentru că aceștia nu beneficiază de aceste sume decât în proporție
de 25% sau în unele cazuri mult mai puțin.
Exemple de succes, când banii au ajuns într-adevăr la cei săraci, au existat
totuși: cățărarea pe munți în Tanzania sau turismul cultural din Luang, Prabang,
Laos.
Pentru ca turismul „pro-poor” să-și atingă scopul și ca banii să ajungă într-adevăr
în buzunarele celor nevoiași, turiștii trebuie să facă efortul de a utiliza moneda
locală, iar astfel localnicii își vor dezvolta abilitățile și contractele exclusive
nu vor mai domina sectorul.
=== Turismul de recesiune ===
Turismul de recesiune este o tendință în turism care a evoluat ca urmare a crizei
economice mondiale.
Identificat de antrepenorul american Matt Landau (2007), turismul de recesiune se
definește prin low-cost, experiențe de o valoare deosebită ce iau locul vacanțelor
populare de altă dată.
Locuri de interes deosebit pentru turismul de recesiune au cunoscut un boom în
timpul recesiunii datorită nivelului de trai relativ scăzut și pieței mondiale a
muncii în declin.
=== Turismul medical ===
Când există o diferență de preț semnificativă între țări pentru o anumită procedură
medicală, mai ales în Asia de Sud-Est, India și Europa de Est, unde există
regulamente diferite, referitor la proceduri medicale particulare (exemplu:
stomatologie), turismul în vederea obținerii respectivelor avantaje bănești sau
pentru a beneficia de regulamentele în cauză este adesea definit drept „turism
medical”.
=== Turismul educațional ===
Turismul educațional s-a dezvoltat datorită creșterii popularității învățării și a
predării de cunoștințe care să amelioreze gradul de competență tehnică în afara
sălii de clasă.
În turismul educațional, principala țintă a turului sau a vizitei într-o altă țară
este de a studia despre cultură sau de a munci pentru a aplica teoria învățată
(programe de training, programe Educaționale).
=== Turismul creativ ===
Turismul creativ a existat ca o formă a turismului cultural încă de la începuturile
turismului.
Rădăcinile lui europene datează de pe timpul turului numit „Grand Tour”, când
tinerii din familiile înstărite călătoreau în scopul experimentării în plan
educațional.
Recent, turismul creativ a fost definit de către Crispin Raymond și Greg Richards,
care ca membri ai A.T.L.A.S.
(Association for Tourism and Leisure Education) au condus o serie de proiecte
pentru Comisia Europeană, incluzând turismul cultural și cel profesional, cunoscute
sub numele de turism sustenabil.
Ei au definit „turismul creativ” ca turism ce se referă la participarea activă a
turiștilor în cultura comunității-gazdă, prin seminare interactive și experimente
de învățământ informal.
În același timp, conceptul de turism creativ a fost preluat de organizații
prestigioase precum UNESCO, care, prin programul Creative Cities Network, a
promovat turismul creativ ca pe o experiență susținută, autentică care angajează o
cunoaștere activă a trăsăturilor culturale specifice ale unei destinații turistice.
Recent, turismul creativ a câștigat popularitate ca formă a turismului cultural
care implică participarea turiștilor în cultura comunității-gazdă pe care o
vizitează.
Multe țări oferă exemple ale dezvoltării acestui tip de turism (Marea Britanie,
Bahamas, Jamaica, Spania, Italia, Noua Zeelandă).
=== Turismul „negru” ===
O zonă emergentă care captează un interes deosebit a fost identificată de către
Lennon și Foley (2000) ca „turism negru”.
Acest tip de turism implică vizitarea unor locuri „negre”, cum ar fi câmpuri de
luptă, locuri unde s-au petrecut crime oribile sau acte de genocid (lagăre de
concentrare).
Turismul negru rămâne un mod de turism de nișă, animat de diferite motivații, cum
ar fi cel de deplângere a victimelor, comemorare, curiozitate macabră sau chiar
amuzament.
Își are originile în bâlciurile și târgurile de altă dată.
== Previziuni ==
Organizația Mondială a Turismului (UNWTO) previzionează că turismul internațional
va continua să se dezvolte anual cu 4%.
Cu apariția e-comerțului, produsele turistice au devenit unele dintre cele mai
comercializate articole de pe internet.
Produsele și serviciile turistice au devenit disponibile prin mijlocirea
intermediarilor, deși furnizorii de turism (hotelurile, companiile de transporturi
aeriene etc.) își pot vinde direct serviciile.
Aceasta a exercitat presiune asupra intermediarilor atât din partea comercianților
on-line, cât și din partea celor tradiționali.
S-a sugerat faptul că există o corelație puternică între cheltuielile pe cap de
locuitor din turism și gradul de implicare al respectivei țări în contextul global,
nu numai ca rezultat al contribuției economice importante la industria turistică,
dar și ca indicator al gradului de încredere cu care cetățenii globali
impulsionează resursele de pe glob pentru beneficiul economiilor locale.
Acesta este motivul pentru care oricare estimare a evoluției în turism poate servi
ca un indiciu al influenței relative pe care fiecare stat o va exercita pe viitor.
Se preconizează că turismul spațial va începe în primul sfert al secolului al XXI-
lea, deși prin comparație cu destinațiile tradiționale numărul turiștilor care vor
zbura pe orbita spațială va rămâne redus, până când tehnologii moderne ca
„elevatorul spațial” (space elevator) vor contribui la ieftinirea călătoriei în
spațiu.
Optimizarea tehnologică va face posibilă cazarea în nave spațiale-hotel, amenajate
pe aeroplane bazate pe putere solară sau în dirijabile de mari dimensiuni.
Hoteluri subacvatice, cum este Hydropolis din Dubai, vor mai fi construite.
Pe oceane, turiștii vor fi așteptați pe mari vase de croazieră sau chiar în orașe
plutitoare.
=== Turismul sportiv ===
Din anii ’70, pachetele de turism sportiv au devenit din ce în ce mai populare.
Evenimente cum sunt Cupele Mondiale de rugby și fotbal au dat posibilitatea
agențiilor de voiaj să obțină drept de vânzare asupra unui anumit număr de bilete
pe care le-au comercializat în pachete unde au fost incluse zborul, hotelul și
excursia.
=== Tendințe ===
Ca rezultat al recesiunii din anii 2000, sosirile internaționale au suferit o
puternică reducere începând cu anul 2008.
Creșterea din 2007 – 2008 a fost de numai 3,7% pe primele 8 luni din 2008.
Piața asiatică și cea a Pacificului au fost afectate și piața din Europa a stagnat
în timpul lunilor de vară boreală, în timp ce cea din America a avut rezultate mai
bune deoarece prin reducerea ratei de expaniune și-a asigurat o creștere de 6% din
ianuarie până în august 2008.
Doar Orientul Mijlociu și-a continuat creșterea rapidă în această perioadă,
atingând o creștere de 17% față de aceeași perioadă a anului 2007.
Această încetinire suferită de turismul internațional s-a reflectat și la nivelul
industriei de transport aerian, printr-o creștere negativă în septembrie 2008 și o
creștere de 3.3% a traficului de pasageri până în septembrie.
Industria hotelieră a raportat, de asemenea, o reducere, gradul de ocupare a
camerelor continuând să fie în declin.
Deoarece situația economică globală s-a deteriorat dramatic în timpul lunilor
septembrie și octombrie ca rezultat al crizei financiare globale, era de așteptat
ca trendul să continue în 2008 și 2009.
Această situație s-a intensificat prin faptul că pe durata primelor 4 luni din 2009
sosirile au scăzut la 8%, unele regiuni fiind afectate și mai mult din cauza
influenței virusului AH1N1.
== Forme de turism ==
În 1941, Hunziker și Krapf au definit turismul ca „sumă a fenomenelor și a
relațiilor ce provin din călătoriile și șederile non-rezidenților, atât timp cât
ele nu conduc la stabilire permanentă și nu au legătură cu nici un fel de
activitate remunerată.” În 1981, Asociația Științifică Internațională de Experți în
Turism a definit turismul ca fiind activități particulare selectate benevol și
manifestate în afara zonei de rezidență.
În anul 1994, Națiunile Unite în Recomandări privitoare la Statistica în Turism
(Recommendations on Tourism Statistics) au clasificat formele de turism în funcție
de mai multe criterii care influențează aspectele fenomenului turistic:
Distanța - impune trei variante de practicare : turismul de distanță mică,
turismul de distanță mare și turismul de distanță foarte mare.
Turismul de mică distanță se limitează la deplasări scurte, cu o durată de câteva
ore până la 1 – 2 zile la sfârșitul săptămânii, precum și în intervalul de câteva
ore de la sfârșitul fiecărei zile, în zona periurbană, în păduri, marginile apelor,
pajiști sau poieni, în timpul verii și iarna.
Turismul la distanță mică este foarte sensibil la factorii climatici, vremea
frumoasă fiind o condiție esențială a desfășurării lui.
De asemenea, are un caracter de masă și o eficiență economică rezultată din
servicii.
Turismul de distanță mare cuprinde activitățile desfășurate în afara zonei
periurbane sau a localității de reședință, cu mijloace de transport moderne.
Presupune deplasări de sute de kilometri și o durată medie sau lungă.
Predomină turismul cultural și de îngrijire a sănătății.
Din punctul de vedere al provenienței turiștilor, este un mod de turism mixt,
intern și internațional și antrenează mase largi de persoane în fluxuri orientate
spre regiuni sau obiective atractive.
Turismul la distanță foarte mare se desfășoară la nivel continental, în interiorul
unei țări cu o suprafață mare (Canada, S.U.A., Brazilia, China).
Este practicat de un număr limitat de persoane, cu venituri medii și utilizând
mijloace de transport rapide sau foarte convenabile.
Sunt vizitate resurse și infrastructuri turistice de marcă (Hawaii, Florida, Coasta
de Azur).
Eficiența acestei forme este foarte ridicată datorită prețurilor foarte mari ale
serviciilor și produsului turistic în general.
Durata călătoriei sau a sejurului are trei forme de turism:

Turismul de scurtă durată (1 – 3 zile), specific sfârșitului de săptămână sau unor

mici intervale din concediul anual.
Predomină în zona periurbană și antrenează cele mai largi grupe de populație.
Prin recurgerea la mijloace moderne de transport, acest turism se poate practica la
distanțe mari în weekend, în mod recreativ sau cultural.
Turismul de durată medie corespunde concediului anual, iar deplasările se
realizează la distanțe mari și foarte mari, cum ar fi croazierele.
Turismul de durată lungă, peste 30 de zile, este specific grupelor de populație cu
un timp liber extins.
Predomină turismul curativ și de vizitare a rudelor și a prietenilor.
Proveniența turiștilor - se individualizează două forme de turism: intern și
internațional.
Turism intern se desfășoară în interiorul granițelor politico-administrative ale
unei țări.
Aceasta reprezintă marea majoritate a turiștilor ce vizitează anual țara respectivă
(85% Anglia, 30% Franța).
Turismul internațional (emițător sau receptor), presupune desfășurarea
activităților de turism dincolo de hotarele țării de proveniență a turiștilor.
Are un rol foarte important în balanța economică a multor țări (Spania, Austria,
Elveția).
Turismul internațional presupune o infrastructură și servicii de înalta calitate,
fiind foarte sensibil la propaganda turistică și stabilitatea politică generală.
Numărul practicanților - există turismul individual și turismul de grup.
Turismul individual este practicat de o anumită categorie de persoane cu venituri
mai mari și în posesia unui mijloc de transport propriu, ceea ce le asigură o
independență totală de deplasare.
Turistul se preocupă personal de organizarea și efectuarea excursiei, reducându-se
confortul, dar având posibilități să-și modifice traseul și opțiunile de parcurs.
Se disting, de asemenea, turistul izolat, care călătorește de unul singur, și
turistul individual, care interprinde călătoria cu membrii familiei sau un grup
restrâns de prieteni.
Turismul în grup se caracterizează prin neimplicarea turiștilor în planificare și
organizare, turiștii beneficiind de tarife mai reduse prin facilități de ordin
social, și antrenează categorii diverse ale populației.
Gradul de organizare - activitățile turistice pot fi continue, sezoniere sau de
circumstanță.
Turismul continuu este definit prin luarea în considerare a particularităților de
funcționare a infrastructurii, și nu a opțiunilor practicanților (prezența unor
baze turistice utilizate în tot timpul anului din marile orașe, din nodurile
principale de transport sau de-a lungul unor importante artere de circulație).
Turismul sezonier este specific latitudinilor mijlocii, cu două sezoane optime
deplasărilor și recreerii.
Desfășurându-se cu predominanță în aer liber, este dependent de mediul climatic ale
cărui însușiri le valorifică.
Se distinge turismul estival de litoral și montan și turismul hibernal preponderent
montan.
Mijlocele de transport utilizate - există turismul terestru, rutier, feroviar,
aerian și naval.
Vârsta turiștilor - se evidențiază turismul practicat de elevi și studenți cu
caracter recreativ, cultural de către persoanele mature și turismul vârstei a
treia, preponderent creativ.
== Turismul în România ==

Turismul în România se bazează pe un potențial turistic important.

Începând cu varietatea formelor de relief (izvoare de apă minerală și termală,
lacuri folosite pentru agrement, natație și pescuit sportiv, un valoros fond
cinegetic concentrat în păduri bogate de foioase și conifere, peisaje diverse de la
cele ale crestelor montane ce depășesc 2.000 m la cele de câmpie întinsă și
mănoasă, litoral cu plaje îmbietoare și valuri răcoroase și zone protejate ca cele
din Delta Dunării) și continuând cu istoria interesantă a poporului român, ce se
reflectă în numeroase mărturii materiale și spirituale (muzee, monumente, biserici,
mânăstiri, cetăți antice și medievale, portul popular, țesături, ceramică etc.)
elementele patrimoniale românești atrag atenția a numeroși vizitatori din toate
colțurile lumii.
== Note ==

== Legături externe ==
Vacanță în abis: Turismul subacvatic, 14 august 2011, Mihaela Stanescu, Descoperă -
Travel'
Începe era turismului spațial Arhivat în 15 aprilie 2015, la Wayback Machine., 1
februarie 2008, Diac.
Adrian Sorin Mihalache, Ziarul Lumina
Un avion cu reacție este un avion propulsat de unul sau mai multe motoare cu
reacție.
Primul zbor cu un avion cu reacție a fost realizat de Henri Coandă în Franța, la
data de 16 decembrie 1910, la Issy-les-Moulineaux, cu aparatul pe care îl
prezentase în octombrie 1910 la al doilea Salon Internațional Aeronautic de la
Paris.
Motorul avionului lui Coandă consta dintr-un compresor acționat de un motor cu
ardere internă cu piston, de 50 de cai putere.
Aerul absorbit de compresor prin partea din față a motorului era refulat cu mare
viteză prin spatele lui spre cele două zone de postcombustie, cu care era prevăzut
motorul.
În felul acesta se producea un efect de reacție, care împingea avionul către
înainte, permițând deplasarea în atmosferă a aerodinei.
În timpul zborului de testare, Coandă a putut observa alinierea apropiată de
alipire a jeturilor de gaze arse față de fuzelaj, ceea ce a dus la distrugerea
avionului, prin incendiere.
Acest fenomen a fost denumit, ulterior, efectul Coandă.
Academicianul Elie Carafoli aprecia că „avionul cu reacție Coandă-1910 a luat
ființă trei decenii înainte ca celebrii constructori White, Campini și Sbeikk să fi
construit avioanele lor cu reacție, care au desăvârșit această epocală
descoperire”.
== Note ==

== Vezi și ==
Avion cu reacție precolumbian

== Legături externe ==
Materiale media legate de Avion cu reacție la Wikimedia Commons
Aceasta este o listă de aeroporturi din România autorizate pentru operațiuni
aeriene civile de transport aerian public.
== Aeroporturi ==
Aeroporturile cu curse regulate sunt indicate în bold.
== Trafic ==

== Note ==

== Vezi și ==
Autoritatea Aeronautică Civilă Română
Forțele Aeriene Române
ROMATSA
Transporturile în România
Lista aeroporturilor, autogărilor, gărilor, porturilor din România
Biblioteca Națională din Letonia (în letonă Latvijas Nacionālā bibliotēka),
cunoscută și sub numele de Castelul de Lumină (Gaismas Pils), este o instituție
culturală națională sub supravegherea Ministerului Culturii din Letonia.
Biblioteca Națională a Letoniei a fost înființată în 1919, după proclamarea
Republicii Independente din Letonia în 1918.
Primul supraveghetor al Bibliotecii a fost Jānis Misiņš, bibliotecar și fondator al
bibliografiei științifice din Letonia (1862-1945).
Astăzi, biblioteca joacă un rol important în dezvoltarea societății informaționale
din Letonia, oferind accesul la internet locuitorilor și sprijină cercetarea și
educația pe tot parcursul vieții.
== Note ==

== Legături externe ==

Official site of the National Library of Latvia

Project of the new building of the NLL
Friends of the National Library of Latvia
National Library of Latvia at Google Cultural Institute
Message to the future readers
Live from the construction site
World Wide Science
Bibliothèque nationale de France (BnF) este biblioteca națională a Franței.
Ea este situată în Paris și are scopul de a fi un depozit pentru toate publicațiile
din Franța.
Bibliothèque de l'Arsenal a fost instalată în anul 1757 în fostul arsenal al
Parisului, locație militară fondată în 1512 de Ludovic al XII-lea al Franței.
Clădirea a fost reamenajată la începutul secolului al XVII-lea și înfrumusețată în
anul 1645 de Charles Poerson și Noël Quillerier.
Între anii 1716 și 1725 imobilul a fost extins de Germain Boffrand.
== Galerie ==

== Referințe ==

== Bibliografie ==
Bibliothèque nationale (France), Département de la Phonothèque nationale et de
l'Audiovisuel.
The National [Sound] Record[ings] and Audiovisual Department of the National
Library [of France].
[Paris]: Bibliothèque nationale, [1986].
International Dictionary of Library Histories.
Fitzroy Dearborn.
ISBN 1-57958-244-3.
Riding, Alan.
"France Detects a Cultural Threat in Google," New York Times.
11 aprilie 2005.
== Legături externe ==

Site web oficial

Site web oficial fr
Gallica, BnF's digital library
Gallica, BnF's digital library fr
International Air Transport Association (acronim IATA, în română Asociația
Internațională de Transport Aerian) este o organizație comercială internațională a
companiilor aeriene, cu sediul central în Montreal, Quebec, Canada (unde își are
sediul central și ICAO, deși cele două sunt entități diferite).
== Istoric ==

=== 1919 - 1945 ===

IATA a fost formată în aprilie 1945 la Havana, Cuba.
Este succesoarea organizației International Air Traffic Association, care a fost
fondată la Haga în 1919, anul primelor servicii aeriene regulate internaționale.
La fondarea sa, IATA a avut 57 de membri din 31 de națiuni, majoritatea din Europa
și America de Nord.
Astăzi, organizația cuprinde peste 270 de membri, din peste 140 de țări din toată
lumea.
=== Obiectivul principal al organizației ===
Principalul obiectiv al organizației este asistența companiilor aeriene în
desfășurarea unei competiții legale și loiale precum și asistență la compensarea
prețurilor (uniformitatea prețurilor).
Pentru calculul taxelor de transport, IATA apelează la o împărțire a lumii în trei
regiuni, astfel:

America de Sud, Centrală și de Nord.

Europa, Orientul Mijlociu și Africa.
IATA Europa include continentul Europa și următoarele țări: Maroc, Algeria și
Tunisia.
Asia, Australia, Noua Zeelandă și insulele Oceanului Pacific.
În acest scop, liniilor aeriene le-a fost oferită o împuternicire specială din
partea fiecărei autorități principale cu putere de reglementare din lume, pentru a
se consulta asupra prețurilor între ele prin intermediul acestui organism.
Cu toate acestea, organizația a fost acuzată de practici de cartel, iar mai mulți
operatori de costuri reduse (în original, low cost operator nu sunt membri deplini
ai IATA.
Autoritățile Uniunii Europene desemnate pentru studierea competiției, monitorizează
acest organism în acest moment.
În 2005, Neelie Kroes, comisar european pentru competiție, a înaintat o propunere
pentru ridicarea împuternicirii de consultare pentru prețuri.
În iulie 2007 United States Department of Transportation (Departamentul de
transporturi al Statelor Unite) a propus de asemenea retragerea imunității
antitrust.
IATA s-a asociat cu SITA pentru elaborarea unei soluții electronice pentru bilete.
=== Codurile IATA ale aeroportului ===
IATA asociază pentru denumirile aeroporturilor coduri formate din trei litere, IATA
Airport Code, iar pentru denumirile companiilor aeriene coduri formate din două
litere, IATA Airline Designator.
Aceste coduri sunt uzual folosite în toată lumea.
ICAO are de asemenea coduri pentru aeroporturi și linii aeriene.
Pentru sistemele Rail&Fly, IATA are de asemenea coduri pentru stațiile feroviare.
Pentru întârzieri, IATA a elaborat o altă listă ce cuprinde codurile pentru
întârzieri.
IATA are un rol determinant în acreditarea la nivel mondial a agenților de
călătorii, cu excepția Statelor Unite, unde această sarcină este îndeplinită de
către Airlines Reporting Corporation (ARC) (deși din motive practice, această
sarcină, precum și permisiunea de vânzare a biletelor de avion din partea
transportatorilor participanți sunt îndeplinite prin organizații la nivel național.
De asemenea, IATA reglementează transporturilor bunurilor periculoase și publică
IATA Dangerous Goods Regulations Manual (în română Manualul IATA pentru
reglementarea bunurilor periculoase) care este o sursă de referință acceptată la
nivel mondial pentru transportul materialelor cu risc prin linii aeriene.
== Note ==

== Vezi și ==
Coduri de aeroport IATA
IATAN
Plan de zbor
International Civil Aviation Organization (ICAO)
International Society of Transport Aircraft Trading

== Legături externe ==
en International Air Transport Association (sit web oficial)
de Distribuire de documente IATA
Primele aparate de zbor create de om(baloanele umplute cu aer cald) se bazau pe
legea lui Arhimede.
În anul 1783 frații Montgolfier au ridicat în aer un asemenea aparat, deschizând
epoca aerostaticii.
Primul zbor cu om la bord s-a realizat în Franța la Trefuentec, în anul 1857, de
către căpitanul J.M.
le Bris cu un planor.
În 1903 frații Wright au reușit pentru 12 secunde numai, un zbor motorizat de 37 de
metri, inaugurând epoca aparatelor mai grele decât aerul.
Astfel la începutul secolului XXI ne găsim în epoca spațială.
O parte semnificativă a științei aeronautice este o ramură a dinamicii numită
aerodinamică, care se ocupă de mișcarea aerului și modul în care acesta
interacționează cu obiectele în mișcare, cum ar fi o aeronavă.
== Categorii ==

Aeronautica poate fi împărțită în trei categorii principale, cuprinzând aviația,

știința aeronautică și ingineria aeronautică.
=== Aviația ===
Aviația este arta sau practica aeronautică.
Din punct de vedere istoric, aviația însemna zbor mai greu decât aerul, dar astăzi
include zborul cu baloane și aeronavele.
=== Știința aeronautică ===
Știința aeronautică acoperă teoria practică a aeronauticii și aviației, inclusiv
operațiunile, navigația, siguranța aeriană și factorii umani.
Un pilot candidat trebuie să studieze pentru o calificare în domeniul științei
aeronautice.
=== Inginerie aerospațială ===
Ingineria aeronautică acoperă proiectarea și construcția aeronavelor, inclusiv
modul în care sunt alimentate, modul în care sunt utilizate și modul în care
acestea sunt controlate pentru o funcționare sigură.
O mare parte din ingineria aeronautică este aerodinamica, știința de a trece prin
aer.
Odată cu creșterea activității în zborul spațial, în zilele noastre aeronautica și
astronautica sunt adesea combinate ca inginerie aerospațială.
== Vezi și ==
Avion
Aurel Vlaicu

== Note ==

== Bibliografie ==
„Germanii în aeronautica română”, 2004, București, prof.
Valeriu Avram
Dar mai sunt 3 celebri romani care au facut aeronautica: Traian Vuia, Aurel Vlaicu
și Henri Coandă.
Numărul de control al Bibliotecii Congresului (engleză Library of Congress Control
Number, prescurtat LCCN) este un sistem de catalogare prin numere a Bibliotecii
Congresului Statelor Unite ale Americii.
== Legături externe ==

Library of Congress Name Authority File (NAF)

Traditional and normalized forms of the LCCN
LCCN Permalink Frequently Asked Questions
Bibliographic Processing Cataloging Rules: Library of Congress Control Number
(LCCN) la Wayback Machine (archived 13 mai 2016)
Administrația Federală a Aviației (în engleză Federal Aviation Administration,
acronim FAA) este o agenție guvernamentală federală din SUA din cadrul
Departamentului Transporturilor din SUA care reglementează aviația civilă în
Statele Unite ale Americii și apele internaționale înconjurătoare.
Competențele sale includ controlul traficului aerian, certificarea personalului și
a aeronavelor, stabilirea standardelor pentru aeroporturi și protejarea activelor
SUA în timpul lansării sau reintrării vehiculelor spațiale comerciale.
Competențele asupra apelor internaționale învecinate au fost delegate FAA prin
autoritatea OACI.
FAA a fost înființată în august 1958 (1958-08) ca Agenția Federală a Aviației,
înlocuind Administrația Aeronautică Civilă (CAA).
În 1967, FAA a devenit parte a noului Departament al Transporturilor din SUA și a
fost redenumită Administrația Federală a Aviației.
== Funcții majore ==
Funcțiile principale ale FAA sunt:

Reglementarea transportului spațial comercial din Statele Unite ale Americii

Reglementarea standardelor geometrice și de inspecție a zborului pentru
instalațiile de navigație aeriană
Încurajarea și dezvoltarea aeronauticii civile, inclusiv a noilor tehnologii
aeronautice
Emiterea, suspendarea sau revocarea certificatelor de pilot
Reglementarea aviației civile pentru a promova siguranța transporturilor în Statele
Unite, în special prin intermediul birourilor locale numite Birouri Districtuale
pentru Standarde de Zbor
Dezvoltarea și operarea unui sistem de control al traficului aerian și navigație
pentru aeronave civile și militare
Cercetarea și dezvoltarea Sistemului Național al Spațiului Aerian și a aeronauticii
civile
Elaborarea și implementarea programelor pentru controlul zgomotului aeronavelor și
al altor efecte asupra mediului și civilizației ale aviației civile

== Organizații ==
FAA operează cinci organizații.
Funcțiile acestora sunt:

Organizația de Trafic Aerian (ATO): furnizează servicii de navigație aeriană în

cadrul Sistemului Național al Spațiului Aerian.
În cadrul ATO, angajații operează instalații de control al traficului aerian,
inclusiv turnuri de control al traficului aeroportuar (ATCT), instalații de control
al apropierii radar terminale ( TRACON ) și centre de control al traficului pe rute
aeriene (ARTCC).
Siguranța Aviației (AVS): responsabilă pentru certificarea aeronautică a
personalului și a aeronavelor, inclusiv piloți, companii aeriene și mecanici.
Aeroporturi (ARP): planifică și dezvoltă sistemul național de aeroporturi;
supraveghează standardele pentru siguranța, inspecția, proiectarea, construcția și
operarea aeroporturilor.
Biroul acordă anual 3,5 miliarde de dolari sub formă de granturi pentru
planificarea și dezvoltarea aeroporturilor.
Oficiul pentru Transport Spațial Comercial (AST): asigură protecția activelor SUA
în timpul lansării sau reintrării vehiculelor spațiale comerciale.
Securitate și Siguranța Materialelor Periculoase (ASH): responsabilă pentru
reducerea riscului de terorism și alte infracțiuni, precum și pentru investigații,
siguranța materialelor, protecția infrastructurii și securitatea personalului.
== Operațiuni ale regiunilor și centrelor aeronautice ==

FAA are sediul central în Washington, DC, și operează, de asemenea, Centrul Tehnic
William J.
Hughes pentru sprijin și cercetare din apropierea orașului Atlantic, New Jersey, și
Centrul Aeronautic Mike Monroney pentru instruire din Oklahoma City, Oklahoma.
FAA are nouă birouri administrative regionale:

Regiunea Alaska – Anchorage, Alaska

Muntele de Nord-Vest – Seattle, Washington
Pacificul de Vest – Los Angeles, California
Sud-vest – Fort Worth, Texas
Central – Kansas City, Missouri
Marile Lacuri – Chicago, Illinois
Sud – Atlanta, Georgia
Est – New York, New York
Noua Anglie – Boston, Massachusetts
=== Istoria administratorilor FAA ===
Administratorul FAA este numit pentru un mandat de cinci ani.
Pe 19 martie 2019, președintele Donald Trump a anunțat că îl va nominaliza pentru
funcția de administrator FAA pe Stephen Dickson, fost director executiv și pilot la
Delta Air Lines.
Pe 24 iulie 2019, Senatul l-a confirmat pe Dickson cu un vot de 52 la 40.
El a fost învestit în funcția de administrator de către Elaine Chao, secretarul
pentru transporturi, pe 12 august 2019.
Pe 16 februarie 2022, Dickson și-a anunțat demisia din funcția de administrator FAA
începând cu 31 martie 2022.
În septembrie 2023, președintele Joe Biden a anunțat că îl va nominaliza pe Mike
Whitakerca ca administrator al FAA.
Whitaker a ocupat anterior funcția de administrator adjunct al FAA în timpul
președintelui Barack Obama.
Statele Unite ale Americii (sau abreviat S.U.A.), Statele Unite sau în mod
colocvial America (în engleză United States of America respectiv USA, United States
sau America) este numele unei republici constituționale federale, constând din 50
de state și un district federal (Districtul federal Columbia sau D.C.).
Republica este situată aproape integral în continentul America de Nord, între
Canada (la nord) și Mexic (la sud), respectiv Oceanul Atlantic (la est) și Oceanul
Pacific (la vest).
Statul Alaska este situat în extremitatea nord-vestică a Americii de Nord, între
Canada la est și strâmtoarea Bering la vest.
Statul Hawaii este un arhipelag din Oceanul Pacific, situat la circa 3.200 km sud-
vest față de sud-vestul statului California.
Țara posedă, de asemenea, câteva teritorii în Pacific, respectiv în Caraibe.
La o suprafață totală de peste 9,83 milioane km2 (sau circa 3,79 milioane mile
pătrate), dintre care circa 85% reprezintă teritoriul Statelor Unite continentale
(în engleză Contiguous United States sau adesea "The Lower 48"), suprafața Statelor
Unite este de aproximativ 40 de ori mai mare decât suprafața României, ele fiind a
treia țară ca mărime din lume (după Rusia și Canada).
Partea sa continentală măsoară peste 5.000 de kilometri de la Oceanul Atlantic (la
est) până la Oceanul Pacific (la vest) și peste 2.000 de kilometri de la granița
canadiană (la nord) până la cea mexicană (la sud).
Cu o populație de peste 312 milioane de persoane, conform recensământului din anul
2010, Statele Unite mai sunt și a treia țară a lumii, luată după populație.
Statele Unite sunt, în același timp, și una dintre țările lumii cele mai diverse
din punct de vedere etnic și cultural din lume, întrucât oameni din toată lumea au
emigrat cândva sau continuă să emigreze în Uniune.
La o valoare a produsului intern brut de 15,2 trilioane de dolari, economia
Statelor Unite este cea mai mare a lumii, reprezentând circa 22 % din PIB-ul
nominal global și peste 19 % din PIB-ul nominal global, considerând ajustările
determinate de paritatea puterii de cumpărare.
Statele Unite este o țară foarte dezvoltată, ce se poziționează foarte bine în
clasamente internaționale precum dezvoltare umană, PIB pe cap de locuitor, nivelul
salariului mediu, productivitatea muncii, cercetare științifică, educație,
competitivitate și calitatea vieții, având, de asemenea, un nivel scăzut de
corupție.
Deși are doar 4.3% din populația mondială, SUA deține 33.4% din toată bogăția
lumii, cea mai mare pondere de bogăție concentrată într-o singură țară.
== Istoria Statelor Unite ale Americii ==

=== Preistorie ===

Istoria Americii a început cu sosirea primilor imigranți din Asia peste strâmtoarea
Bering, cu aproximativ 14.000 de ani în urmă, urmărind turme de animale pentru
vânătoare, în America.
Acești indieni americani au lăsat urme ale existenței lor prin petroglife și alte
materiale arheologice.
Este estimat că 2,9 milioane de oameni au locuit pe teritoriul care astăzi aparține
Statelor Unite, înainte de diminuarea lor numerică ca urmare a epidemiilor cauzate
de boli infecțioase, care au sosit în America prin intermediul călătorilor europeni
(cu toate că există dubii despre numărul lor exact).
Au existat și societăți avansate, de exemplu Anasazi(d) din sud-vest, sau Indienii
de Păduri (Woodland), care au construit centrul Cahokia, situat lângă St Louis,
care a avut o populație de 40.000 în anul 1200 î.e.n.
=== Colonizarea europeană ===
Vizitatori străini au sosit și în trecut, dar doar după călătoriile lui Cristofor
Columb, în secolele XV și XVI, au început națiunile europene să exploreze și să
creeze locuințe permanente pe acest continent.
Vezi Colonizare.
În secolele XVI și XVII, spaniolii au ocupat sud-vestul Statelor Unite și Florida.
Prima colonie engleză care a avut succes a fost Jamestown în Virginia, în 1607.
Pe parcursul următoarelor decenii au apărut unele colonii olandeze, ca New
Amsterdam (predecesorul orașului New York), pe teritoriul ocupat actualmente de New
York și New Jersey.
În 1637, suedezii au creat o colonie numită Christina(d) (în Delaware), dar au
trebuit să cedeze colonia, în 1655, Olandei.
Aceste evenimente au fost urmate de colonizarea intensivă a coastei de est de către
Marea Britanie.
Colonizatorii din Marea Britanie au fost lăsați în pace de către patria lor de
origine până la Războiul de Șapte Ani, când Franța a cedat Canada și regiunea
Marilor Lacuri Marii Britanii.
Atunci metropola (Marea Britanie) a impus impozite asupra celor 13 colonii pentru a
strânge fonduri pentru război.
Mulți colonizatori nu au acceptat impozitele deoarece ei considerau că nu aveau o
reprezentare adecvată în Parlament.
Tensiunile între Marea Britanie și colonizatori au crescut și cele 13 colonii au
început o revoluție de eliberare de sub controlul Marii Britanii.
=== Crearea națiunii americane ===

În 1776, cele 13 colonii și-au declarat independența față de Marea Britanie,

izbucnind Revoluția Americană (1775 - 1783) care a creat Statele Unite.
Structura administrativă inițială a țării a fost o confederație, fondată în 1777
(în 1781 fiind ratificată baza sa) - Articles of Confederation.
După dezbateri îndelungate, acest document a fost înlocuit de către Constituția
Statelor Unite ale Americii, în 1789, care a creat un sistem politic mai
centralizat.
SUA nu a fost creată drept „națiune creștină” (stat creștin).
=== Expansiunea ===

Pe parcursul secolului al XIX-lea, națiunea s-a extins rapid, adăugând multe state
noi.
Destinul Manifest a fost o filosofie care a încurajat extinderea Statelor Unite
înspre vest: deoarece populația statelor din est creștea și imigranți noi intrau în
țară, mulți oameni se mutau continuu înspre vest.
Ca urmare a acestui proces, SUA a ocupat teritoriile amerindienilor.
Aceste acțiuni continuă să aibă implicații politice astăzi, deoarece unele triburi
cer aceste pământuri înapoi.
În unele locuri, populațiile indigene au fost distruse sau grav reduse de boli
infecțioase aduse de către europeni și astfel colonizatorii din SUA au acaparat
ușor aceste teritorii goale.
În alte situații, Indienii americani au fost mutați forțat de pe teritoriile lor
tradiționale, unii fiind duși în rezervații.
Cu toate că unii declară că Statele Unite nu a fost o putere colonială până ce a
acaparat teritorii străine în Războiul Spaniol-American, controlul exercitat asupra
pământurilor în America de Nord de către SUA a fost, esențial, de o natură
colonială.
Teritoriile unora din statele care intră în componența SUA au fost cumpărate de la
vecini sau de la alte puteri coloniale: Louisiana a fost cumpărată de la Franța în
1803, Florida de la Spania în 1809, iar Alaska de la Rusia în 1867.
În această perioadă, țara a devenit o mare putere industrială și un centru pentru
inovație și dezvoltare tehnologică.
=== Războiul Civil ===

Din perioada colonială, a existat un deficit de lucrători, un fapt care a încurajat

sclavia.
Până la mijlocul secolului 19, conflictele asupra drepturilor statelor și
sclavajului negrilor au continuat să crească în intensitate și au început să domine
politica internă a Statelor Unite.
Statele nordice au început să se opună sclaviei, însă statele sudice considerau că
acest sistem era necesar pentru continuarea cu succes a agriculturii lor bazate pe
bumbac și doreau să introducă sclavia și în teritoriile de vest.
Unele legi federale au fost trecute prin Congres pentru a atenua conflictul (de
exemplu, Compromisul Missouri și Compromisul din 1850).
Disputa a explodat într-o criză în 1861, când șapte state sudice au părăsit Statele
Unite și au format Statele Confederate ale Americii, o acțiune care s-a terminat cu
Războiul Civil American.
Imediat după începutul războiului, încă patru state sudice au intrat în
confederație.
În timpul războiului, Abraham Lincoln a proclamat eliberarea tuturor sclavilor în
statele rebele, prin Proclamația de Emancipare, cu toate că emanciparea completă a
sclavilor a avut loc doar în 1865, după sfârșitul confederației, odată cu adoptarea
Amendamentului al 13-lea al Constituției SUA.
Războiul civil a răspuns și la întrebarea despre dreptul statelor de a părăsi
Uniunea și e considerat un moment crucial în istoria țării, când guvernul național
a acaparat puteri noi și extinse.
=== Secolul al XX-lea ===

Secolul XX a fost, uneori, numit "Secolul American" din cauza influenței exercitate
de către această țară asupra întregii lumi.
Influența sa relativă a fost mare, în special datorită faptului că Europa, care,
anterior, a fost cel mai important centru de influență, a suferit grav în ambele
războaie mondiale.
Statele Unite au luptat în Primul și Al Doilea Război Mondial de partea Aliaților.
În perioada interbelică, cel mai important eveniment a fost Marea Depresiune (1929
- 1939), efectul căreia a fost intensificat de Dust bowl, o secetă gravă.
Ca și restul lumii dezvoltate, SUA au ieșit din această criză economică în urma
mobilizării pentru Al Doilea Război Mondial.
Războiul a adus pagube enorme majorității participanților la el, însă SUA au
suferit relativ puțin din punct de vedere economic.
În 1950, mai mult de jumătate din PIB-ul global aparținea SUA.
În Războiul Rece, SUA au fost un participant-cheie în Războiul din Coreea și
Războiul Vietnamez, și, pe lângă URSS, a fost considerată una din cele două
superputeri.
Această perioadă a coincis cu o mare expansiune economică.
Odată cu încetarea existenței Uniunii Sovietice ca entitate juridică, SUA au
devenit un centru mondial economic și militar cu o pondere sporită.
În deceniul 1990 - 2000, Statele Unite au participat la mai multe misiuni de
poliție și de menținere a păcii, așa cum ar fi cele din Kosovo, Haiti, Somalia,
Liberia, și Golful Persic.
=== Secolul al XXI-lea ===
După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, executate asupra complexului World
Trade Center și a Pentagonului de organizația teroristă Al-Qaida, condusă de Osama
bin Laden, Statele Unite ale Americii, cu ajutorul altor națiuni, au declarat
război contra terorismului, care a inclus acțiuni militare în Afganistan și Irak.
== Geografie ==

Din punct de vedere geografic, țara se împarte în trei regiuni principale: Munții
Stâncoși (Rocky Mountains) - la vest, zona de podiș și de munte a Apalașilor - la
est, și câmpiile întinse de prerie (Great Plains) - în partea centrală.
În secolul 19, preriile imense au devenit simbolul valorificării de noi teritorii
și al vieții în libertate a coloniștilor.
Caracteristice pentru America de Nord sunt și marea diversitate a climei și bogăția
lumii vegetale.
=== Relief ===
Relieful Statelor Unite ale Americii este variat, format din munți înalți (ex.
Munții Stâncoși, Munții Coastei, Munții Cascadelor, Munții Alaskăi, Munții Mauna
Loa, Munții Mauna Kea, Munții Apalași etc.) formați prin orogeneză alpină, podișuri
(Colorado, Preriilor, Nevada etc.) și câmpii (Cp.
Mississippi).
=== Hidrografie ===

Principala apă curgătoare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii este

Mississippi, cel mai mare fluviu, cu cei mai mulți afluenți.
sunt fluvii și lacuri uriașe.
Rețeaua fluvială se numără printre cele mai întinse de pe Glob, fiind alimentată
atât de apa ploilor, cât și de cea a zăpezilor și ghețarilor care acoperă masivele
înalte.
Scurgerea râurilor este dirijată de relief, în câteva direcții principale.
Mississippi este un fluviu uriaș, care, împreună cu Missouri, este de 2 ori și
jumătate mai lung decât Dunărea, având mărimea de 3950 km.
Izvorăște la Vest de Lacul Superior, la 518 m altitudine, străbate tot teritoriul
S.U.A.
de la Nord la Sud și se varsă în Golful Mexic printr-o deltă mlăștinoasă.
Bazinul fluviului Mississippi cuprinde 55 de afluenți navigabili.
Ca volum de apă ocupa locul al III-lea în lume.
=== Floră și faună ===
Păduri de foioase, păduri de conifere în zona de munte și în Alaska.
Vegetație de stepă și vegetație mediteraneană - în Florida și California, deșertică
- în Nevada, în pădurile tropicale și Hawaii.
=== Climă ===
Clima este predominant temperată (exemplu: temperat oceanică - pe țărmul Oceanului
Atlantic; temperat continentală - în centrul țării; subtropicală - în Florida și
California).
În Alaska, clima este rece subpolară, în Nevada este temperată și în Hawaii este
tropicală umedă.
Temperatura variază în iulie între 18 °C în Seattle și 28 °C în New Orleans, iar în
ianuarie, între -10 °C la Minneapolis și 13 °C la Los Angeles.
Cantitatea de precipitații variază de la peste 100 cm pe coasta de est și de sud,
la 50 cm în bazinul fluviului Mississippi și mai puțin de 25 cm în zonele muntoase
din Vest.
Precipitațiile sunt foarte abundente în apropierea coastei de vest, în Washington
și Oregon 80 cm în zonele joase și 100–150 cm în zonele muntoase.
Coborând însă spre California, precipitațiile devin tot mai rare, ajungând la o
cantitate medie de 25 cm în Los Angeles.
== Demografie ==

Statele Unite ale Americii este o țară diversificată rasial și etnic.

Sunt recunoscute șase rase: rasa albă, rasa indiană din America, rasa nativă din
Alaska, rasa asiatică, negrii sau afroamericani, hawaieni nativi și alte rase
insulare din Pacific.
Americanii sunt, clasificați ca fiind de origine iberică sau latino-americană și
ne-iberici sau ne-latinoamericani, latino-americanii și ibericii din SUA sunt o
etnie diferită care constituie cel mai mare grup minoritar din această țară.
Americanii Albi (inclusiv ibericii și latino-americanii americani albi) sunt o
majoritate rasială, cu o cotă de 72,4% din populația SUA, în estimările oficiale
din Programul de Estimare a Populației (PEP), sau 75% în Sondajele Comunitații
Americane (ACS).
Spaniolii și latino-americanii din SUA (de orice rasă) reprezintă 16,3% din
populație.
Afroamericanii sunt cea mai mare minoritate rasială, reprezentând 12,4% din
populație.
Americanii albi sunt majoritari în fiecare regiune, atingând cel mai înalt prag al
populației în centrul, vestul și nordul Statelor Unite: 82% pe PEP, sau 80% pe ACS.
78% din această regiune central vestică sunt albi, cea mai mare rată de răspândire
din toate regiunile.
Cu toate acestea, 35% dintre americanii albi (dacă toți americanii de culoare albă
sau non-hispanici/latini) trăiesc în Sud, mai mult ca în orice regiune.
Sudul este, de asemenea, regiunea unde populația de culoare este cel mai des
întâlnită sau afro-americanii sunt cel mai des întâlniți, cu o proporție de 55%.
O pluralitate sau majoritate a fiecărui grup minoritar rămas rezident în Vest:
Regiunea este locul a 42% hispanici și latini americani, 46% americani asiatici,
48% indieni americani și nativii din Alaska, 68% nativii hawaieni și alte rase
insulare din Pacific, 37% sunt catalogați "Două sau mai multe rase" populație
(Americani multirasiali), și 46% dintre oamenii din "altă rase".
Populația rurală a scăzut în ultimul secol de la 72% în 1910 la 16% în 2010.
=== Religie ===
Potrivit unui studiu realizat în 2014 de către Pew Research Center, 71% dintre
americani sunt creștini (47% protestanți și 21% catolici), 23% nu au religie și 6%
practică alte religii (iudaism - 1,9%, islam - 0,9% budism - 0,7%, hinduism - 0,7%,
alte religii - 1,8%).
Statistici

American Religious Identification Survey

Table 75.
Self-Described Religious Identification of Adult Population: 1990, 2001, and 2008
În 2021 a devenit clar că SUA sunt o țară majoritar seculară: doar 47% din
americani fac parte dintr-o biserică, sinagogă sau moschee.
Este prima oară în istoria SUA când se întâmplă acest lucru.
Datele sunt din anul 2020.
Conform The Guardian, cauza este alergia americanilor la impunerea religiei
(normelor și valorilor religioase) prin politică.
Multă vreme s-a crezut că SUA sunt o țară occidentală (singura) exceptată de la
secularizare.
După terminarea Războiului Rece, declinul religiozității din SUA a devenit rapid,
deoarece americanii nu mai au niciun interes să mențină aparența că ar fi în
continuare religioși dacă nu mai sunt așa, ceea ce pe timpul Războiului Rece ar fi
stârnit represalii economico-politice datorate luptei guvernului american contra
comunismului ateu (ateii din SUA fiind priviți drept suspecți).
Conform datelor din 2024, 10% din cetățenii SUA se consideră evanghelici, iar
dintre aceștia circa două treimi nu sunt ortodocși teologic.
Christian Smith(en)[traduceți] afirmă că în SUA însăși ideea de religie este
demodată: tinerii tind să nu mai creadă în religie și nici măcar nu sunt educați
religios.
Când șase creștini mor, un creștin le ia locul.
Când un nereligios moare, șase nereligioși îi iau locul.
Conform datelor publicate în 2025, toate marile denominații sunt în scădere, cu
excepția protestanților nondenominaționali, care au crescut ușor.
21% din americani doresc cu tărie ca SUA să fie declarată națiune creștină.
Per total 47% din cetățeni susțin întrucâtva această idee.
=== Limba oficială ===
Deși Statele Unite ale Americii apar în statistici cu limba engleză ca limbă
oficială, în fapt din cele 50 de state componente, numai 31 au, prin lege, ca limbă
oficială engleza (în paranteze anul legiferării), și anume:

Alabama (1990); Alaska (1998); Arizona (2006); Arkansas (1987); California (1986);
Colorado (1988); Florida (1988); Georgia (1986, 1996); Hawaii (1978); Idaho (2007);
Illinois (1969); Indiana (1984); Iowa (2002); Kansas (2007); Kentucky (1984);
Louisiana (1807); Massachusetts (1975); Mississippi (1987); Missouri (2008),
Montana (1995); Nebraska (1920), New Hampshire (1995); North Carolina (1987); North
Dakota (1987); Oklahoma (2010); South Carolina (1987); Tennessee (1984); Utah
(2000); Virginia (1981, 1996); Wyoming (1996).
=== Educație ===

=== Aglomerări urbane ===

== Politică ==

=== Guvernul Statelor Unite ale Americii ===

Guvernul federal american, numit Administrație, este condus de Președintele

Statelor Unite.
Președintele este ales o dată la 4 ani, aceeași persoană putând deține maximum 2
mandate.
Deciziile executive sunt luate de președinte, iar membrii Cabinetului sunt oficial
considerați consilieri ai președintelui pe domeniile legate de responsabilitățile
oficiilor lor.
Cabinetul include vicepreședintele și 15 șefi ai departamentelor executive.
Aceștia sunt secretarii pentru Agricultură, Comerț, Apărare, Educație, Energie,
Sănătate și Servicii Umane, Securitatea Patriei, Locuințe și Dezvoltare Urbană,
Interne, Muncă, de Stat, Transport, Finanțe, Afacerile Veteranilor, și Justiție.
Departamentele pot fi create doar prin legi organice, astfel încât președintele nu
poate schimba numărul lor fără a trece printr-un proces legislativ intens.
Ultima dată aceasta s-a întâmplat ca urmare a atacurilor teroriste din 11
septembrie 2001, când a fost creat Departamentul pentru Securitatea Patriei
(Homeland Security).
Precedentul departament (al Energiei) a fost creat cu 50 de ani în urmă.
Secretarul pentru Justiție este numit în engleză Attorney General (literal Avocatul
General), el fiind responsabil de numirea și suspendarea procurorilor federali,
precum și de reprezentarea legală a Statelor Unite.
Departamentul de Stat are aceeași funcție ca Ministerele de Externe în alte țări.
Departamentul Securității Patriei are unele prerogative similare celor ale
Ministerelor de Interne din alte țări.
De exemplu, FBI (poliția federală) este, formal, parte din acesta.
Departamentul de Interne și cel al Educației au prerogative destul de diferite și
mai mici decât ministerele cu aceleași nume din alte țări.
Spre deosebire de alte țări, în SUA nu se folosește cuvântul minister.
Șeful de Cabinet al Președintelui (White House Chief of Staff, adică șeful
angajaților Casei Albe), are, de asemenea, rang de membru al Cabinetului
(Administrației).
Sub președintele George W.
Bush, alți patru oficiali au primit rang de membri ai Cabinetului.
Aceștia sunt Administratorul Agenției de Protecție a Mediului, Directorul Oficiului
pentru Organizare și Buget, Directorul Oficiului Național de Control al
Medicamentelor și Negociatorul-șef pentru Comerț al Statelor Unite (U.S.
Trade Representative).
Actualul președinte american este Joe Biden.
=== Congresul Statelor Unite ale Americii ===
Congresul este o instituție bicamerală formată din Senat, camera superioară, și
Camera Reprezentanților, cea inferioară.
=== Justiția în Statele Unite ale Americii ===
Statele Unite ale Americii au o singură curte supremă numită "Supreme Court of the
United States of America", membrii ei fiind desemnați de Președintele SUA, cu
acordul Senatului.
Nu este fixat constituțional câți judecători pot fi membri ai Curții Supreme, de
tradiție recentă fiind 9, număr fixat de legislativ.
Curtea Supremă este curtea de ultimă instanță pentru toate cazurile privind
Constituția SUA și, în anumite cazuri limitate, este curtea de jurisdicție de primă
instanță .
Curtea Supremă supraveghează direct toate celelalte curți civile și criminale și,
indirect, și sistemul militar de justiție.
=== Statele Unite ale Americii ca federație ===
Statele Unite ale Americii sunt un stat federal.
Fiecare stat deține suveranitate legală, are propriul parlament (în general numit
adunare - assembly), adesea bicameral, guvernator ales prin vot direct de populația
statului, guvern condus de acesta și sistem juridic propriu, inclusiv curte supremă
de justiție.
Foarte multe responsabilități (de exemplu, poliția, justiția civilă și criminală,
educația), care, în alte țări, sunt prerogativa autorităților centrale, în SUA sunt
de prerogativa statelor.
Fiecare stat are și sistem fiscal propriu.
Impozitul pe venit plătit de fiecare american este de două tipuri, federal și de
stat.
Unele state aleg să nu perceapă impozit pe venit, preferând să aducă la buget bani
din impozitul pe vânzări (sales tax).
În SUA nu există TVA.
Totuși, veniturile bugetelor statelor sunt adesea insuficiente și autoritățile
federale alocă statelor sume pentru anumite destinații.
Alocarea acestora este adesea condiționată de îndeplinirea anumitor condiții, în
acest fel autoritățile federale asigurându-se, indirect, că statele urmează în
acele domenii politica pe care o vrea guvernul federal.
Sunt și cazuri când unele state refuză aceste alocări și își mențin o politică
economico-socială independentă.
Statele adesea pendulează între a duce o politică proprie și a primi suplimentar
fonduri federale.
=== Relațiile externe ===

=== Organizare administrativ-teritorială ===

Statele Unite cuprind 50 state și un district federal.

Multe din aceste nume de state provin din limbile populației băștinașe - ale așa-
numiților indieni.
=== Armată ===

Statele Unite ale Americii sunt pe primul loc în lume în termeni de cheltuieli
militare cu 661 de miliarde de dolari în 2009, adică 43% din totalul mondial.
Pe locurile următoare se află China cu 100 miliarde dolari și Franța cu 63,9
miliarde dolari.
Statele Unite deține și primul loc la numărul de soldați, care este de 1,4 milioane
și este urmată de Federația Rusă, care este de 1 milion, însă Federația Rusă are
mai multe tancuri și artilerii, în timp ce Statele Unite au mai multe submarine,
arme nucleare , forțe de uscat, apă si [Link] vs Russia | Comparison military
strength

== Economie ==
Datorită condițiilor naturale propice și a sporului demografic (inițial mai ales
prin imigrație din Europa - între 1800 și 1913 sosind în total cca.
50 milioane de oameni), industria s-a dezvoltat într-un ritm rapid, ceea ce a
permis SUA să ocupe o poziție de frunte pe arena internațională.
Totodată, statul este considerat simbolul economiei libere de piață.
Datorită abundenței bogățiilor naturale (cărbune, petrol, gaze naturale,
hidroenergie), el este mai puțin dependent de importul de energie decât majoritatea
celorlalte state industrializate.
Un alt avantaj al său îl constituie culturile agricole: America este privită drept
grânarul globului, iar o parte importantă a producției agricole este exportată în
lumea întreagă.
Conform datelor oferite de Biroul de Statistică a Muncii din cadrul Departamentului
Muncii al Statelor Unite, în anul 2008, în economia SUA erau ocupate 134.354.250 de
persoane, dintre care:

Țara cunoaște în ultimele decenii o accentuare a polarizării sociale, fapt care o

face să afișeze inegalitatea veniturilor cea mai mare dintre toate democrațiile
industriale avansate, din acest punct de vedere S.U.A, fiind comparabilă cu state
gen Ghana, Nicaragua sau Turkmenistan, fapt economic și social care, după părerea
politologului Robert C.
Lieberman, atacă însăși fibra democrației.
Economistul Thomas Sowell, pe de altă parte, citând studiul Departamentului
Trezoreriei "Mobilitatea Venitului în S.U.A.
din 1996 până în 2005", remarcă gradul de mobilitate socială în S.U.A., arătând că
veniturile celor care în 1996 reprezentau cei mai bogați 1% au scăzut cu 26% până
în 2005.
=== Agricultură ===

=== Industrie ===

=== Servicii ===

=== Transport ===

=== Turism ===

== Cultură ==
Statele Unite este casa multor culturi și a unei varietăți largi de grupări etnice,
tradiții și valori.
În afară de populațiile de amerindieni, hawaieni(d) și nativi ai Alaskăi(d),
aproape toți americanii sau strămoșii lor s-au stabilit sau au imigrat în ultimele
cinci secole.
În general, cultura americană este o cultură occidentală în mare măsură derivată
din tradițiile imigranților europeni, cu influențe din multe alte surse, precum
tradițiile aduse de sclavi din Africa.
Imigrările mai recente din Asia și mai ales din America Latină s-au adăugat,
formându-se un amestec cultural ce a fost descris drept un creuzet de fuziune(d) și
un bol de salată(d) eterogen, în care imigranții și descendenții lor păstrează
caracteristici culturale distinctive.
Miezul culturii americane a fost stabilit de coloniștii britanici protestanți și a
fost modelat în timpul procesului de stabilire la frontieră, având trăsături
derivate transmise mai departe descendenților, iar apoi imigranților de mai târziu
prin asimilare.
Americanii sunt caracterizați în mod tradițional de o puternică etică a muncii,
competivitate și individualism, precum și de o credință unificatoare într-un „crez
american” ce pune accent pe libertate, egalitate, proprietate privată, democrație,
supremația legii și preferința pentru un guvern limitat.
Americanii sunt extrem de caritabili la standarde globale.
Potrivit unui studiu britanic din 2006, americanii dau 1.67% din PIB pe caritate,
mai mult decât orice altă națiune studiată, de două ori mai mult decât britanicii,
aflați pe locul doi, cu 0.73%, și de douăsprezece ori mai mult decât cifrele
franceze de 0.14%.
=== Bucătăria ===

În general, bucătăria americană este asemănătoare cu cele ale altor țări

occidentale.
Grâul este principala cereală, în jur de trei sferturi din produsele cereale fiind
din făină de grâu, iar pentru multe feluri de mâncare sunt utilizate ingrediente
indigene, precum curcanul, cerbul, cartofii, cartofii dulci, porumbul, dovlecelul
sau siropul de arțar, ce erau consumate nativii americani și de rezidenții europeni
timpurii.
Aceste alimente domestice sunt parte a meniului național împărtășit la una dintre
cele mai populare sărbători americane: Thanksgiving(d), când diferiți americani
gătesc mâncăruri tradiționale pentru a sărbători.
Feluri caracteristice precum plăcinta cu mere, găina prăjită, pizza, hamburgerii și
hot dogurile derivă din rețetele diferitor imigranți.
Cartofii prăjiți francezi, feluri mexicane precum burrito și alivanca cu carne și
felurile de paste modelate liber după surse italiene sunt consumate pe scară largă.
Americanii beau de trei ori mai multă cafea decât ceai.
Comercializarea de către industriile SUA este în mare măsură responsabilă pentru
producerea de sucuri de portocale și de băuturi din lapte pentru micul dejun ce pot
fi găsite oriunde.
Obieciurile alimentare americane datorează mult rădăcinilor lor britanice, cu
anumite variații.
Cu toate că pe pământurile americane au crescut legume noi, inexistente pe sol
britanic, cei mai mulți coloniști nu au mâncat din aceste noi alimente până au fost
acceptate de europenii rămași pe continent.
Cu timpul, alimentația americană s-a schimbat până la punctul în care criticul
alimentar John L.
Hess(d) a afirmat în 1972: „Părinții noștri fondatori au fost cu mult superior
actualilor noștri lideri politici în ce privește calitatea alimentației lor, după
cum era și calitatea prozei și a inteligenței lor”.
Industria fast food americană, cea mai mare din lume, a inițiat formatul comandă
din mașină(d) în anii 1940.
Consumul de fast food a atras îngrijorări legate de sănătate.
În timpul anilor 1980 și 1990, rația calorică a americanilor a crescut cu 24%;
prânzirea frecventă la localurile de fast food este asociată cu ceea ce oficialii
de sănătate publică numesc „obezitate epidemică” americană.
Băuturile răcoritoare foarte îndulcite sunt foarte populare, iar băuturile
îndulcite cu zahăr răspund de nouă procente din rația calorică americană.
=== Literatura, filosofia și artele vizuale ===

În secolul 18 și la începutul secolului 19, arta și literatura americană și-au luat

cele mai multe directive din Europa.
Scriitori ca Nathaniel Hawthorne, Edgar Allan Poe și Henry David Thoreau au
exprimat o voce literară americană distinctă pe la mijlocul secolului 19.
Mark Twain și poetul Walt Whitman au fost figuri majore în a doua jumătate a
secolului; Emily Dickinson, practic necunoscută în timpul vieții sale, este în
prezent recunoscută drept un poet american esențial.
O lucrare cunoscută drept reprezentare a unor aspecte fundamentale a experienței și
a caracterului național—precum Moby Dick (1851) de Herman Melville, Aventurile lui
Huckleberry Finn (1885) de Twain, Marele Gatsby (1925) de F.
Scott Fitzgerald și Să ucizi o pasăre cântătoare (1960) de Harper Lee—ar putea fi
foarte bine numită „Marea Nuvelă Americană”.
Doisprezece cetățeni americani au primit Premiul Nobel pentru Literatură, cel mai
recent Bob Dylan în 2016.
William Faulkner, Ernest Hemingway și John Steinbeck sunt adesea numiți printre cei
mai influenți scriitori ai secolului 20.
Genuri literare populare precum ficțiunea occidentală și ficțiunea criminală fiert
tare(d) s-au dezvoltat în Statele Unite.
Scriitorii generației beat au deschis căile unor noi abordări literare, exemple
fiind autori postmoderni precum John Barth, Thomas Pynchon și Don DeLillo(d).
Transcendentalii, sub îndrumarea lui Thoreau și Ralph Waldo Emerson, au înființat
prima mișcare filosofică amricană de importanță majoră.
După Războiul Civil, Charles Sanders Peirce, iar apoi William James și John Dewey
au fost lideri în dezvoltarea pragmatismului.
În secolul 20, lucrările lui W.
Quine și Richard Rorty, iar mai târziu ale lui Noam Chomsky, au adus filosofia
analitică pe un loc de frunte în academia filosofică americană.
John Rawls și Robert Nozick au determinat o renaștere a filosofiei politice.
Cornel West(d) și Judith Butler au dirijat o tradiție continentală în cadrul
academiei filosofice americane.
Economiști ai școlii din Chicago precum Milton Friedman, James M.
Buchanan și Thomas Sowell au afectat variate domenii din filosofia politică și
socială.
În ce privește artele vizuale, Școala Râul Hudson(d) a fost o mișcare apărută la
mijlocul secolului 19 în cadrul tradiției naturalismului european.
Picturile realiste ale lui Thomas Eakins sunt în prezent apreciate pe scară largă.
În 1913, Armory Show din New York City, o expoziție a artei moderniste europene, a
șocat publicul și a transformat decorul artistic american.
Georgia O'Keeffe, Marsden Hartley(d) și alții au experimentat noi stiluri
individualiste.
Mișcări artistice importante precum expresionismul abstract a lui Jackson Pollock
și Willem de Kooning, sau pop art a lui Andy Warhol și Roy Lichtenstein s-au
dezvoltat pe scară largă în Statele Unite.
Curentul modernismului, iar apoi al postmodernismului a adus faimă unor arhitecți
americani precum Frank Lloyd Wright, Philip Johnson și Frank Gehry.
Americanii au avut o implicare semnificativă în mediul artistic al fotografiei, cu
fotograți importanți ca Alfred Stieglitz, Edward Steichen(d) și Ansel Adams.
Unul dintre primii promotori de seamă ai teatrului american(d) a fost impresarul P.
Barnum, care a început să opereze un complex de divertisment în Manhattanul de jos
în 1841.
Echipa Harrigan și Hart(d) a produs o serie de comedii a muzicale populare începând
cu sfârșitul anilor 1870.
În secolul 20, forma muzicală modernă s-a manifestat la Broadway; cântecele
compozitorilor teatrului muzical precum Irving Berlin, Cole Porter și Stephen
Sondheim(d) au devenit standarde pop(d).
Dramaturgul Eugene O'Neill a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1936; alți
dramaturgi aclamați americani sunt diferiți câștigători ai Premiului Pulitzer
precum Tennessee Williams, Edward Albee și August Wilson(d).
Coreografii Isadora Duncan și Martha Graham au ajutat la crearea dansului modern,
iar George Balanchine și Jerome Robbins(d) au fost reprezentanții baletului
secolului 20.
=== Patrimoniu mondial UNESCO ===
Până în anul 2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 21
obiective din această țară.
=== Cinematografie ===

Hollywood, district din nordul Los Angelesului, California, se află în topul

producătorilor de imagini mișcătoare.
Prima expunere comercială de imagini mișcătoare din lume a avut loc în New York
City în 1894, utilizându-se kinetoscopul lui Thomas Edison.
Următorul an a fost martorul primei ecranizări al unui film proiectat, de asemenea
în New York, iar Statele Unite au fost în fruntea dezvoltării filmului sonor în
următoarele decenii.
De la începutul secolului 20, industria filmului din SUA și-a pus bazele în mare
măsură în jurul Hollywoodului, deși în secolul 21 un număr din ce în ce mai mare de
filme nu se mai fac aici, iar companiile de filme au fost supuse forțelor de
globalizare.
Directorul D.
Griffith, producător de filme american de top în perioada filmului mut, a avut o
importanță capitală în dezvoltarea gramaticii de film(d), iar
producătorul/antreprenorul Walt Disney a fost lider atât în filmul animat cât și în
merchandisingul filmului.
Directori precum John Ford au redefinit imaginea Vestului Sălbatic American și a
istoriei și, asemenea altora precum John Huston, au extins posibilitățile
cinematografului prin filmarea locației, având o mare influență asupra directorilor
ulteriori.
Industria s-a bucurat de anii săi de aur, fiind vorba de ceea ce este numit în mod
obișnuit „Epoca de aur a Hollywoodului”, de la începutul perioadei sonore până la
începutul anilor 1960, cu actori filmați ca John Wayne și Marilyn Monroe devenind
figuri emblematice.
În anii 1970, directori de film ca Martin Scorsese, Francis Ford Coppola și Robert
Altman au fost o componentă vitală a ceea ce a devenit cunoscut drept „Noul
Hollywood” sau „Renașterea Hollywoodului”, fiind vorba de filme curajoase
influențate de picturile realiste franceze și italiene ale perioadei postbelice.
De atunci, directori precum Steven Spielberg, George Lucas și James Cameron au
devenit renumiți pentru filmele lor de mare succes, caracterizate adesea prin mari
costuri de producție, iar în schimb, de mari câștiguri la casa de bilete, filmul
Avatar (2009) a lui Cameron câștigând mai mult de $2 miliarde.
Printre filmele notabile din topul AFI 100 realizat de Institutul American de Film
sunt Cetățeanul Kane (1941) al lui Orson Welles, care este frecvent numit cel mai
bun film al tuturor timpurilor, Casablanca (1942), Nașul (1972), Pe aripile
vântului (1939), Lawrence al Arabiei (1962), Vrăjitorul din Oz (1939), Absolventul
(1967), Pe chei (1954), Lista lui Schindler (1993), Cântând în ploaie (1952), O
viață minunată (1946) și Bulevardul amurgului (1950).
Premiile Academiei, cunoscute ca Oscaruri, se dau anual de către Academy of Motion
Picture Arts and Sciences din 1929, iar Premiile Globul de Aur se înmânează anual
din ianuarie 1944.
=== Muzică ===
Deși au fost puțin cunoscut în timpul vieții, opera lui Charles Ives(d) din anii
1910 l-a fixat în postura de prim compozitor american de tradiție clasică, pe când
experimentaliști precum Henry Cowell și John Cage au creat o abordare americană
distinctă față de compoziția clasică.
Aaron Copland și George Gershwin au dezvoltat o nouă sinteză a muzicii populare și
clasice.
Stilurile ritmice și lirice ale muzicii afro-americane au influențat profund muzica
americană pe scară largă, dându-i un specific propriu în raport cu tradițiile
europeană și africană.
Elemente ale idiomurilor de muzică folk precum blues și ceea ce este în prezent
cunoscut drept old time music(d) au fost adoptate și transformate în genuri de
consum cu audiențe globale.
Jazzul a fost dezvoltat de inovatori precum Louis Armstrong și Duke Ellington la
începutul secolului 20.
Muzica country s-a dezvoltat în anii 1920, iar rhythm and blues în anii 1940.
Elvis Presley și Chuck Berry au fost printre pionierii de la mijlocul anilor 1950
ai rock and roll-ului.
În anii 1960, Bob Dylan s-a ivit din curentul de renaștere a folkului pentru a
deveni unul dintre cei mai celebri compozitori, iar James Brown a stat în fruntea
dezvoltării funkului.
Printre creațiile mai recente americane sunt hip hop și muzica house.
Staruri pop americane precum Prince, Michael Jackson și Madonna au devenit
celebrități globale.
=== Sport ===

Fotbalul american este cel mai popular sport; National Football League (NFL) are
cea mai mare prezență medie a spectatorilor din toate ligile sportive din lume, iar
Super Bowl este privit de milioane de oameni.
Baseball este considerat sport național american de la sfârșitul secolului 19,
Major League Baseball (MLB) fiind liga de top.
Baschetul și hocheiul pe gheață sunt următoarele două sporturi profesioniste de
echipă de top, ligile lor de top fiind National Basketball Association (NBA) și
National Hockey League (NHL).
Aceste patru sporturi majore, când sunt jucate profesionist, fiecare dintre ele
sunt jucate în perioade diferite ale anului, care însă interacționează.
Fotbalul(d) și baschetul de colegiu(d) atrag largi audiențe.
În ce privește soccerul, țara a găzduit Campionatul Mondial de Fotbal 1994, iar
echipa națională de soccer masculin s-a calificat în zece Campionate Mondiale, iar
echipa de fotbal feminin a câștigat de trei ori Campionatul Mondial de Fotbal
Feminin; Major League Soccer este cea mai mare ligă de sport din Statele Unite (la
care participă 19 echipe americane și 3 canadiene).
Cererea pentru sporturi profesioniste în Statele Unite este de aproximativ $69
miliarde, cam cu 50% mai mult decât în toată Europa, Orientul Mijlociu și Africa
combinate.
Opt ediții ale Jocuri Olimpice au avut loc în Statele Unite (Jocurile Olimpice din
2028 vor marca al nouălea eveniment olimpic din SUA).
În 2017, Statele Unite au obținut 2,522 de medalii la Jocuri Olimpice de vară, mai
mult decât orice altă țară, și 305 la Jocurile Olimpice de Iarnă din 2018, fiind pe
locul doi după Norvegia.
În timp ce cele mai importante sporturi de seamă din SUA precum baseballul și
fotbalul american s-au dezvoltat din practici europene, baschetul, voleiul,
skateboardingul(d) și snow-boardul sunt invenții americane, unele dintre care au
devenit populare pe plan mondial.
Lacrosse și surfingul provin din activități ale nativilor americani și ale
nativilor hawaieni ce preced contactul cu europenii.
Cele mai vizionate sporturi individuale sunt golful și automobilismul, în special
cursele NASCAR.
Rugby union(d) este considerat sportul cu cea mai rapidă creștere din SUA,
jucătorii înregistrați numărând de la 115,000+ până la peste 1.2 milioane de
participanți.
== Știință și tehnologie ==

SUA este lider în inovația tehnologică de la sfârșitul secolului XIX și în

cercetarea științifică de la jumătatea secolului XX.
Metodele de producere a părților interșanjabile(d) au fost dezvoltate de Arsenalul
Federal al Departamentului de Război al SUA în timpul primei jumătăți a secolului
XIX.
Această tehnologie, precum și înființarea unei industrii a mașinilor unelte(d), a
permis Statelor Unite să aibă o puternică fabricație de mașini de cusut, biciclete
și alte lucruri la sfârșitul secolului XIX, fenomen ce a devenit cunoscut drept
sistemul american de fabricație.
Electrificarea fabricilor la începutul secolului XX și introducerea liniei de
asamblare și a altor tehnici care fac economie de muncă au creat sistemul numit
producție în masă.
În 1876, Alexander Graham Bell a fost premiat cu primul patent american pentru
telefon.
Laboratorul de cercetare a lui Thomas Edison, unul dintre primele de acest fel, a
dezvoltat fonograful, primul bec incandescent și prima cameră de filmat viabilă.
Ultima a dus la apariția industriei mondiale a divertismentului.
La începutul secolului XX, companiile de automobile Ransom E.
Olds(d) și Henry Ford au popularizat linia de asamblare(d).
Frații Wright au fost, la rândul lor, pionieri ai aviației.
Apariția fascismului și a nazismului în anii 1920 și 1930 i-a făcut pe mulți
savanți europeni, inclusiv Albert Einstein, Enrico Fermi și John von Neumann, să
imigreze în Statele Unite.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, proiectul Manhattan a dezvoltat arme
nucleare.
Cursa Spațială a produs înaintări rapide în tehnica rachetelor teleghidate, știința
materialelor și aeronautică.
Inventarea tranzistorului în anii 1950, componenta activă cheie a practic toate
dispozitivele electronice moderne, a dus la multe evoluții tehnologice și la o
expansiune semnificativă a industriei tehnologice a SUA.
Aceasta, în schimb, a dus la înființarea multor companii noi de tehnologie și
regiuni tehnologice de-a lungul țării, precum Silicon Valley în California.
Progresele companiilor americane de microprocesoare precum Advanced Micro Devices
(AMD) și Intel precum și al companiilor de software și hardware cum sunt Adobe
Systems, Apple Inc., IBM, Microsoft și Sun Microsystems, au creat și popularizat
computerul personal.
ARPANET s-a dezvoltat în anii 1960 pentru a corespunde cerințelor Departamentului
Apărării și a devenit prima dintr-o serie de rețele ce au evoluat în Internet.
Aceste evoluții au condus la o mai mare personalizare a tehnologiei pentru uzul
individual.
În 2013, 83.8% din gospodăriile americane aveau cel puțin un computer, iar 73.3%
aveau serviciu de internet cu mare viteză.
De asemenea, 91% din americani aveau un telefon mobil în mai 2013.
Statele Unite sunt clasate destul de sus în ce privește libertatea de utilizare a
internetului.
În secolul XXI, aproximativ două treimi din fondurile pentru cercetare și
dezvoltare provin din sectorul privat.
SUA este lider mondial la articole de cercetare științifică și la factorul de
impact.
== Sănătate ==

Statele Unite au o speranță de viață de 79.8 de ani la naștere, mai mult decât 75.2
ani cât erau în 1990.
Speranța de viață se întinde de la 81.3 ani în Hawaii la minimul de 73.4 în Samoa
Americană.
Rata mortalității infantile de 6.17 per o mie plasează țara pe locul 56 în rândul
celor celor mai mici rate ale mortalității infantile din 224 de țări.
Creșterea ratei obezității în Statele Unite a contribuit la scăderea rangului țării
la speranța de viață de la locul 11 în lume în 1987 la locul 42 în 2007.
Rata obezității s-a dublat în ultimii 30 de ani și este cea mai mare din lumea
industrializată, precum și una dintre cele mai mari din lume.
Aproximativ o treime din populația adultă este obeză, iar încă o treime este
supraponderală.
Forma de diabet pusă în legătură cu obezitatea este considerată epidemică de
specialiștii în sănătate.
În 2010, boala arterială coronariană, cancerul pulmonar, accidentul vascular
cerebral, bronohopneumopatia obstructivă cronică și accidentele în trafic au cauzat
cele mai mult pierderi de ani din viață din SUA.
Durerile lombare, depresia, problemele musculare(d), durerile de gât și anxietatea
au cauzat cele mai multe pierderi de ani în favoarea dizabilității.
Cei mai vătămători factori de risc au fost dieta săracă, fumatul de tutun,
obezitatea, hipertensiunea arterială, cantitatea mare de zahăr în sânge,
inactivitatea fizică și consumul de alcool.
Boala Alzheimer, abuzul de droguri, bolile rinichilor, cancerul și căderile au
provocat cei mai mulți ani de viață suplimentari pierduți în funcție de ratele pe
cap de locuitor ajustate în funcție de vârstă din 1990.
În SUA, ratele sarcinilor la adolescenți și ale avorturilor sunt substanțial mai
mari decât la alte națiuni occidentale, în special printre negri și hispanici.
SUA este lider mondial la inovații medicale.
America singură a dezvoltat sau a contribuit semnificativ la 9 din top 10 cele mai
importante inovații medicale începând cu 1975, potrivit clasamentului făcut în 2001
de un sondaj în care au fost chestionați fizicieni, în timp ce Uniunea Europeană și
Elveția împreună au contribuit la cinci.
Din 1966, mai mulți americani au primit Premiul Nobel în Medicină decât tot restul
lumii luat la un loc.
Din 1989 până în 2002, de patru ori mai mulți bani au fost investiți în companiile
private de biotehnologie din America decât în Europa.
Sistemul de sănătate al SUA depășește(d) orice altă națiune în ce privește
cheltuielile pe sănătate, atât în PIB/loc.
cât și în procentul din PIB total.
== Note ==

== Vezi și ==
Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO
Lista orașelor din Statele Unite ale Americii după populație

== Legături externe ==

Atlasul Wikimedia pentru the United States

Guvern

Official U.S.
Government Web Portal Poarta de acces la site-urile guvernamentale
House Site-ul oficial al Camerei Reprezentanților din Statelor Unite
Senate Site-ul oficial al Senatului Statelor Unite
White House Site-ul oficial al Președintelui Statelor Unite
Sinteze și date

United States la The World Factbook

InfoUSA Arhivat în 9 octombrie 2011, la Wayback Machine.
Portalul de informare despre resursele Agenției SUA
Library of Congress Site-ul oficial al Biblioteca Congresului SUA
The 50 States of the U.S.A.
Colecție de link-uri informaționale pentru fiecare stat
United States Encyclopædia Britannica intrare
Statele Unite ale Americii pe Curlie
U.S.
Census Housing and Economic Statistics O gamă largă de date de la U.S.
Census Bureau
U.S.
Citizenship and Immigration Services Site-ul oficial guvernamental
State Fact Sheets Populație, servicii, venituri, și de date agricole din SUA de la
Economic Research Service(d)
State Energy Profiles Arhivat în 11 februarie 2010, la Wayback Machine.
Economie, mediu, și date despre energie fiecărui stat SUA de la Energy Information
Administration
Category:USA în Creative Commons.
Site-uri și proiecte pentru utilizare liberă sub o licență Creative Commons.
Key Development Forecasts for the United States de la International Futures(d)
Ziua Națională a Statelor Unite ale Americii, 4 iulie 2011, Amos News
Istorie

Historical Documents Colectate de Centrul Național pentru Cercetarea Politicilor

Publice
U.S.
National Mottos: History and Constitutionality Arhivat în 12 decembrie 2006, la
Archive-It Analiza efectuată de Ontario Consultants privind toleranța religioasă
USA Link-uri despre date istorice
Hărți

National Atlas of the United States Arhivat în 20 iulie 2006, la Wayback Machine.
Hărți oficiale de la Departamentul de Interne
United States Vedere din satelit de la WikiMapia (nu este afiliat cu
Wikipedia/Wikimedia)
Economia țărilor dezvoltate
Altele

Simbolistica elementelor de pe steagul Statelor Unite Arhivat în 5 august 2013, la

Wayback Machine.
Aéroport este o echipă de club din Djibouti, câștigătoare a campionatului
djiboutian de fotbal în anul 1991.
Aterizarea reprezintă evoluția unei aeronave (sau a unui alt vehicul spațial) în
vederea revenirii la suprafața Pământului.
Dacă ne referim la suprafața unei mări, termenul este amerizare.
Aterizarea se compune din următoarele manevre:coborârea, planarea, redresarea,
luarea contactului cu solul și rularea pe acesta până la oprirea aparatului de
zbor.
De regulă, aterizarea aeronavelor se face cu vântul în față.
Elicopterele și avioanele cu decolare și aterizare pe verticală utilizează
aterizarea pe verticală, care începe în momentul reducerii turației motorului
(motoarelor) pentru diminuarea înălțimii până la intrarea în contact cu platforma
de aterizare.
== Alte obiecte cerești ==
În cazul unei alte planete, cum ar fi Luna sau Marte, termenul corespunzător este
„aselenizare”, respectiv „amartizare”.
Prin generalizare, aterizarea este coborârea unui vehicul spațial pe suprafața
solidă a unui corp ceresc (planetă, meteorit, satelit etc).
== Stadiul de aterizare ==
Stadiul de aterizare al aeronavei începe la o înălțime de 25 m deasupra nivelului
de prag al pistei (în cazul unei curse standard de cursă) și se termină cu o rulare
pe pistă până când aeronava se oprește complet.
Pentru aeronavele ușoare, faza de aterizare poate începe la o înălțime de 9 m.
Aterizarea este cea mai dificilă etapă a zborului, deoarece odată cu scăderea
altitudinii, se reduce posibilitatea de a corecta erorile pilot sau automate ale
sistemului.
Aterizarea aeriană durează aproximativ 6-10 secunde și include:

aliniere — o parte a aterizării, în timpul căreia viteza verticală de declin pe

calea de alunecare este practic redusă la zero; începe la o altitudine de 8-10 m și
se termină cu o trecere la un stand la o altitudine de 0,5-1 m.
asezonare — o parte a aterizării, în timpul căreia reducerea continuă a aparatului
continuă cu o scădere simultană a vitezei și o creștere a unghiului de atac față de
valorile la care este posibilă debarcarea și rularea.
parașutism — o parte a aterizării, care începe cu o scădere a ascensiunii aripii și
se caracterizează printr-o creștere a vitezei verticale; Cu toate acestea, datorită
înălțimii mici a contactului cu aeronava, viteza verticală este nesemnificativă.
aterizare — contactul aeronavei cu suprafața pământului; avioanele cu postură de
arc efectuează aterizarea pe rack-urile principale, cu coada - pe toate rafturile
de aterizare simultan (aterizare pe trei puncte); aterizare pe rafturi situate în
fața centrului de masă, poate conduce la o separare repetată a aeronavei de la
pistă.
În unele cazuri, pentru a reduce distanța de aterizare, aterizarea se face fără
aliniere completă.
În condiții de lungime limitată a pistei, aterizarea se efectuează cu ajutorul unor
dispozitive speciale.
De exemplu, atunci când aterizarea avionului de vânătoare se face pe un portavion,
se utilizează aerofinisher - cabluri de frână întinse pe punte - de care avionul de
vânătoare se agață cu un cârlig special și care atenuează energia cinetică a
avionului care a aterizat.
Este demn de remarcat faptul că în momentul atingerii punții, pilotul pornește
modul de decolare în cazul agățării nereușite a cablurilor de frână cu cârligul
special.
La aerodromurile de la sol, pentru a reduce viteza pe anumite aeronave, se
utilizează o parașută de frână.
În istorie au fost consemnate cazuri în care pilotul și-a pierdut cunoștința sau a
decedat subit, iar aeronava a fost manevrată spre aterizare de unul din pasageri,
asistat prin radio.
== Parașute ==

Termenul „aterizare” se aplică și persoanelor sau obiectelor care coboară la sol

folosind o parașută.
Unii consideră că aceste obiecte sunt într-o coborâre controlată, în loc să zboare.
Majoritatea parașutelor funcționează prin captarea aerului, determinând suficientă
tracțiune prin faptul că obiectul care se încadrează atinge solul la o viteză
relativ scăzută.
== Vezi și ==
Decolare
Touch-and-go

== Legături externe ==
Glosar aviatic
Oil Terminal Constanța este o companie petrolieră din România.
Este specializată în distribuția țițeiului, produselor petroliere și petrochimice
lichide.
Acționarul majoritar al companiei este AVAS, care controlează 59,62% din capital.
Alți acționari sunt Fondul Proprietatea, cu 10%, și fondul de investiții
Broadhurst, cu 7,6% din titluri.
Acțiunile Oil Terminal se tranzacționează la prima categorie a Bursei de Valori
București, sub simbolul OIL.
Oil Terminal SA Constanța este unul dintre cele mai mari terminale din Sud-Estul
Europei specializat în vehicularea țițeiului, produselor petroliere și petrochimice
lichide și a altor produse și materii prime în vederea import/exportului și
tranzitului.
Lungimea totală a conductelor terminalului marin este de 50 km, iar capacitatea
maximă de vehiculare a țițeiului este de 24 milioane tone/an.
Oil Terminal are, de asemenea, șapte dane operative și trei depozite pentru țiței,
benzină, motorină, păcură, produse chimice și petrochimice și uleiuri.
Pentru anul 2009, traficul de mărfuri estimat al companiei este de 8,5 milioane
tone, în scădere cu 20% față de anul 2008, datorită crizei economice.
Până la inaugurarea terminalului Rompetrol - Midia Marine Terminal, la sfârșitul
anului 2008, Oil Terminal beneficiase de o poziție de monopol privind tranzitul cu
produse petroliere prin Portul Constanța.
Societatea face parte din compania de proiect a oleoductului Constanța - Trieste -
PEOP.
Număr de angajați în 2009: 1.300
Cifra de afaceri:

2007: 37,2 milioane Euro (în primele nouă luni)

2005: 128 milioane lei
Venit net:
2005: 6 milioane lei

== Vezi și ==
Industria petrolului în România

== Note ==
Wikimedia Commons este o arhivă centralizată pentru imagini, muzică, clipuri
muzicale și, posibil, texte și texte audio folosite în paginile oricărui proiect
Wikimedia.
A fost lansat la 7 septembrie 2004.
Fișierele prezente pe Commons pot fi integrate în orice proiect al Wikimedia.
== Motive ==
Înainte, fiecare dintre multele proiecte Wikimedia -- fiecare Wikipedie și
Wikționar, fiecare Wikimanuale, Wikisource și Wikicitat -- foloseau propria lor
bază de imagini.
Nu exista o modalitate performantă de a trimite către imagini din alte proiecte.
Multe fișiere folositoare trimise pe o wiki puteau să treacă neobservate pe alta.
În plus, modalitatea de a introduce fișierele pe fiecare wiki era greoaie și
necesita un surplus de întreținere.
== Fișiere ==
30 noiembrie 2006, 1 milion de fișiere.
9 octombrie 2007, 2 milioane de fișiere.
16 iulie 2008, 3 milioane de fișiere.
4 martie 2009, 4 milioane de fișiere.
2 septembrie 2009, 5 milioane de fișiere.
27 ianuarie 2010, 1 milion de utilizatori înregistrați și 8 milioane de pagini.
31 ianuarie 2010, 6 milioane de fișiere
17 iulie 2010, 7 milioane de fișiere
1 ianuarie 2011, 8 milioane de fișiere
23 februarie 2011, 9 milioane de fișiere
15 aprilie 2011, 10 milioane de fișiere
4 decembrie 2012, 15 milioane de fișiere
25 ianuarie 2014, 20 milioane de fișiere
11 martie 2015, 25 milioane de fișiere
7 octombrie 2018, 50 milioane de fișiere
16 noiembrie 2023, 100 milioane de fișiere

== Calitate ==
Site-ul are trei mecanisme de recunoaștere a fișierelor de calitate.
Primul este Imagini excelente unde utilizatorii nominalizează și votează pro sau
contra acordării statutului.
Altă metodă este, Imagini de calitate,
înființată în iunie 2006, și are un proces de nominalizare mai simplu față de
„Imagini excelente”.
La „magini de calitate” sunt acceptate numai fișiere create de utilizatorii
Wikimedia, pe când Imagini excelente acceptă nominalizarea lucrărilor ale unor
terțe părți ca NASA.
Un al treilea proiect de recunoaștere, cunoscut ca Imagini valoroase, fondat pe 1
iunie 2008 cu scopul recunoașterii „celor mai importante ilustrații din domeniul
lor”, spre deorsebire de celelalte două proiecte care evaluează imaginile din punct
de vedere al calităților tehnice.
Ediția inaugurală a concursului „Imaginea anului” a fost cea din 2006.
Au fost eligibile toate imaginile care erau de calitate în anul 2006, și
utilizatorii Wikimedia au votat în două runde.
Imaginea câștigătoare reprezintă o auroră boreală peste târâmuri înghețate, care a
fost fotografiată de un membru al forțelor aeriene din SUA.
De atunci, competiția s-a ținut anual: 2006, 2007, 2008, 2009 și 2010.
== Note ==

== Legături externe ==
Site web oficial
Materiale media legate de Wikimedia Commons la Wikimedia Commons
Commonist – Java-based tool for uploading images to Wikimedia Commons
Commons:Commons:Picture of the Year
Wikimedia Commons prototype site[nefuncțională] (currently testing Upload wizard
extension)
Multimedia Usability Project – aims to improve multimedia uploading on Wikimedia
Commons
Mirror of Wikimedia Commons by WikiTeam
Aceasta este o listă de aeroporturi din Polonia.
Un aeroport internațional este un aeroport cu facilități de control vamal și de
frontieră care permite pasagerilor să călătorească între țări.
Aeroporturile internaționale sunt de obicei mai mari decât aeroporturile interne și
de multe ori dispun de piste și facilități mai lungi pentru a găzdui aeronavele mai
grele utilizate în mod obișnuit pentru călătoriile internaționale și
intercontinentale.
Aeroporturile internaționale găzduiesc adesea și zboruri interne.
Clădirile, operațiunile și managementul au devenit tot mai sofisticate de la
mijlocul secolului al XX-lea, când aeroporturile internaționale au început să ofere
infrastructură pentru zboruri civile internaționale.
Au fost elaborate standarde tehnice detaliate pentru a asigura siguranța și
sistemele comune de codare implementate pentru a oferi consistență globală.
Structurile fizice care servesc milioane de pasageri și zboruri individuale sunt
printre cele mai complexe și interconectate din lume.
Până în a doua decadă a secolului al XXI-lea, existau peste 1.200 de aeroporturi
internaționale și aproape două miliarde de persoane de pasageri internaționali,
împreună cu 50 de milioane tone de marfă le treceau anual.
== Vezi și ==
Lista paginilor care încep cu „Aeroportul Internațional”

== Legături externe ==

Materiale media legate de aeroport internațional la Wikimedia Commons

Airport World Arhivat în 23 ianuarie 2015, la Wayback Machine.
– published by Airports Council International
World Airport in the map - provided by chaoo13
Limba engleză (în engleză, English) este o limbă vest germanică avându-și originile
în Anglia, și care este în prezent limba maternă pentru majoritatea locuitorilor
Australiei, Canadei, Commonwealth-ului Caraibean, Irlandei, Noii Zeelande,
Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii (cunoscute de asemenea drept
„Anglosfera”).
Este o limbă folosită intensiv ca limbă secundară sau ca limbă oficială de-a lungul
lumii, în special în țări din Commonwealth precum India, Sri Lanka, Pakistan, sau
Africa de Sud, precum și în multe organizații internaționale.
Engleza modernă este denumită adeseori „lingua franca” globală.
Engleza este limba dominantă pe plan internațional în domeniile comunicației,
științei, afacerilor, aviației, divertismentului, radioului și diplomației.
Influența Imperiului Britanic este motivul principal pentru răspândirea inițială a
limbii mult dincolo de limitele Arhipelagului Britanic.
În urma celui de-al Doilea Război Mondial, influența economică și culturală
crescândă a Statelor Unite a accelerat profund răspândirea acestei limbi.
Într-o zi obișnuită de școală, aproximativ un miliard de oameni învață, într-o
formă sau alta, limba engleză.
Cunoașterea limbii engleze este necesară pentru angajarea în anumite domenii,
profesii sau ocupații.
Rezultatul acestei necesități este că peste un miliard de oameni din întreaga lume
vorbesc engleza măcar la un nivel de bază.
Engleza este de asemenea una din cele șase limbi oficiale ale Națiunilor Unite.
== Istorie ==

=== Primul pas pentru formarea limbii engleze ===

În izvoarele istorice se găsesc referiri la o limbă străină, mult mai veche decât
limba engleză, care circula în zona Insulei Britanice încă din Epoca Bronzului.
Aceasta făcea parte din grupul de limbi proto-celtice (sau „common celtic”).
Acest grup de limbi antice reprezintă un vechi strămoș al limbilor celtice (grup de
limbi ce au circulat în zona de nord a Europei).
Limbile proto-celtice erau vorbite în zona Insulei Britanice și făceau parte din
pachetul de limbi proto-indo-europene.
Ele au fost vorbite în această zonă până la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr.
și au fost reprezentative pentru Epoca Bronzului în zona Insulei Britanice.
După sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr.
s-a terminat Epoca Bronzului, iar acest grup de limbi a evoluat în grupul de limbi
celtice.
Semnele de punctuație au apărut în limba engleză abia în secolul al XV-lea.
=== Care sunt tipurile de limbi celtice?
===
Limbile celtice fac parte din setul de limbi indo-europene.
Acest pachet de limbi străine a circulat pe o perioadă de 5 secole în toată Europa.
Ele au fost vorbite în epoca fierului și au apărut la începutul secolului VI î.Hr.
În zona Insulei Britanice, a apărut și s-a dezvoltat celtica insulară.
Astfel, acest grup de limbi conținea următoarele pachete de limbi vorbite:

grupul de limbi Goidelic cu limbile: Irish, Manx și Scottish Gaelic

grupul de limbi Brittonic cu limbile: Breton, Cornish și Welsh
Datele istorice evidențiază faptul că înainte de limba engleză, pe Insula Britanică
era vorbită limba celtică.
Grupul de limbi celtice a avut în istorie extrem de multe forme.
Acest grup de limbi străine a circulat aproape în toată Europa.
Cu toate că limbile celtice insulare se aseamănau extrem de mult între ele, ceea ce
știm din izvoarele istorice, este o diferență extrem de mare din punct de vedere al
lexicului și vocabularului față de limbile celtice continentale.
Limbile celtice insulare au apărut în secolul VI î.Hr.
și au primit diverse influențe de-a lungul timpului.
Aceste influențe s-au menținut până în ziua de astăzi, dar s-au modificat odată cu
interacțiunea cu alte popoare și alte limbi străine.
=== Formarea Englezei Vechi (Old English) ===
Engleza este o limbă anglo-frizonă.
Popoare vorbitoare de limbi germanice din nord-vestul Germaniei (angli și saxoni)
și din Iutlanda (iuți) au invadat ceea ce astăzi este partea de est a Angliei, în
jurul secolului al V-lea [Link].
Încă se dezbate dacă engleza veche s-a răspândit prin dispersarea vechii populații
sau dacă celții nativi au adoptat gradual limba și cultura clasei dominante,
nefiind exclusă nicio combinație a acestor două procese.
Indiferent de origini, aceste dialecte germanice s-au unit până la un punct (încă
mai rămăseseră variațiuni geografice) și au format ceea ce astăzi se numește
engleza veche.
Engleza veche se aseamănă cu unele dialecte de pe coasta de nord-vest a Germaniei
și a Țărilor de Jos de astăzi.
De-a lungul istoriei scrise a vechii engleze, aceasta și-a păstrat o structură
sintetică mai degrabă apropiată de cea a limbii proto-indo-europene, adoptând
convențiile saxonei de vest, în timp ce engleza orală a devenit din ce în ce mai
analitică în natura sa, pierzând sistemul complex al cazurilor și bazându-se mai
mult pe prepoziții și ordine fixă a cuvintelor pentru a transmite sensurile.
Acest fenomen devine evident de-a lungul perioadei „englezei de mijloc”, când
literatura era până la un punct redactată cu variațiunile dialectale orale aproape
intacte, după ce vechea engleză și-a pierdut statutul de limbă literară a
nobilimii.
Se afirmă că dezvoltarea timpurie a limbii a fost influențată de substratul celt.
Mai târziu, a fost influențată de limba nord-germanică înrudită cu nordica veche,
vorbită de vikingii care s-au stabilit în principal pe coasta de nord și est,
ajungând până la Londra, în regiunea cunoscută ca „Danelaw”.
Cucerirea Angliei de către normanzi, în 1066, a influențat profund evoluția limbii.
Timp de aproximativ 300 de ani după cucerire, normanzii au vorbit anglo-normanda, o
limbă apropiată de franceza veche, ca limbă oficială la Curte, în drept și
administrație.
Un număr foarte mare de cuvinte normande s-au strecurat în engleza veche, în
special în domeniile legale și administrative, dar și în cuvinte din vocabularul de
bază, precum mutton (carne de miel) sau beef (carne de vită).
Mai târziu, multe cuvinte au fost împrumutate direct din latină sau greacă, lăsând
un vocabular paralel care a ajuns până în zilele noastre.
Influența normandă a dat naștere la ceea ce azi se cheamă „engleza de mijloc”.
De-a lungul secolului al XV-lea, engleza de mijloc a fost transformată de „marea
rocadă a vocalelor”, de răspândirea prestigiosului dialect sud-estic la Curte, în
administrație și în viața academică, și de efectul uniformizator al imprimării.
În anul 1476, William Caxton a introdus tiparul în Anglia, iar până în anul 1640
erau 20.000 de scrieri tipărite în limba engleză.
Aceast lucru a avut o mare importanță în răspândirea unei engleze standardizate,
uniformizate, pe tot teritoriul Angliei.
Renașterea, Shakespeare, creșterea Angliei ca forță la nivel mondial și epoca de
aur a coloniilor engleze în lume, dezvoltarea modalităților de transport (tren,
vapor etc.) și de acces la informație (ziare, literatură etc.) au avut influențe
puternice asupra limbii engleze și au contribuit la formarea și transformarea ei în
ceea ce cunoaștem azi.
== Clasificare și limbi înrudite ==
Limba engleză aparține sub-ramurii vestice a ramurii germanice aparținând familiei
de limbi indo-europene.
Întrebarea privind care este limba cea mai înrudită cu engleza nu are un răspuns
sigur.
Aparte de limbile „creole”, cu împrumuturi din engleză, precum tok pisin, scots
(vorbită în special în Scoția și părți din Irlanda de Nord), nu este o limbă
galică, ci face parte din familia de limbi anglice: atât scots, cât și engleza
modernă provin din engleza veche, cunoscută și ca „anglo-saxonă”.
Ruda cea mai apropiată a englezei, după scots, este frizona, vorbită în nordul
Țărilor de Jos și nord-vestul Germaniei.
Alte limbi vest-germanice mai puțin înrudite sunt: germana, saxona joasă,
neerlandeza și afrikaans.
Limbile nord-germanice din Scandinavia sunt mai puțin apropiate de engleză decât
cele vest germanice.
Multe cuvinte franceze sunt inteligibile pentru un vorbitor de engleză (deși
pronunția poate fi diferită), deoarece engleza a absorbit un număr mare de cuvinte
din normandă și franceză, datorită cuceririi normande și apoi unor împrumuturi din
franceză în secole mai târzii.
Drept urmare, o parte importantă din vocabularul englez este derivată din franceză,
cu diferențe minore de ortografie (terminații, folosirea ortografiei din franceza
veche etc.), precum și diferențe ocazionale de semantică – așa-numiții faux amis,
sau „prieteni falși”.
Peste 380 de milioane de oameni vorbesc engleza ca limbă maternă.
Engleza este astăzi, probabil, a treia limbă ca număr de vorbitori nativi, după
chineza mandarină și spaniolă.
Cu toate acestea, combinând vorbitorii nativi cu cei non-nativi, este probabil cea
mai vorbită limbă din lume, deși pe locul doi dacă luăm în considerație combinația
limbilor chineze, depinzând dacă variantele de chineză sunt considerate dialecte
sau limbi de sine stătătoare.
Estimările care includ engleza ca limbă străină variază de la 470 de milioane la
peste un miliard, depinzând de standardele folosite pentru a stabili nivelul și
gradul de alfabetizare atins în limba respectivă.
Conform unor surse, numărul celor care vorbesc engleza ca limbă străină este de
trei ori mai mare decât cel al vorbitorilor nativi.
Țările cu cele mai mari populații de vorbitori nativi de engleză sunt, în ordine
descendentă: Statele Unite (225 milioane), Marea Britanie (56,6 milioane), Canada
(19,4 milioane), Australia (16,5 milioane), Africa de Sud (4,89 milioane), Irlanda
(4,27 milioane) și Noua Zeelandă (3,82 milioane).
Țări precum Jamaica și Nigeria au de asemenea milioane de vorbitori nativi ale unor
dialecte care variază de la o creolă bazată pe engleză la o versiune aproape
standard a englezei.
Dintre acele țări unde engleza este vorbită ca limbă secundară, India are cei mai
mulți vorbitori, iar profesorul de lingvistică David Crystal susține că, dacă se
adună vorbitorii nativi și cei non-nativi, India are cel mai mare număr de oameni
care vorbesc sau înțeleg engleza.
După India se află Republica Populară Chineză.
Engleza nu este limbă oficială nici în Statele Unite, nici în Regatul Unit.
Deși guvernul federal american nu are limbi oficiale, engleza are statut oficial în
guvernele a 31 din cele 50 de state constituente.
=== Engleza ca limbă globală ===

Deoarece engleza este atât de răspândită, a fost numită deseori „limbă globală” sau
„lingua franca” a epocii moderne.
Cu toate că engleza nu este limbă oficială în multe țări, este în prezent limba cea
mai studiată ca limbă secundară din lume.
Unii lingviști consideră că nu mai este semnul cultural exclusiv al „vorbitorilor
nativi de engleză”, ci mai degrabă o limbă care absoarbe aspecte ale unor culturi
din întreaga lume, pe măsură ce influența ei se extinde.
Este, prin tratat internațional, limba oficială pentru comunicațiile aeriene și
maritime, precum și una din limbile oficiale ale Uniunii Europene, ale Națiunilor
Unite și a majorității organizațiilor atletice internaționale, incluzând aici
Comitetul Olimpic Internațional.
Engleza este limba cea mai studiată ca limbă străină în Uniunea Europeană (de către
89% dintre elevi), urmată fiind de franceză (32%), germană (18%) și spaniolă (8%).
În Uniunea Europeană, o mare parte din populație pretinde că poate conversa la un
anumit nivel în engleză.
Dintre țările non-anglofone, un procentaj important din populație a afirmat că
poate conversa în engleză, în următoarele țări: Țările de Jos (87%), Suedia (85%),
Danemarca (83%), Luxemburg (66%), Finlanda (60%), Slovenia (56%), Austria (53%),
Belgia (52%) și Germania (51%).
Norvegia și Islanda prezintă, de asemenea, o majoritate de vorbitori competenți ai
englezei.
Cărți, reviste și ziare scrise în engleză se pot găsi în multe țări de pe Glob.
Engleza este de asemenea cea mai folosită limbă în științe.
În 1997, Indexul de Citare a Științelor a informat că 95% din articolele sale erau
scrise în engleză, cu toate că numai jumătate aparțineau unor autori din țări
anglofone.
== Răspândire geografică ==

== Dialecte și varietăți regionale ==

Expansiunea Imperiului Britanic și – de la al Doilea Război Mondial – dominația
Statelor Unite au avut drept rezultat răspândirea englezei pe Glob.
Datorită acestei răspândiri globale, s-au dezvoltat diverse dialecte ale englezei,
precum și limbi creole bazate pe engleză.
Varietățile majore ale englezei includ, în cele mai multe cazuri, mai multe
subvarietăți, precum argoul Cockney în cadrul englezei britanice; engleza
Newfoundland în cadrul englezei canadiene; și engleza vernaculară afro-americană,
precum și engleza sud-americană, în cadrul englezei americane.
Engleza este o limbă pluricentrică, lipsită de o autoritate lingvistică centrală,
cum de exemplu pentru Franța este Académie française; și, cu toate că nici o
varietate nu este considerată cea standard, există unele accente care au mai mult
prestigiu, cum ar fi RP – Received Pronunciation – în engleza britanică.
Scots s-a dezvoltat – în mare parte independent – pornind de la aceleași origini,
dar în urma Actelor de Uniune din 1707 a început un proces de atrițiune, în care
generațiile succesive au început să adopte tot mai multe caracteristici din
engleză, cauzând o dialectalizare.
Dacă este o limbă separată sau un dialect al englezei („engleza scoțiană”) se
dezbate în prezent.
Pronunția, gramatica și lexicul formelor tradiționale sunt distincte, uneori
fundamental, de alte varietăți ale englezei.
Așa cum engleza a împrumutat cuvinte din multe limbi de-a lungul istoriei sale,
împrumuturi din engleză există acum în multe dintre limbile lumii, indicând
influența tehnologică și culturală a vorbitorilor ei.
Mai multe limbi creole s-au format având engleza ca bază, precum jamaicana patois,
pidginul nigerian sau tok pisin.
Există cuvinte în engleză pentru a descrie diversele forme pe care le adoptă
limbile non-engleze care conțin cuvinte englezești într-o proporție semnificativă.
Franglais, de exemplu, este folosit pentru a descrie limba franceză vorbită cu
multe cuvinte englezești; se găsește în Insulele Canalului.
Altă variantă, vorbită în regiunile bilingve ale Québecului, este numită Frenglish.
== Fonologie ==

=== Vocale ===

=== Consoane ===

=== Reguli de pronunție ===

== Gramatică ==
Învățarea eficientă a limbii engleze nu va funcționa fără cunoștințe de gramatică.
Aceasta este regula pe care se bazează limba engleză.
Fără aceste cunoștințe, este imposibil să fie înțelese textele, precum și să fie
construite propoziții.
== Ortografie ==
În comparație cu alte limbi în care reprezentarea în scris a unui sunet este
regulat, în limba engleză un anumit sunet poate fi scris în mai multe variante.
Această neregularitate se datorează atât istoriei complexe a limbii engleze, dar și
faptului că de-a lungul timpului nu a fost implementată nicio reformă de ortografie
sistematică.
Pe lângă aceste aspecte, sunt anumite diferențe în ortografia cuvintelor depinzând
de regiuni și țări, și anume (în termeni generali) între ortografia în cadrul
englezei americane și englezei britanice.
În Statele Unite, Canada și în alte țări care au fost puternic influențate de
Statele Unite se vorbește (și se scrie) engleza americană; în timp ce în Marea
Britanie și restul de peste 50 de țări care fac parte din așa-numita „British
Commonwealth” (precum Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud și așa mai departe)
se vorbește și scrie engleza britanică.
Diferențele există fiindcă engleza britanică a menținut modul de scriere a
cuvintelor preluate din alte limbi (precum limba franceză), în timp ce engleza
americană a adaptat ortografia pentru a reflecta pronunția acestora.
Deși populației din România îi este foarte cunoscut accentul american, datorită
filmelor hollywoodiene, de obicei în cadrul cursurilor de limba engleză (atât în
cadrul învățământului de stat cât și particular) se predă engleza britanică și
implicit ortografia aferentă.
Diferențele se pot observa în cinci cazuri:

terminația „-our” (engleza britanică) se transformă în „-or” (engleza americană):

colour – color (culoare);
terminația „-ise” sau „-isation” (engleza britanică) se transformă în „-ize”,
respectiv „-ization” (engleza americană): organisation – organization
(organizație);
terminația „-re” (engleza britanică) este transformată în „-er” (engleza
americană): centre – center (centru, miez);
în cazul unor cuvinte care au terminația „-ed” ori „-ing”, litera „l” se dublează
în engleza britanică, în timp ce în cea americană nu: travelling – traveling
(călătorie) și travelled – traveled (a călători);
în cazul unor cuvinte care conțin diftongul „-ae” în engleza britanică, acestea
rămân numai cu „-e” în cea americană: archaeology – archeology (arheologie).
== Numărul și originea cuvintelor ==

Cea de-a doua ediție a Oxford English Dictionary (1933) cuprinde 600.000 de
definiții, în timp ce Webster's Third New International Dictionary cuprinde 475.000
de cuvinte.
În decembrie 2010, un studiu în care au colaborat Google și Harvard a arătat că
limba conține 1.022.000 de cuvinte și crește la un ritm de 8.500 de cuvinte pe an.
Cele mai folosite cuvinte sunt în majoritate de origine germanică.
Un studiu computerizat de 80.000 de cuvinte luate din vechiul Shorter Oxford
Dictionary (a treia ediție), publicat în Ordered Profusion de Thomas Finkenstaedt
și Dieter Wolff (1973), arată originea cuvintelor ca fiind următoarea:

limbi oïl, incluzând franceza și normanda veche – 28,3%;

latină, incluzând latina modernă științifică și tehnică – 28,24%
limbi germanice (incluzând cuvinte moștenite direct din engleza veche, dar
neincluzând cuvinte germanice provenind din elemente germanice ale francezei,
latinei sau altei limbi latine) – 25%;
greacă – 5,32%;
fără etimologie precisă – 4,03%;
derivate din nume proprii – 3,28%;
toate celelalte limbi – mai puțin de 1%.
Cuvintele de origine neerlandeză sunt în principal cele despre nave, cele provenind
din limba nordică veche sunt în principal moștenite din anii 800–1000 [Link]., când
vikingii cuceriseră estul și nordul Angliei, în timp ce majoritatea celor de
origine franceză sunt din perioada cuceririi normande (multe altele, însă, au fost
adoptate în secolele XVII–XIX, când franceza era limba occidentală a politicii
internaționale și a comerțului).
== Note ==

== Vezi și ==

Listă de limbi

== Legături externe ==
Dan Mateescu: "English Phonetics and Phonological Theory"
Cum a aparut si s-a format limba engleza
Dictionar englez–român online cu forum de specialitate
Julian Chitta (21 septembrie 2010).
„Dosarele istoriei: Latinismul britanic”.
Lista verbe neregulate engleză cu pronunție
Aeroportul Frankfurt (în germană: Flughafen Frankfurt am Main, Cod IATA: FRA) este
principalul aeroport german; este situat în zona orașului Frankfurt pe Main.
Este considerat a fi al doilea ca volum al activităților din Europa, depinzând de
sursa de informații.
Traficul de pasageri în 2003 era 48.351.664, locul doi în Europa după Aeroportul
Internațional Heathrow din Londra (63.487.136), și la egalitate cu Aeroportul
Internațional Charles de Gaulle din Paris (48.220.436).
Aeroportul este administrat de compania Fraport AG (acronim de la Frankfurt Airport
Aktiengesellschaft - societate pe acțiuni).
Este aeroportul legat direct cu cele mai multe destinații internaționale la nivel
mondial.
Este folosit drept aeroport-mamă („hub”) de către compania aeriană germană
Lufthansa, care este una din cele mai mari companii aeriene din lume, luată după
numărul pasagerilor internaționali.
Există zboruri directe zilnice spre destinații ca București și Chișinău.
Aeroportul este legat de o gară pentru trenuri de pasageri de distanțe lungi numită
Frankfurt (Main) Flughafen Fernbahnhof.
== Cronologie ==
1930: Magistratura (parlamentul) Frankfurtului decide construirea aeroportului
(Hitler a venit la putere abia în 1933)
1936: Inaugurarea oficială sub numele Flug- und Luftschiffhafen Rhein-Main
1939: Aeroportul e subordonat forțelor aeriene Luftwaffe, care interzic zborurile
internaționale
1945: Trupele de uscat americane US Army cuceresc aeroportul și repun în funcțiune
o pistă
1947: Întemeierea societății pe acțiuni Verkehrsaktiengesellschaft Rhein-Main (VAG)
1948: Zboruri de ajutorare a populației Berlinului în timpul blocadei Berlinului
1949: darea în funcțiune a celei de-a doua piste
1954: VAG este redenumită Flughafen Frankfurt/Main AG (FAG)
1958: Inaugurarea Terminalului „Ost” (Est)
1970: Inaugurarea celei mai mari hale de întreținere a avioanelor din lume (hala V)
1972: Deschiderea terminalului „Mitte” (de mijloc)
1984: Inaugurarea pistei de decolări „West” (Vest)
1994: Inaugurarea Terminalului 2 și a trenulețului fără conductor „Sky Line” între
terminale
1999: Inaugurarea gării de trenuri de lungi distanțe „Frankfurt/Main Flughafen
Fernbahnhof”
2001: FAG emite acțiuni și se transformă în „Fraport AG Frankfurt Airport Services
Worldwide” (Fraport)
2005: US Air Force își închide baza Rhein-Main Air Base; teritoriul ei se
reîntoarce sub control german și devine parte din aeroportul Frankfurt
La sfârșitul anului 2007 guvernul landului federal german Hessa a hotărât
extinderea aeroportului în cadrul unui proiect uriaș în care se vor investi 4
miliarde de euro pentru construirea următoarelor obiective:
pistă nr.
4 pentru aterizări - la nord-vestul actualului aeroport, și legată de el prin 2
poduri speciale pentru avioane, fiecare din ele traversând autostrada și linia
ferată.
În imaginea alăturată în partea din dreapta sus.
Lucrările pregătitoare (defrișări ș.a.) au început în ianuarie 2009; construcția
propriu-zisă a pistei a început la 8 mai 2009.
Pista de aterizări a fost dată în folosință la 21 oct 2011.
„Gate A 0” pentru avioanele de foarte mare capacitate ale companiei de zbor
Lufthansa, de ex.
Airbus A380
centrul de afaceri „AirRail Center”, între timp redenumit „Squaire” (cuvânt
artificial compus din cuvintele engleze square și air), prin supraetajarea actualei
gări de mari distanțe - construcție dată în folosință în februarie 2011.
cartierul de locuințe și birouri „Gateway Gardens” - în imediata apropiere a
aeroportului
clădirea anexă „CD-Riegel” pentru deservirea avioanelor de foarte mare capacitate
hale de întreținere a avioanelor de foarte mare capacitate de tip Airbus
Terminalul 3, cu o capacitate de 25 milioane pasageri pe an (2015).
2009: Începe construcția pistei de aterizări „Nordwest” (Nord-Vest) de 2.800 m
lungime, precum și a Terminalului „A-Plus”
2011: Inaugurarea pistei de aterizări „Nordwest”

== Traficul de pasageri ==

Vezi interogarea Wikidata.

== Destinații ==

== Legături de transport terestru ==

În anul 2002 s-a construit chiar lângă aeroport și o gară de pasageri pentru
trenurile de mari distanțe (Frankfurt (Main) Flughafen Fernbahnhof), în special
pentru trenurile de mare viteză ICE care fac legătura cu alte mari orașe, germane
și europene.
Astfel, cei care locuiesc mai departe, dar zboară din Frankfurt pe rute
intercontinentale, nu mai trebuie să ia întâi un avion până la Frankfurt, ci pot să
se deplaseze spre aeroport și cu trenuri rapide.
În imediată vecinătate cu aeroportul Frankfurt se află și intersecția
Autobahnurilor A3 și A5, una din cele mai mari intersecții de circulație rutieră
din Germania.
== Referințe ==

== Legături externe ==
Materiale media legate de Aeroportul Frankfurt Main la Wikimedia Commons

en de zh Site web oficial

Aeroportul Internațional Henri Coandă (IATA: OTP, ICAO: LROP) este cel mai mare
aeroport din România și unul dintre cele două aeroporturi importante din București
(cel de al doilea fiind Aeroportul Internațional București Băneasa - Aurel Vlaicu
din cartierul Băneasa).
Aeroportul Henri Coandă este situat în afara zonei urbane a Bucureștiului, în
orașul Otopeni, județul Ilfov.
În anul 2018 pe Aeroportul Henri Coandă au tranzitat 13.824.830 de pasageri.
Numele aeroportului a fost schimbat în mai 2004, până atunci el numindu-se
Aeroportul Internațional Otopeni.
== Accesul din oraș ==
Aeroportul este accesibil din București atât cu ajutorul liniei de autobuz
Societatea de Transport București (fost RATB) 100 (linie non-stop, cu plecarea de
la Piața Unirii, circula la intervale de 15 minute ziua și 30 noaptea), care oferă
servicii suburbane, cât și cu trenul.
Linia feroviară între Gara de Nord și Aeroportul Otopeni s-a inaugurat pe 13
decembrie 2020.
Trenurile circulă la interval de 40 minute, iar durata călătoriei este de cca.
20 de minute.
Există un proiect prin care se urmărește legarea aeroportului cu sistemul de metrou
al Bucureștilor, prin construirea unei linii noi legând stația de metrou 1 Mai cu
cele două aeroporturi.
Acest proiect este în derulare, finalizarea estimată fiind în anul 2027.
== Istoric ==
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, aeroportul Otopeni a fost o bază
pentru Al Treilea Reich al lui Hitler.
Înainte de 1965, doar Aeroportul Băneasa oferea zboruri comerciale.
Totuși, în locul vechii baze militare de la Otopeni, a fost construit un nou
aeroport cu scopuri comerciale.
Pista modernizată avea o lungime de 3500 m, fiind mai lungă decât cea a
Aeroportului Orly din Paris.
În programul de modernizări a fost inclus și un nou terminal de pasageri, atât
pentru zboruri interne, cât și pentru zboruri externe.
Modernizările au continuat prin crearea unui foaier pentru celebrități, odată cu
vizita în România a președintelui SUA, Richard Nixon, în august 1969.
În anul 1986 a fost inaugurată a doua pistă, cu o lungime de 3500 m și a fost
implementat un nou sistem de balizaj.
Capacitatea de prelucrare a ajuns la 35–40 de aeronave pe oră.
În 1992 Aeroportul Otopeni a devenit un membru cu drepturi depline al Consiliului
Aeroportuar Internațional.
Aeroportul București Otopeni este unul dintre cele mai moderne din Europa de Est și
încă este în proces de dezvoltare.
În ultimii zece ani, exclusivitatea în domeniul aeroportuar a fost încheiată mai
ales datorită dezvoltării aeroporturilor Cluj, Iași și Timișoara, care au devenit
stații importante pentru TAROM și Blue Air.
Aeroportul Otopeni are un terminal cu două corpuri principale de clădiri (numite în
limbaj colocvial, "terminale"), unul pentru plecări și altul pentru sosiri.
În martie 2011 s-a extins corpul finger (denumit și „Vioara”) și s-a mărit numărul
de porți de îmbarcare la 24, în urma unei investiții de 70 de milioane de euro.
Din februarie 2010 aeroportul este administrat de Compania Națională Aeroporturi
București, care administrează și Aeroportul Băneasa.
=== Extinderea ===

Modernizarea Aeroportului Otopeni a început cu Faza I (1994–1998) ce cuprindea

construirea corpului de clădire pentru plecări și a corpului finger și apoi cu Faza
a II-a (1999–2007), ce a cuprins reconfigurarea corpului de clădire pentru sosiri,
modernizarea turnului de control și extinderea parcării de la suprafață.
Faza a III-a a început în 2009, urmând a se finaliza în 2012.
Valoarea totală a Fazei a III-a este de 150,76 milioane de euro, bani suportați de
Aeroportul Otopeni, capacitatea totală de procesare urmând a crește la 4500 de
pasageri pe oră, respectiv peste 6 milioane de pasageri pe an.
Inaugurarea noului Terminal Plecări al Aeroportului Internațional Henri Coandă
București, a avut loc pe 6 noiembrie 2012.
Acesta face parte din a III-a fază a programului „Dezvoltarea și Modernizarea
Aeroportului Internațional Henri Coandă București”.
În cadrul Programului strategic de dezvoltare, s-a elaborat planul pentru
construirea Terminalului 2 de pasageri.
Acesta ar fi trebuit să fie construit până în 2022 și alcătuit din patru module,
fiecare modul având o capacitate de 5 milioane de pasageri/an.
O altă extindere a aeroportului este planificată, care prevede construirea unui nou
terminal.
Acest "T2" urmează să fie conectat cu Autostrada A3 București-Ploiești.
== Fuziune aeroporturi ==
În data de 12 mai 2007, intra în vigoare Hotărârea 321 de la 28 martie 2007,
publicată în Monitorul Oficial 245 din 12 aprilie 2007 cu privire la înființarea
Companiei Naționale "Aeroporturi București" - S.A.
prin fuziunea Companiei Naționale "Aeroportul Internațional Henri Coandă -
București" - S.A.
cu Societatea Națională "Aeroportul Internațional București Băneasa - Aurel Vlaicu"
- S.A.
== Rezultate financiare ==
Cifra de afaceri Compania Națională Aeroporturi București S.A.
Cea mai mare parte a veniturilor/cheltuielilor Companiei Naționale Aeroporturi
București (CNAB) SA este realizată de aeroportul Henri Coandă.
În anul 2016 Compania Națională Aeroporturi București (CNAB) SA estimează venituri
totale de 843 milioane RON , un profit brut de 126 milioane și investiții de
314,98 milioane .
Ministerul Transporturilor este principalul acționar al Aeroportului, cu o
participație de 80%, în timp ce Fondul Proprietatea deține 20% din acțiuni.
Pe 2017-2018 Ministerul Transporturilor propune vânzarea a 25% acțiuni din Compania
Națională Aeroporturi București (CNAB) SA printr-o ofertă publică inițială (IPO).
În 2017 aeroportul percepe o taxă de 14 Euro per pasager fără TVA (decolare sau
aterizare), 7 Euro per pasager fără TVA taxă „securitate aeroportuară”, 7 Euro pe
tonă și alte taxe legate de aterizarea/decolarea unei aeronave .
== Traficul de pasageri ==

Vezi interogarea Wikidata.

De pe Henri Coanda, în 2017, pe rutele aeriene din/spre Marea Britanie au călătorit
aproximativ 1,5 milioane pasageri, din care 1 milion din/spre Londra.
== Accidente aviatice ==
Accidentul de la Balotești
marți, 14 septembrie 1999 - aeronava de tip Falcon 900, proprietate a Ministerului
de Externe al Greciei, s-a prăbușit iar șase persoane, printre care ministrul
adjunct de externe al acestei țări, au decedat, iar trei au fost grav rănite.
== Linii aeriene regulate ==

== Note ==

== Vezi și ==
Henri Coandă
Listă de aeroporturi din România

== Legături externe ==

Aeroportul Internațional București Otopeni, situl web oficial

Informații utle
Vama este autoritate de stat învestită cu aplicarea reglementărilor vamale,
respectiv cu exercitarea controlului asupra intrării și ieșirii din țară a
mărfurilor, a mijloacelor de transport și a altor bunuri, în vederea identificării
și stabilirii drepturilor vamale cuvenite statului.
Deplasarea persoanelor în țară și în afara acesteia este, în mod normal,
monitorizată de către serviciul de supraveghere a migrației, sub o varietate de
denumiri și reglementări.
Autoritățile de imigrație verifică documentele corespunzătoare pentru a vedea dacă
o persoană este îndreptățită să intre în țară, arestează persoanele căutate de
către mandatele de arestare interne sau internaționale și împiedică persoanele
considerate periculoase să intre în țară.
Un alt concept referitor la deplasarea persoanelor dintr-o țară în alta este
emigrare ilegală, care reprezintă plecarea din țara de origine și stabilirea în
alta în mod ilegal.
Fiecare țară are propriile legi și reglementări cu privire la importul și exportul
mărfurilor în interiorul și din exteriorul acesteia, aplicate de către autoritatea
ei vamală.
Importul și exportul unor bunuri poate fi restricționat sau interzis.
În majoritatea țărilor, accesul la vamă se realizează prin intermediul acordurilor
stabilite de către guvern și legile internaționale.
Taxa vamală este, de regulă, o taxă pusă pe importul mărfurilor sau, în cazuri mai
speciale, pe exportul acestora.
Bunurile comerciale ce nu au fost încă vămuite sunt deținute, înainte de a fi
prelucrate, într-o zonă vamală, de multe ori numită antrepozit vamal.
Toate porturile autorizate sunt zone vamale recunoscute.
În aeroporturi, vama funcționează ca o cale fără întoarcere pentru toți pasagerii;
odată ce au trecut de vama, aceștia nu se pot întoarce.
Oricine vine la un aeroport trebuie, de asemenea, să treacă vama înainte de a putea
intra, în mod oficial, într-o țară.
Cei care încalcă legea vor fi reținuți de vamă și probabil se vor întoarce în
locația lor inițială.
== Culoare roșii și verzi ==
În multe țări, procedurile vamale pentru pasagerii care sosesc în multe aeroporturi
internaționale și în unele puncte terestre de trecere a frontierei se împart în
culoare roșii și verzi.
Pasagerii care au bunuri de declarat (care transportă mărfuri ce depășesc limitele
impuse de vamă și/sau cei care transportă bunuri interzise) trec prin culoarul
roșu.
Pasagerii care nu au nimic de declarat (care transportă mărfuri în limitele vamale
permise și nu transportă bunuri interzise) trec prin culoarul verde.
Cu toate acestea, intrarea într-un anumit culoar constituie o declarație legală,
iar în cazul în care se descoperă că pasagerul ce trece prin culoarul verde
transportă bunuri care depășesc limitele impuse de vamă sau obiecte interzise,
acesta poate fi urmărit penal pentru fals în declarațiile vamale, în temeiul
trecerii prin culoarul verde.
Fiecare culoar este o cale fără întoarcere, odată ce pasagerul a intrat într-un
anumit coridor, nu se mai poate întoarce.
Australia, Canada, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii nu operează, în mod
oficial, cu sistemul de culoare roșii și verzi, cu toate acestea unele aeroporturi
preiau și utilizează această metodă.
=== Culoarul albastru ===
Aeroporturile din țările Uniunii Europene, precum Finlanda, Irlanda sau Regatul
Unit, au, de asemenea, și un culoar albastru.
Întrucât UE este o uniune vamală, călătorii ce merg între țările membre ale
acesteia nu trebuie să plătească taxe vamale.
Taxa pe valoarea adăugată (TVA) și accizele ar putea fi aplicate în cazul în care
bunurile sunt vândute ulterior, dar acestea nu sunt colectate la frontieră, ci
atunci când mărfurile sunt vândute.
Pasagerii care ajung din alte țări ale UE trec prin culoarul albastru, unde pot fi
supuși în continuare controalelor pentru mărfuri interzise sau restricționate.
Etichetele pentru bagaje folosite la verificarea bagajelor care călătoresc pe
teritoriul UE sunt de culoare verde, pentru a putea fi identificate.
În majoritatea statelor membre ale UE, călătorii care vin din alte țări ale UE pot,
pur și simplu, să utilizeze banda verde de circulație.
=== Linia roșie ===
Toate aeroporturile din Regatul Unit funcționează cu ajutorul unui sistem de
culoare, însă unele nu au un culoar roșu, în schimb au o cale de ieșire marcată cu
roșu care funcționează în același fel.
== Privatizarea vămilor ==

Vama face parte din una dintre cele trei funcții de bază ale guvernului; și anume:
administrarea; menținerea legii, ordinii publice și a dreptății; și colectarea
veniturilor.
Cu toate acestea, în încercarea de a diminua corupția, multe țări și-au privatizat
parțial vămile.
Acest lucru a fost posibil prin semnarea contractelor cu agențiile de inspecție
prealabilă a mărfurilor, care examinează marfa și verifică valoarea declarată
înainte de import.
Vămile din țară sunt obligate să accepte raportul agențiilor pentru a stabili
taxele și impozitele colectate la intrare.
Cu toare că angajarea unei agenții ce controlează calitatea produselor înainte ca
acestea să fie expediate poate părea justificată într-o țară în care nu s-au
înființat puncte vamale sau nu au fost înființate în mod corespunzător, aceasta
măsură nu a putut acoperi pierderile deja existente și nici să protejeze
veniturile.
De asemenea, s-a constatat că evaziunea taxelor vamale a luat amploare atunci când
aceste agenții au preluat conducerea.
S-a mai afirmat și faptul că produsele au fost expediate cu întârziere atunci când
s-au implicat astfel de agenții .
Prin urmare, privatizarea vămilor a fost înțeleasă ca o soluționare fatală

== Rezumat al regulilor vamale de bază ==

=== Uniunea Europeană ===

Legea vamală fundamentală este integrată în toată Europa în cadrul Uniunii Vamale a
Uniunii Europene.
Aceasta include taxe vamale și restricții.
Taxa vamală este de la 22€ până la 150€.
În plus, trebuie să se țină cont de reglementările fiecărui stat membru.
„Documentul Administrativ Unic" (în engleză Single Administrative Document (SAD))
este esențial în cazul declarațiilor vamale din UE, Elveția, Islanda și Norvegia.
==== Germania ====
Nu există taxe pentru bunurile în valoare de până 22€.
De la 22€ până la 150€ este necesar să se plătească TVA-ul ( în Germană EUSt), care
este de 7% sau de 19%, în funcție de bun.
De la 150 de euro este necesar să se plătească și TVA-ul și taxa vamală.
==== România ====
În România, vămile pot fi foarte stricte, în special pentru bunuri livrate de
oriunde din afara UE.
Fiecare bun sau pachet nu trebuie să depășească valoarea de 10 euro.
Reglementarea vămilor și a taxelor vamale în România este aliniată la legislația
Uniunii Europene, în special la Codul Vamal al Uniunii (Regulamentul UE nr.
952/2013), care se aplică direct în toate statele membre.
La nivel național, activitatea vamală este reglementată prin Codul Vamal al
României (Legea nr.
86/2006), completat de acte normative subsecvente.
Autoritatea responsabilă cu aplicarea legislației vamale este Autoritatea Vamală
Română, aflată în subordinea Ministerului Finanțelor.
Taxele vamale se aplică doar mărfurilor importate din afara Uniunii Europene, iar
cuantumul acestora este stabilit prin Tariful Vamal Comun al UE (TARIC).
==== Italia ====
În Italia, vămile primesc un TVA suplimentar de 22% pentru bunurile importate din
afara Uniunii Europene, chiar dacă TVA-ul este deja plătit expeditorului din țara
de origine.
==== Republica Cehă și Slovacia ====
Orice bunuri până la 22€ nu impune taxe.
Pentru bunurile de la 22€ până la 150€ este necesar achitarea TVA-ului (în cehă /
slovacă- DPH), ceea ce reprezintă 21%.
De la suma de 150 € este necesar achitarea și TVA-ului și taxei vamale.
Taxele vamale pot varia de la zero la 10%, în funcție de tipurile de bunuri
importate.
=== America de Nord ===

==== Statele Unite Ale Americii ====

Statele Unite ale Americii impun tarife sau taxe vamale pentru importurile de
bunuri ce valorează 3% din medie.
Taxa este percepută în momentul importului și este plătită de către importatorul
care înregistrează bunurile.
Persoanele fizice care ajung în Statele Unite ar putea fi scutite de taxe pentru o
cantitate limitată de achiziții și pentru bunuri importate temporar; cum ar fi
laptop-urile, ce funcționează cu ajutorul sistemului de Carnete ATA.
Taxele vamale variază de la zero la 81% din valoarea bunurilor, în funcție de țara
de origine și de produs.
Bunurile din mai multe țări sunt scutite de taxe în temeiul diverselor acorduri
comerciale.
Anumite tipuri de bunuri sunt scutite de taxe, indiferent de sursă.
Regulile vamale din SUA se deosebesc de alte restricții legate de import.
Nerespectarea reglementărilor vamale poate duce la confiscarea bunurilor, sancțiuni
civile și penale împotriva părților implicate.
Biroul de Vamă și Protecția Frontierelor SUA (în engleză: ”U.S.
Customs and Border Protection” (CBP)) asigură respectarea legislației vamale.
Toate mărfurile care intră pe teritoriul Statelor Unite ale Americii sunt supuse
controlului de către Biroul de Vamă și Protecția Frontierelor înainte de a pătrunde
în mod legal.
=== America de Sud ===

=== Argentina ===

Aici vămile pot fi foarte stricte.
Bunurile evaluate până la 500$ introduse cu avionul și până la 300$ pe cale
maritimă sau pe uscat sunt scutite de taxe și impozite.
De asemenea, telefoanele mobile și laptopurile sunt scutite de taxe, indiferent de
valoarea lor, însă e permis doar unul per pasager; la fel, îmbrăcăminte și alte
articolele de uz personal sunt scutite de taxe.
Depășirea acestor valori impune un impozit de 50% din valoarea calculată a tuturor
bunurilor achiziționate însumate.
=== Eurasia ===

=== Federația Rusă ===

În conformitate cu legislația Federației Ruse, transportul de mărfuri se face prin
declarație către autoritățile vamale sau prin alte mijloace prevăzute de Codul
Vamal al Federației Ruse în formă scrisă, orală sau electronică a informațiilor
despre mărfuri, regimul lor vamal și alte informații necesare în vamă.
Codul vamal al Federației Ruse a expirat.
== "Mail-ul magic" ==
Juan Pablo Escobar scrie în Pablo Escobar: Tatăl meu, "La acea vreme, pe când Pablo
Escobar făcea trafic de cocaină, în marile aeroporturi din Columbia se folosea ceea
ce era cunoscut sub numele de "mail magic", un fel de sistem vamal paralel care a
făcut posibilă aducerea în țară a oricărui produs fără a lăsa vreo dovadă scrisă,
în schimbul unei mite considerabile."

== Vezi și ==
Poliția de Frontieră a Australiei
Agenția Canadiană a Serviciilor de Frontieră
Parteneriat Comercial Vamal Împotriva Terorismului
Direcția Generală a Vămilor și a Impozitelor Indirecte
Taxele (economie)
Poliția de Frontieră a Marii Britanii
Autoritatea portuară
Jurnalul unităților vamale din lume
Organizația Mondială A Vămilor
Biroul de Vamă și Protecția Frontierelor SUA
== Note ==

== Legături externe ==
Organizația Mondială A Vămilor
Autoritățile Vamale din UE
Momentul forței este o mărime fizică vectorială ce exprimă cantitativ proprietatea
forței de a roti un solid rigid în jurul unei drepte ce trece printr-un punct și
este perpendiculară pe planul format de dreapta suport a forței și punctul
respectiv.
Noțiunea este importantă în funcționarea tuturor mecanismelor în care există forțe
care imprimă mișcări de rotație unor solide.
== Momentul unei forțe în raport cu un punct ==

Momentul forței

F
→

{\displaystyle {\vec {F}},}

care acționează asupra unui solid rigid, în raport cu punctul O, numit pol, este o
mărime vectorială notată cu

M
→

F
→
 )

{\displaystyle {\vec {M}}_{0}({\vec {F}})}

sau mai simplu notată cu

{\displaystyle {\vec {M}}_{0}}

și reprezintă produsul vectorial dintre vectorul de poziție care unește punctul O

cu un punct oarecare de pe suportul forței și forță:

{\displaystyle d=r\cdot \sin(t)}

și este brațul forței F fața de punctul O , care reprezintă distanța de la

punctul O până la dreapta suport a forței F, adică lungimea perpendicularei dusă
din punctul O pe dreapta suport a forței F.
Momentul unei forțe

{\displaystyle {\vec {F}}}

în raport cu un punct O se exprimă analitic în raport cu sistemul de referință

cartezian triortogonal drept OXZY prin relația:
sunt coliniari.
Momentul unei forțe în raport cu un punct care nu aparține dreptei suport al forței
este întotdeauna constant la alunecarea forței pe dreapta sa suport.
==== Demonstrație: ====

{\displaystyle {\vec {M}}_{o}({\vec {F}})={\vec {OA}}\times {\vec {F}}=({\vec

{OB}}+{\vec {BA}})\times {\vec {F}}={\vec {OB}}\times {\vec {F}}+{\vec {BA}}\times
{\vec {F}}={\vec {OB}}\times {\vec {F}}}

deoarece BA și F sunt vectori coliniari.

Punctul O se deplasează pe o dreaptă paralelă cu {{math|(Δ)}.
Momentul unei forțe se schimbă dacă se schimbă polul din O în O1:

== Note ==

== Vezi și ==
Cuplu de forțe
Momentul impulsului
Teorema lui Varignon (mecanică)
Dinamica elicopterului
Rotor anticuplu

== Bibliografie ==
Victor Vâlcovici, Ștefan Bălan, Radu Voinea (coordonatori), Mecanică teoretică,
ediția a III-a, București: Editura Tehnică, 1968
Niculae Manafi, Bazele mecanicii aplicate (curs), Universitatea Politehnica din
București, accesat 2024-04-10

== Lectură suplimentară ==
Mercheș, Ioan și Burlacu, Lucian: Mecanică analitică și a mediilor deformabile,
Editura didactică și pedagogică, București, 1983.
Războiul de Iom Kipur, Războiul arabo-israelian din 1973, Războiul de Ramadan, sau
Războiul din octombrie (ebraică ‫מלחמת יום כיפור‬/‫ מלחמת יום הכיפורים‬- Milhemet Iom
Hakipurim/Milhemet Iom Kipur; arabă ‫ حرب تشرين‬/;‫ حرب أكتوبر‬- ħarb October/ħarb
Tishrin) a fost un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe
condusă de Egipt și Siria, care a durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1973.
Războiul a izbucnit de ziua de Iom Kipur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de
post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele
atacatoare traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai și
respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de Șase
Zile (1967).
Egiptenii și sirienii au avansat în primele 24 – 48 de ore, după care situația
militară a început să se schimbe în favoarea israelienilor.
După a doua săptămână de lupte, sirienii fuseseră scoși definitiv din zona
platoului Golan.
În sud, în peninsula Sinai, israelienii au lovit la punctul de joncțiune a două
corpuri de armată egiptene, (Armata a II-a și Armata a III-a) traversând canalul
Suez, (vechea linie de încetare a focului), încercuind o întreagă armată egipteană,
chiar în momentul în care intra în acțiune rezoluția de încetarea a focului a ONU.
Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni.
Lumea arabă, care fusese umilită de înfrângerea categorică a coaliției egipteano-
siriano-iordaniene din timpul Războiului de șase zile, s-a simțit răzbunată de
seria de victorii de la începutul războiului.
Același sentiment a deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, ca și
spre liberalizările care au urmat, precum așa-numita infitah, "politica egipteană a
porților deschise".
Acordurile de la Camp David, care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au
dus la normalizarea relațiilor dintre Egipt și Israel și la recunoașterea, pentru
prima oară de către un stat arab, a Israelului.
Egiptul, care se distanțase deja de Uniunea Sovietică, a părăsit după acest moment
definitiv sfera de influența sovietică.
== Tabloul general al evenimentelor ==

=== Pretextul războiului ===

Acest război a fost parte a conflictului arabo-israelian, de-a lungul căruia au
avut loc mai multe războaie, începând cu anul 1948.
În timpul războiului de șase zile, israelienii au cucerit întregul Sinai, până la
Canalul Suez, malurile canalului devenind mai apoi linia de încetare a focului.
De asemenea, Israelul a cucerit și Platoul Golan, care aparținea Siriei.
În anii care au urmat, Israelul a ridicat linii de fortificații atât în Sinai, cât
și pe platoul Golan.
În 1971, Israelul a cheltuit 500.000.000 $ pentru un lanț de fortificații și
lucrări genistice de-a lungul canalului Suez, numite, în cinstea generalului Haim
Bar-Lev, Linia Bar-Lev.
Conform lui Haim Herzog,

Pe 19 iunie 1967, Guvernul de Unitate Națională [al Israelului] a votat în

unanimitate retrocedarea Sinaiului către Egipt și platoului Golan, Siriei, în
schimbul unor acorduri de pace.
Platoul Golan trebuia să fie demilitarizat și trebuiau negociate aranjamente
speciale pentru Strâmtoarea Tiran.
Guvernul a hotărât de asemenea să inițieze negocieri cu regele Hussein al Iordaniei
cu privire la granița răsăriteană.
Decizia israelienilor urma să fie adusă la cunoștința națiunilor arabe cu ajutorul
Statelor Unite.
Deși americanii au fost informați de decizie, se pare că aceștia din urmă nu au
transmis-o mai departe.
Nu există nici o dovadă că Siria și Egiptul au recepționat oferta israeliană.
Decizia a fost ținută strict secretă în cercurile guvernamentale israeliene și
oferta a fost retrasă în octombrie 1967.
Egiptul și Siria doreau retrocedarea terenurilor pierdute în războiul de șase zile.
Până la urmă, prin rezoluția Summitului arab de la Khartoum au fost stabiliți cei
"trei NU", care afirmau că "NU va fi pace, NU va fi recunoaștere, NU vor fi
negocieri cu Israelul."
Președintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, a murit în septembrie 1970.
El a fost urmat la conducerea țării de Anwar Sadat, care a hotărât să lupte cu
Israelul și să recucerească teritoriul pierdut în timpul războiului de șase zile.
În 1971, Saadat, ca răspuns la o inițiativă a negociatorului ONU Gunnar Jarring, a
declarat că, dacă Israelul își "retrage forțele armate din Sinai și din Fâșia Gaza"
și, dacă acest stat este gata să accepte Rezoluția Consiliului de Securitate nr.
242 așa cum cerea Jarring, Egiptul "va fi gata să înceapă tratative de pace cu
Israelul".
Israelul a răspuns că nu se va retrage la liniile de dinainte de războiul din 5
iunie 1967.
Sadat a sperat că și dacă ar fi provocat o înfrângere, chiar și limitată,
Israelului, starea de fapt putea fi schimbată.
Hafez al-Assad, liderul Siriei, avea o altfel de părere.
El nu era interesat de începerea unor negocieri și considera că teritoriile
pierdute puteau fi recucerite numai printr-o acțiune militară.
De la sfârșitul Războiului de Șase Zile, Assad a inițiat o întărire masivă a
forțelor armate, în speranța transformării Siriei în forța militară dominantă a
lumii arabe.
Cu ajutorul Egiptului, Assad a considerat că noua sa armată poate să învingă în mod
sigur armata israeliană, cucerind astfel rolul dominant în zonă.
Assad credea că orice negocieri pot să înceapă numai după recucerirea prin forța
armelor a Platoului Golan, ceea ce ar fi făcut ca Israelul să părăsească
Cisiordania ("Malul de Vest al Iordanului") și Fâșia Gaza și, eventual, să facă și
alte concesii.
Sadat avea la rândul lui preocupări interne importante care-l făceau să dorească
războiul.
"Cei trei ani trecuți de la preluarea puterii de către Sadat...
au fost cei mai demoralizanți din istoria Egiptului...
O economie secătuită s-a adăugat la deznădejdea națională.
Războiul era alegerea disperată." În biografia lui Sadat, autorul Raphael Israeli
aducea argumentul că liderul egiptean considera că rădăcina problemei se afla în
marea rușine a înfrângerii din războiul de șase zile și, înainte de introducerea
oricăror reforme, rușinea trebuia ștearsă.
Economia Egiptului era la pământ, dar Sadat știa că reformele hotărâte pe care
considera că trebuie să le întreprindă vor fi foarte nepopulare printre anumite
pături ale populației.
O victorie militară i-ar fi asigurat popularitatea de care ar fi avut nevoie pentru
efectuarea reformelor.
O parte a populației egiptene, în special tineretul universitar, a început proteste
de stradă, cerând cu hotărâre recucerirea Sinaiului, condamnându-l pe Sadat pentru
inacțiunea de trei ani de zile.
Alte țări arabe arătau mai multă reținere față de angajarea într-un nou război.
Regele Hussein al Iordaniei se temea că țara va pierde mai mult teritoriu decât
pierduse deja, în Războiul de Șase Zile fiind pierdută și aproximativ o jumătate
din populația țării.
Sadat sprijinea de asemenea pretențiile Organizației pentru Eliberarea Palestinei
față de Cisiordania și Fâșia Gaza, în eventualitatea unei victorii, teritoriile
fiindu-i promise lui Yasser Arafat.
Hussein considera încă Cisiordania ca parte integrantă a Iordaniei și voia să o
realipească regatului său.
Mai mult decât atât, în timpul crizei "Septembrie negru" din 1970, a izbucnit un
conflict asemănător unui război civil între palestinienii din Organizația pentru
Eliberarea Palestinei condusă de Yasser Arafat și trupele guvernamentale
iordaniene.
În acest conflict, Siria a intervenit în favoarea palestinienilor.
Conducerea si militantii OEP au fost siliți să părăsească Iordania și să găsească
refugiu in Liban.
Irakul și Siria aveau de asemenea relații încordate, irakienii au refuzat la
început să se alăture ofensivei.
Libanul, care avea graniță comună cu Israelul, nu era așteptat să se alăture
alianței arabe, datorită faptului că avea o armată mică și era în mod evident o
țară deja instabilă.
În lunile de dinainte de declanșarea atacului, Sadat a început o ofensivă
diplomatică pentru cucerirea sprijinului pentru război.
La sfârșitul anului 1973, el a pretins că are sprijinul a nu mai puțin de 100 de
state.
Era vorba de cele mai multe state ale Ligii Arabe, ale Mișcării țărilor nealiniate
și ale Organizației Unității Africane.
Sadat a căutat să câștige simpatia statelor europene și a reușit în oarecare
măsură.
Britanicii și francezii au luat partea arabilor pentru prima oară împotriva
israelienilor în Consiliul de Securitate al ONU.
=== Evenimentele care au dus la război ===

Anwar Sadat a declarat public în 1972 că Egiptul este decis să înceapă războiul
împotriva Israelului, iar țara este pregătită să "sacrifice un milion de soldați
egipteni în luptă." De la sfârșitul anului 1972, Egiptul a început un efort
susținut pentru modernizarea forțelor armate, dotându-se cu avioane MiG-21, rachete
sol-aer SA-2, SA-3, SA-6 și SA-7, tancuri T-55 și T-62, ca și cu rachete antitanc
RPG-7,AT-3, toate din Uniunea Sovietică.
De asemenea, Egiptul și-a îmbunătățit tacticile militare de luptă.
Generalii promovați pe criterii politice, vinovați de dezastrul din 1967, au fost
înlocuiți cu ofițeri superiori competenți.
Cele două mari superputeri (SUA și URSS) au avut de asemenea un rol important în
declanșarea și urmările războiului.
Politica Uniunii Sovietice a fost unul dintre factorii care au cauzat slăbiciunea
militară egipteană.
Președintele Nasser a reușit să obțină materiale numai pentru o linie de rachete de
apărare antiaeriană, după ce a vizitat Moscova și a negociat cu liderii sovietici.
El a afirmat în cursul negocierilor că, dacă Moscova nu oferă ajutorul militar
cerut, trebuie să se întoarcă în Egipt și să spună concetățenilor săi că URSS-ul i-
a abandonat, după care ar trebui să demisioneze în favoarea unui colaborator
capabil să negocieze cu americanii.
Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, americanii ar fi devenit puterea dominantă în
regiune, o situație pe care sovieticii nu o puteau accepta.
Unul dintre obiectivele nedeclarate ale Egiptului în timpul Războiului de Uzură a
fost acela de a forța URSS-ul să vândă egiptenilor arme și materiale de război cât
mai moderne.
Liderii militari egipteni au considerat că singura metodă de a convinge conducerea
sovietică de deficiențele a celei mai mari părți a avioanelor și armamentului
livrate după războiul din 1967, era să le supună unui test împotriva armamentului
livrat de Statele Unite Israelului.
Politica lui Nasser de după înfrângerea din 1967 a intrat în conflict cu cea a
URSS-ului.
Uniunea Sovietică încerca să evite un nou conflict arabo-israelian, pentru a nu fi
atrasă într-un conflict de mai mare anvergură cu Statele Unite ale Americii.
Adevărata față a problemelor a devenit vizibilă la întâlnirea superputerilor de la
Oslo, unde s-a convenit asupra menținerii status quo-ului.
O asemenea înțelegere era de neacceptat pentru liderii egipteni, iar în momentul în
care s-a dovedit că preparativele pentru atacul peste canalul Suez au transpirat, a
devenit imperativă expulzarea instructorilor militari ruși din Egipt.
În 1972, Sadat a expulzat din țară aproape pe toți cei 20.000 de instructori
sovietici și a reorientat politica externă către Statele Unite.
Sovieticii nu credeau într-o victorie a lui Sadat într-un eventual război.
Ei l-au avertizat pe conducătorul egiptean că o încercare de traversare a liniei
puternic fortificate a Suezului va produce pierderi grele atacatorilor.
Sovieticii, preocupați de noua lor politică de destindere, nu erau interesați de
destabilizarea Orientului Mijlociu.
În cadrul întâlnirii dintre liderii celor două superputeri mondiale, Leonid Brejnev
i-a propus lui Richard Nixon să convingă Israelul să se retragă pe granițele din
1967.
Brejnev a afirmat că dacă Israelul nu s-ar retrage, "noi vom avea dificultăți să
ținem situația militară sub control"—o indicație că Uniunea Sovietică nu mai era
capabilă să împiedice planurile lui Sadat.
Într-un interviu publicat în Newsweek (9 aprilie 1973), președintele Sadat a
amenințat din nou Israelul cu războiul.
De mai multe ori de-a lungul anului 1973, forțele arabe au întreprins aplicații de
anvergură, care au pus forțele israeliene în stare maximă de alarmă.
Conducerea israeliană era deja convinsă în acel moment că dacă arabii ar fi atacat,
Forțele Aeriene Israeliene erau capabile să respingă atacul.
Pe 24 octombrie 1972, la o întâlnire a Consiliului Suprem al Forțelor Armate, Sadat
a afirmat că este gata să meargă la război împotriva Israelului chiar și fără un
sprijin din partea Uniunii Sovietice.
Planificarea atacului s-a făcut în condiții de maxim secret – nici chiar
comandanților eșaloanelor superioare nu li s-a spus nimic de planurile de război
până cu o săptămână înainte de atac, iar soldaților nu li s-a spus nimic până cu
câteva ore mai înainte de începerea acțiunii.
Planul de atacare a Israelului împreună cu Siria a purtat numele de cod
"Operațiunea Badr" (în traducere "lună plină").
Numele operațiunii ar putea să aibă o legătură cu bătălia de la Badr, în care
musulmanii conduși de Muhammad a învins tribul Quraish din Mecca.
=== Pregătirea pentru atacul surpriză ===
Directoratul contraspionajului militar israelian, "liderul comunității israeliene
de informații"în frunte cu generalul Eli Zeira a fost responsabil pentru formularea
prognozelor cu privire la un posibil atac.
Aprecierile lor cu privire la probabilitatea izbucnirii unui război erau bazate pe
câteva supoziții.
Mai întâi, s-a presupus corect că Siria nu va porni un atac dacă nu va intra în
război și Egiptul.
Mai apoi, contraspionajul israelian a aflat de la un informator egiptean aflat în
cele mai înalte sfere ale puterii, cunoscut mulți ani la rând ca "Sursa" sau
"Îngerul" și care începând din 2004 a fost divulgat ca fiind Marwan Ashraf, unul
din ginerii fostului președinte Nasser, devenit apropiat al lui Sadat , că Egiptul
dorea să recucerească întreg Sinaiul, dar că nu va începe războiul până când
Uniunea Sovietică nu va livra întreg lotul contractat de avioane de vânătoare-
bombardament, (necesare neutralizării aviației israeliene), cât și cel de rachete
Scud, (necesare atacării orașelor israeliene, pentru descurajarea atacurilor asupra
infrastructurii egiptene).
Deoarece sovieticii nu livraseră avioanele, iar rachetele ajunseră în Egipt doar la
sfârșitul lui august, în plus mai fiind necesare patru luni pentru pregătirea
servanților bateriilor, Directoratul contraspionajului israelian a apreciat că
atacul egiptean nu era iminent.
Această presupunere despre planurile strategice egiptene, așa numita "concepție," a
prejudiciat grav modul de gândire israelian și a dus la neluarea în seamă a unor
informații foarte credibile despre iminența atacului.
Egiptenii au făcut tot ce le-a stat în putință să adâncească această concepție
greșită.
Atât israelienii, cât și americanii, au considerat că expulzarea consilierilor
militari sovietici a redus în mod considerabil eficiența armatei egiptene.
Egiptenii au asigurat un flux continuu de informații false în legătură cu
problemele de întreținere a echipamentului militar de proveniență sovietică, cât și
în legătură cu lipsa de personal pregătit să folosească cele mai moderne arme.
Egiptenii au făcut rapoarte mincinoase despre lipsa pieselor de schimb, rapoarte
care au ajuns în mâinile israelienilor.
Sadat făcuse așa de frecvent declarații false de război, încât adevăratele sale
intenții au trecut neobservate de toată lumea.
În mai și august 1973, armata egipteană a fost angajată în aplicații de-a lungul
liniei de demarcație, mobilizarea de răspuns a forțelor israeliene golind visteria
armatei de aproximativ 10 milioane de dolari.
În săptămâna dinaintea atacului, egiptenii au planificat o aplicație de lungă
durată în zona Canalului Suez.
Contrainformațiile israeliene, după ce au detectat mișcări masive de trupe, au
apreciat aceste concentrări ca fiind un nou exercițiu.
Mișcările trupelor siriene către graniță puteau da de gândit, dar nu au fost
considerate o amenințare, deoarece contraspionajul militar a considerat că Egiptul
și Siria nu vor ataca decât după ce vor fi dotate cu ultimele tipuri de arme
sovietice contractate.
Motivul evident pentru care a fost aleasă sărbătoarea evreiască de Iom Kipur pentru
declanșarea atacului surpriză era acela că în acea zi, spre deosebire de oricare
alta, Israelul era aproape paralizat.
De Iom Kippur, nu numai evreii ultrareligioși, dar și cei mai puțin credincioși
postesc, se abțin de la folosirea focului, electricității, motoarelor,
comunicațiilor, etc, iar traficul rutier se reduce la zero.
Numeroși soldați părăsesc cazărmile pentru petrecerea sărbătorii în familie, iar
Israelul este cel mai vulnerabil, cea mai mare parte a armatei sale fiind
demobilizată.
Declanșarea atacului a coincis cu sărbătoarea musulmană a Ramadanului, în timpul
căreia numeroși soldați musulmani posteau, de asemenea, în timpul zilei
În ciuda refuzului de a participa la atac, regele Hussein al Iordaniei s-a
întâlnit cu Sadat și cu președintele Siriei Assad în Alexandria cu două luni mai
înainte.
Dată fiind suspiciunea mutuală care prevala printre liderii arabi, este puțin
probabil că regelui să i se fi spus ceva despre atac.
Dar este posibil ca Sadat și Assad să fi pus problema războiului împotriva
Israelului în termeni mai generali ca să testeze dorința iordanienilor de intrare
în luptă.
În noaptea de 25 septembrie, Hussein a efectuat un zbor secret la Tel Aviv, ca să-l
prevină pe prim-ministrul israelian din acea vreme, Golda Meir, despre iminența
atacului sirian.
"Au de gând să intre în război fără ajutorul egiptean?" a întrebat primul ministru
Meir.
Regele a răspuns că nu crede.
"Cred că ei [egiptenii], vor coopera'".
În mod surprinzător, acest avertisment nu a fost luat în seamă.
Contrainformațiile israeliene au considerat că regele iordanian nu le-a spus nimic
din ceea ce ei nu știau deja.
11 avertizări de război au fost primite de Israel în luna septembrie din surse de
încredere.
Dar șeful Mossadului, Zvi Zamir, a continuat să insiste că războiul nu era o
opțiune a arabilor.
Nici măcar avertismentele lui Hussein nu au reușit să-i zdruncine convingerile.
Șeful Mosadului avea să recunoască mai târziu că: "Pur și simplu nu-i credeam
capabili [de război]."
În cele din urmă, Zvi Zamir s-a deplasat personal în Europa ca să se întâlnească cu
Marwan Ashraf (înaltul oficial egiptean pomenit mai înainte) în noaptea de 5 spre 6
octombrie.
Ashraf l-a informat că atacul conjugat siriano-egiptean este iminent.
Acest ultim avertisment, alături de alte câteva mai vechi, a hotărât înaltul
comandament israelian să intre în acțiune.
Cu câteva ore mai înainte de declanșarea atacului, au fost date ordine pentru
mobilizarea parțială a rezerviștilor.
În mod ironic, chemarea la arme a rezerviștilor s-a făcut mai ușor decât de obicei,
aproape toți cei convocați aflându-se în sinagogi, sau în sânul familiei.
=== Lipsa unui atac preventiv din partea Israelului ===

Doctrina militară israeliană era bazată pe ideea că, dacă un atac arab este
iminent, Israelul trebuie să lanseze un atac preventiv.
Se presupunea că spionajul israelian avea să dea, în cel mai rău caz, un
avertisment cu cel puțin 48 de ore mai înainte de declanșarea unui atac arab.
Golda Meir, Moshe Dayan și generalul David Elazar s-au întâlnit la ora 8 în
dimineața zilei de Iom Kipur, cu 6 ore înainte de începerea războiului.
Dayan a declarat la începutul întâlnirii că războiul nu era o certitudine.
Elazar și-a prezentat și el argumentele lui pentru un atac preventiv împotriva
aeroporturilor siriene, care să aibă loc la prânz, asupra lansatoarelor de rachete,
care să aibă loc la ora 15 și asupra forțelor terestre, care să aibă loc la ora 17.
Când prezentarea s-a încheiat, primul-ministru a șovăit câteva momente, după care a
luat o decizie clară.
Nu va fi lansată o lovitură preventivă.
Israelul ar avea nevoie foarte rapid de ajutorul imediat al americanilor și trebuia
să nu poată fi făcut vinovat de începerea războiului.
„Dacă noi atacăm primii, nimeni nu ne va ajuta”, a afirmat primul-ministru.
Națiunile europene, amenințate de un embargou petrolier arab și de un boicot
comercial, au încetat să-i mai aprovizioneze cu muniții pe israelieni.
Ca urmare, Israelul depindea în totalitate de Statele Unite pentru a-și
reaproviziona armata.
Cunoscând toate elementele ecuației, azi se poate aprecia că această decizie a fost
poate cea mai bună.
Câtă vreme Operațiunea Nickel Grass, (podul aerian american pentru aprovizionarea
armatei israeliene început pe 13 octombrie), nu a reușit să asigure înlocuirea
echipamentului militar pierdut în luptă, Israelul a trebuit să folosească până la
epuizare toate rezervele pe care le avea în țară.
Dacă ar fi lovit primii, după spusele lui Henry Kissinger, israelienii nu ar fi
primit ajutor „nici cât negru sub unghie”.
== Operațiunile militare ==

=== În Sinai ===

Egiptenii se temeau să avanseze dincolo de o fâșie îngustă apărată de rachetele
antiaeriene SAM.
În timpul războiului de șase zile, forțele aeriene israeliene au distrus armatele
arabe lipsite de apărare.
Egiptul și Siria își fortificaseră pozițiile de pe liniile de încetare a focului cu
baterii de rachete SAM, împotriva cărora Israelul nu avea nici o contra-armă.
Israelul, care investise sume enorme din bugetul său de apărare pentru edificarea
celei mai puternice forțe aeriene zonale, și-a văzut aviația total neputincioasă în
fața bateriilor antiaeriene arabe.
Anticipând un contraatac rapid al blindatelor israeliene, egiptenii își dotaseră
militarii din primul val al atacului cu un număr fără precedent de arme portabile
antitanc – aruncătoare de grenade antitanc (AG-7) – și cu devastatoarele rachete
ghidate prin fir AT-3.
Unul din trei soldați egipteni avea în dotare o armă antitanc.
În plus, parapeții tranșeelor de pe partea egipteană a canalului au fost înălțate
de două ori mai mult decât cele ale israelienilor, dându-le atacatorilor o
platformă de pe care puteau trage de la înălțime asupra trupelor sau tancurilor
inamice.
Armata egipteană a luat prin surprindere pe toată lumea străpungând apărarea
israeliană, (cu efectivele subdimensionate datorită sărbătorii de Iom Kippur).
Cele mai multe baricade erau construite în principal din nisip, iar forțele
egiptene au folosit tunuri cu apă alimentate din Canalul Suez pentru a le distruge.
Soldații au traversat canalul în mici bărci sau pe plute gonflabile, într-o
operațiune care a rămas cunoscută ca "Traversarea", reușind în scurtă vreme să
captureze sau să distrugă toate forturile Liniei Bar-Lev, cu excepția unuia.
Printr-o operațiune meticulos pregătită, forțele egiptene au avansat aproximativ 15
km în deșertul Sinai cu două corpuri de armată combinate.
Batalioanele care asigurau apărarea forturilor Liniei Bar-Lev au fost copleșite din
punct de vedere numeric.
Numai una dintre fortificații, aflată la capul de nord al liniei întărite, (cu
numele de cod "Budapesta"), a rămas sub controlul israelian de-a lungul întregului
conflict.
Forțele egiptene și-au consolidat pozițiile cucerite.
Pe 8 octombrie, comandantul frontului de sud, generalul israelian Shmuel Gonen,
care fusese numit în funcție de numai trei luni mai înainte de eliberarea la vatră
a lui Ariel Sharon, a dat ordinul de contraatac al brigăzii lui Gabi Amir împotriva
egiptenilor fortificați în zona Hizayon, care era acoperită împotriva atacurilor
blindatelor de lansatoarele de rachete AT-3 aflate pe malul estic al Canalului
Suez.
În ciuda reținerilor lui Amir, atacul a fost pornit cu rezultate dezastruoase
pentru israelieni.
La căderea serii, un contraatac al egiptenilor a fost oprit de Divizia a 143-a
blindată israeliană.
Sharon a fost chemat din nou în fruntea diviziei.
Luptele s-au calmat, nicio parte nedorind să se aventureze într-un atac de
anvergură.
După atacul dezastruos din data de 8 octombrie, ambele părți au trecut în defensivă
și au așteptat ca adversarul să atace primul.
Elazar l-a demis pe Gonen, care se dovedise incapabil, și l-a înlocuit cu Haim Bar-
Lev, reactivat.
De teamă ca o asemenea înlocuire să nu distrugă moralul trupelor, și așa ajuns la
cote alarmant de scăzute, Gonen a fost numit șef de stat major al noului comandant
Bar-Lev.
După câteva zile de așteptare, Sadat, dorind să ușureze presiunea exercitată asupra
aliaților săi sirieni, a ordonat generalilor Saad El Shazly și Ahmad Ismail Ali să
atace.
Egiptenii au mobilizat și rezerviștii și au atacat pe 14 octombrie.
Atacul, cea mai amplă acțiune de la atacul egiptean inițial de Iom Kipur, a fost un
eșec total, prima cotitură egipteană majoră a cursului în războiului.
În loc să-și concentreze forțele de manevră, egiptenii au ales să atace frontal pe
toată lungimea frontului.
Pierderile egiptenilor au fost apreciate la 150 - 250 de tancuri.
În ziua următoare, (15 octombrie), israelienii au lansat "Operațiunea
Neînfricatul", un contraatac care trebuia să străpungă liniile egiptene și să-i
treacă pe israelieni dincolo de Canalul Suez.
Atacul a fost o schimbare de proporții a tacticilor israeliene, care se bazau mai
înainte pe sprijinul avioanelor și blindatelor.
Cum blindatele israeliene fuseseră decimate de armele antitanc egiptene, infanteria
a folosit tactici de infiltrare către pozițiile bateriilor de rachete SAM, apărate
necorespunzător împotriva unui atac al soldaților de comando.
O divizie condusă de generalul-maior Ariel Sharon a atacat liniile egiptene la
nordul Marelui Lac Amar, în vecinătatea orașului Ismailiya.
Israelienii au atacat într-un punct slab al egiptenilor, "joncțiunea" dintre
Armata a 2-a egipteană din nord și Armata a 3-a egipteană din sud.
Într-una dintre cele mai sângeroase lupte ale războiului, israelienii au deschis o
breșă în liniile egiptene și au ajuns la Canalul Suez.
O mică forță a traversat canalul și a creat un cap de pod pe celălalt mal.
Timp de aproape 24 de ore, trupele israeliene au fost transbordate în bărci
gonflabile ușoare, fără să fie urmate de unități de blindate.
În schimb, infanteriștii israelieni erau înarmați cu rachete antitanc americane M72
LAW, cu ajutorul cărora au respins atacul blindatelor egiptene.
Odată ce apărarea antitanc și antiaeriană egipteană au fost neutralizate,
infanteria a putut să se bazeze din nou pe sprijinul aviației și tancurilor.
Mai înainte de începerea războiului, temându-se de un atac israelian peste canalul
Suez, nicio națiune occidentală nu vânduse Israelului elemente pentru construirea
podurilor de pontoane.
Israelienii au reușit să repare module de poduri de pontoane vechi, rămase din al
doilea război mondial.
De asemenea, israelienii au construit un pod mai sofisticat ("pod rulou"), dar
problemele logistice legate de înghesuiala de pe drumurile spre punctul de
traversare au întârziat sosirea acestuia din urmă pentru câteva zile.
După montarea podului din pontoane, în noapte de 16/17 octombrie, divizia lui
Avraham "Bren" Adan a traversat canalul și s-a îndreptat către sud, încercând să
taie retragerea Armatei a 3-a egipteană, mai înainte ca aceasta să ajungă în
siguranță în interiorul teritoriului egiptean.
De asemenea, au fost trimise forțe de comando care să distrugă bateriile de rachete
SAM care se mai aflau amplasate pe malul estic al canalului.
Până pe 19 octombrie, israelienii au reușit să construiască patru poduri separate
la nord de Marele Lac Amar, în ciuda bombardamentelor grele egiptene.
La sfârșitul războiului, israelienii intraseră adânc în teritoriul egiptean,
ajungând la 101 km de capitala țării, Cairo.
=== Pe Platoul Golan ===
Pe Platoul Golan, sirienii au atacat cele două brigăzi și 11 baterii de artilerie
cu 5 divizii și 188 baterii.
La izbucnirea luptelor, 188 de tancuri evreiești au trebuit să facă față asaltului
a 2.000 de tancuri siriene.
Toate tancurile israeliene aflate pe Platoul Golan au fost implicate fără mijlocire
în luptă în faza inițială a atacului.
Comandouri siriene transportate pe calea aerului cu ajutorul elicopterelor au
reușit să cucerească cel mai important punct fortificat israelian din zonă (Jabal
al Shaikh - Muntele Hermon), unde erau amplasate numeroase echipamente de
supraveghere.
Luptelor de pe Platoul Golan li s-a acordat o importanță de prim rang de către
Înaltul Comandament Israelian.
Luptele din Sinai erau suficient de depărtate de teritoriul național pentru a nu
reprezenta o amenințare imediată pentru Israel.
Dacă Platoul Golan ar fi fost cucerit însă, sirienii ar fi putut avansa chiar pe
teritoriul israelian.
În zona de conflict din nord au fost trimiși rezerviști mobilizați în grabă.
Ei au fost îmbarcați pe tancuri fără să se mai aștepte reconstituirea echipajelor
așa cum fuseseră antrenate în timp de pace, cu mitralierele nemontate și trecând
peste operațiunea de reglare a tirului tunurilor blindatelor.
La fel ca și egiptenii în Sinai, sirienii au avut grijă să stea tot timpul în raza
de acoperire a bateriilor de rachete SAM.
La fel ca și în Sinai, au utilizat din plin armamentul antitanc de producție
sovietică, care, totuși, datorită terenului accidentat, s-a dovedit mai puțin
eficient decât în deșert.
Sirienii considerau că israelienii au nevoie cel puțin de 24 de ore pentru
deplasarea rezervelor pe linia frontului.
În realitate, rezervele israelienilor s-au angajat în luptă la numai 15 ore după
începerea ostilităților.
La sfârșitul primei zile de lupte, sirienii, care la început îi depășeau pe
israelieni în proporție de 9:1, au avut numai câteva succese modeste.
Spre sfârșitul zilei, o brigadă siriană de tancuri care a traversat prin pasul
Rafid, s-a îndreptat către nord-vest pe un drum puțin folosit, cunoscut ca Drumul
Conductei transarabe, care străbătea Platoul Golan în diagonală.
Acest drum s-a dovedit a fi cea mai importantă locație strategică a întregii
bătălii.
Drumul ducea direct de la punctul străpungerii siriene către Nafah, care era nu
numai locul în care se afla cartierul general al diviziilor israeliene, ci și cea
mai importantă intersecție de drumuri de pe Înălțimi.
În timpul nopții, locotenentul Zvika Greengold, care ajunsese pe front doar cu
echipajul și cu tancul pe care îl comanda, fără a fi sprijinit de alte care de
luptă, a reușit să țină piept atacului arab până la sosirea ajutoarelor.
În următoarele 20 de ore, Forța Zvika, așa cum ajunsese să fie cunoscut echipajul
în transmisiunile radio, a lupta neîntrerupt cu tancurile siriene singur, sau în
cadrul unor subunități, schimbând 6 tancuri după ce acestea fuseseră scoase din
luptă de focul inamicilor.
Locotenentul a fost rănit și a suferit arsuri, dar a rămas în luptă, intervenind în
luptă în momentele critice din direcții neașteptate pentru a schimba cursul
luptelor de hărțuială.
Pentru faptele sale de arme, Zvika a devenit erou național în Israel.
De-a lungul a patru zile de luptă, Brigada blindată a 7-a israeliană a reușit să-și
păstreze pozițiile pe flancul nordic al cartierului general din Nafah.
Pentru anumite motive, care și azi sunt necunoscute, sirienii, deși s-au aflat pe
punctul de a cuceri localitatea, s-au oprit la porțile orașului, permițând
israelienilor să-și pună la punct apărarea.
O explicație plauzibilă ar fi aceea că sirienii calculaseră o distanță de
înaintare, iar comandanții din teren nu au vrut să schimbe ceva din planul
prestabilit.
În sudul frontului, însă, Brigada blindată Barak, lipsită de orice apărare
naturală, a avut pierderi grele.
Comandantul brigăzii, locțiitorul lui și șeful de stat major au fost uciși în a
doua zi de lupte, fiecare în tancul lui, în vreme ce sirienii încercau cu disperare
să străpungă liniile inamice către Marea Galileii și către Nafah.
În acest punct al luptelor, brigada israeliană a încetat să funcționeze ca o
unitate militară organizată, fiecare tanc și echipaj rămase în luptă continuând
bătălia pe cont propriu.
Situația de pe Platoul Golan s-a schimbat odată cu sosirea rezervelor israeliene,
care au reușit să oprească atacul sirian și, începând cu 8 octombrie, să respingă
forțele siriene către pozițiile de plecare.
Suprafața Platoului Golan era prea mică pentru a permite manevre de amploarea celor
din Deșertul Sinai, dar s-au dovedit de o importanță strategică majoră pentru
apărarea israeliană și pentru împiedicarea avansării siriene.
Până miercuri, 10 octombrie, ultima unitate siriană din sectorul central fusese
respinsă dincolo de "linia roșie", care fusese linia de demarcație din perioada de
dinaintea izbucnirii războiului.
În acest moment trebuia luată decizia opririi luptelor pe linia de încetare a
focului din 1967, sau de continuare a războiului în teritoriul sirian.
Înaltul Comandament Israelian a petrecut toată ziua de 10 octombrie dezbătând
această problemă, până noaptea târziu.
Dacă unii erau favorabili dezangajării militare, care ar fi permis trimiterea
rezervelor în Sinai, unde cu două zile mai devreme israelienii fuseseră înfrânți în
mod clar la Hizayon, o altă parte a ofițerilor era in favoarea continuării atacului
către Damasc, ceea ce, în concepția lor, ar fi trebuit să scoată Siria din război
și, pe de altă parte, ar fi salvat imaginea Israelului de putere militară supremă
în Orientul Mijlociu, plus că ar fi asigurat condiții mult mai favorabile pentru
tratativele de pace care aveau să urmeze.
Cei care se opuneau acestei decizii considerau că Siria își organizase o apărare
foarte eficientă în profunzime, cu șanțuri antitanc, câmpuri minate și puncte
fortificate.
După părerea lor, era mai bine să se continue lupta pe pozițiile defensive de pe
platou, decât să implice armata israeliană în lupta din câmp deschis, unde numărul
mare de militari și cantitatea sporită de echipament de luptă putea lesne să
încline balanța în favoarea arabilor.
Primul ministru a văzut însă care era punctul critic al întregii discuții: era
nevoie de patru zile pentru a transfera o divizie din nord în sud.
Dacă războiul s-ar fi terminat în decursul acestor patru zile, Israelul ar fi
pierdut teritoriu în Sinai și nu ar fi câștigat nimic în nord, ceea ce ar fi fost o
înfrângere gravă din punctul de vedere al evreilor.
Acest război era o problemă politică și Meir a hotărât să traverseze linia roșie.
Atacul avea să fie lansat a doua zi, joi, 11 octombrie.
De pe 11 până pe 14 octombrie, forțele israeliene au avansat în Siria, cucerind un
teritoriu de 65 km² în regiunea Bashan.
De aici, artileria grea israeliană era capabilă să bombardeze periferiile
Damascului, aflat la 40 km distanță.
Cum pozițiile arabilor pe câmpurile de luptă se deteriorau, presiunea exercitată
asupra regelui Hussein pentru implicarea în luptă a armatei iordaniene a crescut
fără întrerupere.
El a găsit o cale de compromis pentru a ajuta lupta arabilor, fără a provoca
atacurile aviației israeliene.
Astfel, Iordania a trimis o forța expediționară în Siria.
El a informat Israelul despre intențiile sale prin intermediari americani, în
speranța că Israelul va accepta că asta nu este un casus belli care să justifice un
atac împotriva Iordaniei.
Dayan a refuzat să ofere orice fel de asigurări, dar Israelul nu avea intenția să
deschidă încă un nou front de luptă.
Irakul a trimis la rândul lui o forță expediționară pe Platoul Golan, formată din
aproximativ 30.000 de oameni, 500 de tancuri și 700 de transportoare blindate.
Sosirea diviziilor irakiene a fost o surpriză pentru Marele Stat Major Israelian,
care se aștepta la o avertizare de cel puțin 24 de ore din partea serviciilor de
spionaj.
Intrarea irakienilor în luptă a fost o surpriză operațională, ei atacând în flancul
sudic mai expus al armatelor blindate israeliene, oprindu-le acestora avansarea și
silindu-le să se retragă pentru a preîntâmpina încercuirea.
Contraatacul combinat siriano-irakiano-iordanian a împiedicat obținerea altor
victorii de către israelieni și cucerirea unor noi teritorii.
Dar, pe de altă parte, forțele arabe reunite nu au reușit să-i scoată pe evrei din
regiunea pe care o cuceriseră deja.
Pe 22 octombrie, infanteria și comandourile israeliene au reușit, suferind
pierderi foarte grele, să recucerească avanpostul de pe Muntele Hermon, apărat de
lunetiștii sirieni bine fortificați.
Atacul din urmă cu două săptămâni se soldase cu 25 de morți și 67 de râniți, iar
cel de-al doilea atac a crescut numărul victimelor cu încă 55 de morți și 79 de
râniți.
=== Lupta pe mare ===

Bătălia de la Latakia a fost bătălie care a vut loc pe 7 octombrie, fiind încheiată
cu o victorie importantă a israelienilor împotriva sirienilor, datorată în
principal navelor purtătoare de rachete dotate cu echipament de bruiaj electronic.
Această bătălie a fost prima lupta din lume dintre navele echipate cu rachete sol-
sol.
De asemenea, această bătălie a schimbat statutul de "cenușăreasă" a marinei în
cadrul forțelor militare israeliene.
După această bătălie și încă câteva mici confruntări, navele militare siriene și
egiptene au rămas ancorate în porturile lor, ceea ce a permis aprovizionarea
continua a israelienilor pe mare de către americani.
Contrar părerii comune, aproximativ 96% din totalul materialelor aprovizionate din
străinătate a fost adus pe mare, nu pe calea aerului.
Marina israeliană a avut mai puțin succes în spargerea blocadei maritime egiptene
din Marea Roșie, ceea ce a dus la restrângerea realimentării cu petrol prin portul
Eilat.
Israel nu avea suficiente nave purtătoare de rachete în Marea Roșie pentru a reuși
spargerea blocadei.
De câteva ori în timpul războiului, marina israeliană a efectuat raiduri împotriva
porturilor egiptene.
Scopul acestor atacuri a fost acela de distrugere a vaselor egiptene folosite
pentru transportarea comandourilor proprii în spatele liniilor israeliene.
Efectul acestor raiduri a fost neglijabil.
=== Participarea altor state ===
În afară de Egipt, Siria, Iordania și Irak, alte câteva națiuni arabe au fost
implicate în război, asigurând arme sau bani combatanților.
Suma acestor ajutoare este necunoscută.
Arabia Saudită și Kuweitul au oferit anumite ajutoare financiare și au trimis o
forță simbolică să participe la lupte.
Marocul a trimis trei brigăzi pe front.
Palestinienii au participat de asemenea cu trupe la lupte.
Pakistanul a trimis pe front 16 piloți militari.
Din 1971 până în 1973, Muammar Gaddafi, liderul Libiei, a trimis avioane de
vânătoare Mirage și a oferit aproximativ 1 miliard $ pentru finanțarea războiului.
Algeria a trimis escadrile de avioane de vânătoare și bombardament, brigăzi
blindate și zeci de tancuri.
Tunisia a trimis peste 1.000 de soldați care au lucrat pentru armata egipteană în
Delta Nilului, iar Sudanul a trimis 3.500 de soldați.
Radioul național ugandez a afirmat că Idi Amin a trimis niște soldați ugandezi să
lupte împotriva Israelului.
Cuba a susținut că a trimis de asemenea aproximativ 1.500 de soldați, tancuri și
elicoptere care au fost angajate în lupte împotriva armatei israeliene.
=== Armamentul ===
Armatele arabe erau echipate cu armament fabricat în principal în Uniunea
Sovietică, în vreme ce armamentul israelian era de producție occidentală.
Tancurile arabe T-62 erau echipate cu dispozitive de vedere pe timpul nopții, în
timp ce tancurile israeliene nu erau dotate cu așa ceva.
== Încetarea focului și urmările imediate ==

=== Armata a 3-a egipteană aflată în încercuire ===

Consiliul de Securitate al ONU a votat pe 22 octombrie Rezoluția nr.

338, care chema la încetarea ostilităților.
Rezoluția a fost îndelung negociată de URSS și SUA.
Rezoluția cerea încetarea focului între Israel și Egipt, dar nu și (cel puțin din
punct de vedere tehnic) între Israel și Siria.
Încetarea focului a început să fie aplicată 12 ore mai târziu, la ora 18:52.
Deoarece a avut efect după căderea nopții, a fost imposibilă stabilirea liniilor
frontului prin fotografiere din satelit, unde ar fi trebuit să se oprească luptele.
Când a intrat în acțiune acordul de încetare a focului, forțele israeliene erau la
numai câteva sute de metri de obiectivul pe care și-l stabiliseră: cucerirea
drumului care leagă Cairo și Suezul.
Pe timpul nopții, există rapoarte israeliene prin care se afirmă că egiptenii ar fi
încălcat înțelegerea de încetarea focului și ar fi distrus nouă tancuri evreiești.
Ca răspuns, David Elazar ar fi cerut permisiunea de reluare a atacului spre sud,
iar Moshe Dayan și-ar fi dat acordul.
Israelienii au continuat atacul spre sud, au cucerit drumul de legătură mai sus-
amintit și au prins în capcană Armata a 3-a egipteană aflată la est de Canalul
Suez.
În dimineața zilei următoare, 23 octombrie, a început o activitate diplomatică
plină de nervozitate.
Avioanele sovietice de recunoaștere au confirmat că israelienii avansau către sud,
iar URSS i-au acuzat pe aceștia de trădare.
Într-o convorbire telefonică cu Golda Meir, Henry Kissinger ar fi spus: "Cum ar
putea cineva spune vreodată unde este sau a fost linia frontului în deșert?" Meir
ar fi răspuns: "Se va ști, fără doar și poate." Kissinger a aflat despre armata
egipteană încercuită la scurtă vreme după aceea.
Kissinger și-a dat seama că situația din acel moment oferea Statelor Unite o șansă
colosală: Egiptul depindea în totalitate de SUA ca să împiedice Israelul să
distrugă armata sa încercuită, care nu avea acces la hrană și apă potabilă.
Poziția ar fi permis mai târziu SUA să medieze în conflict și să forțeze Egiptul să
sa se depărteze de Uniunea Sovietică.
Ca urmare, Statele Unite a exercitat o presiune copleșitoare asupra Israelului să
se abțină de la distrugerea armatei egiptene, amenințând chiar că va sprijini o
rezoluție ONU care să forțeze Israelul să se retragă pe pozițiile de dinainte de 22
octombrie, dacă israelienii nu ar fi acceptat ca materialele nemilitare să fie
livrate egiptenilor încercuiți.
Într-o convorbire telefonică cu ambasadorul israelian Simcha Dinitz, Kissinger i-a
spus că distrugerea armatei egiptene "este o opțiune care nu există".
=== Acțiunile sovietice și americane ===
În același timp, Brejnev a trimis o scrisoare lui Nixon în noaptea de 23/24
octombrie, prin care liderul sovietic propunea ca un număr de contingente sovietice
și americane să să fie dispuse astfel încât să asigure ca ambele părți respectă
înțelegerile de încetarea focului.
El a mai amenințat de asemenea: "O spun pe de-a dreptul, dacă voi găsiți că nu
puteți acționa împreună cu noi în această privință, noi va trebui să luăm în
considerație posibilitatea să facem în mod unilateral pașii cuveniți.
Nu putem permite ca Israelul să acționeze în mod arbitrar." Altfel spus, sovieticii
amenințau că intervin în război de partea egiptenilor.
Mesajul a sosit după ce Nixon se culcase.
Kissinger a convocat o ședință cu cei mai importanți oameni de stat, printre care
Secretarul cu Apărarea James Schlesinger, Directorul CIA William Colby și Șeful
Personalului Casei Albe Alexander Haig.
Scandalul Watergate ajunsese la punctul culminant, iar Nixon era așa de agitat și
tulburat, încât au decis să rezolve problema fără să-l mai trezească.
În timpul întâlnirii s-a luat o hotărâre de comun acord, care a fost trimisă (în
numele lui Nixon) lui Brejnev.
În același timp, gradul de alarmă (DEFCON) a fost ridicat de la 4 la 3, cel mai
ridicat nivel din timp de pace.
Mai apoi a fost aprobat un mesaj către Sadat (din nou în numele lui Nixon), prin
care i se cerea să respingă oferta de ajutor din partea sovieticilor, amenințând că
dacă aceștia din urmă acționau în favoarea egiptenilor, americanii ar fi ajutat în
mod nemijlocit Israelul.
Sovieticii au detectat imediat creșterea gradului de alarmă nucleară americană și
au fost de-a dreptul uimiți și tulburați de răspuns.
"Cine și-ar fi putut imagina că americanii pot fi speriați așa de ușor?" ar fi spus
Nicolai Podgornîi.
"Nu este înțelept să intrăm în război cu SUA din cauza Egiptului sau Siriei." ar
mai fi adăugat și primul ministru Alexei Kosîghin, în timp ce șeful KGB-ului Iuri
Andropov ar fi adăugat: "Nu vom dezlănțui al treilea război mondial!" În cele din
urmă, sovieticii s-au împăcat cu ideea înfrângerii suferite de arabi.
Scrisoarea americanilor a sosit la Moscova în timpul întâlnirii.
Brejnev a decis că americanii erau prea nervoși și că cea mai bună acțiune ar fi
fost să aștepte răspunsul egiptenilor.
În dimineațâ următoare, egiptenii au fost de acord cu propunerile americane, criza
fiind încheiată.
=== Încetarea ostilităților pe frontul de nord ===
Pe frontul de nord, Siria se pregătea pentru un contraatac masiv programat pentru
23 octombrie.
În plus față de cele 5 divizii siriene, Irakul a amai adăugat încă două atacului,
alăturându-se și contingente mai mici din alte țări arabe, inclusiv din Iordania.
Sovieticii înlocuiseră între timp tancurile pierdute de sirieni la începutul
războiului.
Totuși, cu o zi mai înainte de declanșarea ofensivei, ONU a impus o încetarea a
focului (după acceptarea acesteia de către Israel și Egipt).
Acceptarea de către Egipt a încetării focului în ziua de luni 22 octombrie, a creat
pentru Assad o situație extrem de dificilă.
Încetarea focului nu-l afecta și pe el, dar implicațiile ei nu puteau fi ignorate
de Siria.
O parte a Statului Major sirian era în favoarea declanșării atacului, afirmând că
dacă s-ar fi procedat astfel, și Egiptul s-ar fi simțit obligat să continue lupta.
Totuși, alții au afimat că o continuare a războiului ar fi legitimizat eforturile
israelienilor să distrugă Armata a 3-a egipteană.
În acest caz, Egiptul nu ar fi venit în ajutorul Siriei când Israelul ar ataca cu
toată forța în nord, distrugând infrastructura siriană si, probabil, atacând
Damascul.
În cele din urmă, Assad a luat hotărârea de a anula ofensiva, iar, pe 23 octombrie,
Siria a anunțat că acceptă încetarea focului.
Guvernul irakian și-a rechemat trupele în țară.
=== Negocierile de după încetarea focului ===
Pe 24 octombrie, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezoluția nr.
339 prin care se cerea tuturor părților acceptarea și respectarea încetării focului
în condițiile prevederilor Rezoluției nr.
Încetarea focului nu a însemnat și oprirea ciocnirilor de-a lungul liniei frontului
și nu a risipit tensiunea militară.
Având armata a 3-a izolată, lipsită de orice posibilitate de aprovizionare,
egiptenii aveau o mare masă de oameni ostatică în mâinile israelienilor.
Israelul a primit amenințarea lui Kissinger (de sprijinire a soluției ONU de
retragere), dar mai înainte de a da vreun răspuns, consilierul egiptean pentru
securitatea națională a trimis lui Kissinger un mesaj surprinzător: Egiptul era
gata să înceapă discuții directe cu israelienii, în condițiile în care aceștia din
urmă erau de acord cu aprovizionarea Armatei a 3-a cu materiale nemilitare (hrană
și apă potabilă) și de asemenea erau de acord cu o încetare completă a focului.
Discuțiile au avut loc pe 28 octombrie, fiind purtate de generalul maior israelian
Aharon Yariv și de generalul maior egiptean Muhammad al-Ghani al-Gamasy.
În cele din urmă, Kissinger a dus propunerile lui Sadat, care a fost de acord cu
aproape toate punctele fără multă discuție.
Punctele de control ale ONU urmau să fie instalate în locul celor israeliene,
aprovizionarea armatei a 3-a cu hrană, apă și medicamente era permisă în
continuare, urma să înceapă schimbul de prizonieri de război.
A urmat o întâlnire la Geneva și, în cele din urmă, a fost semnată o înțelegere de
armistițiu.
Pe 18 ianuarie, Israelul a semnat o înțelegere de retragere de pe malul estic al
canalului, iar ultimii militari israelieni s-au retras în partea de est a canalului
pe 5 martie 1974.
Pe frontul sirian, naveta diplomatică a lui Kissinger a dus la semnarea unei
înțelegeri de dezangajare militară pe 3 mai 1974, în condițiile schimbului de
prizonieri de război, retragerii israelienilor dincolo de linia roșie și a
stabilirii unei zone tampon a Națiunilor Unite.
Această înțelegere a pus capăt hărțuielilor și duelurilor de artilerie care erau
frecvente pe linia de încetare a focului.
A fost stabilită instalarea în regiuna Golanului a UN Disengagement and Observer
Force – Forța de dezangajare și observare a Națiunilor Unite.
== Efectele pe termen lung ale războiului ==
Discuțiile de pace de la sfârșitul războiului a fost primul eveniment în care
oficialii israelieni și arabi s-au întâlnit în cadrul unor întâlniri publice de la
încheierea războiului din 1948.
Pentru națiunile arabe, în mod particular pentru Egipt, trauma psihologică suferită
în urma înfrângerii din războiul de șase zile a fost vindecată.
În multe privințe, le-a permis să negocieze cu israelienii de pe alte poziții, mult
mai favorabile.
Totuși, datorită succeselor limitate din Sinai, în ciuda unor reușite deosebite din
primele primele zile ale atacului, cât și datorită faptului ca Israelul a reușit să
ocupe un teritoriu mai mare decât avusese mai înainte pe Platoul Golan și reușise
să cucerească o zonă pe continentul african, se pare ca liderii arabi au ajuns la
concluzia că inamicul comun nu poate fi învins pe cale militară și de aceea
opțiunea negocierilor a părut tot mai demnă de luat în seamă.
Războiul a avut un efect neașteptat în Israel.
După victoria din războiul de șase zile, armata israeliană devenise mulțumită de
sine.
Șocul înfrângerilor din primele zile ale războiului a fost o lovitură psihologică
extraordinar de puternică pentru majoritatea israelienilor, care trăiau cu impresia
că statul lor deține supremația militară în regiune.
Până la urmă și-au dat seama că, în timp, au ajuns la o situație uimitoare și
practic fără precedent: aceea că, în condițiile unui atac-surpriza pe două
fronturi, cu grosul armatei nemobilizate, confruntată cu o situație a câmpurilor de
luptă extrem de dinamică, lipsită de inițiativă tactică și strategică, țara s-a
aflat în pragul colapsului.
Deși, în câteva zile țara și-a recăpătat echilibrul, iar în mai puțin de două
săptămâni armata israeliană ajunsese să amenințe capitalele celor doi inamici
principali, pierderile în oameni și materiale de război fuseseră imense.
Ca răspuns al sprijinului american pentru israelieni, națiunile OAPEC – membrii
arabi ai OPEC – în frunte cu Arabia Saudită, au decis pe 17 octombrie să reducă
producția de petrol cu 5% pe lună și au lansat amenințarea unui embargo.
Președintele Nixon a cerut Congresului SUA pe 18 octombrie să aprobe fonduri de 2.2
miliarde de dolari pentru aprovizionarea cu arme a Israelului.
Pe 20 octombrie, în plin război, Arabia Saudită, iar ulterior și alte națiuni
arabe, au impus un embargo împotriva SUA și a altor țări, ceea ce a dus la
provocarea crizei petrolului din 1973.
Deși se crede că această reacție a fost urmare a războiului, s-a aflat în cele din
urmă că embargoul a fost o măsură coordonată, hotărâtă încă din august 1973, după o
vizită secretă a lui Anwar Sadat în Arabia Saudită.
Succesul inițial a dus la creștere popularității lui Sadat, asigurându-i un control
mult mai puternic asupra societății egiptene și condițiile pentru lansarea
reformelor pe care le considera necesare.
Popularitatea lui avea să scadă cu timpul, iar în revoltele antiguvernamentale din
Cairo din 1977 s-a strigat: "Erou al traversării, unde este micul nostru dejun?
" ("‫ فين الفطور؟‬،‫"يا بطل العبور‬, "Yā batl al-`abūr, fēn al-futūr?").
=== Răsturnarea de situație din Israel ===
După patru luni de la sfârșitul războiului, au început proteste
antiguvernamentale.
Ele au fost conduse de Moti Ashkenazi, comandantul fortificației "Budapesta", cel
mai nordic fort al liniei Bar-Lev, singurul care nu fusese capturat de egipteni în
timpul războiului.
La 24 noiembrie 1973 președintele Israelului, profesorul Ephraim Katzir a rosit un
discurs în care a încercat să explice surpriza provocată Israelului de declanșarea
războiului:

.
Această afirmație a revoltat pe mulți, fiind interpretată ca o încercare de a
minimaliza responsabilitatea conducerii,dar se vede că intenția președintelui era
cea de a provoca o reexaminare introspectivă a faptelor și concepțiilor.
Nemulțumirile față de guvernul israelian, față de ministrul Dayan în particular,
erau la cote extrem de ridicate.
Shimon Agranat, președintele Curții Supreme, a fost însărcinat să conducă o
investigație asupra evenimentelor care au dus la declanșarea războiului și la
înfrângerile din prima parte a războiului.
Comisia formată în acest scop a publicat raportul preliminar pe 2 aprilie 1974.
Șase oameni au fost găsiți vinovați de eșecurile israeliene:

David Elazar, șeful Marelui Stat Major, a cărui demitere a fost recomandată, a fost
găsit "personal responsabil pentru evaluarea greșită a situației și pentru slaba
pregătire a armatei."
Eli Zeira, șeful contraspionajului, și adjunctul său, Aryeh Shalev, au fost propuși
pentru demitere.
Locotenent-colonelul Bandman, șeful biroului pentru Egipt al Directoratului de
Informații Militare și locotent-colonelul Gedalia, șeful spionajului pentru frontul
sudic, au fost propuși pentru transferarea din cadrul serviciilor de contraspionaj.
Shmuel Gonen, comandantul frontului de sud, a fost recomandat de raportul inițial
pentru trecerea în rezervă.
El a fost forțat să demisioneze după publicarea raportului final al comisiei de
investigație, care l-a găsit vinovat de neîndeplinirea datoriilor militare.
În loc să calmeze opinia publică, raportul a reușit mai degrabă s-o inflameze.
Deși raportul i-a exonerat pe Meir și Dayan de toate responsabilitățile, vocile
publice care cereau demisiile celor doi au devenit din ce în ce mai puternice.
În cele din urmă, pe 11 aprilie 1974, Golda Meir a demisionat.
A urmat la scurtă vreme și demisia cabinetului său.
Dayan se oferise să demisioneze de două ori până în acel moment, de fiecare dată
demisia sa fiind respinsă de primul-ministru.
Yitzhak Rabin, care cea mai mare parte a războiului fusese consilier neoficial al
lui Elazar, a devenit noul șef al guvernului format în iunie 1974.
În 1999, pentru evitarea unor situații similare cu cele intervenite în timpul
războiului din 1973, conducerea politică israeliană a decis formarea unui Consiliu
de Securitate pentru coordonarea acțiunii organelor de securitate și informații și
între acestea și ramura politică.
=== Acordurile de la Camp David ===

Guvernul lui Rabin a fost zguduit de o serie de scandaluri și a fost forțat să

demisioneze în 1977.
Partidul de dreapta Likud, condus de Menachem Begin, a câștigat alegerile din 1977
și pentru prima oară de la fondarea Israelului, o coaliție condusă de alt partid
decât Partidul Muncii a ajuns la putere.
Sadat, care a declanșat războiul din 1973 pentru recucerirea Sinaiului, era din ce
în ce mai nemulțumit de procesul de pace prea lent.
În noiembrie 1977, el a avut o inițiativă fără precedent și a vizitat Israelul,
fiind primul șef de stat arab care a ținut un discurs în Knesset.
Prin aceste acțiuni, Sadat a recunoscut implicit Israelul.
Această vizită a dat un nou impuls procesului de pace.
Președintele Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, i-a invitat pe cei doi
lideri, Sadat și Begin, să participe la un summit la Camp David, pentru negocierea
unui tratat de pace.
Negocierile au avut loc între 5 și 17 septembrie 1978.
Negocierile s-au încheiat cu semnarea acordului de pace israeliano-egiptean din
1979.
Conform acordului de pace, Israelul urma să-și retrăgă din Sinai trupele și
coloniștii în schimbul unor relații normale cu Egiptul și a unei păci durabile.
Comunitatea arabă a fost scandalizată de semnarea acestui tratat de pace.
Egiptul a fost exclus din Liga Arabă.
Anwar Sadat a fost asasinat doi ani mai târziu, pe 6 octombrie 1981, în timp ce
urmărea o paradă militară marcând a opta aniversare a războiului de Iom Kippur,
atentatorii fiind militari nemulțumiți de pacea cu Israelul.
=== Comemorări ===
6 octombrie este sărbătoare națională în Egipt – Ziua Forțelor Armate.
În cinstea războiului, numeroase locuri din Egipt au primit numele de 6 Octombrie
sau 10 Ramadan, (echivalentul lui 6 octombrie în calendarul islamic).
== Note ==

== Bibliografie ==
In Search of Identity: An Autobiography de Anwar Sadat.
Man of Defiance: A Political Biography of Anwar Sadat de Raphael Israeli.
Syria and Israel: From War to Peacemaking de Moshe Maòz.
The Yom Kippur War: The Epic Encounter That Transformed the Middle East de Abraham
Rabinovich.
ISBN 0-8052-4176-0
The Iran-Iraq War, 1980–1988 de Efraim Karsh.
ISBN 1-84176-371-3
Israel Ministry of Foreign Affairs — Inițiativa Jarring și reacții la aceasta
Jewish Education Dept., JAFI, Spionajul israelian și războiul de Iom Kippur din
1973 Arhivat în 13 mai 2008, la Wayback Machine.
Jerusalem Post — Războiul de Iom Kippur Arhivat în 11 martie 2005, la Wayback
Machine.
Jewish Agency for Israel's Cronologie a istoriei israeliene Arhivat în 3 decembrie
2008, la Wayback Machine.
Why Economic Sanctions Do Not Work de Robert A.
Pape
The Road to Ramadan de Mohamed Heikal.
Inside the Kremlin During the Yom Kippur War de Victor Israelyan, 1995 ISBN 0-271-
01489-X, ISBN 0-271-01737-6
Puneți capăt agresiunii israeliene!, articol din ziarul Pravda din 12 octombrie
1973, (tradus la CNN)

== Vezi și ==
Armata Siriană

== Legături externe ==
en Hărți ale războiului: Egipt[nefuncțională]
en Hărți ale războiului: Siria[nefuncțională]
en Suplimentul din octombrie al ziarului Al Ahram
en Războiul din octombrie și politica SUA — de la National Security Archive.
en Lecțiile războiului din octombrie, Ahmad Faruqui Arhivat în 15 august 2006, la
Wayback Machine.
en Un strigăt din bunkere Arhivat în 12 martie 2019, la Wayback Machine.
— Relatările autentice ale soldatului Avi Yaffe din pozițiile israeliene atacate la
începutul războiului.
en Motivele războiului.
en Războiul din 1973 din perspectiva egipteană
en Războiul arabo-israelian din 1973: politicile, strategiile și campaniile arabe.
IAR Ghimbav, numită și IAR Brașov este una dintre întreprinderile aeronautice ale
României, care a produs elicopterele IAR 330 Puma și IAR 316B Alouette sub licență
Sud Aviation Franța, devenită Aerospațiale, apoi Eurocopter, în prezent Airbus
Helicopters.
În prezent Societatea IAR SA se ocupă cu întreținerea, reparația și modernizarea
elicopterelor.
Acționarii companiei sunt AVAS - 64,89% din capitalul social, Ministerul Muncii și
Solidarității Sociale, cu 7,35% din capitalul social, SIF Transilvania, cu 4,57%,
alte persoane fizice (17,25%) și juridice (5,98%).
Titlurile companiei se tranzacționează la categoria de bază a pieței Rasdaq, sub
simbolul IARV.
IAR Ghimbav deține o participație de 49% din filiala română a companiei Eurocopter
Romania, înființată în 2002.
Societatea IAR Ghimbav a rezultat din divizarea, în anul 2000, a companiei IAR
Brașov în trei societăți distincte.
Celelalte două societăți rezultate în urma acestui proces sunt Construcții
Aeronautice, care produce și repară avioane, și Top Therm, specializată în
producția de tâmplărie PVC cu geamuri termopan.
Număr de angajați:

2009: 838
2002: 1.700
Cifra de afaceri:

2008: 203,7 milioane lei (55,4 milioane euro)

2007: 182,7 milioane lei (54,7 milioane euro)
2006: 240,6 milioane lei
Venit net:
2008: 5 milioane lei (1,4 milioane euro)
2007: 8,3 milioane lei

== Privatizarea ==
În 2006, singurul ofertant interesat de IAR SA Ghimbav a fost Eurocopter SAS
Franța.
Atunci, comisia de negociere a solicitat, permanent, ofertantului Eurocopter
îmbunătățirea ofertei depuse și a prelungit succesiv, cu perioade de 30 de zile,
termenul de valabilitate a ofertei până la data de 21 octombrie 2007.
Aceasta a fost ultima prelungire a ofertei permisă de legislație.
Până la acea dată, ofertantul nu a depus oferta finală îmbunătățită și irevocabilă
la sediul AVAS, iar contractul de privatizare nu a putut fi încheiat.
În octombrie 2008, s-a încercat din nou privatizarea companiei, la ofertă
participând Aero Vodochody din Cehia și Marcovici Capital.
Aero Vodochody a participat și la depunerea ofertelor pentru privatizarea Avioane
Craiova.
În decembrie 2008, AVAS a anunțat că nu a ajuns la o înțelegere cu ofertantul Aero
Vodochody.
Societatea urmează să fie relansată la privatizare.
== Vezi și ==
Industria Aeronautică Română

== Note ==

== Legături externe ==
[Link]
Aérospatiale Gazelle este un elicopter ușor, cu cinci locuri, propulsat de un
singur motor cu turbină liberă.
A fost proiectat și fabricat în Franța de firma Sud Aviation (ulterior,
Aérospatiale).
A fost de asemenea fabricat sub licență în Marea Britanie de Westland Aircraft, în
Iugoslavia de SOKO și în Egipt de ABHCO.
== Vezi și ==
Eurocopter Tiger
Agusta A129 Mangusta
AH-64 Apache
Denel AH-2 Rooivalk
HAL Light Combat Helicopter
Kamov Ka-50
Mil Mi-28
CAIC WZ-10

== Note ==

== Bibliografie ==
Ripley, Tim (1998).
Jane's Pocket Guide: Modern Military Helicopters (în engleză).
HarperCollins Publishers.
ISBN 978-0004721347.
== Legături externe ==
România este un stat situat în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al
Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre.
Numele României derivă din cuvântul latin Romanus, care înseamnă „cetățean al
Romei”; regiunea a fost un avanpost al Imperiului Roman în secolul al II-lea [Link].
Acest nume a fost adoptat în 1861, la doi ani după Unirea Principatelor Române,
alegerea sa având și rolul de a sublinia moștenirea comună de origine latină a
celor trei mari regiuni istorice, Țara Românească, Moldova și Transilvania, în
contextul procesului lor treptat de unificare, desfășurat între mijlocul secolului
al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (proces de unificare precedat de scurta
unire între cele trei regiuni în anul 1600 sub Mihai Viteazul).
România este plasată geografic și în Europa de Est, Europa de Sud-Est respectiv
parțial în Europa Centrală.
Din punct de vedere geopolitic, România este un stat situat în Europa Centrală și
de Est iar din punct de vedere cultural se încadrează parțial în conceptul de
„Mitteleuropa” (i.e., Europa de mijloc sau Europa Centrală în limba germană) prin
regiunile istorice Transilvania, Banat și Bucovina.
Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea
sudică și centrală a Munților Carpați.
Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest,
Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se
găsește la sud-est.
De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au
fost în componența sau sub administrația Daciei, grecilor pontici (e.g., Histria,
Tomis și Callatis), Imperiului persan Ahemenid, Imperiului Roman, goților, (mai
precis vizigoților, i.e., Gutthiuda), gepizilor (i.e., Gepidia), hunilor, avarilor,
cumanilor (i.e., Cumania), Imperiului Roman de Răsărit (sau Imperiul Bizantin),
Moraviei Mari, Țaratului Bulgar, Rusiei Kievene (la un moment dat cu capitala la
Prislav; ulterior Cnezatul Galiției-Volînia pe o parte semnificativă a teritoriului
României), Țării Românești, Republicii Genova (i.e., coloniile genoveze din
România), Republicii Venețiene (i.e., anumite colonii comerciale precum San
Giorgio/Giurgiu și Barilla/Brăila), Principatului Moldovei, Imperiului Otoman,
Imperiului Rus, Imperiului Habsburgic, Imperiului Austriac și, respectiv, Austro-
Ungariei.
România a apărut ca stat, condus de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1859, prin
unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat
tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate.
A fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu.
În 1918, în urma Primului Război Mondial, Transilvania, Banatul, Bucovina și
Basarabia s-au unit cu Vechiul Regat formând România Mare, România dodoloață sau
România interbelică, care a avut cea mai mare extindere teritorială din istoria
țării (mai precis 295.641 km2).
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (în 1940), România Mare (i.e., Regatul
României extins după 1918), sub presiunea Germaniei Naziste, a cedat teritorii
Regatului Ungariei (mai precis nord-estul Transilvaniei), Regatului Bulgariei
Bulgariei (Cadrilaterul sau Dobrogea de Sud) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța
și Bucovina de Nord).
După abolirea dictaturii lui Antonescu la 23 august 1944, România s-a retras din
alianța cu Puterile Axei, trecând de partea Puterilor Aliate (Regatul Unit, Statele
Unite, Franța și Uniunea Sovietică).
Prin Tratatul de pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947, din teritoriile
cedate ale fostei Românii Mari, a fost recuperată doar Transilvania de Nord.
După înlăturarea regimului comunist instalat în România (1989) și după destrămarea
Uniunii Sovietice (1991), statul a inițiat o serie de reforme economice și
politice.
După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de
ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la alianța
politico-militară NATO la 29 martie 2004 și la Uniunea Europeană la 1 ianuarie
2007.
România este o republică semiprezidențială.
Este al nouălea stat după suprafața teritoriului (238.397 km²) și al șaselea după
numărul populației (peste 19 milioane locuitori) dintre statele membre ale Uniunii
Europene.
Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al acesteia și al cincilea
oraș din UE după populație (2,1 milioane locuitori în anul 2016).
A fost rândul României să desemneze un oraș drept Capitală Europeană a Culturii,
pentru 2007, fiind ales Sibiul, și pentru 2023, fiind aleasă Timișoara.
România este membră a unor organizații internaționale, printre care: ONU din 1955,
CoE din 1993, Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, NATO din 29 martie 2004,
OSCE, OIF din 2003, Uniunea Latină din 1980, și unor instituții economice: Grupul
Băncii Mondiale, FMI din 1972, BERD din 1991; și este candidată la aderarea la
OCDE.
== Etimologie ==

Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus

care semnifică cetățean al Romei.
Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi
conținut de Cântecul Nibelungilor din secolul al XIII-lea: „Ducele Ramunch din țara
Valahilor / cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei / ca păsările
sălbatice, îi vedeai galopând”.
Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui „Român”, reprezentând în acest
context un conducător simbolic al românilor.
Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în
mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de
umaniștii renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai
Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania.
Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534 că valahii „se numesc romani”.
Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”.
Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”.
Ferrante Capeci a relatat în 1584, după o călătorie prin Transilvania, că
locuitorii români ai acestei provincii se numesc pe ei înșiși „români” (romanesci),
fiind încredințați că au fost trimiși aici cei care erau osândiți să scoată din
pământ metale.
Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească
și cea mai mare parte a Transilvaniei „se consideră adevărați urmași ai romanilor
și-și numesc limba «românește», adică romana”.
Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care
au venit în mod prelungit în contact direct cu românii.
Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe
ei înșiși «Romuini»”.
Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se
numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți
valahi, după italieni”, în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics
scrie în 1570 că „românii se numesc romani”, iar eruditul iezuit Martin Szentiváni
citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di
sange Rumena”.
Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea
„rumânesc” este conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „...
Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur
Mursianus...”.
Denumirea Rumunense constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave
pentru „rumânesc”.
Deși mențiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare
ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă,
interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.
Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui
Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească).
Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii
din Principatele Române.
La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Țării Rumânești originile
și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române.
Dimitrie Cantemir denumește în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de
români ca „Țări Românești”.
Termenul de „România” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar în al
doilea deceniu al secolului al XIX-lea.
Până în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa
denumirile de „Rumânia” și „România”, precum și două endonime, Român și Ruman,
fiind folosite alternativ , forma scrisă cu „u” fiind predominantă până când
evoluția sociolingvistică din secolul al XVII-lea a condus la diferențierea
semantică a celor două forme: rumân care semnifica șerb/ supus la clacă, în timp ce
termenul de român a păstrat sensul etnolingvistic inițial.
După desființarea iobăgiei în 1746, cuvântul rumân a căzut treptat din uz și
ortografia s-a stabilizat la forma de român.
Tudor Vladimirescu, lider revoluționar de la începutul secolului al XIX-lea, a
folosit termenul Rumania să se refere exclusiv la principatul Țării Românești,
Valahia.
Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a
poporului român și a statului român în cazul principalelor limbi europene:
„Rumänen/Rumänien” (germană), „Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania”
(denumirea învechită din engleză), „Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuși, în cazul
românilor timoceni s-a păstrat exonimul de „vlahi”, vechiul exonim al tuturor
românilor, până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept
„rumâni”) etc.
În ultimele decenii, în mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea formei care derivă
din „rumân” în cea care derivă din „român”.
Astfel, în limba engleză forma „Rumania” a fost în locuită cu „Romania”.
În limba italiană denumirea „Rumania” a fost înlocuită cu „Romania”, iar în limba
portugheză se folosesc formele „Romenia” (pentru a desemna statul român) și
„Romeno” pentru a desemna poporul român.
== Istorie ==

Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice

românești, a popoarelor care au locuit-o precum și a statului Român modern.
Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care
de fapt indică însuși drumul parcurs de aceasta, este problema originilor.
Astfel, originile românilor sunt disputate, existând mai multe teorii.
=== Dacia și Imperiul Roman ===

Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României

aparțin grupului indo-european al tracilor.
Strabon în „Geografia” menționa că geții aveau aceeași limbă cu tracii, iar dacii
aceeași limbă cu geții.
Totuși, prima relatare despre geți aparține lui Herodot.
Cucerirea Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-
romanii sunt strămoșii poporului român.
După ce Dacia a devenit provincie a Imperiul Roman s-au impus elemente de cultură
și civilizație romană, inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii
române.
Pe baza informațiilor din inscripția de la Dionysopolis și de la Iordanes, se știe
că sub stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul
stat geto-dac.
În anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi.
După moartea lui, statul geto-dac se va destrăma în 4, apoi în 5 regate.
Nucleul statal se menține în zona munților Șureanu, unde domnesc succesiv Deceneu,
Comosicus și Coryllus.
Statul centralizat dac va atinge apogeul dezvoltării sale sub Decebal.
În această perioadă se mențin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a
statului dac fiind cucerită în 106 [Link].
de împăratul roman Traian.
Între anii 271-275 [Link].
are loc retragerea aureliană.
=== Perioada principatelor și Epoca fanariotă ===

În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare

migratoare: goții în secolele al III-lea și al IV-lea, hunii în secolul al IV-lea,
gepizii în secolul al V-lea, avarii în secolul al VI-lea, slavii în secolul al VII-
lea, maghiarii în secolul al IX-lea, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele
al X-lea – al XII-lea și tătarii în secolul al XIII-lea.
În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpați.
Mai apoi, în contextul cristalizării relațiilor feudale, ca urmare a creării unor
condiții interne și externe favorabile (slăbirea presiunii ungare și diminuarea
dominației tătarilor) iau ființă la sud și est de Carpați statele feudale de sine
stătătoare Țara Românească (1310), sub Basarab I, și Moldova (1359), sub Bogdan I.
Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important pot fi amintiți: Alexandru cel
Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel
Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și
Iancu de Hunedoara în Transilvania.
Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea cele două principate intră treptat în
sfera de influență a Imperiului Otoman.
Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei, guvernată de
voievozi, devine un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din 1526.
La cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea Mihai Viteazul domnește pentru o
foarte scurtă perioadă de vreme peste o bună parte din teritoriul României de
astăzi.
În secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească și-au păstrat în continuare
autonomia internă, dar în 1711 și, respectiv, 1716, începe perioada domnitorilor
fanarioți, numiți direct de Poartă din rândul familiilor nobile de etnici greci din
Constantinopol.
Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania și-a pierdut la scurtă vreme
resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic și
administrativ Ungariei.
=== Unirea și Regatul României ===

==== De la Mica Unire la Războiul cel Mare ====

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova și Muntenia (sau
Țara Românească), acceptată ca structură federativă de Marile Puteri în urma
Convenției de la Paris din 1858, și apoi cimentată după alegerea concomitentă ca
domnitor în ambele state a unionistului Alexandru Ioan Cuza.
După ce a efectuat numeroase reforme care au pus bazele modernizării statului, el a
fost obligat în anul 1866, de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită
și "Monstruoasa Coaliție", să abdice și să părăsească țara.
Unirea a fost o vreme în pericol, dar oamenii politici ai vremii au reușit să-l
aducă pe tronul princiar pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a acceptat
Constituția și a depus jurământul la 10 mai 1866.
11 ani mai târziu, în 1877, tot la 10 mai, România și-a proclamat independența, pe
care a obținut-o pe câmpul de luptă, iar în 1881, în aceeași zi a anului, Carol a
fost încoronat ca rege al României.
În 1913, România a intrat în Al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei, la
capătul căruia a obținut Cadrilaterul.
În anul 1914, regele Carol I moare, iar nepotul său, Ferdinand I, îl va succede la
tron.
==== Primul Război Mondial și Marea Unire ====

În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.

Deși forțele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la
sfârșitul războiului, Imperiul Austriac și Imperiul Rus s-au dezintegrat; Adunarea
Națională în Transilvania, și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au proclamat
Unirea cu România, iar Regele Ferdinand I și Regina Maria au fost încoronați
suverani ai tuturor românilor, la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922.
Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire în conformitate
cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale
președintelui american Thomas Woodrow Wilson.
==== Perioada interbelică ====
După ce plecase din țară și renunțase la succesiunea tronului în 1925, Carol al II-
lea a revenit, în 1930, și a uzurpat tronul fiului său; influențat de cercul de
apropiați, denumit de istorici „Camarila regală”, a subminat treptat sistemul
democratic, iar în 1938 și-a asumat puteri dictatoriale.
Deși era de orientare pro-occidentală (în special anglofilă), Carol a încercat să
împăciuiască forțele extremiste centrifuge prin numirea unor guverne naționaliste
care au luat măsuri antisemite, cum ar fi guvernul Goga-Cuza și cel condus de
patriarhul ortodox Miron Cristea.
==== Al Doilea Război Mondial: poziționări, pierderi teritoriale ====
În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, România a acceptat în iunie 1940
pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța în favoarea URSS.
Necunoscând detaliile pactului sovieto-german, Carol a încercat să obțină o alianță
cu Germania Nazistă, și l-a numit președinte al Consiliului de Miniștri pe Ion
Gigurtu, care a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma,
antisemită și fascist-totalitară.
Între 4 iulie și 4 septembrie 1940, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra
Transilvaniei (după ce Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă
sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală
a României la Axa Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei,
inclusiv orașul Cluj.
Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu Ungariei,
conțineau importante resurse naturale, inclusiv mine de aur.
Ion Gigurtu a început și negocierile de cedare a 8000 km2 din Dobrogea de sud în
favoarea Bulgariei, negocieri întrerupte de Antonescu prin acceptarea
necondiționată a cesiunii teritoriale.
Față de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale, nemulțumirea
opiniei publice și protestele liderilor politici, regele Carol al II-lea a
suspendat Constituția României din 1938 și l-a numit prim-ministru pe Generalul Ion
Antonescu.
Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, a cerut regelui să abdice în favoarea fiului
său, Mihai.
Apoi, Antonescu și-a asumat puteri dictatoriale și a devenit președinte al
consiliului de miniștri, autointitulându-se „Conducător” al statului.
==== Participarea la război ====

În 1941, ca aliat al Germaniei, România intră în Al Doilea Război Mondial,

declarând război Uniunii Sovietice.
O schimbare nu se întrezărește decât vag după înfrângerea de la Stalingrad si
trecerea URSS de la defensivă la ofensivă.
La data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din
luna martie, Regele Mihai I l-a înlăturat prin forță pe mareșalul Ion Antonescu,
care refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite.
În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai I a dispus destituirea și
arestarea mareșalului, iar România a trecut de partea Aliaților.
Alegerile generale din 1946 au fost măsluite și au dus la preluarea puterii
legislative de către blocul prosovietic.
=== România socialistă ===

La mai puțin de 3 ani de la ocuparea României de către sovietici, în 1947, Regele

Mihai I a fost forțat să abdice și a fost proclamată Republica Populară Română —
stat al "democrației populare".
Regimul comunist instaurat, condus de Partidul Muncitoresc Român, și-a întărit
poziția printr-o politică de tip stalinist de descurajare a oricărei opoziții
politice și de schimbare a structurilor economico-sociale ale vechiului regim
burghez.
La începutul anilor 1960, guvernul român a început să-și afirme o anumită
independență față de Uniunea Sovietică în politica externă, fără să renunțe însă la
politica represivă (pe care o eticheta drept „cuceriri revoluționare”) în politica
internă.
În 1965 liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit, după care România intră
într-o perioadă de schimbări.
După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului comunist a venit Nicolae
Ceaușescu, care a devenit secretar general al Partidului Comunist Român în 1965,
președinte al Consiliului de Stat în 1967 și președinte al Republicii Socialiste
România în 1974.
Conducerea lungă de câteva decenii a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din
ce în ce mai autoritară în anii 1980.
=== România după 1989 ===

În contextul căderii comunismului în toată Europa de Est, un protest început la

mijlocul lunii decembrie 1989 la Timișoara s-a transformat rapid într-un protest
național împotriva regimului politic comunist, înlăturându-l pe Nicolae Ceaușescu
de la putere.
Un consiliu interimar format din personalități ale vieții civile și foste
oficialități comuniste a preluat controlul guvernului, iar Ion Iliescu a devenit
președintele provizoriu al țării.
Noul guvern a revocat multe din politicile autoritare comuniste și a închis câțiva
dintre conducătorii regimului comunist.
În mai 1990 s-au organizat alegeri ale partidelor pentru legislatură și
președinție.
Iliescu a fost ales președinte, iar partidul său, Frontul Salvării Naționale, a
câștigat controlul legislativ.
Petre Roman a devenit prim-ministru.
Alegerile însă nu au pus punct demonstrațiilor antiguvernamentale.
Dezlănțuirile minerilor au dus la demiterea guvernului Roman în septembrie 1991.
În octombrie, fostul ministru de finanțe Theodor Stolojan i-a urmat lui Roman ca
prim-ministru și a format un nou cabinet.
În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou
mandat.
Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR, PRM și
fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern în noiembrie 1992, condus de
prim-ministrul Nicolae Văcăroiu.
Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a
învins în 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit
la șefia statului.
Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru.
Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost înlocuit de
Radu Vasile și mai târziu de Mugur Isărescu.
Alegerile din 2000 au fost câștigate de PSD și Ion Iliescu, iar Adrian Năstase a
fost numit prim-ministru.
În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte
al statului, în fruntea unei coaliții formată din PNL și PD, alături de UDMR și
PUR, iar în funcția de prim-ministru a fost numit Călin Popescu Tăriceanu.
Din 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a Uniunii
Europene.
În urma alegerilor legislative din noiembrie 2008, Partidul Democrat-Liberal a
obținut cele mai multe mandate, fiind urmat de alianța dintre PSD și PC, PNL și
UDMR.
Ulterior se formează un guvern de alianță, între PSD+PC și PD-L, condus de Emil
Boc, pentru ca din decembrie 2009, în urma votului Parlamentului, PD-L, UDMR și
grupul parlamentar al independenților (devenit UNPR) să alcătuiască cabinetul Boc
2.
Obligat să facă reduceri masive de cheltuieli bugetare din cauza unei crize
financiare mondiale(d), guvernul a devenit deosebit de nepopular și a demisionat,
iar succesorul său a fost înlăturat de la putere de Parlament în 2012, după doar
două luni de mandat.
Deși nu a reușit să-l demită prin referendum în vara acelui an, majoritatea nou-
formată, condusă de PSD, i-a impus președintelui guvernele conduse de Victor Ponta.
După o scurtă perioadă cu un guvern neutru politic, PSD a revenit la guvernare după
alegerile din 2016, dar acțiunile lor de limitare și frânare a eforturilor de
combatere a corupției au fost întâmpinate cu proteste de stradă.
== Geografie ==

Teritoriul actual al României cuprinde o zonă aproximativă denumită „spațiul

carpato-danubiano-pontic”, deoarece România se suprapune unui sistem teritorial
european, conturat după forma cercului Carpaților Românești și a regiunilor
limitrofe impuse și subordonate complementar Carpaților, fiind mărginită în partea
de sud de fluviul Dunărea, iar în partea de est de Marea Neagră.
România este situată în emisfera nordică, la intersecția paralelei 45° latitudine
nordică și meridianului de 25° longitudine estică, iar în Europa în partea central
sud-estică, la distanțe aproximativ egale față de extremitățile continentului
european.
România se învecinează la nord cu Ucraina, granița de sud este formată cu Bulgaria
(o mare parte fiind frontieră acvatică, cu Dunărea), în vest cu Ungaria, în sud-
vest cu Serbia, iar în est cu Republica Moldova (formată în totalitate de Prut).
Frontierele României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007,
granițe externe ale Uniunii Europene (spre Serbia, Moldova și Ucraina), în timp ce
cu Marea Neagră, granița formată are o lungime de 194 km pe platforma continentală
(245 km de țărm).
Suprafața României este de 238 391 km², la care se adaugă 23 700 km² din platforma
Mării Negre.
=== Relief ===

Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate,

proporționalitate, complementaritate și dispunere simetrică, dat fiind numărul mare
de forme de relief, repartiția aproximativ egală a principalelor unități de relief
(35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii) și gruparea reliefului.
Carpații Românești se extind ca un inel, ce închide o mare depresiune în centrul
țării, cea a Transilvaniei.
Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați, cu un etaj alpin, pășuni alpine și
întinse suprafețe de eroziune, a căror altitudine maximă se atinge în vârful
Moldoveanu (din Munții Făgăraș), la 2 544 de metri.
Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km.
La exterior Munților Carpați se află un inel de dealuri — Subcarpații și Dealurile
de Vest — locurile cele mai populate, datorită bogatelor resurse de subsol (petrol,
cărbuni, sare) și condițiilor favorabile culturii viței-de-vie și pomilor
fructiferi.
În est și sud se extind trei mari podișuri (Moldovei, Dobrogei și Getic), dar și
Podișul Mehedinți, în timp ce în sud și vest se întind două mari câmpii, Câmpia
Română (îngustată spre est) și Câmpia de Vest.
Delta Dunării este cea mai joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi
de mlaștini, lacuri și stuf.
Ceva mai înălțate sunt grindurile fluviale și maritime (Letea, Caraorman,
Sărăturile) pe care se grupează satele de pescari.
Este un teritoriu descris din Antichitate de numeroși oameni de știință ai
vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân.
Delta Dunării a fost introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca
rezervație naturală a biosferei.
România beneficiază de toate tipurile de unități acvatice: fluvii și râuri, lacuri,
ape subterane, ape marine.
Particularitățile hidrografice și hidrologice ale României sunt determinate, în
principal, de poziția geografică a țării în zona climatului temperat-continental și
de prezența arcului carpatic.
Factorul antropic a contribuit la unele modificări ale acestor particularități.
=== Faună și floră ===

Pe teritoriul României au fost identificate 3700 de specii de plante din care până
în prezent 23 au fost declarate monumente ale naturii, 74 dispărute, 39
periclitate, 171 vulnerabile și 1253 sunt considerate rare.
Cele trei mari zone de vegetație în România sunt zona alpină, zona de pădure și
zona de stepă.
Vegetația este distribuită etajat, în concordanță cu caracteristicile de sol și
climă, dar și în funcție de altitudine, astfel: stejarul, gârnița, teiul, frasinul
(în zonele de stepă și dealuri joase); fagul, gorunul (între 500 și 1200 de metri);
molidul, bradul, pinul (între 1200 și 1800 de metri); ienupărul, jneapănul și
arborii pitici (într 1800 și 2000 de metri); pajiștile alpine formate din ierburi
mărunte (peste 2000 de metri).
În largul văilor mari, datorită umezelii persistente, apare o vegetație specifică
de luncă, cu stuf, papură, rogoz și adesea cu pâlcuri de sălcii, plopi și arini.
În Delta Dunării predomină vegetația de mlaștină.
Fauna României este în special repartizată în funcție de vegetație.
Astfel, pentru etajul stepei și silvostepei sunt specifice următoarele specii:
iepurele, hârciogul, popândăul, fazanul, dropia, prepelița, crapul, carasul,
știuca, șalăul, somnul; pentru etajul pădurilor de foioase (stejar și fag):
mistrețul, lupul, vulpea, mreana, ciocănitoarea, cinteza; pentru etajul pădurilor
de conifere: păstrăvul, lostrița, râsul eurasiatic, cerbul, iar specifice faunei
alpine sunt caprele negre și vulturii pleșuvi.
În particular, Delta Dunării este sălașul a sute de specii de păsări, incluzând
pelicani, lebede, gâște sălbatice și păsări flamingo, protejate de lege (așa cum
sunt de altfel și porcii sălbatici și lincșii).
De asemenea Delta reprezintă un popas sezonal pentru păsările migratorii.
Câteva dintre speciile rare de păsări aflate în zona Dobrogei sunt pelicanul creț,
cormoranul mic, lopătarul, gâsca cu piept roșu și gârlița mare, dar și lebăda de
iarnă.
=== Climă ===

Clima României este determinată în primul rând de poziția sa pe glob, precum și de

poziția sa geografică pe continentul european.
Aceste particularități conferă climei un caracter temperat continental cu nuanțe de
tranziție.
Extinderea teritoriului țării pe aproape 5° de latitudine impune diferențieri mai
mari între sudul și nordul țării în ceea ce privește temperatura decât extinderea
pe circa 10 °C de longitudine, astfel dacă temperatura medie anuală în sudul țării
se ridică la circa 11 °C, în nordul țării, la altitudini comparabile, valorile
acestui parametru sunt mai coborâte cu circa 3 °C.
Între extremitatea vestică și cea estică a teritoriului național, diferența termică
se reduce la 1 °C (10 °C în vest, 9 °C în est).
Relieful țării are un rol esențial în delimitarea zonelor și etajelor climatice.
Munții Carpați formează o barieră care separă climatele continentale aspre din est
de cele din vest de tip oceanic și adriatic.
În concluzie, clima României este una de tip temperat-continentală, cu patru
anotimpuri și este marcată de influențe ale climatelor stepice din est, adriatice
din sud-vest, oceanice din vest și nord-vest, păstrându-și totuși identitatea
climatului carpato-ponto-danubian.
Precipitațiile sunt moderate, variind de la insuficienta cantitate de 400 mm din
Dobrogea la 500 mm în Câmpia Română și până la 600 mm în cea de Vest.
Odată cu altitudinea, precipitațiile cresc, depășind pe alocuri 1000 mm pe an.
Primele înregistrări climatice în România s-au făcut odată cu înființarea
Institutului Meteorologic Central (în 1884) și cu apariția lucrărilor elaborate de
Ștefan Hepites.
După 1960 are loc o dezvoltare a rețelei de stații meteorologice, apărând și
importante lucrări referitoare la caracteristicile climatice ale spațiului montan,
litoral, urban, rural, etc.
== Demografie ==

1899: |||||| ▬ 5.956.690 locuitori

1912: ||||||| ▲ 7.234.919 locuitori
1930: |||||||||||||||||| ▲ 18.057.028 locuitori
1941: |||||||||||||| ▼ 13.535.757 locuitori
1948: |||||||||||||||| ▲ 15.872.624 locuitori
1956: ||||||||||||||||| ▲ 17.489.450 locuitori
1966: ||||||||||||||||||| ▲ 19.103.163 locuitori
1977: |||||||||||||||||||||| ▲ 21.559.910 locuitori
1992: ||||||||||||||||||||||| ▲ 22.810.035 locuitori
2002: |||||||||||||||||||||| ▼ 21.698.181 locuitori
2011: |||||||||||||||||||| ▼ 20.121.641 locuitori

Conform recensământului din 2011, România are o populație de 20 121 641 de

locuitori, iar sporul natural este negativ.
Populația scade astfel, și din cauza acestuia, dar și din cauza migrației negative.
Astfel, raportul Eurostat din 2014 arăta că România era țara din Uniunea Europeană
cu cea mai abruptă scădere demografică între 1994 și 2014, deși vârsta mediană, de
40,8 ani, era încă sub media europeană de 42,2.
Același raport arată că România se află pe ultimul loc în UE la suprafața medie a
locuințelor în mediul urban (circa 40 m²), dar și pe primul loc la procentajul
locuințelor folosite de proprietarii lor în totalul locuințelor (94,7%).
Principalul grup etnic în România îl formează românii.
Ei reprezintă, conform recensământului din 2011, 88,9% din numărul total al
populației.
După români, următoarea comunitate etnică importantă este cea a maghiarilor, care
reprezintă 6,1% din populație, respectiv un număr de aproximativ 1 200 000 de
cetățeni.
După datele oficiale, în România trăiesc 665 000 de romi.
Alte comunități importante sunt cele ale germanilor, ucrainenilor, lipovenilor,
turcilor, tătarilor, sârbilor, slovacilor, bulgarilor, croaților, grecilor,
rutenilor, evreilor, cehilor, polonezilor, italienilor și armenilor.
Din cei 745 421 de germani câți erau în România în 1930, în prezent au mai rămas
aproximativ 60 000.
De asemenea, în 1924, în Regatul României erau 796 056 de evrei, însă la
recensământul din 2002 au fost numărați 6 179.
Numărul românilor ori al persoanelor cu strămoși născuți în România care trăiesc în
afara granițelor țării este de aproximativ 12 milioane.
Puțin timp după revoluția din decembrie 1989, populația României a fost de peste 23
000 000 de locuitori, însă, începând cu 1991, aceasta a intrat într-o tendință de
scădere treptată,.
Acest fapt se datorează liberei circulații în statele din afara granițelor
României, dar și ratei natalității destul de scăzute.
Limba oficială a României este limba română ce aparține grupei limbilor romanice de
est și este înrudită cu italiana, franceza, spaniola, portugheza, catalana și, mai
departe, cu majoritatea limbilor europene.
Româna este limba cu cel mai mare număr de vorbitori nativi ce reprezintă 91% din
totalul populației României, fiind urmată de limbile vorbite de cele două
minorități etnice principale, maghiarii și romii.
Astfel, maghiara este vorbită de un procent de 6,5% iar romani de respectiv 1,2%
din numărul total al populației țării.
Până în anii '90, în România a existat o numeroasă comunitate de vorbitori de limbă
germană, reprezentată în cea mai mare parte de sași.
Deși cei mai mulți dintre membrii acestei comunități au emigrat în Germania, au
rămas totuși în prezent într-un număr semnificativ de 45 000 de vorbitori nativi de
limbă germană în România.
În localitățile unde o anumită minoritate etnică reprezintă mai mult de 20% din
populație, limba respectivei minorități poate fi utilizată în administrația publică
și în sistemul judiciar.
Engleza și franceza sunt principalele limbi străine predate în școlile din România.
Limba engleză este vorbită de un număr de 5 milioane de români în timp ce franceza
de circa 4-5 milioane, iar germana, italiana și spaniola de câte 1-2 milioane
fiecare.
În trecut, limba franceză era cea mai cunoscută limbă străină în România, însă
începând cu 1990 engleza câștigat teren reușind să declaseze franceza de pe primul
loc.
De obicei, cunoscătorii de limbă engleză sunt în special tinerii și persoanele de
vârstă medie.
În orice caz, România este din 1990 membru cu drepturi depline a Francofoniei, iar
în 2006 a găzduit la București un important summit al acestei organizații.
Limba germană este predată în special în Banat, Transilvania și Bucovina datorită
tradițiilor ce s-au păstrat în această regiune din timpul dominației austro-ungare.
=== Religie ===

Viața religioasă în România se desfășoară conform principiului libertății

credințelor religioase, principiu enunțat la articolul 29 din Constituția României,
alături de libertatea gândirii și a opiniilor.
Chiar dacă nu se definește explicit ca stat laic, România nu are nicio religie
națională, respectând principiul de secularitate: autoritățile publice sunt
obligate la neutralitate față de asociațiile și cultele religioase.
Biserica Ortodoxă Română este instituția religioasă din România cu cel mai mare
număr de credincioși.
Biserica Ortodoxă, cu tradiții de aproape două milenii, are rădăcini adânci în
domeniul cultural și social din România.
Ea este o biserică autocefală care se află în comuniune cu celelalte biserici
ortodoxe.
Cea mai mare parte a populației României, respectiv 86,45%, s-a declarat ca fiind
de confesiune creștin ortodoxă, conform recensământului din 2011,.
Ponderea comunităților religioase aparținătoare altor ramuri ale creștinismului
este următoarea: romano-catolici (4,62%), reformați (3,19%), penticostali (1,92%),
români uniți (0,8%) și baptiști (0,6%).
Astfel, populația creștină din România reprezintă 99,5% din totalul populației
țării.
În Dobrogea există și o minoritate islamică compusă majoritar din turci și tătari.
Credincioșii musulmani din România sunt în număr de circa 70.000, dintre care 85%
trăiesc în județul Constanța, 12% în județul Tulcea, iar restul în diferite centre
urbane ca: București, Brăila, Galați, Călărași, Giurgiu, Oltenița, Drobeta-Turnu
Severin etc.
De asemenea, la recensământul din 2011, în România existau 3.519 de persoane de
religie mozaică, 20.743 de atei și 18.917 persoane fără religie.
Rata ateismului este în creștere, însă și așa, aceasta este una dintre cele mai
scăzute din lume.
59% dintre atei locuiesc în București sau în alte orașe mari și foarte mari.
Un cult relativ nou, recunoscut oficial abia în anul 2000, este reprezentat de
Martorii lui Iehova.
Acesta atrage din ce în ce mai mulți adepți în fiecare an.
La recensământul din 2011, 49.820 de persoane (aproximativ 0,26% din populația
României) făceau parte din acest cult.
Până la Unirea din 1918, cea mai mare parte a populației din Transilvania era
formată din credincioși ai Bisericii Române Unite cu Roma, ca urmare a trecerii
unei mari părți a românilor, până atunci ortodocși, la Biserica Romei, la sfârșitul
secolului al XVII-lea.
Catolicismul și protestantismul sunt prezente mai ales în Transilvania și Crișana.
De pildă, în județele Arad și Bihor este cea mai mare densitate de credincioși ai
cultului baptist din România, aceștia întrunind 3,41% (14.700), respectiv 3,81%
(21.934) din totalul populației acestor județe.
De asemenea, în România există și alte culte, precum ortodocșii pe stil vechi și
cultul armean.
În august 2010, în România existau 18.300 de biserici.
=== Educație ===

Învățământul urmărește realizarea idealului educațional întemeiat pe valorile

democrației, ale diversității culturale, pe aspirațiile individuale, sociale și
contribuie la păstrarea identității naționale în contextul valorilor europene.
Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă și armonioasă
a personalității individului în vederea unei integrări eficiente în societatea
bazată pe cunoaștere.
Încă de la Revoluția Română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-
un continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat.
În conformitate cu legea educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc
este reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării (MECI).
Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este subiectul legislației în
vigoare.
Grădinița este opțională între 3 și 6 ani.
Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) și este obligatorie
până în clasa a X-a (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17 ani).
Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase.
Învățământul superior este aliniat la spațiul european al învățământului superior.
Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără
examen), Bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de Bacalaureat), Licență
(Cadru de absolvire a Universității, după un examen și / sau a tezei), Masterat
(diplomă de master, după o teză și, eventual, un examen), Doctorat (doctor, după o
teză).
Primii patru ani sunt predați de către un singur profesor (învățător), pentru
majoritatea elevilor.
Alte cadre didactice sunt folosite numai pentru câteva discipline de specialitate
(de limbi străine, informatică, etc.).
Cursurile sunt reconfigurate la sfârșitul clasei a IV-a, pe baza performanțelor
academice.
Selecția pentru clase se face pe baza testelor locale.
Începând cu clasa a V-a, elevii au un alt profesor pentru fiecare materie.
În plus, fiecare clasă are un profesor desemnat pentru a fi îndrumătorul clasei
(diriginte).
Studiile liceale sunt de patru ani, doi obligatorii (a IX-a și a X-a ), doi
neobligatorii (a XI-a și a XII-a).
Nu există examene între clasele a IX-a și a XI-a.
Sistemul național de învățământ superior este structurat pe 3 niveluri de studii
universitare: studii universitare de licență, de masterat și doctorat.
În 2004, aproximativ 4,4 milioane de locuitori urmau diverse programe educaționale.
Dintre aceștia, 650.000 erau înscriși la grădiniță, 3,11 milioane (14% din
populație) în învățământul primar și secundar și 650.000 (3% din populație) la
nivel terțiar (universități).
În același an, rata de alfabetizare a adulților români era de 97,3% (al 45-lea la
nivel mondial), în timp ce raportul combinat brut de înscriere în sistemul
educațional primar, secundar și terțiar a fost de 75% (al 52-a din întreaga lume).
Asociația Ad Astra a cercetătorilor români a publicat ediția din 2007 a topului
universităților din România.
Acest top, aflat la a treia ediție, cuprinde un clasament general, respectiv un
clasament pe domenii științifice, care reflectă pregătirea și performanța
științifică a cadrelor didactice ale universităților.
Clasamentele sunt realizate pe baza articolelor științifice publicate de personalul
universităților în reviste științifice recunoscute pe plan internațional.
În 2011 pe primele trei locuri în clasificarea universităților situau în ordine:
Universitatea din București (UB), Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj (UBB) și
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC).
Comparativ cu țările UE, competitivitatea forței de muncă din România din punct de
vedere al educației și competențelor (abilităților) este încă redusă.
În cadrul testului PISA, aproximativ 70% din elevii de 15 ani din România au avut
performanțe situate sub nivelul cerut pentru un loc de muncă modern, față de 37%
din elevii de 15 ani din Uniunea Europeană.
Nivelul indicatorilor privind educația în România este scăzut comparativ cu al
celor din UE.
=== Aglomerări urbane ===

București este cel mai mare oraș și totodată capitala României.

La recensământul din 2002, populația orașului depășea 1,9 milioane de locuitori, în
timp ce zona metropolitană București concentrează o populație de aproximativ 2,2
milioane de locuitori.
Pe viitor, sunt prevăzute planuri de extindere a granițelor ariei metropolitane
București.
În România mai există încă cinci orașe care au o populație numeroasă (în jur de
300.000 de locuitori) și care se înscriu în clasamentul celor mai populate orașe
din Uniunea Europeană.
Acestea sunt: Iași, Cluj-Napoca, Timișoara, Constanța și Craiova.
Alte orașe cu o populație ce depășește 200.000 de locuitori sunt: Galați, Brașov și
Ploiești.
De asemenea, există încă alte 11 orașe care concentrează un număr mai mare de
100.000 de locuitori.
În prezent, o parte din cele mai mari orașe sunt incluse într-o zonă metropolitană
(structuri informale de colaborare între autoritățile locale): Constanța (450.000
de locuitori), Brașov, Iași (ambele cu o populație de aproximativ 400.000 de
oameni) și Oradea (260.000 de locuitori), iar altele sunt în curs de înființare:
Brăila-Galați (600.000 de locuitori), Timișoara (400.000 de locuitori), Cluj-Napoca
(400.000 de locuitori), Craiova (370.000 de locuitori), Bacău și Ploiești.
== Politică ==

Constituția României se bazează pe modelul Constituției celei de a cincea Republici

Franceze, și a fost ratificată prin referendum național la data de 8 decembrie,
1991.
În anul 2003 a avut loc un plebiscit prin care Constituției i-au fost aduse 79 de
amendamente, devenind astfel conformă cu legislația Uniunii Europene.
Conform Constituției, România este un stat național, suveran și independent, unitar
și indivizibil.
Forma de guvernământ a statului român este republică semiprezidențială.
Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor —
legislativă, executivă și judecătorească — în cadrul unei democrații
constituționale.
Președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
În urma amendamentelor din 2003, mandatul de președinte a fost prelungit de la 4 la
5 ani.
Președintele numește primul-ministru, care la rândul său numește Guvernul.
În timp ce șeful statului își are reședința la Palatul Cotroceni, primul-ministru
împreună cu Guvernul își desfășoară activitatea la Palatul Victoria.
Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, și
Camera Deputaților, cu 314 de membri.
Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaților sunt rezervate
reprezentanților minorităților naționale.
Parlamentul are rol legislativ, discutând și votând legile ordinare și organice,
atât în comisiile de specialitate cât și în plen.
Membrii parlamentului sunt aleși prin vot uninominal mixt, universal, direct și
secret.
Sistemul electoral este unul proporțional (membrii parlamentului se aleg din toate
partidele care au depășit pragul electoral de 5% din totalul sufragiilor exprimate,
în baza unui algoritm).
Alegerile se țin o dată la 4 ani, ultimele având loc la 11 decembrie 2016.
Palatul Parlamentului găzduiește din anul 1994 sediul Camerei Deputaților, iar din
anul 2004 și sediul Senatului.
Guvernul României este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează
pe baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea
politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a
administrației publice.
Numirea Guvernului se face de Președintele României, pe baza votului de încredere
acordat Guvernului de Parlament.
Guvernul este alcătuit din primul-ministru și miniștri.
Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu
respectarea atribuțiilor legale care le revin.
De asemenea, Guvernul adoptă hotărâri și, în condițiile în care este abilitat de
Parlament, ordonanțe.
Potrivit principiului separării puterilor în stat, sistemul judiciar din România
este independent de celelalte ramuri ale guvernului și este compus dintr-o
structură de instanțe organizate ierarhic.
În România, justiția se înfăptuiește numai de către Înalta Curte de Casație și
Justiție și celelalte instanțe judecătorești, respectiv curțile de apel,
tribunalele, tribunalele specializate și judecătoriile.
Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța cea mai înaltă în grad, iar rolul
său fundamental este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanțe judecătorești.
Sistemul judiciar românesc este puternic influențat de modelul francez.
Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în
România, independentă față de orice altă autoritate publică și care are, conform
Constituției României, rolul de garant al supremației Constituției.
Constituția, introdusă în 1991, poate fi amendată doar printr-un referendum public,
iar ultimul referendum de modificare aprobat a avut loc 2003.
De atunci, de la acea modificare, Parlamentul nu mai are dreptul să treacă peste
deciziile Curții Constituționale, indiferent de majoritate.
Integrarea României în Uniunea Europeană din 2007 a avut o influență semnificativă
asupra politicii interne a țării.
Ca parte a acestui proces, România a inițiat reforme, inclusiv reforma din
justiție, a intensificat cooperarea judiciară cu alte state membre și a luat măsuri
împotriva corupției.
Cu toate acestea, în raportul de țară din 2006, România și Bulgaria au fost
descrise ca fiind cele mai corupte țări ale Uniunii Europene.
=== Relațiile externe ===
După decembrie 1989, România și-a reorientat politica pe calea întăririi
legăturilor cu occidentul, în mod special cu Statele Unite și Uniunea Europeană.
Dacă, în 1972, România devenea membră a Băncii Mondiale și a FMI și de asemenea a
Organizației Mondiale a Comerțului, în 2004 ea a devenit membră a NATO iar din 2007
face parte din Uniunea Europeană.
Liderii României postdecembriste au făcut declarații publice în ceea ce privește
strângerea relațiilor cu alte țări europene și, de asemenea, în ceea ce privește
ajutorul dat acestora în procesul integrării euro-atlantice, în special în cazul
Moldovei, Ucrainei și Georgiei.
Liderii români au declarat public în mai multe ocazii că se așteaptă ca într-o
perioadă de aproximativ 10 ani, toate țările democratice postsovietice din Europa
Răsăriteană și din Caucaz să acceadă în UE și NATO.
În decembrie 2005, președintele Traian Băsescu și secretarul de stat SUA
Condoleezza Rice au semnat un acord care permite instalarea de baze militare
americane în România.
România și-a arătat în mod public sprijinul pentru Turcia și Croația în eforturile
făcute de aceste țări pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Relațiile economice turco-române au statut privilegiat.
În același timp, relațiile româno-maghiare s-au aflat tot timpul la nivelul cel mai
înalt, Ungaria sprijinind eforturile României de aderare la UE.
Relațiile României cu Republica Moldova au un statut special, având în vedere că
cele două țări folosesc practic aceeași limbă și au un fond istoric comun.
România a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova, la
numai câteva ore după proclamarea independenței noului stat (27 august 1991).
Din declarația guvernului român, făcută cu acest prilej, reiese clar că, în
viziunea autorităților de la București, independența Moldovei era considerată o
formă de emancipare de sub tutela Moscovei și un pas spre reunificarea cu România.
În prezent, România concepe relația sa cu Republica Moldova pe două coordonate
majore: afirmarea caracterului special al acestei relații, conferit de comunitatea
de limbă, istorie, cultură, tradiții - realități ce nu pot fi eludate sau negate;
dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic
al ambelor state de integrare în Uniunea Europeană.
În aprilie 2009 relațiile dintre România și Republica Moldova s-au înrăutățit prin
introducerea de vize cetățenilor români și expulzarea ambasadorului României la
Chișinău.
Fostul Președinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin a acuzat România de
intervenții în politica internă a Republicii Moldova.
România a avut neînțelegeri cu Ucraina în legătură cu Insula Șerpilor și cu
platforma continentală a Mării Negre la est de Sulina, miza principală fiind
zăcămintele de petrol și de gaze din zonă.
Problema a fost prezentată în fața Curții Internaționale de Justiție.
CIJ, prin decizia nr.
2009/9 din 3 februarie 2009 (a 100-a decizie din istoria ei) a acordat României
79,34% din zona în dispută.
Astfel, României îi revin 9.700 km², iar Ucrainei îi revin 2.300 km².
O altă problemă dintre cele două țări este cea a construcției Canalului Bâstroe.
=== Organizare administrativ-teritorială ===

Pentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională, pe teritoriul României

s-au înființat în 1998 opt regiuni de dezvoltare ca un rezultat al unui acord liber
între consiliile județene și cele locale.
Conform Constituției, teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ,
în comune, orașe și județe.
În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii.
Din punct de vedere istoric, exista 3 provincii tradiționale: Valahia (formată din
regiunile Oltenia, Muntenia și Dobrogea), Moldova (formată din regiunile Bucovina
și Moldova istorică) și Transilvania (formată din regiunile Banat, Crișana,
Maramureș și Ardeal).
Comuna, unitatea elementară de organizare administrativă, este formată dintr-unul
sau mai multe sate și este condusă de un consiliu local și un primar ales.
România are 2 685 de comune însumând 13 285 de sate, respectiv cu o medie de cinci
sate pe comună.
Orașul este unitatea administrativă condusă de un consiliu local și un primar ales.
Orașele mai importante pot fi declarate municipii.
România are 263 de orașe, dintre care 82 sunt municipii.
Județul este unitatea administrativă condusă de un consiliu județean și un prefect.
Consiliul județean este ales pentru a coordona activitatea consiliilor comunale și
orășenești, având ca scop concentrarea interesului asupra serviciilor publice de
importanță la nivel județean.
Guvernul numește un prefect în fiecare județ pentru a fi reprezentantul său local.
România are 41 de județe plus municipiul-capitală București, care are un statut
similar cu acela de județ.
Un județ are, în medie, o suprafață de 5 800 km2 și o populație de 500 000 de
locuitori.
București este considerat și el municipiu, dar este singurul care nu face parte din
niciun județ.
Nu are consiliu județean, dar are un prefect.
Cetățenii Bucureștiului aleg un primar general și un consiliu general.
Fiecare din cele șase sectoare ale Bucureștiului aleg și ele un primar și un
consiliu local.
În afară de împărțirea pe județe, România este împărțită și în opt regiuni de
dezvoltare, corespondente nivelului NUTS-2 de diviziuni al UE, dar fără a avea
capacități administrative.
Regiunile de dezvoltare se referă la subdiviziunile regionale ale României create
în 1998 și sunt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare
regională.
Regiunile de dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au
personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene
și cele locale.
Regiunile de dezvoltare ale României, numite după poziția geografică în țară, sunt:
Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, București și Ilfov.
Împărțirea României în județe este atestată documentar la 8 ianuarie 1392, când
domnitorul Mircea cel Bătrân printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ.
Astfel, județul Vâlcea este primul județ atestat documentar de pe teritoriul actual
al României.
Ultima reformă administrativ-teritorială majoră din România a avut loc în anul 1968
când s-a trecut de la împărțirea pe regiuni și raioane la reîmpărțirea pe județe,
desființată de autoritățile comuniste după 1948.
== Economie ==

Cu un PIB estimat de 404,7 miliarde de lei și de 18.791 lei pe cap de locuitor în

2007, România este o țară cu un venit mediu-superior.
Produsul intern brut al României a urcat în ultimul trimestru din 2008 cu 2,9%,
temperând creșterea pe întregul an la 7,1%.
Valoarea PIB în 2008 a fost de 503,959 miliarde lei (136,8 miliarde euro).
După căderea regimului comunist, țara a cunoscut un deceniu de instabilitate și
profund declin economic, consecințe provocate de o administrare defectuoasă și
coruptă și de lipsa unor reale reforme structurale.
De la începutul mileniului, economia României s-a transformat într-o economie
relativ stabilă, caracterizată de o creștere vizibilă, dublată de reducerea
șomajului și a inflației.
În 2006, conform Institutului Național de Statistică, PIB-ul a cunoscut o creștere
în termeni reali de 7,9%, una dintre cele mai ridicate din Europa și a egalat PIB
pe locuitor realizat de România în 1988.
Șomajul în România a fost de 3,9% în septembrie 2007, un procent scăzut dacă se
compară cu cel al altor țări mijlocii și mari din Europa precum Polonia, Franța,
Germania și Spania.
Datoria externă a României este relativ mică, reprezentând 20,3% din PIB.
Principalele industrii ale României sunt cea textilă și de încălțăminte, industria
metalurgică, de mașini ușoare și de asamblare de mașini, minieră, de prelucrare a
lemnului, a materialelor de construcții, chimică, alimentară și cea de rafinare a
petrolului.
O importanță secundară o au industriile farmaceutică, a mașinilor grele și a
aparatelor electrocasnice.
În prezent, industria constructoare de mașini este foarte dinamică, fiind susținuta
în principal de producătorul de autovehicule
Dacia.
Industria românească de IT cunoaște de asemenea o creștere anuală constantă.
În general, România întreține un comerț intens cu țări din Uniunea Europeană, în
special cu Germania și Italia, care sunt unii dintre cei mai importanți parteneri
comerciali ai României.
După o serie de privatizări și reforme de la sfârșitul anilor '90 și începutul
anilor 2000, intervenția guvernului în economia țării a fost destul de absentă, în
comparație cu economiile celorlalte state din Europa.
În 2005, România a înlocuit sistemul progresiv de impozitare în care cota maximă
era de 40%, cu o cotă unică de 16%.
În 2007, aceasta era cea mai mică cotă din UE.
Însă, în 2008, România a fost eclipsată de Bulgaria care are acum o cotă unică de
10% și de Republica Cehă, unde s-a introdus recent o cotă de 15%.
Economia este, predominant, bazată pe servicii, care reprezintă 62.6% din PIB, iar
industria și agricultura au de asemenea o contribuție importantă de 33.2%,
respectiv 4.2% din PIB.
În schimb, 28.3% din populația tării este angajată în agricultură și producție, una
dintre cele mai mari rate din Europa.
Începând cu anul 2000, România a atras tot mai mulți investitori străini, devenind
cea mai importantă destinație de investiții străine în Europa Centrală și de Sud-
Est.
Investițiile străine directe au fost, in 2006, în valoare de 8,3 miliarde €.
Un aport însemnat în economia românească îl reprezintă sumele de bani trimise de
cetățenii români care lucrează în alte țări ale lumii.
Conform ultimelor estimări ale Băncii Mondiale, această sumă s-a ridicat în anul
2008 la 9 miliarde dolari.
Printre problemele economiei în România se numără: o populație aproximativ jumătate
rurală și nefiscalizată, prea mulți asistați sociali, prea mulți bani cheltuiți pe
medicamente scumpe, evaziune fiscală ridicată.
Potrivit unui raport din 2006 al Băncii Mondiale, economia României se clasează pe
locul 49 dintr-un număr total de 175 economii naționale în privința ușurinței de a
face afaceri, înregistrând astfel o poziție mai bună decât alte țări din regiune,
precum Ungaria și Cehia.
În plus, același studiu a considerat că România a fost în 2006 a doua țară din lume
ca ritm al reformelor mediului de afaceri, după Georgia.
Salariul mediu brut în România, în luna august 2011, a fost de 2.005 lei, în
scădere cu 22 de lei față de luna iulie 2011.
În 2023, România s-a clasat pe locul 19 în Indicele Complexității Economice,
clasamentul după țări, al Universității Harvard.
=== Transport ===

Prin așezarea sa geografică, România reprezintă o zonă de intersecție a mai multor

magistrale de transport, care leagă nordul de sudul Europei și vestul de estul
acesteia.
Pe de altă parte, rețeaua de transport din România asigură legătura între rețeaua
de transport comunitară și rețeaua de transport a statelor necomunitare vecine din
Europa de Est și Asia.
Totuși, datorită investițiilor, reparațiilor și întreținerii insuficiente,
infrastructura de transport nu satisface nevoile economiei actuale, fiind mult în
urma Europei de Vest.
În ultima perioadă se fac eforturi pentru a aduce principalele șosele din România
la nivelul rețelei de coridoare europene.
Au fost începute mai multe proiecte de modernizare a rețelei de coridoare europene,
finanțate din fonduri ISPA și din împrumuturi garantate de stat de la instituțiile
financiare internaționale.
Guvernul urmărește finanțarea externă sau parteneriate public-private pentru alte
modernizări ale rețelei rutiere, și în special ale autostrăzilor.
În decembrie 2023, România are finalizați 1065 km de autostradă.
În România există următoarele autostrăzi:

A1: București – Pitești, Sibiu (Șelimbăr) – Deva (Șoimuș), Margina – Nădlac;

A2: București – Constanța;
A3: București (Crețuleasca) – Ploiești (Bărcănești), Câmpia Turzii – Gilău;
A4 (centura orașului Constanța): Ovidiu – Portul Constanța;
A6: Balinț – Lugoj;
A10: Turda – Sebeș.
Alte tronsoane care se află în diferite stadii sunt: autostrada Transilvania, care
leagă Brașovul de Oradea (PCTF Borș), București – Brașov, porțiunea Margina–Deva
(Șoimuș) din A1, Autostrada A7, porțiunile Ploiești-Pașcani.
Compania națională de transport feroviar este Căile Ferate Române.
În 2004 infrastructura feroviară cuprindea 22 247 km de căi ferate, din care
aproximativ 8585 km electrificate și 2617 km linii duble, majoritatea la ecartament
normal (1435 mm), rețeaua CFR fiind a patra ca mărime de Europa.
În perioada 1990–2002, numărul de pasageri transportați pe calea ferată pe rute
interne și internaționale a înregistrat o scădere continuă, mai accentuată între
1990 și 1994 și mai lentă după 1994.
Cauzele care au condus la reducerea continuă a călătorilor expediați și a
parcursului călătoriilor sunt legate de situația generală economică și sociala din
țară, de reducerea veniturilor populației, de creșterea șomajului (în cazul
navetiștilor), precum și de creșterea numărului de autoturisme personale.
Transportul feroviar de călători se asigură cu un număr de 817 locomotive, din care
mai mult de jumătate au vechimi mai mari de 20 de ani.
Începând cu anul 2005, a fost liberalizat transportul feroviar de călători, mai
multe linii secundare fiind concesionate operatorilor privați.
Rețeaua de aeroporturi destinate traficului aerian public este formată din 17
aeroporturi civile, toate fiind deschise traficului internațional.
12 dintre ele sunt deschise permanent, iar restul la cerere.
Din cele 17 aeroporturi, 4 funcționează sub autoritatea MTCT, 12 sub autoritatea
consiliilor județene și un aeroport a fost privatizat.
Ca o observație generală, flota aeriană din România se află într-un amplu proces de
modernizare.
Flota de aeronave destinate traficului comercial s-a redus de la 55 de aeronave în
anul 1991 la 34 de aeronave în anul 2004, prin scoaterea din exploatare a
aeronavelor vechi.
După ce Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă au contribuit prin rezultate de
pionierat la dezvoltarea aviației, în 1920 a luat ființă CFRNA, devenită ulterior
CIDNA, care oferea servicii de transport aerian de pasageri, mărfuri și poștă,
fiind prima companie aeriană din lume care a efectuat zboruri transcontinentale.
În anii următori au fost înființate companiile LARES, SARTA, TARS.
La 18 septembrie 1954 s-a înființat compania TAROM, care mai funcționează și
astăzi.
La câțiva ani după lansare, TAROM opera deja zboruri către aproape toate țările
europene, iar din 1966 efectuează zboruri peste Atlantic.
Începând cu anul 1974 a realizat zboruri către Sydney via Calcutta și a introdus
curse regulate spre New York și Beijing.
Pe piața autohtonă sunt prezente cele mai mari companii aeriene europene clasice
(Lufthansa și Air France) și low-cost (Easyjet și Ryanair).
În 2004 s-a înființat Blue Air, prima companie românească de transporturi aeriene
cu tarif redus.
Transportul fluvial românesc se află încă la un nivel foarte redus (sub un procent)
dar având potențial de creștere mare datorită râurilor navigabile dar și a
fluviului Dunărea.
În 2006, în România existau 1.731 km de ape navigabile.
România are 2.251 de nave fluviale de categoria I, care pot efectua misiuni
economice pe apele fluviale internaționale și circa 587, care pot naviga doar pe
partea românească a Dunării și pe râurile interioare.
Cele mai multe nave înmatriculate sunt cele de agrement, circa 13.246, turismul de
agrement pe Dunăre și cel în apele maritime ale României dezvoltându-se în ultimii
ani.
Important pentru România este Canalul Dunăre-Marea Neagră ce leagă portul Cernavodă
cu portul maritim Constanța, scurtând cu aproximativ 400 de km ruta mărfurilor de
la Marea Neagră până la porturile dunărene din Europa Centrală.
Principalele mijloace de transport în comun sunt autobuzele, troleibuzele,
tramvaiele și microbuzele, în general operate de regii autonome administrate de
autoritățile locale (de exemplu, Regia Autonomă de Transport București).
Singurul oraș care dispune de un sistem de metrou este București.
Metroul din București a fost deschis în 1979, fiind astăzi cel mai folosit mijloc
de transport din București, cu peste 600.000 de pasageri zilnic.
=== Turism ===
Traversată de apele Dunării, România are un relief variat, incluzând împăduriții
Munți Carpați, coasta Mării Negre și Delta Dunării, cea mai bine păstrată deltă
europeană.
Satele românești păstrează în general un mod de viață tradițional.
România se bucură de o abundență a arhitecturii religioase și păstrează câteva
orașe medievale și castele.
Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale și a istoriei sale
bogate, având de asemenea o contribuție importantă la economia țării.
În 2006, turismul intern și internațional a asigurat 4,8% din PIB și aproximativ o
jumătate de milion de locuri de muncă (5,8% din totalul locurilor de muncă).
După comerț, turismul este cea de-a doua ramură importantă din sectorul de
servicii.
Dintre sectoarele economice ale României, turismul este unul dinamic și în curs
rapid de dezvoltare, fiind de asemenea caracterizat de un mare potențial de
extindere.
După estimările World Travel and Tourism Council, România ocupă locul 4 în topul
țărilor care cunosc o dezvoltare rapidă a turismului, cu o creștere anuală a
potențialului turistic de 8% din 2007 până în 2016.
Numărul turiștilor a crescut de la 4,8 milioane în 2002, la 6,6 milioane în 2004.
De asemenea, în 2005, turismul românesc a atras investiții de 400 milioane de euro.
În ultimii ani, România a devenit o destinație preferată pentru mulți europeni (mai
mult de 60% dintre turiștii străini provin din țările membre UE), rivalizând și
fiind la concurență cu țări precum Bulgaria, Grecia, Italia sau Spania.
Stațiuni precum Mangalia, Saturn, Venus, Neptun, Olimp și Mamaia (numite uneori și
Riviera Română) sunt printre principale atracții turistice pe timp de vară.
În timpul iernii, stațiunile de schi de pe Valea Prahovei și din Poiana Brașov sunt
destinațiile preferate ale turiștilor străini.
Pentru atmosfera lor medievală sau pentru castelele aflate în apropiere, numeroase
orașe transilvănene precum Sibiu, Brașov, Sighișoara, Cluj-Napoca sau Târgu Mureș
au devenit importante puncte de atracție pentru turiști.
De curând s-a dezvoltat și turismul rural ce se concentrează asupra promovării
folclorului și tradițiilor.
Principalele puncte de atracție le reprezintă Castelul Bran, mănăstirile pictate
din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Transilvania ori Cimitirul Vesel din
Săpânța.
România oferă și atracții turistice naturale, precum Delta Dunării, Porțile de
Fier, Peștera Scărișoara și alte peșteri din Munții Apuseni.
Prin funcțiile sale complexe, prin poziția în cadrul țării și prin numeroasele
obiective cu valoare istorică, arhitectonică și de altă natură, Bucureștiul
reprezintă unul dintre principalele centre turistice ale României.
Bucureștiul se remarcă prin de amestecul eclectic de stiluri arhitecturale,
începând de la Curtea Veche, rămășițele palatului din secolul al XV-lea al lui Vlad
Țepeș – cel care a fost fondatorul orașului și, totodată, sursa de inspirație
pentru personajul Dracula – la biserici ortodoxe, la vile în stil Second Empire, la
arhitectura greoaie stalinistă din perioada comunistă și terminând cu Palatul
Parlamentului, o clădire colosală cu șase mii de încăperi, a doua ca mărime în lume
după Pentagon.
Printre cele mai importante obiectivele turistice ale municipiului București se
numără: Ateneul Român, Arcul de Triumf, Palatul Băncii Naționale, Teatrul Național,
Universitatea București, Parcul Cișmigiu, Grădina Botanică, Parcul Herăstrău,
Muzeul Satului, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național de Istorie al
României, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Biserica
Stavropoleos, Hanul lui Manuc.
De asemenea, aici se organizează, în fiecare an, Târgul de Turism al României.
Bucovina este situată în partea de nord a României, în nord-vestul Moldovei.
Regiune montană pitorească, cu tradiții etnografice ce dăinuie nealterate, Bucovina
se remarcă printr-o activitate turistică dinamică, datorată în primul rând
mănăstirilor.
Cele cinci mănăstiri cu pictură exterioară, intrate în patrimoniul turistic
mondial, își păstrează caracteristicile după mai bine de 450 de ani.
== Cultură ==

Cultura din România este caracterizată ca sinteză la locul de întâlnire a trei

regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est.
Folclorul românesc este rezultatul acestei sinteze, originalitatea ei constând în
modul de îmbinare și selectarea diferitelor elemente.
În antichitate și în evul mediu, cele mai importante influențe au fost din partea
popoarelor slave care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în
vecinătatea ei — Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia și Rusia —, din partea grecilor
din Imperiul Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă, din Fanar, din partea
Imperiului Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în
Transilvania.
Cultura modernă română a apărut și s-a dezvoltat în aproximativ ultimii 250 ani sub
o puternică influență din partea culturilor din vestul Europei, în special cea
franceză și cea germană.
În plus, sub influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea,
singurul popor majoritar creștin ortodox dintre popoarele latine.
Principalul umanist român din secolul al XVI-lea a fost Nicolaus Olahus.
Umanismul din Moldova secolului al XVII-lea a venit, în general, pe filieră
poloneză.
Cel mai important reprezentant al său, Miron Costin, a scris o cronică a istoriei
Moldovei.
Alți umaniști au fost Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu.
Principalii reprezentanți ai iluminismului au fost Gheorghe Asachi, Ion Budai
Deleanu și Dinicu Golescu.
Unirea Principatelor Române din 1859 a dat un impuls deosebit societății și
culturii românești.
Pe baza unor înalte școli deja existente au fost întemeiate universități la Iași și
la București, iar numărul de instituții culturale și științifice a crescut
semnificativ.
Sibiul și Brașovul au fost nucleele tiparului pe teritoriul României, de acolo
răspândindu-se presa românească.
Reprezentanții Școlii Ardelene au promovat introducerea grafiei cu alfabet latin și
racordarea culturii române la ideile din spațiul europei occidentale.
Un mare impact în literatura română l-a avut în secolul al XIX-lea cercul literar
Junimea, fondat de un grup de personalități în jurul criticului literar Titu
Maiorescu, în 1863.
Acesta a tipărit revista Convorbiri literare, unde au publicat, printre alții,
Mihai Eminescu, poetul național al României, Ion Creangă, Vasile Alecsandri și Ion
Luca Caragiale, cel mai important dramaturg român.
În aceeași perioadă, Nicolae Grigorescu a fost unul din fondatorii picturii române
moderne.
Prima jumătate a secolului al XX-lea este un moment important pentru cultura
română, aceasta atingând nivelul său maxim de afirmare internațională în armonie cu
tendințele culturale europene.
Cel mai de seamă artist plastic, care a ocupat un loc deosebit și în istoria artei
mondiale, a fost sculptorul Constantin Brâncuși, o figură centrală a mișcării
artistice de avangardă și un pionier al captărilor, inovator în sculptura mondială
prin imersiunea în sursele primordiale ale creației populare.
Începutul secolului al XX-lea a fost, de asemenea, o perioadă importantă pentru
proza românească, în care au activat personalități precum romancierii Liviu
Rebreanu, Mihail Sadoveanu și Camil Petrescu.
În dramaturgie, un talent aparte a fost Mihail Sebastian, iar Lucia Sturdza
Bulandra a fost actrița cea mai reprezentativă pentru această perioadă.
Poezia interbelică va ajunge să se sincronizeze cu marea poezie europeană.
Cei mai însemnați poeți din această perioadă sunt: George Bacovia, Tudor Arghezi și
Ion Barbu.
De asemenea, Tristan Tzara, unul dintre fondatorii mișcării dadaiste, era originar
din România.
Tot la fel, în timpul acestei epoci s-au ivit și în filozofia română figuri ca
Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu și Vasile Conta.
În domeniul istoriei, perioada a fost dominată de marele erudit Nicolae Iorga.
După cel de-al Doilea Război Mondial, regimul comunist a introdus o cenzură aspră
și a folosit cultura ca pe un mijloc de control și subordonare a poporului.
Libertatea de exprimare a fost constant restricționată pe diverse căi.
În această perioadă, personalități dintre cele mai reprezentative au fost:
scriitorii Marin Preda, Nicolae Breban, poeții Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
precum și criticii literari Nicolae Manolescu și Eugen Simion.
O altă consecință a atitudinii comuniste față de elite, în general, a fost
apariția, pentru prima dată in istoria României, a unei diaspore adevărate
incluzând mari personalități ale vieții științifice și culturale: George Emil
Palade (laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie sau medicină), Mircea Eliade,
renumitul istoric al religiilor, Eugen Ionescu, dramaturg al absurdului, și Emil
Cioran.
Alți membri remarcabili ai diasporei au fost Sergiu Celibidache și Ionel Perlea,
renumiți dirijori.
=== Arhitectura ===

În timpul Evului Mediu, multe biserici au fost construite.

În România, secolul 17 e cunoscut cel mai bine pentru stilul brâncovenesc, stil
popular Țara Românească din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714).
Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu,
termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea
primilor Mavrocordați, până către 1730.
Exemple notabile de construcții brâncovenești sunt Palatul Mogoșoaia, Biserica
Mănăstirii Antim, Biserica Stavropoleos, fosta Mănăstire Văcărești, Biserica
Colțea, Biserica Kretzulescu, Mănăstirea Hurezi, și Ansamblul Palatului
Brâncovenesc din Potlogi.
Mai târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, stilul brâncovenesc o să fie sursa
de inspirație pentru cel neoromânesc, rezultatul încercărilor de a găsi un stil
arhitectural specific românesc.
La începutul secolului 19, devenind din ce în ce mai răspândite cu trecerea
timpului, apar primele clădiri neoclasice.
Ele sunt rezultatul dorinței elitei României de a arăta că și România este o țară
europeană, poporul român fiind unul de origine latină.
Pe lângă arhitectura neoclasică, apare, mai rar, și cea neogotică.
Una dintre cele mai cunoscute clădiri de acest tip e Palatul Șuțu.
În timp ce fațada și interioarele sale folosesc diverse elemente clasiciste,
tâmplărila geamurilor e neogotică.
Alte construcții neoclasice importante din prima jumătate și mijlocul secolului al
XIX-lea sunt corpul vechi al Palatului Universității și unul dintre fostele sedii
ale Muzeului Național al Literaturii Române din București (Bulevardul Dacia nr.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost o perioadă în care orașele României
s-au schimbat foarte mult.
Au loc sistematizări masive.
Casele românești ca de țară cu care umpleau ulițele orașelor, sunt înlocuite cu
case cu ferestre la stradă (de obicei două sau trei) de inspirație occidentală, cu
ornamente pe fațadă în stiluri vestice, numite case-vagon.
Sunt construite și sedii noi pentru instituții, notabile fiind Ateneul Român,
Biblioteca Centrală Universitară din București, Palatul Cercului Militar Național,
Palatul CEC, Palatul Băncii Naționale, Palatul Bursei, Palatul Patriarhiei, Palatul
Facultății de Medicină din București, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din
Iași, și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Specific acestei perioade și începutului secolului XX este stilul eclectic (care
combină elemente luate din renascentiste, baroce, rococo și neoclasice).
Spre deosebire de Transilvania care la acea perioadă făcea parte din Imperiul
Austro-Ungar, nu există foarte multe clădiri Art Nouveau în Vechiul Regat, fiind
preferat stilul eclectic clasicist.
În Vechiul Regat, exemplele de Art Nouveau sunt de obicei combinații cu stilul
eclectic clasicist.
Exemple sunt Casa Mița Biciclista din București, combinație de neobaroc cu Art
Nouveau, Casa Dianu din Craiova, și, cel mai cunoscut, Cazinoul din Constanța.
Arhitecți români cu studii în străinătate, în mare parte la școala pariziană, dau
orașelor românești prin construcțiile și proiectele lor un aspect întâlnit în
celelalte orașe europene.
Clădirea specifică perioadei e casa care are două sau trei ferestre la stradă,
intrarea în grădină, și ornamente eclectice pe fațadă și stucaturi în interior.
Pe lângă cei români, în București și alte orașe ale României cum e Constanța, vin
și arhitecți străini, în mare parte francezi și austrieci.
Începând cu anii 1880 și 1890, apar și primele încercări de a găsi un stil
național, inspirat din arhitectura brâncovenească.
Cel mai cunoscut pionier al stilului e Ion Mincu, urmat de, Grigore Cerchez,
Cristofi Cerchez, Petre Antonescu și Nicolae Ghica-Budești.
În urma Primului Război Mondial, Bucureștiul devine capitala României Mari.
Finalizarea axei pe direcția nord-sud a dat loc pentru construirea clădirilor
moderniste, multe Art Deco, neoromânești, sau raționale (stil care constă în
clădiri reduse la esențe, cu foarte puține ornamente, dar cu proporții și forme
clasice), curente care erau la modă la acel moment în spațiul european.
Stilul neoromânesc (cunoscut și ca neobrâncovenesc), apărut în anii 1880 și 1890 ca
rezultat al încercărilor unor arhitecți ca Ion Mincu (1852–1912) și Ion N.
Socolescu (1856–1924) de a găsi un stil național, devine din ce în ce mai popular
în perioada interbelică, ca rezultat al naționalismului.
Există clădiri neoromânești remarcabile construite și înainte de Primul Război
Mondial, ca Bufetul de la Șosea (1889–1892) și Școala Centrală (1890), ambele de
Ion Mincu, sau Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (1906–1910) de Petre
Antonescu.
Ca urmare a celui De-Al Doilea Război Mondial, în România e instaurat un regim
comunist, impus cu forța de Uniunea Sovietică.
O mare parte a intelectualității române intră în temnițele stalinismului românesc,
inclusiv mai mulți arhitecți și sute de profesori din învățământul superior.
De exemplu, G.
Cantacuzino, unul dintre cei mai importanți arhitecți ai perioadei interbelice,
face aproape 10 ani de temniță grea, și moare la puțin timp după ce e eliberat.
Odată cu abdicarea forțată și alungarea Regelui Mihai I (30 decembrie 1947),
arhitectura românească intră într-o epocă de copiere a celei staliniste, un fel de
neoclasicism mai mult sau mai puțin simplificat.
Curentul din care face parte respectivul tip de arhitectură se cheamă realism
socialist, și a apărut ca reacție la modernism, mai ales la modernismul Art Deco,
care în viziunea comuniștilor aparținea „capitalismului putred vestic”.
După 1958, odată cu destalinizarea începută de primul lider comunist al României
Gheorghe Gheorghiu-Dej, devine popular modernismul de tipul Bauhaus.
Se încearcă într-o oarecare măsură apropierea de arhitectura clasicistă-modernistă
din timpul perioadei interbelice.
Un exemple al acestei arhitecturi e Sala Palatului, din spatele Muzeului Național
de Artă al României.
În anii 60, 70, și 80, are loc o perioadă de febrilitate în construcții.
Orașe și cartiere întregi sunt ridicate fulgerător.
Din cauza lipsei de ornamentare, a economiei centralizare, și a arhitecturii
funcționaliste, zonele construite în această perioada suferă de o lipsă de
identitate, toate arătând la fel.
Conducătorul comunist la acel moment, Nicolae Ceaușescu, impune ridicarea în toate
capitalele de județ a centrelor civice.
Pe 4 martie 1977, un cutremur puternic lovește Bucureștiul.
Aproximativ 1500 de oameni au murit și peste 7000 sunt răniți în cele 32 de
construcții care s-au prăbușit.
Alte 150 de clădiri cu multe etaje suferă pagube majore.
Regimul a folosit pretextul cutremurului pentru a demola o serie de clădiri care,
dintr-un motiv sau altul, erau „incomode” pentru el, printr-un proces pe care îl
numea sistematizare.
Astfel, sunt distruse centrele istorice ale mai multor orașe, și înlocuite cu
blocuri comuniste, gri și anoste.
Trebuie menționat că nu e vorba de mahalale și zonele sărace, ci de zonele cu case
solide construite între sfârșitul secolului al XIX-lea și până la începutul
perioadei comuniste.
Nu este doar cazul Bucureștiului, procesul întâmplându-se și celelalte orașe, ca
Bacău, Botoșani, Constanța, Ploiești, Suceava etc.
În paralel cu acest proces, delirul demolator al lui Ceaușescu atinge apogeul,
moment în care el își propune transformarea în sens comunist a întregii țări.
Cum orașele erau distruse, mai rămâneau satele.
Și ele încep să fie demolate.
În locul caselor țărănești apar blocurile scunde, asemănătoare cu niște cazărmi.
Datorită revoluției care a pus capăt dictaturii comuniste, România a devenit o țară
liberă, iar Bucureștiul un oraș deschis și în pas cu tendințele vremii.
Mărimea comenzilor arhitecturale se schimbă.
În locul statului, fostul comandant al unor proiecte gigantice, acum clienții
individuali intră pe scena, cu propriile lor personalități, cerințe și așteptări.
O parte a populației se mută din blocurile comuniste la casă, preferând cartierele
liniștite de case în locul celor aglomerate de blocuri comuniste.
Din cauza speculei imobiliare, mai multe clădiri construite în secolul al XIX-lea
și începutul secolului XX, inclusiv case de oraș, au fost dărâmate și înlocuite cu
blocuri.
Nu de puține ori, case istorice au fost incendiate sau demolate peste noapte.
Acoperișurile le-au fost deteriorate astfel încât să plouă înăutru, lucru care să
grăbească prăbușirea respectivelor clădiri.
Totuși, nu trebuie neglijat faptul că în același timp mai multe construcții au fost
restaurate, și prin retrocedare, au fost date înapoi proprietarilor lor, statul
comunist confiscând-le abuziv la începutul regimului.
Un exemple bine cunoscut este cel al librăriei Cărturești Carusel de pe Strada
Lipscani din Centrul Vechi al Bucureștiului, deschisă în 2015 într-o fostă bancă.
Elegantul edificiu de secol XIX a intrat în posesia celebrei familii de bancheri
Chrissoveloni în 1903, iar în perioada comunistă a fost confiscat/naționalizat și
transformat în magazinul Familia.
După 1990, imobilul a fost recuperat și reabilitat de proprietarul actual, domnul
Jean Chrissoveloni, iar acum prinde viață printr-o amenajare inovatoare, dar atentă
la substanța istorică, semnată de biroul de arhitectură Square One.
Ca rezultat, librăria a devenit în scurt timp o atracție importantă a Centrului
Vechi al Bucureștiului, clienții fiind atât turiști cât și bucureșteni.
O altă librărie Cărturești care se află în două case istorice este Cărturești
Verona, la intersecția Străzii Arthur Verona cu Bulevardul Gheorghe Magheru, în
Casa Sturdza (cea cu intrarea la bulevard) și o casă eclectică din Belle Époque cu
grădină.
O altă parte a caselor de patrimoniu sunt renovate, și transformate în baruri,
restaurante, și magazine.
O zonă în care sunt predominant case renovate e cea a Străzilor Dimitrie Racoviță,
Sfântul Ștefan, Plantelor, și Alexandru Romano.
=== Muzică ===

Muzica românească cuprinde totalitatea creațiilor muzicale elaborate de către

români și strămoșii acestora.
Posibilitatea de a trata muzica daco-geților și a protoromânilor este foarte
limitată din pricina documentației minime păstrate.
Începând cu Evul Mediu, situarea la confluența dintre est și vest a determinat o
diferențiere între muzicile apreciate în primele state românești: cele așezate în
apus beneficiază de influențe vestice, în vreme ce statele situate în est preiau
elemente din muzicile bizantină, slavă și, mai târziu, turcească.
Aceste influențe au acționat atât asupra muzicii folclorice, cât și a muzicii
erudite (muzică religioasă – gregoriană în apus și bizantină în răsărit – și muzică
cultă laică).
Folclorul muzical românesc cuprinde toate creațiile culturii spirituale populare
românești din domeniul artei sunetelor.
Se face referire la moștenirea muzicală a românilor de la sat dintotdeauna și a
popoarelor din care ei au luat naștere.
Sub delimitarea folcloristicii, folclorul muzical constituie o ramură a creației
tradiționale românești, alături de: folclorul literar, dans și teatrul popular.
La începutul secolului XX se remarcă compozitorul George Enescu, primul creator
român ce realizează o sinteză organică, profundă între muzica folclorică românească
și tendințele muzicii culte ale vremii sale (este epoca romantismului târziu); el
folosește un limbaj muzical modern și experimentează în ariile modală și
microtonală.
Enescu este considerat cel mai valoros compozitor român din toate timpurile.
=== Arte plastice ===

==== Patrimoniul mondial ====

Lista Patrimoniului Mondial UNESCO include monumente din România precum: așezările
săsești cu biserici fortificate din Transilvania, bisericile pictate din nordul
Moldovei, bisericile de lemn din Maramureș, Mănăstirea Horezu, Cetatea Sighișoarei,
fortărețele dacice din Munții Orăștiei, Delta Dunării.
precum și unele rezervații naturale forestiere din Carpați incluse în situl
transnațional denumit Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte
regiuni ale Europei.
De asemenea, în 2007, când a fost rândul României să desemneze una din cele două
capitală europeană a culturii, a ales orașul Sibiu pentru a se alătura
Luxemburgului în acel an.
Pentru anul 2021, când este din nou rândul său, a fost ales orașul Timișoara.
=== Știință ===
În domeniul tehnic se pot nota realizări spectaculoase în domeniul aviației, făcute
de Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Aurel Persu și Henri Coandă.
Unul dintre întemeietorii ingineriei românești este Anghel Saligny – remarcabil
inginer constructor, realizatorul multor invenții și premergător mondial al
științei construcțiilor metalice și de beton armat.
În arhitectură, printre realizările semnificative, putem cita: Biserica Neagră,
Castelul Bran, Castelul Huniazilor și Castelul Peleș.
În epoca modernă, Ion Mincu este fondatorul școlii române de arhitectură.
În medicină, Nicolae Paulescu a fost unul din precursorii descoperirii și folosirii
insulinei în scopul tratării diabetului, Gheorghe Marinescu a fost un important
neurolog, iar Victor Babeș a fost unul dintre primii bacteriologi.
Gheorghe Țițeica a fost unul dintre cei mai remarcabili matematicieni români.
=== Cinematografie ===
Cinematograful a apărut în România la 27 mai 1896 iar primele proiecții au avut loc
în București la sediul ziarului de limba franceză L’Indépendance Roumaine.
Printre cei mai importanți regizori români, se numără: Jean Georgescu, Victor Iliu,
Liviu Ciulei, Ion Popescu-Gopo, Lucian Pintilie, Dan Pița, Alexandru Tatos, Mircea
Daneliuc și Sergiu Nicolaescu.
Dintre filmele românești cu distincții internaționale pot fi amintite: Pădurea
spânzuraților, Răscoala, Hotel de lux și Terminus Paradis.
Alte filme din ultimii ani care s-au bucurat de succes internațional sunt: Moartea
domnului Lăzărescu, regizat de Cristi Puiu și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile
realizat de Cristian Mungiu și premiat cu Palme d’Or la Cannes.
Printre cei mai talentați actori români se numără: Radu Beligan, Constantin Tănase,
Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Marcel Iureș,
Marin Moraru, Amza Pellea, Florin Piersic, Dem Rădulescu, Tamara Buciuceanu Botez,
Draga Olteanu Matei, Stela Popescu, Ilarion Ciobanu, Dorel Vișan, Mircea Albulescu,
Sebastian Papaiani, Florian Pittiș, Mircea Diaconu, Maia Morgenstern și Alexandru
Arșinel.
== Armată ==

Armata Română este formată din trei categorii de arme: Forțele Terestre, Forțele
Aeriene și Forțele Navale, aflate sub comanda Statului Major General, direct
subordonat Ministerului Apărării Naționale.
Pe timp de război, Președintele României este comandatul suprem al Forțelor
Armatei.
Ministerul Apărării Naționale are prevăzute, potrivit proiectului pe 2009,
cheltuieli în valoare de 7,65 miliarde de lei, respectiv 1,3% din PIB, ceea ce
reprezintă cu aproximativ două miliarde de lei mai puțin față de suma prevăzută în
proiectul fostului Guvern Tăriceanu.
Modernizarea armatei române necesită, în următorii 10 ani, 13 miliarde euro, doar
pentru programele mari de înzestrare, planificate atât pentru forțele aeriene, cât
și pentru cele terestre și navale.
În prezent, numărul total de efective participante la misiuni internaționale este
de 1601.
Momentan, sunt trupe române în Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Irak și Afganistan.
Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat din 2007.
=== Dotări ===
Ca urmare a aderării României la NATO în 2004, a urmat o perioadă de pregătiri
intensive pentru transformarea armatei într-o instituție profesionistă până în anul
2007, urmând a avea 90.000 de angajați, dintre care aproximativ 75.000 de militari
și 15.000 civili.
Dintre cei 75.000, circa 45.800 vor reprezenta forțele terestre, circa 13.250
forțele aeriene și 6.800 forțele navale, restul de 8.800 având alte sarcini.
În prezent Armata Română trece printr-un proces de restructurare în trei stagii.
Primul stagiu va fi completat în 2007.
Anul 2015 va marca sfârșitul celui de-al doilea stagiu, când forțele armate vor fi
reduse la 80.000 de oameni.
Întregul proces este estimat să fie completat în 2025.
Aceste modificări au ca scop modernizarea structurii forțelor armate, prin
reducerea personalului și achiziționarea de tehnologie nouă și îmbunătățită,
compatibilă cu standardele NATO.
Potrivit unui material difuzat de Ministerul Apărării Naționale (MApN), prioritatea
în domeniul achizițiilor de echipamente moderne o dețin forțele aeriene.
O realizare a Forțelor Aeriene a fost modernizarea elicopterului IAR – 330 SOCAT,
realizată cu ajutorul unei firme israeliene, care a dus la asigurarea
interoperabilității cu sistemele NATO Tancul mijlociu românesc TR-85 M1 a intrat
recent în dotarea Forțelor Terestre ale armatei române, el fiind varianta
modernizată a principalului vehicul de luptă al infanteriei.
Obiectivul principal al Statului Major al Forțelor Navale a fost și este achiziția,
revitalizarea și modernizarea fregatelor Regele Ferdinand și Regina Maria.
=== Istoric ===
La 12/24 noiembrie 1859, Prin Înaltul Ordin de Zi nr.
83, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, este înființat Statul Major General.
Bazele moderne ale constituirii și consacrării Forțelor Terestre pot fi plasate în
timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Aviația militară română a luat ființă în anul 1910 datorită colaborării societății
civile cu Ministerul de Război, iar primul avion militar de concepție și
construcție românească, proiectat de inginerul aviator Aurel Vlaicu și realizat la
Arsenalul Armatei, a zburat la 17 iunie 1910.
După unirea Principatelor Române, în anul 1859, s-a acționat pentru contopirea
flotelor din Moldova și Muntenia și organizarea unei structuri navale unitare ce s-
a numit Corpul Flotilei.
Prima flotilă militară a statului român a avut în compunere 6 șalupe-canoniere și
era dispusă în 6 baze, în porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și
Calafat.
NMS Delfinul este numele a primului din cele două submersibile cu acest nume ale
Marinei Militare Române.
Cel actual, numit tot „Delfinul” în memoria primului, a fost construit în URSS.
Marina militară Română mai avea înainte de al Doilea Război Mondial alte două
submarine: Rechinul și Marsuinul.
În Armata României, uniformele militare sunt purtate conform unui regulament.
Toți militarii, indiferent de grad, inclusiv cei în rezervă și în retragere care au
aprobare de a purta ținută militară, sunt obligați să cunoască și să aplice
prevederile acestuia privind ținutele.
Etapele de evoluție a uniformelor militare românești sunt legate de momente ale
organizării armatei și reflectă caracterele epocii.
Distincțiile militare onorifice sunt însemne care simbolizează aprecierea faptelor
deosebite săvârșite în timpul îndeplinirii misiunilor militare.
Ele cuprind embleme, insigne onorifice, plachete, denumiri onorifice și distincții
de serviciu.
Clubul sportiv al armatei, Steaua, a fost înființat la 6 iunie 1947, pentru a
continua într-un cadru instituționalizat vechea tradiție a practicării sportului în
Armata României.
În cei 60 de ani de existență, sportivii clubului s-au aflat în permanență printre
protagoniștii întrecerilor naționale și internaționale.
În fiecare an, pe 25 octombrie se sărbătorește Ziua Armatei, iar pe 1 decembrie, de
Ziua Națională a României, în București și la Alba-Iulia au loc numeroase parade
militare.
În București se află Universitatea Naționala de Apărare și Muzeul Militar Național.
== Sport ==

Primele asociații sportive din România au fost înființate la mijlocul secolului al

XIX-lea.
Una din primele s-a numit „Societatea de dare la semn” (înființată în timpul
domniei lui Al.
În primii ani ai secolului al XX-lea s-au extins sporturi precum boxul, ciclismul
și mai târziu jocurile de echipă.
Primul meci de fotbal oficial s-a jucat la Timișoara în 1902 iar în 1910 a fost
înființat primul club de rugby în București.
Doi ani mai târziu a fost înființată în capitală Federația Societăților Sportive
din România, fiind urmată de înființarea Comitetului Olimpic Român în 1914.
Prima instituție de învățământ superior în acest domeniu, Institutul Național de
Educație Fizică, și-a deschis porțile în 1923.
În perioada dintre cele două războaie mondiale sportivii români au obținut primele
victorii în concursurile internaționale.
=== Oină ===

Oina — sau hoina cum i se mai spunea — este socotită un joc sportiv național pentru
români, având, pe pământul românesc, o vechime de cel puțin 6 secole, așa cum
menționează cronici și hrisoave care îi subliniază popularitatea de care se bucura
printre copii și tineri, oșteni și voievozi.
În timpul lui Vlaicu Vodă, anul 1364, oina se juca în Țara Românească, ea
pătrunzând peste tot: în sate, în comune, în viața oamenilor.
Jocul de oină amintește de o veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul.
A „oina” oile înseamnă a le coborî toamna de la munte la șesul verde, într-o zonă
sau localitate din apropierea unui râu, fenomen numit transhumanță.
=== Fotbal ===

Echipa națională de fotbal a României își începe activitatea prin meciul de la 8

iunie 1922 de la Belgrad, contra Iugoslaviei, scorul fiindu-i favorabil cu 2–1.
La 20 mai 1923 Comisia de Fotbal a FSSR (Federația Societăților Sportive din
România) este admisă la Congresul de la Zürich ca membră a FIFA.
În această calitate de membră a FIFA, România participă la Turneul Olimpic de
Fotbal de la Jocurile Olimpice din 1924 desfășurate la Paris.
Federația Română de Fotbal este membră fondatoare a UEFA în 1954.
Din august 1990, FRF a devenit organ independent de conducere al mișcării
fotbalistice din România, primul președinte ales fiind Mircea Sandu.
La nivel internațional, selecționata de fotbal a României a participat până acum la
7 Campionate Mondiale de Fotbal.
Cele mai mari succese le-a înregistrat pe parcursul anilor '90.
În 1994, la Campionatul Mondial din Statele Unite, echipa României a reușit să
ajungă până în sferturi, clasându-se atunci pe poziția 6 în clasamentul FIFA.
Liderul generației de aur a fotbalului românesc este
Gheorghe Hagi.
În prezent, dintre fotbaliștii români celebri pot fi amintiți Adrian Mutu și
Cristian Chivu.
Cel mai cunoscut club de fotbal din România este FCSB, care în 1986 a fost prima
echipă din estul Europei și singura din România ce a câștigat Cupa Campionilor
Europeni.
De asemenea, în 1989 a mai jucat o finală a Cupei Campionilor Europeni, în 1988 o
semifinală, iar în 2006 a ajuns în semifinalele Cupei UEFA, după un sfert de finală
jucat cu altă echipă românească, Rapid București.
Altă echipă de succes din fotbalul românesc este Dinamo București care a jucat o
semifinală a Cupei Campionilor Europeni în 1984, iar în 1990 semifinala Cupei
Cupelor; anterior, în sezonul 1982-83, CS Universitatea Craiova a ajuns până în
semifinalele Cupei UEFA.
=== Tenis ===

Tenisul a fost introdus și el în România pe la sfârșitul secolului al XIX-lea de

studenți întorși de la studiile din străinătate.
Cel mai cunoscut jucător român de tenis este Ilie Năstase, activ în anii 1970, care
în 1973 a ajuns numărul 1 mondial după ce a câștigat turneele de Grand Slam US Open
1972 și Roland Garros 1973.
A făcut echipă de Cupa Davis cu Ion Țiriac, cu care a jucat finala în 1969, 1971 și
1972, pierzând de fiecare dată în fața Statelor Unite.
Cei doi au câștigat și titlul la dublu la Roland Garros în 1970.
După încheierea carierei, Țiriac a plecat din România comunistă și s-a lansat în
afaceri, în 2015 el fiind considerat de Financial Times cel mai bogat fost sportiv
profesionist din lume.
La feminin, Virginia Ruzici a fost, în aceeași perioadă, una dintre cele mai bune
jucătoare din lume, câștigând turneul de la Roland Garros atât la simplu, cât și la
dublu în 1978.
Mai recent, Simona Halep a ajuns numărul 1 mondial și a câștigat Roland Garros la
simplu în 2018.
În data de 13 iulie 2019, Simona Halep a câștigat cu 6-2, 6-2 la finala de la
Wimbledon, în meciul cu Serena Williams.
Este al doilea titlu de Grand Slam câștigat și este prima jucătoare din România
care câștigă turneul de la Wimbledon.
=== Handbal ===

În România, primul meci de handbal a avut loc în anul 1922, fiind disputat în
orașul Sibiu, între două echipe de elevi.
În anul 1936, handbalul se desprinde și este creată o federație de sine stătătoare,
dar activitatea acesteia în ceea ce privește echipele, formarea antrenorilor și a
arbitrilor, precum și promovarea acestui sport în rândul unor categorii largi ale
populației a fost nesatisfăcătoare.
În 1937, se organizează primul Campionat Național de handbal (pe mai multe serii).
Handbalul românesc se afirmă și pe plan internațional, reușind, prin rezultatele
obținute în perioada 1935-1940, să se claseze pe locul al cincilea în clasamentul
mondial, precizează Enciclopedia Educației Fizice și Sportului.
La primele întreceri olimpice de handbal, din 1936, de la Berlin, au participat
șase țări, România clasându-se pe locul 5.
La Campionatul Mondial de Handbal Masculin din 1961, în Republica Federală
Germania, echipa României a câștigat campionatul după ce a învins în finală echipa
Cehoslovaciei, devenind astfel pentru prima dată campioană mondială.
La a V-a ediție a Campionatului Mondial de Handbal Masculin din 1964, în
Cehoslovacia, echipa României a câștigat campionatul după ce a învins în finală
echipa Suediei, cu scorul de 25-22.
În 1970, echipa României a câștigat pentru a treia oară Campionatul Mondial, după
ce a învins echipa RDG-ului, cu scorul de 13-12.
În 1974, echipa României câștigă pentru a patra oară Campionatul Mondial, după ce a
învins echipa RDG-ului, cu scorul de 14-12.
La a II-a ediție a Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1956, în Republica
Federală Germania, echipa României devine campioană a lumii la handbal în 11
jucătoare.
La a III-a ediție a Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1960, în Țările de
Jos, echipa României câștigă pentru a două oară titlul de campionană mondială la
handbal în 11 jucătoare, după ce învinseseră, în finală, echipa Austriei cu 10-2.
La Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1962, desfășurat în România, echipa
României a câștigat campionatul după ce a învins în finală echipa Danemarcei cu
scorul de 8-5, devenind pentru prima dată campioană mondială.
România este singura țară a cărei echipă națională a participat la toate edițiile
Campionatului Mondial.
La Jocurile Olimpice de vară din 1976, echipa masculină de handbal a României s-a
clasat pe locul 2.
Până în prezent, echipa națională de handbal feminin a României nu s-a calificat
decât la patru turnee olimpice.
Cea mai bună clasare a fost la Jocurile Olimpice de vară din 1976, unde România a
obținut locul 4.
Cristina Neagu, căpitanul echipei naționale a României, este singura handbalistă
din istoria acestui sport recompensată de patru ori cu titlul de Cea mai bună
handbalistă IHF a anului.
=== Alte sporturi și Jocurile Olimpice ===

Prima participare a României al Jocurile Olimpice a fost în 1900 când a participat

doar cu un singur sportiv.
Mai apoi, delegația României a fost prezentă la toate edițiile Jocurilor Olimpice
începând cu anul 1924, excepție făcând două ediții de vară, cele din 1932 și 1948
și una de iarnă, cea din 1960.
România are un palmares de 292 de medalii (din care 86 de aur, 89 de argint și 117
de bronz) câștigate de sportivi la Jocurile Olimpice de vară, de la prima ediție,
Paris, 1924 până la ediția Beijing 2008.
Prima medalie olimpică, una de bronz, a fost câștigată la Paris în 1924 de către
echipa de rugby.
Ea a fost urmată de una de argint la cursele de cai la Olimpiada din Berlin din
1936.
Primele titluri de campion mondial au fost câștigate în 1934 și 1936 la sanie, în
timp ce boxul românesc obținea primul titlu european în 1930 prin Lucian Popescu.
În anii '50 s-au înregistrat succese notabile la tenis de masă feminin, tir, box,
lupte și haltere.
Dintre sportivii din această perioadă pot fi amintiți Iosif Sîrbu și Iolanda Balaș.
La caiac-canoe România s-a remarcat prin Ivan Patzaichin iar la canotaj prin
Elisabeta Lipă.
Gimnastica românească a avut un număr semnificativ de succese fapt pentru care
România a devenit cunoscută în întreaga lume.
Nadia Comăneci, prin performanțele sale răsunătoare consemnate de istoria sportului
ca expresie a perfecțiunii este recunoscută peste ani de mișcarea olimpică ca
sportiva secolului al XX-lea.
La 2 mai 1910 se înființează grupare polisportiva „Tenis Club Roman” (TCR).
Aceasta reunea mai multe discipline: sporturi atletice, canotaj, football-rugby
(denumirea englezească a rugby-ului), fotbal, înot, patinaj, sporturi de iarnă,
scrimă, tenis și tir.
Culorile noului club erau alb si verde, iar numarul membrilor se apropia de 350.
Jocul de rugby avea să apară în cadrul acestui club peste doi-trei ani, printre
promotorii acestei discipline numărându-se Grigore Caracostea și Mircea Iconomu.
La fel cum s-a întâmplat și cu jocul de fotbal, primele noțiuni legate de rugby,
precum și cele dintâi baloane de joc, au fost aduse la București de către tineri
români care studiaseră la Paris.
Acest proces s-a petrecut pe la începutul secolului al XX-lea.
Angelica Rozeanu a fost campioană mondială la tenis de masă în anii 1950 – 1955.
Jocul de baschet se răspândește în Europa la începutul secolului al XX-lea, fiind
prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904, de la St.
În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (FIBA).
România s-a aflat printre cele 8 țări membre fondatoare ale forului mondial alături
de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elveția și
Portugalia.
Din 1935 se dispută campionatele europene (la care a participat și o echipă din
această țară).
În România, primele demonstrații de baschet au fost efectuate în 1920.
Până în 1923, baschetul se practica în special în liceele din capitală,
organizându-se sporadic competiții interșcolare.
Federația Română de Baschet și Volei ia ființă în 1931.
Dintre performanțele României pe plan internațional menționăm clasarea de 3 ori pe
locul IV la campionatele feminine europene (1964, 1966, 1968) și de 2 ori pe locul
V la cele masculine (1957, 1967).
În 1981, la Campionatele Mondiale Universitare echipa de fete a României s-a clasat
pe locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa masculină a ocupat locul IV.
În România, scrima este rezultatul împletirii mânuirii armelor și activităților
militare organizate cu influența străină pătrunsă prin intermediul războaielor și
schimburilor economice și culturale, fiecare epoca aducându-și contribuția la
scrima sportivă de astăzi.
În perimetrul țării această activitate s-a aflat printre primele discipline
sportive.
Prima participare românească la un concurs internațional de scrimă are loc în 1910,
în Franța, Mihai Savu ocupând locul I.
În 1911, la Paris, românul Dinu Cesianu cucerește primul loc la un concurs
internațional de spadă.
În 1932, forul sportiv U.F.S.R.
recunoaște oficial Federația Română de Scrimă.
În data de 2 noiembrie 2019, scrimera Ana Maria Brânză a câștigat Cupa Mondială la
spadă de la Tallinn, Estonia, după ce a învins-o, în finală, pe rusoaica Violetta
Kolobova, cu 15-13.
În data de 26 ianuarie 2020, Ana Maria Brânză a câștigat medalia de aur la Grand
Prix-ul de la Doha, Qatar.
Atletismul apare în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiativa
studenților care studiau în țările occidentale.
În timpul vacanțelor, aceștia promovau atletismul organizând competiții de
alergări, sărituri și aruncări.
Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe, și
se adresează doar bărbaților.
Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la București primul teren de atletism, pe
locul care devine ulterior Stadionul Tineretului.
Primul concurs organizat de atletism are loc în 1882 la București, cu participarea
elevilor de la liceele Sf.
Sava și Matei Basarab.
La atletism, Gabriela Szabó a fost, de asemenea, de trei ori campioană mondială.
La înot, David Popovici a doborât în 2021 două recorduri mondiale la juniori în
probele de 100 și 200 metri liber, a câștigat o medalie de aur la Campionatele
Europene de Seniori și două de aur la Juniori.
În 2022 a obținut 14 medalii în diverse competiții europene sau mondiale (dintre
care 11 sunt de aur) și a doborât un nou record mondial - în proba de 100 metri
liber - vechi de 13 ani.
== Note explicative ==

== Note ==

== Bibliografie ==
Thede Kahl, Michael Metzeltin, Mihai Răzvan Ungureanu (Hrsg.): Rumänien.
Raum und Bevölkerung – Geschichte und Geschichtsbilder – Kultur – Gesellschaft und
Politik heute – Wirtschaft – Recht – Historische Regionen, 2 Bände, LIT Verlag, 2.
Aufl., Wien-Berlin 2008, 976 S.
ISBN 978-3-8258-0069-7.
Michael Metzeltin: România: Stat – Națiune – Limbă, București, Editura Univers
Enciclopedic, 2002.
Mărculeț I.
(coordonator), Superlativele României - mică enciclopedie, Editura Meronia,
București,2010.
ISBN 978-973-7839-60-2.
„Mică enciclopedie de cultură și civilizație românească”, Dan Petre, Editura Litera
International, 2005 - [1] Arhivat în 29 iulie 2013, la Wayback Machine.
„Enciclopedia civilizației române”, Dumitru Tudor, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982.
== Vezi și ==
România pe scurt

== Legături externe ==
Aerodina este un vehicul aerian „mai greu decât aerul” (de fapt, mai greu decât
volumul aerului dislocat), care se menține în atmosferă datorită mișcării lui de
înaintare, fiind necesare mijloace proprii pentru asigurarea zborului mecanic.
Aerodinele desemnează toate mașinile aeriene capabile de zbor, dar care nu sunt
aerostate (care nu se bazează pe principiul plutirii corpurilor).
== Clasificare ==
Aerodinele se împart în trei categorii:

ornitoptere (au aripi batante)

elicoptere (au aripă rotativă)
girodine (au aripă rotativă acționată de motor și elice de propulsie)
autogire (au aripă rotativă cu rotație liberă și elice de propulsie)
aeroplane (au aripă fixă), categorie subîmpărțită în:
avioane (au aripă fixă și motor) (Monoplan, Biplan)
planoare (au aripă fixă, dar nu au motor)
Un tip intermediar sunt convertiplanele, care au atât aripă fixă, cât și cea
rotativă.
== Referințe ==

== Vezi și ==
Aeronavă
Un quadcopter, denumit și elicopter quadrotor sau quadrotor, este un elicopter
multirotor care este ridicat și propulsat de patru rotoare.
Quadcopters sunt clasificate ca nave cu rotor, spre deosebire de aeronave cu aripi
fixe, deoarece ridicarea lor este generata de un set de rotoare (elice orientate
vertical).
Quadcopters utilizează în general două perechi de elice fixe; doua în sens orar
(CW) și doua în sens invers acelor de ceasornic (CCW).
Acestea utilizează variația independentă a vitezei fiecarui rotor pentru a obține
controlul.
Prin schimbarea vitezei fiecarui rotor este posibilă generarea în mod specific a
unei împingeri totale dorite; pentru a localiza centrul de împingere atât lateral
cât și longitudinal; și pentru a crea un cuplu total dorit sau o forța de
întoarcere.
Quadcopters diferă de elicopterele convenționale, care utilizează rotoare și sunt
capabile să modifice înclinarea lamelor lor dinamic, în timp ce se mișcă în jurul
rotorului.
În primele zile ale zborului, quadoptrii (denumiți apoi ca "quadrotori" sau
"elicoptere") au fost văzuți ca soluții posibile la unele dintre problemele
persistente în zborul vertical.
Problemele legate de controlul inductiv (precum și problemele de eficiență
provenite de la rotorul coadă, care nu genereaza o ridicare utilă) pot fi eliminate
prin contra-rotație, iar lamele relativ scurte sunt mult mai ușor de construit.
În anii 1920 și 1930 au apărut numeroase desene și modele.
Acestea au fost printre primele vehicule de lansare și aterizare verticale (VTOL),
mai grele decât aerul.
Cu toate acestea, prototipurile timpurii au avut de suferit performanțe slabe , iar
prototipurile ulterioare au necesitat prea multa încarcatura de lucru pilot, din
cauza maririi slabe a stabilității și a autorității de control limitate.
La sfîrșitul anului 2000, avansurile in electronică a permis producția de controale
de zbor ieftin, accelerometru (IMU), sisteme de poziționare globală și camere de
luat vederi.
Acest lucru a condus la configurarea quadcopter devenind popular pentru vehiculele
aeriene făra pilot.
Cu dimensiunile și manevrabilitatea lor, aceste quadcoptere pot fi transportate
atât în interior, cât și în aer liber.
La o marime mică, quadcopterile sunt mai ieftine și mai durabile decât elicopterele
convenționale datorită simplității lor mecanice.
Lamele lor mai mici sunt de asemenea avantajoase, deoarece posedă o energie
cinetica mai mică, reducând capacitatea lor de a provoca daune.
Este de asemenea, posibilă montarea quadcopterelor cu dispozitive de protecție care
închid rotoarele, reducând în continuare potențialul de deteriorare.
Cu toate acestea, pe măsura ce crește mărimea quadcopatoarele fixe de propulsie
dezvoltă dezavantaje față de elicopterele convenționale.
Creșterea dimensiunii paletelor crește impulsul.
Aceasta înseamnă că modificările vitezei lamelor durează mai mult, ceea ce are un
impact negativ asupra controlului.
Elicopterele nu se confruntă cu această problemă, deoarece mărirea dimensiunii
discului rotor nu influențează în mod semnificativ capacitatea de a controla pasul
lamelor.
Datorită ușurinței lor de construcție și de control, aeronavele quadcopter sunt
frecvent utilizate ca proiecte de aeronave model.
== Istoric ==

=== Încercări timpurii ===

Breguet-Richet Gyroplane (1907)
Un elicopter cu patru rotoare proiectat de Louis Breguet.
Aceasta a fost prima aeronava cu aripi rotative care se ridica de pe sol, deși
numai în zborul legat la o altitudine de câțiva metri.
În 1908 a fost raportat că a zburat "de mai multe ori".
Oehmichen No.2 (1920)
Etienne Oehmichen a experimentat modelele rotorcraft în anii 1920.
Printre cele șase proiecte pe care le-a încercat, elicopterul său nr.2 avea patru
rotoare și opt elice, toate conduse de un singur motor.
Unghiul acestor lame ar putea fi modificat prin deformare.
Cinci dintre elice, care se roteau în plan orizontal au stabilizat mașina lateral.
Un alt elice a fost montat la nas pentru direcție.
Perechea de elice care a rămas a funcționat ca propulsie înainte.
Aeronava a prezentat un grad considerabil de stabilitate și o creștere a preciziei
de control pentru timpul său și a efectuat peste o mie de zboruri de testare în
timpul anilor 1920.
Pâna în 1923 a reușit să rămâna în aer pe câteva minute, iar la 14 aprilie 1924 a
stabilit prima înregistrare FAI pentru elicoptere de 360 m (397 m).
A demonstrat abilitatea de a finaliza un curs circular , iar mai târziu a finalizat
primul zbor cu circuit închis de 1 kilometru (0.62 mi) de către o navă cu rotor.
elicopterul de Bothezat (1922)
Dr.
George de Bothezat și Ivan Jerome au dezvoltat această aeronavă, cu rotoare cu șase
lozime la sfârșitul unei structuri în forma de X.
Două elici mici cu pas variabil au fost utilizate pentru controlul tracțiunii și
înclinarii.
Vehiculul a utilizat controlul pasajului colectiv.
Construit de US Air Service, acesta a făcut primul său zbor în octombrie 1922.
Aproximativ 100 de zboruri au fost făcute pâna la sfârșitul lui 1923.
Cu toate că a demonstrat fezabilitatea, a fost subevaluat lipsit de raspuns,
mecanic complex și susceptibil de probleme de fiabilitate.
Volumul de lucru pilot a fost prea mare în timpul mușcăturii pentru a încerca
mișcarea laterală.
Convertizorii modelului A Quadrotor (1956)
Acest elicopter unic a fost conceput pentru a fi prototipul unei linii de
elicoptere mult mai mari civile și militare quadrotor.
Designul a inclus două motoare care au condus patru rotoare printr-un sistem de
curele v.
Fluturat cu succes de mai multe ori la mijlocul anilor 1950, acest elicopter a
dovedit designul quadrotor și a fost de asemenea, primul elicopter cu patru rotoare
pentru a demonstra un zbor de succes înainte.
Din cauza lipsei de comenzi pentru versiuni comerciale sau militare, proiectul a
fost reziliat.
Convertiții au propus modelul E, care ar avea o greutate maxima de 19 t, cu o
sarcină utilă de 4.9 t peste 300 de mile și cu o viteză de 278 km / h.
Curtiss-Wright VZ-7 (1958)
Curtiss-Wright VZ-7 a fost o aeronava VTOL proiectată de compania Curtiss-Wright
pentru Armata SUA.
VZ-7 a fost controlat prin schimbarea tracțiunii fiecăreia dintre cele patru elice.
=== Evoluțiile recente ===
În ultimele decenii, vehiculele aeriene fără pilot pe scara mică au fost utilizate
pentru multe aplicații.
Nevoia de aeronave cu o mai mare manevrabilitate și capacitate de a se deplasa a
condus la o creștere a cercetării quadcopter.
Designul cu patru rotoare permite quadcopter-urilor să fie relativ simple în
design, dar foarte fiabile și manevrabile.
Cercetarea continuă să mărească abilitățile quadcopterelor, făcând progrese în
comunicarea cu mai multe ambarcațiuni, explorarea mediului și manevrabilitatea.
Dacă aceste calități în dezvoltare pot fi combinate, quadcopterile ar fi capabile
de misiuni autonome avansate, care în prezent nu sunt posibile cu alte vehicule.
Unele programe curente includ:

Conceptul Bell Boeing Quad TiltRotor ia în continuare conceptul de quadcopter fix,

combinându-l cu conceptul rotorului de înclinare pentru un transport militar propus
C-130.
AeroQuad și ArduCopter sunt proiecte hardware și software open source bazate pe
Arduino pentru construcția DIY a quadcopterelor.
Parrot [Link] este un mic quadcopter controlat de radio cu camere atașate de el,
construite de Parrot SA, concepute pentru a fi controlate de telefoane inteligente
sau dispozitive comprimate.
Nixie este o mică dronă echipată cu cameră care poate fi purtată ca o bandă.
Airbus dezvoltă un quadcopter cu baterie care să acționeze ca un taxi aerian urban,
la început cu un pilot, dar potențial autonom în viitor.
Mai multe proiecte de aparate foto-video au devenit transformate în eșecuri
comerciale de profil:

Zano (drone) - un proiect Kickstarter de înaltă calitate pentru a construi un

aparat de fotografiat quadcopter, Zano a eșuat dupa ce a livrat doar o mică parte
din comenzile sale într-o stare parțial nefuncțională
Lily Camera - o pornire care încearcă să facă o dronă cu cameră quadcopter, în
judecată de procurorul districtului din San Francisco, după ce a închis-o fără să
îndeplinească vreuna din precomenzile sale.
În iulie 2015, un videoclip a fost postat pe YouTube de un quadcopter în aer care
arde un pistol într-o zona împădurita, provocând probleme de reglementare.
== Aplicații ==

=== Platforma de cercetare ===

Quadcopters este un instrument util pentru cercetătorii universitari de a testa și
evalua idei noi într-o serie de domenii diferite, inclusiv teoria controlului
zborului, navigației, sistemului în timp real și robotică.
În ultimii ani, numeroase universități au arătat că quadoptrii efectuează manevre
aeriene din ce în ce mai complexe.
Swarme de quadcoptere pot să se alimenteze în mijlocul aerului, sa zboare în
formațiuni și să efectueze în mod autonom rutine de zbor complexe, cum ar fi flips
, darting prin cercuri.
Există numeroase avantaje pentru utilizarea quadcopterelor ca platforme de testare
versatile.
Acestea sunt relativ ieftine, disponibile într-o varietate de dimensiuni, iar
designul lor simplu mecanic înseamnă că pot fi construite și întreținute de
amatori.
Datorită naturii multidisciplinare a operării unui quad-copter, cadrele
universitare din mai multe domenii trebuie să colaboreze pentru a face îmbunătățiri
semnificative ale modului în care quadcopterii lucrează.
Proiectele Quadcopter sunt de obicei colaborări între specialiști în informatică,
inginerie electrică și specialiști în inginerie mecanică.
=== Aplicarea militara și de drept ===
Vehiculele aeriene fără pilot Quadcopter sunt utilizate pentru supravegherea și
recunoașterea de către agenții militare și de aplicare a legii, precum și misiuni
de căutare și salvare în mediile urbane .
Un astfel de exemplu este cercetașul Aeryon, creat de compania canadiana Aeryon
Labs , un mic UAV care se poate mișca liniștit și poate folosi o cameră pentru a
observa oamenii și obiectele de pe teren.
Compania susține că quadrotorul a jucat un rol-cheie într-un raid de droguri în
America Centrală, asigurând supravegherea vizuală a unui compus de traficanți de
droguri (Aeryon a refuzat să numească țara exactă și să furnizeze alte detalii
specifice).
După ce un quadcopter de agrement (sau "drone") sa prăbușit în peluza casei albe,
în dimineața zilei de 26 ianuarie 2015, serviciul secret a început o serie de
zboruri de testare a unui astfel de echipament pentru a elabora un protocol de
securitate împotriva quadcopters.
În timpul bătăliei de la Mosul s-au raportat că quadcopterile și dronele
disponibile în comerț au fost folosite de statul islamic din Irak și de Levant
(ISIL) ca platforme de supraveghere și de livrare a armei folosind leagăne
improvizate pentru a plasa grenade și alți explozivi.
Dispozitivul ISIL a devenit o țintă a avioanelor de război a Forțelor Aeriene
Regale.
=== Fotografie ===

Cea mai mare utilizare a quadcopterelor în SUA a fost în domeniul imaginilor

aeriene.
UAV-urile Quadcopter sunt potrivite pentru această slujbă datorită naturii lor
autonome și economiilor imense de costuri.
Dronele au fost de asemenea, utilizate pentru a fotografia cu pictura ușoară.
=== Presa ===
În 2014, The Guardian a relatat, că mass-media importante au început să depuna
eforturi serioase în explorarea utilizării robotului, pentru raportarea și
verificarea știrilor despre evenimente care includ inundații, proteste și razboaie.
Unele instituții media și ziare folosesc telefoane pentru a capta fotografii ale
unor celebrități.
=== Drone-livrare ===
În decembrie 2013, Deutsche Post a adunat o atenție mediatică internațională cu
proiectul Parcelcopter, în cadrul căruia compania a testat expedierea produselor
medicale prin livrare prin drona.
Folosind un quadrocopter microdrones md4-1000, ambalajele au fost transportate de
la o farmacie pe râul Rin.
A fost prima livrare a pachetelor civile prin drone.
=== Operațiuni umanitare ===
Quadcopters sunt folosite pentru o mare varietate de aplicații umanitare, de la
dezastre la conservarea animalelor.
În timpul uraganului Harvey, mulți piloți cu quadcopteri aflați la dispoziția lor
au coborât în orașul Houston, Texas, pentru a oferi asistența primilor respondenți.
=== Arta ===
Quadcopters au fost de asemenea, utilizate în diferite proiecte de artă, dar fară a
se limita la fotografia cu drona.
Cel puțin o dronă a demonstrat fezabilitatea de a picta graffiti pe un perete cu
vopsea cu pulverizare .
Acestea pot fi folosite în arta performantă cu noi grade de control pozițional care
permite noi utilizări ale marionetelor, personajelor, luminilor și camerelor de
luat vederi.
Acestea au fost de asemenea folosite în spectacolele de lumină , inclusiv cele mai
proeminente în show-ul din 20 februarie 2017 Super Bowl LI, în care Lady Gaga,
într-un segment preînregistrat a fost însoțită de un roi de 300 drone care formează
un steag american pe cer.
=== Sport ===
Quadcopters sunt folosite peste tot în lume pentru curse (cunoscute și sub numele
de "racing drone") și evenimente freestyle.
Curse și quadcoptere freestyle sunt construite pentru viteză și agilitate.
Dronele de tip freestyle tind să aibă o dimensiune relativ mică, cu 250 mm între
arborii de propulsie.
Există cel puțin două organizații / promoții internaționale de curse cu dion,
inclusiv Liga Racing Drone și Multi GP.
== Lege ==

=== In Statele Unite ===

În Statele Unite, legalitatea utilizării aeronavelor comandate de la distanță în
scopuri comerciale a fost sursa problemelor juridice.
Raphael Pirker, fotograf profesionist a fost amendat de FAA în 2012 pentru "punerea
în pericol a oamenilor pe teren" (o infracțiune de reglementare) după ce a folosit
o aripă fixă.
Zephyr - un model de avion model de tip "Styrofoam de cinci kilograme" fotografii
aeriene ale campusului Universitații din Virginia în 2011.
În martie 2014, un judecator federal de drept administrativ a decis în favoarea lui
Pirker, determinând că drona lui era o "aeronavă model" și astfel nu se supunea
reglementarilor FAA privind alte tipuri de aeronave.
FAA a apelat la Comitetul Național pentru Siguranța Transporturilor; NTSB a numit
un nou judecator de drept administrativ care a răsturnat constatarea anterioară și
a hotarât că, în temeiul actului de autorizare al FAA, FAA a fost competentă să
reglementeze "orice invenție, utilizată sau proiectată să navigheze sau să zboare
în aer", indiferent dacă era fară pilot sau cu echipaj.
Pirker a fost amendat cu 10.000 de dolari, dar în ianuarie 2015 a soluționat
problema cu FAA, fiind de acord să plătească o amenda de 1.100 de dolari fără a
recunoaște vina.
Începând din martie 2015, Statele Unite au creat o politică intermediară pentru
utilizarea legală a vehiculelor aeriene fără pilot pentru uz comercial, în care
fiecare operator poate solicita o derogare depusă în conformitate cu secțiunea 333
cu FAA.
Începând cu august 2015, FAA a acordat peste 1300 de petiții diferitelor cazuri de
utilizare și industrii.
În plus, FAA a început discuții în noiembrie 2015 pentru a solicita tuturor
pasionaților să înregistreze de asemenea, drone personale pe site-ul FAA .
Pe lânga cerința de înregistrare, FAA a lansat de asemenea, diferite cerințe
operaționale după cum urmează:

Zbor numai sub 400 de metri deasupra solului.

Operatorul trebuie sa mențină contactul vizual cu aeronava în orice moment.
Nu zburați lânga avioane cu echipaj, în special în apropierea aeroporturilor.
Nu zburați peste grupuri de persoane, stadioane sau evenimente sportive.
Nu zburați în apropierea eforturilor de intervenție în caz de urgență, cum ar fi
locurile de incendiu sau incendiile forestiere.
== Zona dinamică ==
Fiecare rotor produce atât o forță și un cuplu în jurul centrului său de rotație,
cât și o forță de tracțiune opusă direcției de zbor a vehiculului.
Dacă toate rotoarele se rotesc la aceeași viteză unghiulară, cu rotoarele unul și
trei rotative în sensul acelor de ceasornic și rotoarele doi și patru în sens
invers acelor de ceasornic, cuplul aerodinamic net și deci accelerația unghiulara
pe axa de înclinare este exact zero, ceea ce înseamnă că nu este nevoie pentru un
rotor de coadă ca și pe elicopterele convenționale.
Coborârea este indusa prin nepotrivirea echilibrului în cuplurile aerodinamice
(adica prin deplasarea comenzilor de împingere cumulative între perechile de lame
contra-rotative)

=== Configurația coaxială ===

Pentru a permite o mai mare putere și stabilitate la o greutate redusa, un

quadcopter ca orice alt multirotor, poate folosi o configurație coaxială a
rotorului.
În acest caz, fiecare braț are două motoare care rulează în direcții opuse (una
orientată în sus și una orientată în jos).
=== Structura mecanică ===
Componentele mecanice principale necesare pentru construcție sunt cadrul, elicele
(fie pas cu pas fix sau pas variabil), și motoarele electrice.
Pentru performanțe optime și algoritmi de control simplificați, motoarele și
elicele ar trebui sa fie amplasate echidistant.
Recent, compozitele din fibră de carbon au devenit populare datorită greutății lor
ușoare și rigiditații structurale.
=== Zbor autonom ===
Quadcopters și alte multicoptere pot fi folosite adesea autonom.
Mulți controlori de zbor moderni utilizeaza software care permite utilizatorului sa
marcheze "puncte de parcurs" pe o hartă, la care quadcopterul va zbura și va
efectua sarcini, cum ar fi aterizarea sau câștigarea altitudinii.
Sistemul pilot PX4 autopilot, o combinație software / hardware open-source în
dezvoltare începând cu anul 2009, a fost adoptat deopotrivă atât de către
pasionați, cât și de companiile producătoare de mașini pentru a oferi proiectelor
quadcopter capabilități de control al zborului.
Alte aplicații de zbor includ controlul mulțimii între mai multe quad-coptere în
care datele vizuale ale dispozitivului sunt folosite pentru a prezice unde se va
muta în continuare mulțimea și la rândul său direcționează quadcopterul către
următorul punct de referință corespunzator.
== Referințe ==

== Linkuri externe ==
UPenn GRASP Laboratory Arhivat în 20 aprilie 2015, la Wayback Machine.
ETH Zurich Research on Quadrotors
FAA UAS Model Aircraft Operations safety guidelines
TED Raffaello D'Andrea: The astounding athletic power of quadcopters
Editura Tehnică a fost o editură înființată în anul 1950 și profilată, așa cum
indică și numele său, pe carte tehnică.
Din cauza scăderii interesului pentru acest tip de carte, în 2014 și-a încetat
activitatea.
== Activitate ==
Editura Tehnică a fost prima editură din România specializată în genul tehnic al
literaturii științifice.
Cărțile editate s-au adresat atât specialiștilor din diferitele ramuri economice,
cât și ca material didactic în învățământul superior.
Datorită scăderii cererii pentru cartea tehnică, începând din 2002 editura și-a
diversificat domeniile, însă această măsură s-a dovedit insuficientă.
În 2014 editura acumulase datorii de 1,25 milioane de lei, care nu puteau fi
acoperite de stocul de marfă de c.
350 de mii de lei, respectiv marfă greu vandabilă la terți de c.
550 de mii de lei.
Ca urmare, la 6 februarie 2014 a fost declarată în stare de faliment, fiind în curs
de lichidare.
Realizări
Număr de titluri editate: peste 10000.
Număr de exemplare editate: peste 100 de milioane.
Premii: peste 130 din partea Academiei Române.
== Domenii abordate ==
Științe fundamentale
Tehnologii noi
Științe interdisciplinare
Științe ale naturii
Inginerie și tehnologie industrială
Psihologie
Manuale școlare si universitare
Arta și științe sociale
Management, calitate, marketing
Filozofia științei
Diverse

=== Serii de cărți ===

Bazele cercetării operaționale
Matematici moderne aplicate

== Note ==
Gemeinsame Normdatei (română Fișier Integrat de Autoritate) sau GND este un fișier
de autoritate internațional pentru organizarea numelor de persoane, titlurilor și
organizațiilor din cataloage.
Este utilizat în principal pentru documentarea în biblioteci și din ce în ce mai
mult și de arhive și muzee.
GND este gestionat de Biblioteca Națională Germană în cooperare cu diferite rețele
de biblioteci din Europa germanofonă și cu alți parteneri.
GND este publicat sub licența Creative Commons Zero (CC0).
Specificația cf?
furnizează o ierarhie de entități de nivel înalt și subclase ale acestora, utile în
clasificarea bibliotecară, și o abordare cu scopul identificării fără ambiguități a
elementelor individuale.
Ea cuprinde și o ontologie pentru reprezentarea cunoașterii într-o rețea semantică,
disponibilă în format RDF.
Fișierul de Autoritate Integrat a devenit operațional în aprilie 2012 și integrează
conținutul următoarelor fișiere de autoritate care au fost desființate între timp:

Personennamendatei; PND (Fișierul de Autoritate al Numelor de Persoane)

Gemeinsame Körperschaftsdatei; GKD (Fișierul de Autoritate al Organizațiilor)
Schlagwortnormdatei; SWD (Fișierul de Autoritate al Subiectelor)
Fișierul Uniform de Titluri al Deutsches Musikarchiv (în germană:
Einheitssachtitel-Datei des Deutschen Musikarchivs; DMA-EST)
La momentul introducerii sale ("GND-Grundbestand" din 5 aprilie 2012), GND deținea
9.493.860 de înregistrări, între care 2.650.000 de nume personalizate

== Tipuri de entități GND de nivel înalt ==

Există șapte tipuri principale de entități GND:

== Bibliografie ==

== Legături externe ==
Pagini cu informații despre GND[nefuncțională] de la Biblioteca Națională Germană
Căutare prin OGND (Bibliotheksservice-Zentrum Baden-Württemberg)
Bereitstellung des ersten GND-Grundbestandes Arhivat în 20 octombrie 2012, la
Wayback Machine.
DNB, 19 aprilie 2012
De la controlul autorității la date de Autoritate legate Arhivat în 3 martie 2016,
la Wayback Machine., prezentare făcută de Reinhold Heuvelmann (Biblioteca Națională
Germană) la ALA MARC Formats Interest Group, iunie 2012
Lajos Martin (n.
30 august 1827, Buda, Regatul Ungariei – d.
4 martie 1897, Cluj, Regatul Ungariei(d)) a fost un matematician și inginer
maghiar, care a devenit cunoscut prin lucrările sale în domeniul transporturilor și
aerodinamicii.
== Biografie ==
A fost al șaptelea fiu al unui viticultor.
După absolvirea studiilor la Școala Gimnazială Romano-Catolică, a început să urmeze
cursuri la Universitatea din Pesta.
Izbucnirea Revoluției de la 1848 l-a făcut să întrerupă studiile și datorită
implicării sale active în activitățile revoluționare a fost întemnițat și apoi
înrolat forțat în Armata Imperială.
În cele din urmă, și-a încheiat studiile, absolvind în 1854 cursurile Academiei de
Inginerie Militară din Viena.
A predat la Academia de Inginerie Militară din Viena până în 1859, când a părăsit
armata și s-a întors la Buda, unde a lucrat pe cont propriu ca inginer civil până
în 1861.
A revenit apoi în învățământ și a predat din 1863 până în 1868 la școlile secundare
din Selmecbánya (azi Banská Štiavnica, Slovacia) și Pressburg (azi Bratislava,
Slovacia), iar în acest timp a scris câteva manuale de matematică pentru acest
nivel de studii.
În anul 1872 a fost numit profesor de matematică la Universitatea Franz Joseph din
Cluj.
A îndeplinit funcția de rector al universității în perioada 1895–1896.
În discursul său inaugural a vorbit despre importanța aviației pentru transportul
de persoane și mărfuri.
A început cercetări științifice în domeniul balisticii, în perioada cât a lucrat în
armată, și a desfășurat pe tot parcursul vieții activități teoretice și
experimentale în acest domeniu.
Mai târziu a devenit interesat de hidraulică și de căutarea celei mai eficiente
elice.
În ultimii săi ani s-a preocupat de aerodinamică și a dobândit o idee foarte clară
despre viitorul aviației.
Modelul elicopterului construit de el se află în patrimoniul Muzeului Național de
Istorie a Transilvaniei.
== Note ==

== Bibliografie ==
Bitay, Enikő; Máté, Márton (2013).
„Martin Lajos a Feltaláló Mérnök és Lebegökerke”.
International Scientific Conference of Young Engineers (în maghiară): 77–82.
Hargittai, István; Hargittai, Magdolna (2015).
Budapest Scientific: A Guidebook (în engleză).
Oxford University Press.
ISBN 978-0-19-871907-6.
Szénássy, Barna; Bognár, János (1992).
History of Mathematics in Hungary Until the 20th Century (în engleză).
ISBN 9783540554974.
Szenkovits, Ferenc (2014).
„Remarkable Hungarian mathematicians at the Cluj University” (PDF).
Studia Universitatis Babes-Bolyai, Mathematica (în engleză).
59 (4): 419–433.
ISSN 2065-961X.
Arhivat din original (PDF) la 19 iulie 2020.
Accesat în 31 mai 2023.
== Legături externe ==
O'Connor, John J.; Robertson, Edmund F., „Lajos Martin”, MacTutor History of
Mathematics archive, University of St Andrews .
Anii 1890 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1890 și s-a încheiat la
31 decembrie 1899.
Se caracterizează printr-o redresare economică internațională în urma Depresiunii
Lungi (1873—1896) și prin începutul unei creșteri economice puternice în timpul
Belle Époque (1896—1914), condusă de inovațiile celei de-a doua revoluții
industriale (adică electricitate, benzină, automobile, textile artificiale, chimie
organică).
Primul război chino-japonez (1894—95) și războiul hispano-american (1898) au marcat
ascensiunea Japoniei și a Statelor Unite la rangul de mari puteri mondiale.
Deceniul a marcat apogeul motorului cu abur alimentat cu cărbune, care va fi
ulterior detronat de motorul cu piston, alimentat cu petrol rafinat.
Supremația acestei noi surse de energie a fost confirmată atunci când prima flotă a
lumii de atunci, Marina Regală Britanică, a decis în 1910 să-și aprovizioneze toate
navele cu păcură.
În Statele Unite, anii 1890 au fost marcați de o depresiune economică severă
declanșată de Panica din 1893.
Această criză economică ar contribui la sfârșitul așa-numitei „Epoci de Aur” și a
coincis cu numeroase greve ale forței de muncă industrială.
Din 1926, perioada a fost uneori denumită „Deceniul Mov”, deoarece colorantul
anilină al lui William Henry Perkin (descoperit la Londra în 1856) a permis
utilizarea pe scară largă a acelei culori în modă la sfârșitul anilor 1850 și
începutul anilor 1860.
În Imperiul Britanic, anii 1890 au reprezentat perioada victoriană târzie.
== Tehnologie ==
1893 - Devine posibilă sinteza carborundumului
== Politică și războaie ==

=== Războaie ===

Primul război chino-japonez (1894–1895)
Primul Război Italo-Etiopian (1895–1896)
Războiul greco-turc (1897)
Războiul hispano-american (1898)
Războiul filipino-american (1899–1902)
Al Doilea Război al Burilor (1899–1902)

== Note ==
Paul Cornu (n.
15 iunie 1881, Glos-la-Ferrière, Basse-Normandie, Franța – d.
6 iunie 1944, Lisieux, Basse-Normandie, Franța) a fost un inginer francez a cărui
familie a fost de origine română, inventator și aviator, unul din pionierii
mondiali ai aviației.
== Biografie ==

Paul era cel mai mare dintre cei 15 copii ai lui Jules și Louise Cornu, familie cu
origini române.
În 1890, când Paul avea 9 ani, familia s-a mutat în Lisieux, în Normandia.
La vârsta de 14 ani a creat prima invenție, un regulator de temperatură pentru un
incubator.
A creat prima aeronavă cu aripă rotativă care a fost pilotată cu succes.
Este primul om din lume care a zburat în aer cu elicopterul, propria sa invenție,
la 13 noiembrie 1907.
Paul Cornu a fost burlac toată viața, nu a avut niciun copil.
A murit ca o victimă civilă în timpul bombardării de către Aliați a coastei
franceze în prima zi a operațiunii Overlord.
== Moștenire ==
Un munte din nordul Peninsulei Antarctice a fost denumit Muntele Cornu (64°9′S
60°35′V ({{PAGENAME}})-64.150; -60.583) de către Comisia britanică a Antarcticii în
1960.
== Note ==

== Legături externe ==
en Viața lui Paul Cornu - biografie detailată cu imagini
en U.S.
Centennial of Flight Commission - despre Paul Cornu
George de Bothezat (în română: Gheorghe Botezatu, în rusă Георгий Александрович
Ботезат, n.
7/19 iunie 1882, Sankt Petersburg, Imperiul Rus – d.
1 februarie 1940, Boston, SUA) a fost un inginer și om de afaceri american, de
origine dintr-o familie nobilă basarabeană, cunoscut ca inventator al unui model de
elicopter.
Este cunoscut și pentru contribuțiile sale de pionierat din domeniul elicopterelor.
Gheorghe Botezatu a realizat în studiile pe care le-a făcut privind traseele Pământ
- Lună - Pământ, o mulțime de variante a traiectoriilor posibile de urmat.
Cu mult mai târziu, aceste calcule au fost luate în considerare cu ocazia
Programului Apollo, de cercetare a spațiului cosmic.
== Biografie ==
Gheorghe Botezatu s-a născut în Gubernia Basarabia, la 7 iunie 1882.
A urmat cursurile liceale din Chișinău, după care s-a înscris la Facultatea de
Științe Naturale din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași.
În perioada 1902-1908 este student la Institutul Politehnic din Harkov devenind
inginer.
În paralel, în perioada 1905-1907 a studiat la Institutul Electrotehnic Montefiore
din Liège.
Urmează în perioada 1908-1909 studii postuniversitare la Universitatea Göttingen și
Universitatea Humboldt din Berlin.
A plecat, în anul 1910, la Paris unde-și ia doctoratul la Sorbona în 1911 cu teza
„Étude de la stabilité de l’aéroplane”.
Este recunoscut ca fiind primul om care a făcut un astfel de studiu în domeniul
aviației.
În perioada 1911-1916 ține cursuri de mecanică teoretică, aerodinamică la Colegiul
Militar de Aviație și la Facultatea de Construcții Navale din cadrul Institutului
Politehnic Petrograd.
Proiectează și construiește în 1917 un avion cu stabilitate absolută pe care îl
testează în zbor.
Sistemul Botezatu avea în compunere un sistem giroscopic de control reprezentând
prima formă de pilot automat din aviație.
În perioada 1917-1918 este director al laboratoarelor de aerodinamică din Odesa,
consultant științific la Ministerul de Război și la Ministerul Educației din Rusia.
După ce primește invitația de a lucra în SUA, în mai 1918 părăsește Petrogradul
bolșevizat și, cu ajutorul personalului diplomatic american, ajunge la Murmansk de
unde părăsește ilegal Rusia.
Devine director al Laboratorului de Aerodinamică și profesor la Universitatea din
Dayton, Ohio.
Lucrează ca expert în aerodinamică la Comitetul Național Consultativ pentru
Aeronautică (NACA) din Washinghton.
În 1921 a semnat un contract cu armata SUA prin care a primit un salariu anual de
10.000 dolari și 200.000 dolari pentru construcția unui elicopter experimental.
În 1922 elicopterul este construit în secret la Centrul de Aviație de la Dayton cu
toate că piloții de încercare au zburat cu elicopterul pe deasupra hangarului unde
se făceau cercetările.
„Caracatița zburătoare”, unul dintre cele mai mari exemplare ale timpului, avea o
greutate totală de 1650 kg.
Suprafața portantă era de 90 mp asigurată de patru elice cu un diametru de 7,62
metri montate pe un șasiu cruciform din aluminiu.
Fiecare elice avea șase pale cu incidență variabilă.
Ele erau acționate de un motor Gnome et Rhône T de 170 CP prin intermediul unor
reductoare.
Elicopterul a zburat de mai multe ori la altitudine mică și pe distanțe scurte.
Prima dată a zburat în 18 decembrie 1922 când s-a menținut în aer la o înălțime de
1,8 metri timp de un minut și 42 secunde.
Următorul zbor a fost în 19 ianuarie 1923 când a avut la bord două persoane și s-a
ridicat până la înălțimea de 1,22 metri.
La 23 februarie 1923 elicopterul s-a menținut în aer la înălțimea de 4,5 metri timp
de 2 minute și 45 secunde.
Din cauza costurilor mari, zborurile experimentale au fost sistate.
Muzeul Național al Aerului și al Spațiului din Washington expune și astăzi părți
din elicopterul său.
== Publicații ==
Gheorghe Botezatu a publicat:

„Teoria elicei”, menționată în lucrarea unui profesor universitar din Marea

Britanie, în 1920;
„Înapoi la Newton: O provocare pentru teoria relativistă a lui Einstein” - o
critică asupra celor trei mari probleme: infinitul, timpul absolut și mișcarea
absolută, incluzând totodată dovada riguroasă a erorii teoriei relativității a lui
Einstein, New York, în 1936;
„Methode pour l’etude experimentale de l’effet de l’amortissement des ampennages
horizontaux et des surfaces sustentatrices”, în „Revue de mecanique”, Paris, 1911;
„Theorie generale des regimes de l’aeroplane”, în „Revue de mecanique”, Paris,
1913;
„Teoria rotoarelor cu palete radiale plane”, în limba rusă, Petrograd, 1917;
„The Theory of Aorscrew”, în „Aviation & Aeronautical Engineering”, New York, 1918;
„The General Theory of Blades Screw”, în „NACA Reports”, Washington D.C., 1918;
„La notion de trainee induite”, în „L’aeronautique”, Paris, 1920;
„The Operative Algebra and Configurational Calculus”, New York, 1928 - 1930;
"Etude de la stabilite de l'aeroplane", teza de doctorat prezentata la Facultatea
de Stiinte a Universitatii din Paris, 1911;

== Referințe ==

== Bibliografie ==

== Legături externe ==
ro Românul Gheorghe Botezatu, precursor al programului Apollo Arhivat în 8
noiembrie 2013, la Wayback Machine., 29 decembrie 2012, Ziarul Lumina
ro [Link] - Acest ROMÂN a stat în spatele primului om care a pășit pe Lună.
Americanii s-au plecat în fața lui, românii l-au uitat
ro [Link] - Emisiune filatelică cu personalitatea lui Gheorghe
Botezatu Arhivat în 4 martie 2016, la Wayback Machine.
[Link]
Ghimbav (în dialectul săsesc Wedjebich, în germană Weidenbach, în maghiară
Vidombák) este un oraș în județul Brașov, Transilvania, România.
Are o populație de 7.208 (2021) locuitori.
Este situat în Depresiunea Brașovului, la 4,5 km distanță de municipiul Brașov, pe
drumul european E68, pe malul râului Ghimbășel.
Una din întreprinderile aeronautice ale României, situată în acest oraș, este uzina
IAR Ghimbav care produce elicopterul IAR 330, elicopter de tip Puma, fabricat sub
licență.
În Ghimbav este deschis Aeroportul Internațional Brașov, care deservește județul
Brașov și județele limitrofe.
== Istorie ==

Ghimbavul a fost menționat pentru prima dată în anul 1342, an în care probabil a
fost fondat de coloniști germani.
Din anul 1422, la fel ca toată Țara Bârsei, așezarea aparținea pământului crăiesc.
Multe secole la rând, locuitorii au fost în mare parte sași.
De-a lungul anilor, Ghimbavul a fost de multe ori grav avariat.
După devastarea și depopularea din anul 1422, regele Sigismund de Luxemburg a
renunțat timp de zece ani la impozite pentru a încuraja popularea așezării.
În anul 1658 a fost o invazie a trupelor turcești, în 1469 și 1586 au fost dezastre
incendiare, în anul 1599 invazia trupelor lui Mihai Viteazul, în 1602 ale trupelor
habsburgice conduse de Gheorghe Basta, iar în anul 1611 trupele domnitorului
Transilvaniei Gabriel Báthory.
În 1773 împăratul Iosif al II-lea a vizitat Ghimbavul, în perioada în care
călătorea prin Transilvania spre Brașov, și a dormit o noapte într-o casă din
apropierea Bisericii Fortificate.
Împăratul a fost atent la cererile locuitorilor, pentru aceasta fiind denumit
„Bunul Împărat”.
Cu ocazia vizitei sale a aprobat construcția Bisericii ortodoxe din Ghimbav, cu
câțiva ani înainte de adoptarea Edictelor iozefine de toleranță religioasă, care au
încurajat emanciparea cultelor religioase dezavantajate până atunci.
== Demografie ==

Conform recensământului efectuat în 2021, populația orașului Ghimbav se ridică la

7.208 locuitori, în creștere față de recensământul anterior din 2011, când fuseseră
înregistrați 4.698 de locuitori.
Majoritatea locuitorilor sunt români (84,56%), cu o minoritate de maghiari (1,96%),
iar pentru 12,5% nu se cunoaște apartenența etnică.
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (77,18%),
cu o minoritate de romano-catolici (2,73%), iar pentru 14,18% nu se cunoaște
apartenența confesională.
== Politică și administrație ==
Orașul Ghimbav este administrat de un primar și un consiliu local compus din 15
consilieri.
Primarul, Ionel Fliundra[*], de la Partidul Național Liberal, este în funcție din
octombrie 2020.
Începând cu alegerile locale din 2024, consiliul local are următoarea componență pe
partide politice:

== Obiective turistice ==

Biserica fortificată „Sf.

Petru” a sașilor.
O Biserică evangelică tipică pentru regiunea Brașovului înconjurată de ziduri
masive.
Această formă de biserică a fost construită pentru apărarea locuitorilor satului în
caz de atac.
Baza zidurilor datează din secolul al [Link]ția a fost de formă
circulară, înconjurată de un șanț cu apa care era alimentat de Ghimbășel.
Accesul la Biserica fortificată era în sud-estul acesteia pe un pod mobil.În anul
1876 în locul turnului cu intrarea în cetate a fost construită primăria
Ghimbavului, și fortificația s-a ruinat în ultimii decennii.
În Ghimbav s-a inaugurat în anul 2009 pe drumul spre Cristian o Biserică Ortodoxă
nouă, cu un acoperiș aurit, unică în România.
== Obiectiv memorial ==
Monumentul Eroilor Români din Primul și Al Doilea Război Mondial.
Monumentul, de tip obelisc, este amplasat în cimitirul Bisericii Ortodoxe și a fost
dezvelit, în anul 1920, pentru cinstirea memoriei eroilor români căzuți în Primul
Război Mondial.
Ulterior s-a adăugat o placă de marmură în memoria eroilor români din Al Doilea
Război Mondial.
Obeliscul este realizat din beton mozaicat, iar împrejmuirea este asigurată de un
gard acoperit cu tablă.
Pe două plăci de marmură sunt înscrise numele eroilor.
== Primarii orașului ==
1996 - 2000 - Toma Dorel, de la Partidul Liberal 1993
2000 - 2004 - Toma Dorel, de la APR
2004 - 2008 - Toma Dorel, de la PSD
2008 - 2012 - Toma Dorel, de la PSD
2012 - 2016 - Toma Dorel, de la PSD
2016 - 2020 - Toma Dorel, de la PSD
2020 - 2024 - Fliundra Ionel, de la PNL

== Galerie de imagini ==

== Vezi și ==
Aeroportul Internațional Brașov-Ghimbav
Biserici fortificate din Transilvania
Biserica Sfânta Treime din Ghimbav
IAR (Intreprinderea Aeronautică Română)
Lunca Bârsei (sit Natura 2000)

== Note ==

== Legături externe ==

ro Site-ul orașului Ghimbav

ro Dicționar de localități din Transilvania Arhivat în 18 iunie 2009, la Wayback
Machine.
de [Link] Arhivat în 23 octombrie 2009, la Wayback Machine.
de [Link] ORTE - [Link]
Konst, Uwe.
Weidenbach - eine siebenburgisch-sachsische Gemeinde im Burzenland, 1999, 448 p.
Nussbacher, Gernot; Lupu, Mihaela.
GHIMBAV: File de cronică și imagini, Brașov, Editura Aldus, 2013, 110p.
Uzinele „Industria Aeronautică Română”-Brașov (IAR), cunoscute și sub numele
Întreprinderea Aeronautică Română, este o întreprindere de inginerie, construcție
și întreținere a aeronavelor, din Brașov, România.
Sediul IAR se află în Ghimbav, în apropierea Aeroportului Internațional Brașov-
Ghimbav

== Istoric ==
IAR a fost fondată la 1 noiembrie 1925, ca societate pe acțiuni.
La început acțiunile au aparținut uzinelor Blériot-Spad și Lorraine-Dietrich,
fabricii Astra Arad (care a contribuit cu utilaje și personal de specialitate),
precum și statului român (care a contribuit pe lângă terenul pentru construcția
uzinelor și amenajarea unui aerodrom, și cu o sumă importantă de bani).
În decurs de aproape un deceniu și jumătate, statul român a cumpărat acțiunile
deținute de uzinele franceze, astfel că la 1 septembrie 1938 uzinele au devenit în
întregime proprietate a statului român, devenind regie autonoma de stat.
Încă de la înființarea lor, uzinele IAR au avut o organizare deosebită, la nivelul
industriilor aeronautice celor mai dezvoltate la acea vreme, cuprinzând de fapt
două unități de fabricație distincte: o secție de celule (construcții de avioane)
și o secție de motoare.
La uzinele IAR au fost construite multe tipuri de avioane cu motoarele respective,
de concepție proprie sau în licență, de toate categoriile: de scoală și
antrenament, de sport și turism aerian, de mare raid, precum și avioane militare de
vânătoare, de asalt, de bombardament în picaj, de observație, de recunoaștere, de
bombardament.
Prima comandă pentru nevoile aviației militare au constituit-o 30 de avioane
Morane-Saulnier M.S.35, serie care a fost terminată în toamna anului 1928.
Următoarea comandă a fost pentru 70 de aparate de tip Potez XXV de recunoaștere și
bombardament.
Cele două tipuri de aparate au fost construite în baza unor licențe de fabricație
obținute de la uzinele franceze respective.
Primul avion purtând denumirea IAR a ieșit pe porțile uzinei în anul 1930.
Era prototipul unui avion de vânătoare IAR-11 CV (sau IAR-CV 11), realizat după
proiectul inginerului Elie Carafoli în colaborare cu inginerul francez Lucien
Virnoux.
Formula constructivă adoptată, precum și calitățile sale de zbor îl plasau printre
cele mai bune avioane din lume din categoria respectivă.
Dintre cele 21 de tipuri de avioane construite la IAR până la încheierea celui de-
al Doilea Război Mondial, 15 tipuri au fost proiectate în cadrul uzinei.
Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit prin performantele lor următoarele:
IAR-16 cu care în 1935 s-a stabilit recordul național la înălțime (11.631 m), IAR-
39, avion de cercetare; IAR-80, avion de vânătoare; IAR-81, avion de vânătoare-
bombardament, precum și proiectul IAR-47, avion de recunoaștere.
În perioada 1927-1945, producția de avioane a uzinelor IAR a fost una dintre cele
mai prestigioase din România.
În afară de avioane și motoare de avion, la IAR s-au produs instalații și accesorii
pentru armamentul de bord.
Acestea sunt:
- lansatorul de bombe Barbieri, realizat în 1931 pentru avioanele Potez XXV;
lansatorul era superior celor procurate din străinătate.
- turele de mitralieră Grosu pentru avioanele Potez XXV și Potez 54.
În timpul celui al Doilea Război Mondial fabrica de la Brașov a fost în mare parte
distrusă, în urma bombardamentelor.
După 1945, ce a mai rămas din fabrică a fost reabilitat, întrebuințându-se în
industria construcției de tractoare.
În august 1949, aceasta va deveni sediul Sovromtractorului.
== Modele de avioane ==

== Motoare ==
La IAR s-au fabricat pe lângă celule de avion si motoarele necesare.
O parte din aceste motoare au fost fabricate sub licență, altele au fost fabricate
din subansamble, iar altele au fost motoare dezvoltate în cadrul uzinei prin
modificarea și îmbunătățirea unor motoare fabricate sub licență.
== Avioane fabricate sub licență ==
La IAR s-au fabricat diferite avioane sub licență.
Aceste licențe erau necesare din mai multe puncte de vedere.
De exemplu, licența pentru avionul PZL P 11 era necesară la acel moment deoarece
industria aeronautică mondial făcea trecerea de la construcția aeronavelor din lemn
la construcția metalică.
În acel moment, nimeni nu dorea sa vândă procedeul de construcție a avioanelor din
metal.
Astfel, singura soluție viabilă pentru uzina IAR era achiziționarea unei licențe
pentru un avion construit din metal.
Singurii care au fost de acord erau cei de la uzina poloneză PZL.
Mai mult, uzina IAR a fost obligată sa treacă la construcții metalice de un ordin
venit din partea Secretariatului Aerului si Marinei care stipula că aeronautica
română nu va mai comanda avioane fabricate din lemn.
Un alt exemplu este cel al fabricării în licență a avionului Messerschmitt Bf 109.
Deoarece avionul IAR-80 era deja depășit tehnic, iar fabricile germane nu puteau
livra României numărul convenit de avioane Messerschmitt Bf 109, s-a luat hotărârea
ca acesta sa fie fabricat în România.
Astfel România putea fabrica un avion modern și în cantitățile necesare
înzestrării.
== Sfârșitul ==
Raidurile aviației americane asupra României în 1943-1944 au pus problema pentru
autoritățile militare a dispersării uzinei aeronautice.
Amânată între noiembrie 1942 – aprilie 1944 dispersarea IAR a devenit stringentă
datorită bombardamentelor americane asupra uzinei din 16 aprilie și 6 mai 1944.
Acestea au determinat finalizarea dispersării fabrici lor și a personalului.
În aceste condiții, practic producția uzinei aeronautice a fost oprită timp de
câteva luni.
Fabrica de celule a fost dispersată la Caransebeș și Topleț, fabrica de motoare la
Colibași și Ucea, iar fabrica de armament și accesorii la Câmpulung.
Consecințele evenimentelor de la 23 august 1944 s-au repercutat și asupra IAR.
Unitățile armatei sovietice au impus uzinei brașovene confiscarea materialului
aeronautic importat din Germania și executarea de reparații autovehicule în contul
articolului 10 din Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944.
Aceste abuzuri au produs pierderi financiare care însumau la nivelul anului 1946
peste o jumătate de miliard lei.
Nota Subsecretariatului de Stat al Aerului nr.
1431/C secret din 30 septembrie 1944 indica reducerea producției aeronautice la
contractul Messerchmitt 109G și Daimler Benz și profilarea întreprinderii pe
reparații autovehicule.
Anularea contractelor aeronautice și insuficienta resurselor financiare rezultate
din reparațiile de autocamioane au condus la propunerea uzinei de a trece la
producția de tractoare.
A fost aleasă în final licența tractorului Hanomag de 45 CP.
Contractul nr.
034237 din 12 octombrie 1945 între Ministerul Agriculturii și Domeniilor, pe de o
parte, și IAR, pe de altă parte, marca încetarea producției aeronautice.
Manopera utilizată în 1947 la IAR pentru unele reparații aeronautice însuma 1,1%
din totalul manoperei.
Denumirea uzinei de R.A.I.A.R.
Brașov a fost păstrată până în 1947 când a devenit Întreprinderea Metalurgică de
Stat Brașov, iar de la 30 noiembrie 1948 Societatea sovieto – română pentru
fabricarea și desfacerea tractoarelor.
În luna noiembrie a anului 1946 au fost terminate componentele a doua tractoare
prototip.
Acestea au fost montate în fostul sector de reparații ale motoarelor de avion
Mercedes-Benz DB-605 și Junkers-Jumo 211 D, iar în dimineața zilei de 26 decembrie
1946 a ieșit pe ușa halei de montaj primul tractor românesc denumit IAR-22.
Tractorul, în greutate de 3400 kg, cu roti metalice, având ghimpi de otel pe rotile
din spate, era echipat cu un motor Diesel de 38 CP ce dezvolta o forță de tracțiune
de 1225 kgf.
Primele tractoare fabricate au fost apreciate la mitingurile de la Brașov și
București cu ocazia zilei de 1 mai, lucru care a dus la creșterea rapida a
producției.
La data de 1 august 1948, în locul întreprinderii metalurgice s-a înființat Uzina
Tractorul Brașov.
Astfel, după 23 de ani, uzina IAR își încheia cariera de fabricant de aeronave.
Avea sa revină la viata în 1968 sub denumirea de ICA, mai apoi revenind la numele
inițial IAR.
== Vezi și ==
Lista personalului navigant din industria aeronautică românească

== Note ==

== Bibliografie ==
Cioroianu, A; Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc,
București, editura Curtea Veche, 2007;
Ion Gudju, Gheorghe Iacobescu, Ovidiu Ionescu, Construcții aeronautice românești
1905-1970, București: Editura Militară, 1970
Nicolae Balotescu ș.a, Istoria aviației române, București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1984
Ion Ștefan, Incursiune în istoria industriei aeronautice din Brașov în Columna nr.
6/2017, pp 471-494, Supliment cultural-științific al revistei Studii și
Comunicari/DIS a Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române
([Link] Arhivat în 27 aprilie 2021, la Wayback Machine.)
en Dan Antoniu, George Cicos, Romanian Aeronautical Constructions, Ed.
a 2-a, București: Editura Vivaldi, 2007, ISBN 978-973-150-002-7

== Legături externe ==

Istoricul uzinei document al Fundației Aspera ProEdu Brașov (Link nou)

Site Armata romana în al Doilea Război Mondial
[Link]
IAR nu a murit, renaște prin ARCA
Energia cinetică a unui corp aflat în mișcare este acea energie datorată mișcării
(de translație) cu viteza v.
Ea este egală cu lucrul mecanic necesar pentru a modifica (accelera) viteza
corpului din repaus la viteza curentă v.
== Etimologie ==
Lordului Kelvin i se atribuie crearea termenului energie cinetică, în perioada
anilor 1849-1851.
Adjectivul „cinetică” provine din greacă veche : κίνησις (kinesis), cuvântul
grecesc pentru „mișcare”.
== Definiție ==
Energia cinetică este o mărime scalară egală cu semiprodusul dintre masa punctului
material (corpului) și pătratul vitezei sale.
Energia cinetică sau energia de mișcare a unui corp de masă m, aflat în mișcare de
translație cu viteza
Se presupune implicit energie cinetică zero în repaus.
== Teorema de variație a energiei cinetice ==
Variația energiei cinetice a punctului material este egală cu lucrul mecanic al
rezultantei forțelor care acționează asupra acestuia, în mișcarea respectivă.
Variația energiei cinetice a unui punct material care se deplasează în raport cu un
sistem de referință inerțial este egală cu lucrul mecanic efectuat de forța
rezultantă care acționează asupra punctului material în timpul acestei variații.
== Note ==
== Bibliografie ==
Eugeniu Potolea Legile și principiile fizicii Editura Adevărul Bucuresti 2001
Masă
Viteză
Joule
Energie cinetică de rotație
Putere motrice
Sistem termodinamic
Sistem de recuperare a energiei cinetice
Airbus A330 este o aeronavă cu fuzelaj larg dezvoltată și produsă de Airbus.
Airbus a conceput mai multe derivate ale A300, primul său avion de linie de la
mijlocul anilor 1970.
Apoi, compania a început dezvoltarea pe A330 bimotor în paralel cu A340 cvadrimotor
și a lansat ambele modele cu primele lor comenzi în iunie 1987.
A330-300, prima variantă, a făcut primul zbor în noiembrie 1992 și a intrat în
serviciu cu Air Inter în Ianuarie 1994.
A fost urmată de varianta ceva mai scurtă, A330-200, în 1998.
A330-ul își împarte fuzelajul cu primele variante ale A340, dar având două picioare
ale trenului de aterizare principal în loc de trei, greutăți mai mici și lungimi
ușor diferite.
Ambele avioane au comenzi fly-by-wire, precum și o carlingă similară din sticlă
pentru a crește caracterul comun.
A330 a fost primul avion de linie al Airbus care a oferit o gamă de trei motoare:
General Electric CF6, Pratt & Whitney PW4000 sau Rolls-Royce Trent 700.
A330-300 are o autonomie de 11.750 km cu 277 de pasageri, în timp ce A330-200 mai
scurt poate acoperi 13.450 km cu 247 de pasageri.
Alte variante includ A330-200F dedicat pentru cargo, aeronava cisternă A330 MRTT și
avionul corporativ ACJ330.
În iulie 2014, Airbus a anunțat lansarea lui A330neo remotorizat care cuprinde
A330-800/900, intrând în serviciu cu TAP Air Portugal în decembrie 2018.
Cu turboventilatorul Trent 7000 exclusiv și mai eficient, oferă economie de
combustibil cu până la 14% mai bună.
A330-urile anterioare (-200/200F/300) se numesc acum A330ceo.
Delta Air Lines este în prezent cel mai mare operator cu 69 de avioane în flota sa.
În decembrie 2023, comenzile pentru A330 erau de 1.771, dintre care 1.591 fuseseră
livrate și 1.469 erau în serviciu cu 145 de operatori.
Flota globală de A330 a acumulat peste 60 de milioane de ore de zbor de la intrarea
în serviciu.
A330 este al doilea cel mai livrat avion de linie cu fuzelaj larg după Boeing 777.
Concurează cu Boeing 767, variante mai mici ale Boeing 777, și cu 787.
Este completat de modelul A350 mai mare, care a succedat A340.
== Istorie ==
Avionul a fost gândit ca competitor direct al Boeing 767 pe relații ETOPS (posibile
folosind doar două motoare), mai ales pe rute transatlantice.
Astfel, este dotat cu două motoare și este optimizat pentru venituri maxime cu
costuri de operare minime.
Aripile, fuzelajul, instrumentele de zbor și tehnologia fly-by-wire ale modelului
sunt identice cu cele ale A340 (ultimele două fiind comune în toată seria curentă
Airbus, de la A320 la A380), diferența majoră fiind modelul are două motoare, și
prin urmare, autonomie mai scăzută.
A330 și A340 sunt atât de asemănătoare încât asamblarea finală a modelelor A330 și
A340 (-200 și -300) se efectuează pe aceeași linie de producție din Toulouse.
Până acum, 680 au fost comandate, din care 459 livrate.
== Modele ==
Fuzelajul are diametrul de 5,64 m (222 inch), oferind o configurație tipică de 8
locuri pe un rând în clasa economică, în format 2+4+2 sau 3+2+3.
Calele de bagaje au dimensiuni mari, putând accepta încărcături paletizate și
containerizate, inclusiv containere din standardul industrial LD-3.
Pe piața civilă sunt oferite două modele, A330-200 și A330-300 în funcție de
lungimea avionului:

A330-200 este modelul scurtat al A330-300 și gândit pentru a fi competitorul Boeing

767-300.
Este practic un fuzelaj de Airbus A340-200 cu motoarele modelului A330-300.
Are o capacitate de combustibil sporită față de A330-300 și aceeași masă maximă de
serviciu la decolare, de 233 tone.
Poate transporta 253 pasageri, într-o configurație cu 3 clase, pe o distanță de
12.500 km.
Folosește motoare General Electric CF6-80E, Pratt & Whitney PW4000 sau Rolls Royce
Trent 700.
Concurența principală a fost Boeing 767-300, și acum Boeing 787-9, care promite un
consum cu 15% mai mic și o autonomie mai mare.
Vânzările modelului au fost și rămân foarte bune, fiind utilizat de liniile aeriene
pe rute medii cu cerințe de transport medii.
Airbus va oferi începând cu 2012 un înlocuitor - Airbus A350.
A330-200F este modelul cargo, urmând a fi lansat în 2009.
Poate transporta 64 tone pe o distanță de 7400 km.
Diferența între modelul cargo și cel de pasageri este un tren de aterizare
îmbunătățit și adaptat pentru condițiile cargo.
Spre deosebire de competitorul Boeing 767F, avionul poate transporta paleți și
containere standard, de tipul LD-3.
A330-300 a fost modelul inițial, oferit ca înlocuitor pentru Airbus A300.
Poate transporta 295 pasageri într-o configurație cu 3 clase până la 10.500 km.
Capacitatea cargo oferită este foarte mare, comparabilă cu cea oferită de modelele
mai vechi de Boeing 747, determinând unele linii aeriene să utilizeze modelul ca
avion de pasageri pe timp de zi și avion cargo pe timp de noapte.
Concurentul principal este Boeing 777-200.
A330MRTT este modelul militar fiind un avion cisternă pentru realimentare în aer,
oferit de Airbus, derivat din A330-200.
A fost achiziționat de către armatele din Australia, Arabia Saudită, Emiratele
Arabe Unite și Marea Britanie.
A câștigat licitația pentru acest rol (în competiție cu Boeing 767) a United States
Air Force sub numele de KC-45.
=== A330neo (Opțiune de motor nou) ===
==== A330-800 ====
Airbus A330-800 este bazat pe A330-200, cu modificări ale cabinei și un Trent 7000
mai mare motoare și îmbunătățiri aerodinamice.
Primul zbor al A330-800 a avut loc pe 6 noiembrie 2018.
Primele două avioane A330-800 au fost livrate clientului lor de lansare Kuwait
Airways în octombrie 2020.
== Specificații Tehnice ==

== Incidente și accidente ==
Două aeronave de acest tip s-au prăbusit.
Primul accident a avut loc în cadrul programului de teste al avionului înaintea
intrării în serviciul cu pasageri.
Au existat 7 decese, toți membri ai programului de încercare Airbus.
Al doilea a avut loc pe data de 1 iunie 2009, cand un avion A330 aparținând Air
France, a dispărut de pe radar în timp ce survola Oceanul Atlantic cu 223 decese.
Au mai existat 3 incidente, fără decese — un atentat cu bombă pe aeroportul din
Colombo, Sri Lanka, care a distrus 2 avioane goale în 2001, un incident care s-a
soldat cu cea mai lunga planare a unui avion cu reacție, după ce a rămas fără
combustibil în 2001 (avionul a aterizat în siguranță în Azore) și o serie de
turbulențe în apropiere de Hong Kong.
3 avioane din acest model au fost deturnate, cu un deces.
== Note ==

== Vezi și ==
Linia Airbus: Airbus A300—Airbus A310—Airbus A320—Airbus A330—Airbus A340—Airbus
A350—Airbus A380
Concurența: Boeing 767—Boeing 787

== Legături externe ==
Airbus — site oficial Arhivat în 25 decembrie 2005, la Wayback Machine.
International Standard Book Number (ISBN, română Număr Standard Internațional de
Carte) este un identificator numeric comercial pentru cărți, destinat să fie unic.
Editorii cumpără sau primesc ISBN-uri de la o filială a Agenției Internaționale
ISBN.
Un ISBN diferit este atribuit fiecărei ediții și variații a unei publicații, dar nu
și unei retipăriri identice a unui articol existent.
De exemplu, o carte electronică, o ediție broșată și una cartonată a aceleiași
lucrări trebuie să aibă fiecare un ISBN diferit, dar o retipărire neschimbată
păstrează același ISBN.
ISBN-ul are zece cifre dacă a fost atribuit înainte de 2007 și treisprezece cifre
dacă a fost atribuit după 1 ianuarie 2007.
Metoda de atribuire a unui ISBN este specifică fiecărei țări și variază în funcție
de mărimea industriei editoriale naționale.
Prima versiune a formatului ISBN a fost concepută în 1967, pe baza sistemului SBN
(Standard Book Numbering) cu 9 cifre creat în 1966.
Formatul de 10 cifre a fost dezvoltat de Organizația Internațională de
Standardizare (ISO) și publicat în 1970 sub standardul ISO 2108.
Orice SBN cu 9 cifre poate fi convertit într-un ISBN de 10 cifre prin adăugarea
prefixului 0.
Cărțile publicate privat pot apărea uneori fără ISBN.
Agenția Internațională ISBN le poate atribui totuși un ISBN din proprie inițiativă.
Un identificator similar este ISSN (Numărul Standard Internațional pentru Serii),
folosit pentru publicațiile periodice (ziare, reviste), iar ISMN este destinat
partiturilor muzicale.
== Istoric ==
Sistemul SBN a fost un cod comercial cu 9 cifre folosit pentru identificarea
cărților.
În 1965, librăria britanică WHSmith a anunțat implementarea unui sistem de
numerotare standardizat, dezvoltat ulterior de statisticianul Gordon Foster.
ISO a adaptat sistemul britanic SBN pentru uz internațional, iar în 1967 ISBN-ul a
fost conceput în Marea Britanie de David Whitaker și în SUA de Emery Koltay.
Formatul ISBN de 10 cifre a fost publicat oficial în 1970.
Marea Britanie a continuat să utilizeze SBN până în 1974.
Agenția Internațională ISBN este autoritatea responsabilă la nivel global pentru
înregistrarea ISBN-urilor, operând sub coordonarea subcomitetului ISO TC 46/SC 9.
Un SBN se poate converti într-un ISBN adăugând un zero la început.
De exemplu, „SBN 340 01381 8” devine ISBN 0-340-01381-8.
Unele edituri foloseau SBN-uri de 12 cifre pentru a include prețul cărții în
ultimele 3 cifre.
Din 1 ianuarie 2007, ISBN-urile au 13 cifre, compatibile cu codurile europene de
bare („Bookland”).
Din 2016, ISBN-urile sunt folosite și pentru a identifica jocuri mobile în China.
În 2020, SUA a fost cel mai mare utilizator al ISBN-urilor, cu 3,9 milioane
înregistrate, urmată de Coreea de Sud (329.582), Germania (284.000), China
(263.066), Regatul Unit (188.553) și Indonezia (144.793).
Numărul total de ISBN-uri înregistrate în SUA până în 2020 a depășit 39 de
milioane.
== Descriere ==
Fiecare ediție și variație a unei publicații (carte electronică, audiobook, ediție
tipărită broșată sau cartonată) trebuie să aibă un ISBN distinct.
Deși termenul „eISBN” este folosit colocvial pentru publicațiile electronice,
acesta nu este oficial.
ISBN-ul nu indică dacă o publicație este tipărită sau electronică.
Un ISBN de 13 cifre conține:

prefixul GS1 (978 sau 979),

grupul de înregistrare (țară sau limbă),
codul editorului,
codul publicației,
o cifră de control.
Aceste secțiuni sunt despărțite prin cratime sau spații, dar nu au lungime fixă.
=== Procesul de alocare a ISBN-urilor ===
Atribuirea ISBN-urilor este specifică fiecărei țări, în sensul că ISBN-urile sunt
emise de agenția de înregistrare ISBN responsabilă pentru acea țară sau teritoriu,
indiferent de limba în care este publicată cartea.
Intervalele de ISBN-uri alocate unei anumite țări se bazează pe profilul editorial
al respectivei țări și, prin urmare, aceste intervale variază în funcție de numărul
de cărți publicate și de numărul, tipul și dimensiunea editorilor activi.
Unele agenții de înregistrare ISBN funcționează în cadrul bibliotecilor naționale
sau al ministerelor culturii și pot primi finanțare directă de la guvern pentru a-
și susține serviciile.
În alte cazuri, serviciul de înregistrare ISBN este oferit de organizații precum
furnizori de date bibliografice care nu beneficiază de finanțare guvernamentală.
În România, sistemul de numerotare standardizată a cărților – ISBN a fost introdus
în anul 1989.
Centrul Național ISBN din cadrul Bibliotecii Naționale a României coordonează
aplicarea sistemului ISBN la nivel național prin înregistrarea editurilor de carte
și acordarea codurilor ISBN pentru editare sistematică și ocazională.
Centrul Național ISBN realizează și actualizează baza de date a editurilor de carte
din România, parte componentă a Registrului Internațional al Editorilor administrat
de Agenția Internațională ISBN din Londra.
== Referințe ==
== Vezi și ==
ASIN (Amazon Standard Identification Number)
CODEN (Un identificator de seriale, încă în uz în biblioteci, dar înlocuit de ISSN
pentru orice altă lucrare nouă)
DOI (Digital Object Identifier)
ISAN (International Standard Audiovisual Number)
ISMN (International Standard Music Number)
ISRC (International Standard Recording Code)
ISSN (International Standard Serial Number)
ISWC (International Standard Musical Work Code)
Numărul de control al Bibliotecii Congresului
Cifră de control
SICI (Serial Item and Contribution Identifier)

== Legături externe ==
en ISO 2108:2005 la [Link]
en Cum se găsește o carte, de la Wikibooks
International Standard Serial Number (ISSN), identifică publicații periodice, cum
ar fi revistele.
International Standard Music Number (ISMN), identifică publicațiile muzicale
(partituri, etc).
International Standard Name Identificator (ISNI), identifică nume de persoane și
organizații
Agenții naționale și internaționale
Agenția Internațională ISBN — coordonează și supraveghează utilizarea la nivel
mondial a sistemului ISBN.
Agenția Australiană ISBN — Thorpe-Bowker, o divizie a R R Bowker LLC
Agenția ISBN pentru SUA și Puerto Rico — R.R.
Bowker LLC
Instrumente online
Special:Booksources, pagina de căutare după ISBN de la Wikipedia.
Publisher access system bază de date pentru cărți în imprimare
[Link]— găsiți cărți după ISBN, autor, titlu, subiect
[Link]—offers free searching of a titles database.
Altimetrul este un instrument cu care se măsoară altitudinea (înălțimea) față de un
nivel de referință (nu neapărat nivelul mării), aflat la bordul planoarelor,
avioanelor (aparatelor de zbor).
El indică înalțimea de zbor față de nivelul aerodromului de decolare și se bazează
pe principiul descreșterii presiunii atmosferice, în raport cu înălțimea.
De fapt el este un barometru, cu indicații în unități de înălțime.
A fost inventat de Louis Paul Cailletet.
În 1928, Paul Kollsman realizează un altimetru barometric de precizie, care să
intre în dotarea avioanelor.
Lloyd Espenschied realizează în 1924 primul altimetru radio.
Utilizarea în planorism și aviație a barometrului cu mercur este practic
imposibilă, din cauza variațiilor relativ bruște de viteză și înălțime și de aceea
este înlocuit cu o capsulă metalică vidată, confecționată din tablă foarte subțire.
Pereții capsulei fiind foarte elastici, sub acțiunea presiunii atmosferice se
deformează.
Deformația, proporțională cu variația presiunii exterioare, printr-un sistem de
transmisie, este condusă la un ac indicator, care se mișcă în fața unui cadran
gradat în unități de înălțime.
În cazul urcării planorului (avionului), presiunea atmosferică scade, pereții
elastici ai capsulei întâlnesc o rezistență mai mică, deci capsula se dilată,
punând în mișcare mecanismul de transmisie care, la rândul lui, imprimă acului
indicator o mișcare proporțională cu valoarea deformației.
Pe cadranul aparatului sunt indicate atât unități de presiune, cât și valoarea
înălțimilor corespunzătoare.
Întrucât altimetrul ar indica înălțimea față de nivelul mării, este prevăzut cu un
buton de "calaj" (reglare sau aducere la zero), al cărui rol este de a permite
corectarea erorilor datorate variației presiunii atmosferice la sol, astfel ca
aparatul să indice întotdeauna, înălțimea față de aerodromul de plecare.
Această operație poartă denumirea de "calaj altimetric".
== Legături externe ==
Istoria altimetrului Kollsman Arhivat în 17 februarie 2015, la Wayback Machine.
Dicționar speologic
Energia potențială este energia unui sistem fizic, dependentă numai de poziția sau
configurația diferitelor părți ale sistemului.
Acest potențial poate fi convertit în orice altă formă de energie, de exemplu în
energie cinetică și poate efectua lucru mecanic într-un proces.
Unitatea de măsură a energiei potențiale în SI este Joule (simbol J).
Energia potențială este energie de poziție sau energie de configurație.
Energia potențială a unui corp apare când acesta interacționează cu alte obiecte
din jurul său prin gravitație, legături chimice sau forțe electrice.
Este caracteristică câmpurilor de forțe conservative, unde există suprafețe
echipotențiale, la egală distanță de originea centrului de forță.
Câmpurile conservative sunt caracterizate de o integrală curbilinie independentă de
drum.
Un obiect cu energie potențială are capacitatea de a efectua lucru mecanic.
Termenul energie potențială a fost introdus în secolul al 19-lea de inginerul și
fizicianul scoțian William Rankine.
== Exemple de energie potențială ==
energia dintre două mase care se atrag gravitațional sau energia potențială a unei
coloane de fluid datorată gravitației;
energia de poziție într-un câmp de forțe inerțial (de exemplu forțe centrifuge);
energia de deformare elastică;
energia unui câmp electrostatic;
energia unui câmp magnetic magnetostatic;
energia chimică - de legătură a electronilor (de valență) în atomi și legături
chimice;
energia de legătură a nucleelor atomice
energia osmotică.
=== Energia potențială gravitațională ===
Formula energiei potențiale gravitaționale este:

=
G
⋅
h
=
m
⋅
g
⋅
h

{\displaystyle E_{p}=G\centerdot h=m\cdot g\cdot h}

unde

m - masa corpului
g - accelerația gravitațională
h - înălțimea față de nivelul de referință considerat 0

== Teorema de variație a energiei într-un sistem conservativ ==

Variația energiei potențiale a unui corp este egală cu opusul lucrului mecanic
efectuat de rezultanta forțelor conservative care acționează asupra corpului
respectiv, în mișcarea respectivă.
Lucrul mecanic al forțelor conservative este:

F
c

=
−
Δ

{\displaystyle L_{Fc}=-\Delta E_{p}}

unde Ep este energia potențială.

== Bariera de potențial ==

Bariera de potențial este un domeniu de separație între alte două domenii în care
energia potențială a unei particule este mai mare decât cea corespunzătoare
domeniilor laterale.
În particular, această situație se întâlnește în jurul nucleelor atomice în care,
pentru distanțe r < R0, forțele nucleare de atracție creează un potențial negativ,
iar pentru r > R0, acționează forțele coulombiene de respingere pentru orice
particulă încărcată pozitiv.
În concepția clasică, dacă energia E a unei particule este mai mică decât înălțimea
Umax a barierei de potențial, ea nu o poate străbate căci impulsul acesteia în
interiorul barierei ar avea o valoare imaginară.
Într-adevăr:

E
≡
 T
+

m
a
x

2
m

m
a
x

{\displaystyle E\equiv T+U_{max}={\frac {p^{2}}{2m}}+U_{max},}

de unde:

p
=

2
m
(
E
−

m
a
 x

{\displaystyle p={\sqrt {2m(E-U_{max})}};}

deci pentru E < Umax, p este imaginar.

În mecanica cuantică există o probabilitate diferită de zero ca o microparticulă să
treacă prin bariera de potențial, chiar dacă energia acesteia este mai mică decât
înălțimea barierei (Efect tunel).
== Note ==

== Surse bibliografice ==
Vasile Tutovan, Electricitate și magnetism, vol I, Editura Tehnică, 1984
Șerban Țițeica: Termodinamica, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1982.
Zemansky, H.
Young, Fizică (University Physics 5th Edition), EDP, București, 1983
Variometrul (vertical velocity variometer VVI, sau vertical speed variometer VSV)
este un instrument de bord pentru controlul zborului, care indică, pe baza
diferenței de presiune, viteza verticală de urcare (viteza ascensională) sau cea de
coborâre a unei aeronave.
Viteza se măsoară în metri pe secundă (m/s) sau în picioare pe minut (ft/min)
conform cu traficul aerian dirijat al ICAO.
Din punct de vedere constructiv se aseamănă cu altimetrul.
Partea principală a instrumentului o constituie tot o capsulă metalică, care
comunică cu un termos.
Pe tubul de legătură există un orificiu capilar (tub capilar), prin care ansamblul
capsulă-termos comunică cu exteriorul.
Asupra pereților capsulei acționează presiunea statică a aerului atmosferic.
În poziție de repaus, presiunea din interiorul capsulei va fi egală cu presiunea
statică din exterior, datorită tubului capilar.
Acul indicator al aparatului se va afla în dreptul valorii zero.
Dacă se schimbă poziția aparatului, la o înălțime mai mare, presiunea din
interiorul capsulei va scădea, ceea ce va determina comprimarea capsulei în urma
căreia acul indicator al aparatului va indica urcarea.
Prin tubul capilar, diferența de presiune va tinde să se egaleze, astfel, odată cu
oprirea urcării, acul indicator va reveni la zero.
În consecință, variometrul se bazează pe principiul egalării frânate a diferențelor
de presiune.
Prin tubul capilar, egalarea presiunilor din interiorul și exteriorul capsulei se
produce cu o viteză relativ constantă, deci cu cât planorul (avionul) va coborî sau
va urca cu o viteză mai mare, diferența de presiune va fi mai mare, deci și
valoarea indicată de aparat va fi mai mare.
În timpul urcării, aparatul va indica valori pozitive, iar în timpul coborârii
valori negative, în metri pe secundă (m/s).
Variometrele moderne, mai ales cele folosite în planorism, sunt prevazute și cu un
sistem sonor de avertizare a urcării sau coborârii.
Fuzelajul este o parte componentă a unei aeronave (avion sau planor), profilată
aerodinamic, care constituie spațiul util de transport.
Fuzelajul unește celelalte părți ale aeronavei (aripi, ampenaj, tren de aterizare,
motor etc.).
Rezistența fuzelajului este asigurată de cadre transversale și lise longitudinale
care servesc ca sprijin pentru înveliș.
În fuzelaj este depozitat o parte din combustibil și materialele de ungere.
Corpul hidravioanelor se numește fuzelaj-cocă, atunci când acesta se scufundă
parțial în apă.
În fuzelaj este purtată încărcătura și se găsește postul de pilotaj (cabina sau
cockpitul) cu comenzile.
Avioanele de pasageri au inclusă în fuzelaj cabina pasagerilor și spațiul
echipajului de deservire.
== Tipuri de fuzelaje ==

=== După construcție ===

Tipurile de fuzelaje mai vechi aveau o structură internă de tip grindă (planorul
RG-4 Pionier) sau grindă cu zăbrele (planorul RG-3), la care învelișul era, de
regulă, din placaj de meteacăn rezistent și ușor, sau material textil impregnat
ulterior, toate sarcinile fiind preluate de structura internă.
În prezent, odată cu apariția motoarelor turboreactoare, cele mai folosite fuzelaje
în construcția aerospațială sunt cele de tip „cocă”.
La aeronave se folosesc în prezent două tipuri de fuzelaje tip cocă:

semimonococă cu structură formată din lonjeroane puternice și dintr-o rețea rară de

lise și înveliș subțire.
semicocă cu structură formată dintr-o rețea deasă de lise, lonjeroane false (lise
rigidizate) și înveliș subțire.
Majoritatea avioanelor moderne au fuzelajul de tip semimonococă, o structură de
rezistență ușoară, acoperită cu un înveliș care, de cele mai multe ori, este din
foaie de aluminiu.
În acest fel, eforturile sunt preluate de întreaga structură – atât partea
structurală internă cât și înveliș.
Fuzelajele avioanelor de ultima generație au o construcție de tip monococă
confecționate din materiale compozite (ușoare, cu o mare rezistență) la care nu
există o structură internă, toate sarcinile fiind preluate de acest înveliș de tip
monostructural.
=== După dimensiune ===
După dimensiune, se pot distinge două mari categorii de fuzelaje:

Fuzelaj îngust
Fuzelaj larg

== Note ==
Alpii sunt un lanț muntos din Europa, care se întinde din Austria și Slovenia până
în sud-estul Franței, trecând prin nordul Italiei, sudul Elveției, Liechtenstein și
sudul Germaniei.
Numele lor (italian: Alpi; englez: Alps; francez: Alpes; occitan: Aups/Alps;
german: Alpen; romanș: Alps; sloven: Alpe) provine din cuvântul latin albus (alb).
Alpii formează un arc de cerc în sudul Europei centrale, în lungime de aproximativ
1200 km și acoperă o suprafață de cca 200.000 km².
Cel mai înalt munte din Alpi este Mont Blanc, situat la frontiera franco-italiană,
cu piscul aflat la o altitudine de 4810 m.
În Alpi există în total 128 de piscuri cu înălțimi care depășesc 4000 m, care pot
fi găsite în lista piscurilor alpine după înălțime.
== Geografie ==
Alpii fac parte dintre lanțurile muntoase cu caracteristici alpine pronunțate,
deoarece se ridică la înălțimi care depășesc cu mult limitele superioare ale
pădurilor.
În epoca glaciară au cunoscut perioade succesive de îngheț.
Glaciațiile sunt responsabile pentru forma de astăzi a Alpilor, cu piscuri abrupte,
cu depresiuni adânci, cu văi prelungi și cu lacuri.
Catena principală a Alpilor este alcătuită din numeroase alte șiruri muntoase, cu
piscuri mai puțin ascuțite către est, caracterizându-se prin văi largi și prelungi.
=== Clima ===
Clima este rece.
Există vegetație alpină și la peste 2000 de metri altitudine.
=== Orogeneză ===
S-au format în orogeneza alpină.
=== Împărțire ===
Munții Alpi se împart în Alpii Occidentali și Alpii Orientali.
Împărțirea se face pe linia dintre Lacul Constanța și Lacul Como, de-a lungul
Rinului.
Alpii Occidentali se află în Italia, Franța și Elveția, iar cei Orientali în
Austria, Germania, Italia, Liechtenstein, Slovenia și Elveția.
Cel mai înalt vârf din Alpii Occidentali este Mont Blanc (4810 m).
În Alpii Orientali, cel mai înalt vârf este Muntele Bernina, alias Piz Bernina
(4052 m).
Alpii Orientali sunt împărțiți în: Alpii Calcaroși de Nord, Alpii Orientali
Centrali și Alpii Calcaroși de Sud
Alpii Occidentali se împart la rândul lor în:

Alpii Ligurici
Alpii Maritimi
Alpii Cotici
Alpii Dauphiné
Alpii Graici
Alpii Pennini
Alpii Bernezi
Alpii Lepontini
Alpii Glarus
Alpii Elvețieni de Nord-Est
Alpii Orientali:

Alpii Calcaroși de Nord

Alpii Bavariei, ai Vorarlbergului și Salzburgului
Alpii Orientali Centrali
Alpii Bergamezi
Alpii Retici, incluzând masivele Bernina, Livigno, Sesvenna, Albula, Silvretta și
Rätikon
Alpii Verwall și Alpii Samnaun
Alpii Tirolezi incluzând Alpii Ötztal, Alpii Stubai, Alpii Kitzbühel, Hohe Tauern
și Alpii Zillertal
Niedere Tauern
Alpii Calcaroși de Sud
Adamello-Presanella și Grupul Brenta
Alpii Ortler
Alpii Dolomitici
Alpii Carnici
Alpii Iulieni
Karavanke
Alpii Kamnik
O altă împărțire a Alpilor poate fi făcută în funcție de situarea lor geografică pe
teritoriul țărilor respective, astfel:

Alpii Ligurici, Alpii Dolomitici și Alpii Bergamezi - Italia

Alpii Maritimi, Alpii Cotici și Alpii Graici - Italia și Franța
Alpii Dauphiné - Franța
Alpii Pennini - Franța, Italia și Elveția
Alpii Lepontini, Alpii Retici și Alpii Bernina - Italia și Elveția
Alpii Bernezi, Alpii Glarus - Elveția
Alpii Rhatikon - Elveția, Liechtenstein și Austria
Alpii Silvretta - Elveția și Austria
Alpii Allgäu, Alpii Bavariei și Alpii Salzburgului - Austria și Germania
Alpii Ötztal, Alpii Zillertal, Alpii Norici și Alpii Carnici - Austria și Italia
Alpii Austriei și Alpii Stirici - Austria
Alpii Iulieni - Italia și Slovenia

=== Limite geografice ===

Articol principal:Limitele Alpilor
Limitele Alpilor sunt: la vest pasul sau Trecătoarea Cadibona (435 m), între Savona
și Ceva, iar la est linia de cale ferată Semmering de la Viena la Trieste, prin
Maribor și Ljubljana.
=== Principalele trecători ===
Articol principal:Principalele trecători din Alpi
Deși formează o barieră naturală, Alpii nu au fost niciodată de netrecut.
Încă din vechime, ei au fost traversați în scopuri beligerante sau comerciale, iar
mai apoi în scopuri religioase, științifice și turistice.
Locurile prin care sunt traversați se numesc pasuri sau trecători, acestea fiind de
fapt văi înguste, adânci și lungi, cu pereții abrupți, săpate de apele curgătoare.
=== Vârfuri cu înălțimi de peste 4000 m ===
În Alpi există 128 vârfuri cu înălțimi de peste 4000 m (82 principale și 49
secundare), cel mai înalt dintre acestea fiind Mont Blanc (4808 m).
== Descoperiri arheologice ==
În anul 1991 a fost găsită în Alpi o mumie înghețată care a fost ulterior denumită
Ötzi.
Ea este dovada ca în această regiune a existat o cultură înfloritoare încă de acum
multe mii de ani.
Deși Alpii nu sunt o regiune omogenă din punct de vedere cultural, aici pot fi
recunoscute anumite elemente comune.
== Flora ==
Limita la care se întâlnesc pădurile de foioase este de aproximativ 1200 m pe
versanții nordici ai Alpilor, iar pe cei sudici, datorită climei mai favorabile, ea
atinge deseori 1500 și chiar 1700 m.
În principal, pădurile de foioase sunt formate din stejar, fag, frasin și sicomor,
care nu se întâlnesc neapărat împreună și nici la aceleași înălțimi.
Intervenția omului a făcut ca în multe zone acestea să dispară aproape.
Cu excepția pădurilor de fag din Alpii Austriei, alte păduri întinse de foioase
sunt greu de găsit.
În multe zone, unde existau înainte asemenea păduri, ele au fost înlocuite cu pinul
scoțian și molidul norvegian, care suferă mai puțin din cauza caprelor, cel mai
mare inamic al pădurilor de foioase.
Temperatura medie anuală a acestei regiuni este apropiată celei din Insulele
Britanice, dar condițiile climatice sunt în mare măsură diferite.
Aici, zăpada persistă mai multe luni, iar primăvara și vara sunt considerabil mai
reci.
Plante specifice Alpilor:

== Fauna ==
Printre speciile cel mai des întâlnite în Alpi se află:

== Note ==

== Vezi și ==
Lista vârfurilor din Alpi cu înălțimi peste 4000 m
Listă de munți înalți din Europa

== Legături externe ==

Zăpezile de altădată, 7 decembrie 2006, Dan-Silviu Boerescu, Descoperă

Automobilul, sau mai familiar mașina, este un vehicul cu patru (rar, trei, șase)
roți, acționat de un motor cu ardere internă, cu abur, cu electricitate sau aer
comprimat.
Are scaune pentru șofer și pentru cel puțin un pasager.
Automobilele sunt de obicei construite pentru a călători pe drumuri, dar există
unele, mai ales vehicule utilitare, care permit călătorii în afara drumurilor (off-
road).
Drumurile și autostrăzile sunt folosite în comun cu alte vehicule, cum sunt
motocicletele și tractoarele.
Un automobil tipic are un motor cu ardere internă și patru roți, însă au apărut pe
piață și mașini cu motoare hibride, cu gaz sau electrice.
Au fost construite și autovehicule cu trei roți, dar nu sunt prea răspândite din
cauza problemelor de stabilitate.
În anul 2007, în lume existau aproape 800 de milioane de mașini în circulație
(majoritatea în emisfera nordică), iar 42 de milioane de mașini noi erau produse în
fiecare an.
În anul 2050 se aproximează că vor exista 4 miliarde de automobile la nivel
mondial.
== Istoric ==

În 1769, francezul Nicolas-Joseph Cugnot realizează un vehicul cu trei roți

propulsat prin forța aburului.
În 1801, englezul Richard Trevithick realizează un fel de locomotivă, numită
Puffing Devil, dar care putea circula și pe drumurile rutiere.
Contribuții de pionierat în domeniul motoarelor cu ardere internă au adus:
Nicéphore Niépce, François Isaac de Rivaz, Gustave Trouvé și alții.
Însă inventatorul automobilului în accepția modernă este considerat Karl Benz.
În 1878, acesta proiectează un nou tip de motor cu ardere internă, mult îmbunătățit
și care va fi patentat un an mai târziu.
== Descriere ==

=== Compunerea automobilului ===

Părțile principale ale oricărui automobil sunt motorul, șasiul, caroseria și partea
electrică.
==== Motor ====

Motorul este sistemul fizic de generare a energiei mecanice care pune în mișcare
sistemul de transmisie al automobilului.
Un motor este compus din două părți: mecanismul motor și instalațiile auxiliare.
==== Șasiu ====
Șasiul automobilului este ansamblul organelor și instalațiilor care efectuează
preluarea și transmiterea energiei mecanice de la motor la roțile motoare,
conducerea automobilului, susținerea și propulsia lui.
Se compune din transmisie, sistemul de conducere, organele de susținere, organele
de propulsie și instalațiile auxiliare.
Mai ține și motorul și caroseria.
Sistem de transmisie
Transmisia sau sistemul de transmisie preia, transmite, modifică și distribuie
momentul motor la roțile motoare ale automobilului.
Sistem de conducere
Sistemul de conducere asigură deplasarea automobilului pe traseul dorit.
Este compus din mecanismul de direcție și sistemul de frânare.
Sistem de susținere
Organele de susținere suportă greutatea automobilului și preiau forțele rezultate
din propulsie frânare și rezistențele ce apar în deplasarea pe drum a
automobilului.
Cuprind cadrul, carterele punților și organele de suspensie.
Sistem de propulsie
Sistemul de propulsie transformă mișcarea de rotație în mișcare de translație și
ajută automobilul să se sprijine pe drum sau pe sol.
Instalații auxiliare ale șasiului
Instalațiile auxiliare asigură confortul, siguranța circulației și controlul
exploatării automobilului.
Ele sunt instalația de iluminat, instalația de semnalizare, instalația de
încălzire, instalația de aerisire, ștergătoarele de parbriz, etc.
==== Caroserie ====
Caroseria este partea principală a automobilului care are rolul de purtător al
persoanelor, mărfurilor sau instalațiilor montate pe automobil, asigurând izolarea
și autonomia încărcăturii față de restul automobilului și de mediul înconjurător.
Compunerea caroseriilor este dependentă de destinația automobilului comportând
diferențe conforme scopului pentru care sunt făcute.
În general caroseriile automobilelor au o parte inferioară bazală, orizontală
(platformă), o parte laterală și o parte superioară (acoperiș).
În plan orizontal se împarte în partea anterioară, destinată conducătorului
automobilului și partea posterioară destinată încărcăturii (instalații, persoane,
mărfuri).
=== Funcționarea automobilului ===

== Clasificare ==
Automobilele se clasifică după următoarele criterii principale:

destinație (felul transportului);

particularități constructive (tipul motorului, tipul transmisiei, tipul
propulsiei);
numărul punților;
capacitate de trecere.
=== După destinație ===

==== Automobile pentru transportul persoanelor ====

Autoturisme - automobile care, prin construcție și echipare, sunt destinate
transportului unui număr redus de persoane, bagaje și/sau al bunurilor acestora,
având o capacitate de două până la 7 locuri pe scaune, inclusiv cel al
conducătorului auto.
Acestea se pot conduce cu categoria de permis auto B.
Microturisme - cilindree: 200–250 cm³ (1 – 2 locuri)
Mici - cilindree: 500–1000 cm³ (2 – 4 locuri)
Mijlocii - cilindree: 1000–2000 cm³ (4 – 5 locuri)
Mari - cilindree: 2000–4000 cm³ (4 – 6 locuri, de exemplu limuzinele)
Foarte mari - cilindree: 3000–8000 cm³ (4 - 7 locuri)
Microbuze - autobuze destinate și echipate pentru transportul unui număr redus de
persoane și al bagajelor acestora.
Cu capacitate mică (6 - 16+1 locuri) - Acestea se pot conduce cu categoria de
permis auto D1.
Cu capacitate mare (18 - 22+1 locuri) - Acestea se pot conduce cu categoria de
permis auto D.
Autobuze - autovehicule destinate și echipate pentru transportul unui număr mai
mare de persoane și al bagajelor acestora.
Acestea se pot conduce cu categoria de permis auto D.
cu capacitate mică (15 - 30 locuri)
Cu capacitate mijlocie (30 - 70 locuri)
Cu capacitate mare (70 - 100 locuri)
Cu capacitate foarte mare (peste 100 locuri)

==== Automobile pentru transportul mărfurilor ====

Se clasifică și după încărcătura utilă exprimată newtoni (N).
Autoutilitară - cu încărcătură utilă până la 10.000 N, caroserie închisă și cabină
separată.
Autocamionetă - cu sarcină utilă de circa 15.000 - 20.000 N, caroserie închisă sau
acoperită cu coviltir și cabină separată.
Autocamion - are caroserie deschisă sau acoperită cu prelată.
După capacitatea de încărcare autocamioanele pot fi:
Autocamioane ușoare - cu sarcina utilă de 15.000 N – 30.000 N
Autocamioane mijlocii - cu sarcina utilă de 30.000 N – 80.000 N
Autocamioane grele - cu sarcina utilă de 80.000 - 120.000 N
Autocamioane foarte grele - cu sarcina utilă de peste 120.000 N
Autobasculantă – prevăzută cu o benă basculantă pentru încărcătură și cabina
conductorului separată de caroserie.
==== Automobile speciale ====
Automobilele din această categorie efectuează numai anumite transporturi și
servicii.
Autocisternă – echipată cu unul sau două recipiente pentru transportul lichidelor
Autoizotermă
Autofrigorifică – cu caroserie închisă termoizolantă, pentru transportul bunurilor
alterabile
Automacara – echipată cu o macara pentru ridicarea sarcinilor
Autosanitară (ambulanță) – dotată cu instalații medicale pentru stabilizarea și
transportul bolnavilor
Autoatelier – amenajat cu utilaje pentru executarea reparațiilor
Autotractor – pentru tractarea semiremorcilor
Autostropitoare
Autoscară
Autoplug

=== După particularitățile constructive ===

Se consideră următoarele criterii de distincție ale automobilelor: tipul motorului,
tipul transmisiei, tipul propulsiei.
==== După tipul motorului ====
Automobile cu motoare termice
Motoare cu aprindere prin scânteie - M.A.S.
(în patru sau doi timpi)
Motoare cu aprindere prin comprimare - M.A.C.
(motor Diesel în patru sau doi timpi)
Motoare cu piston rotativ (Wankel)
Motoare cu turbine cu gaze
Motoare cu reacție
Motoare cu abur
Automobile cu motoare electrice
cu baterii de acumulator → vezi Autovehicul electric
cu pilă de combustie

==== După tipul transmisiei ====

Automobile cu transmisie mecanică
Automobile cu transmisie hidrodinamică
Automobile cu transmisie hidromecanică
Automobile cu transmisie electrică
==== Tipul propulsiei ====
Automobile cu roți cu pneuri
Automobile cu roți cu șenile

=== După numărul punților ===

Se consideră drept criteriu de departajare totalul punților și numărul punților
motoare.
Automobile cu două punți
Automobile 4x2
Automobile 4x4
Automobile cu trei punți
Automobile 6x2
Automobile 6x4
Automobile 6x6
Automobile cu patru punți
Automobile 8x4
Automobile 8x6
Automobile 8x8

=== După capacitatea de trecere ===

normală: 2x4 (destinate pentru deplasarea pe drumuri bune)
mare: 4x4, 4x6, 6x6, 8x8 (destinate pentru deplasarea pe drumuri de orice
categorie, numite și automobile de teren)

== Note ==

== Bibliografie ==
Viorel Cazan, Vargyas Zsolt (2007).
Curs de legislație rutieră, conducere preventivă, mecanică, prim ajutor, Editura
Calipso, Suseni, Târgu Mureș
Gheorghe Frățilă, Mariana Frățilă, S.
Samoilă (2007).
Automobile-Cunoaștere, Întreținere, Reparare, ediția a-VIII-a, Editura Didactică
și Pedagogică, București

== Lectură suplimentară ==
Vehiculul zeilor: arheologia automobilului, Jörg Jochen Berns, Editura Univ.
Alexandru Ioan Cuza, 2006

== Vezi și ==

accident de circulație
ambulanță
autostradă
camion
computer de bord
drum
mărci de automobile
număr de înmatriculare
inspecție tehnică periodică
== Legături externe ==
Materiale media legate de automobil la Wikimedia Commons
Invențiile care au schimbat automobilul și oamenii din spatele lor, septembrie
2014, [Link]
O istorie verde: povestea mașinilor prietenoase cu mediul, 15 decembrie 2009,
Alexandru Safta, Descoperă
Top 10 - Cele mai scumpe automobile din lume, 30 iulie 2008, Nicu Parlog, Descoperă
Sfaturi și recenzii auto, [Link]
Lista statii ITP Romania
Cum circulau primii șoferi Arhivat în 25 septembrie 2014, la Wayback Machine., 9
iunie 2012, Ziarul Lumina
În mecanica fluidelor, turbulența, respectiv curgerea turbulentă este un regim de
curgere caracterizat de fluctuații stocastice ale proprietăților.
Acestea se referă la difuzia și transportul (convecția) momentului, variațiile
rapide de presiune și viteză în spațiu și timp.
Laureatul premiului Nobel Richard Feynman afirmă despre turbulență că ar fi „cea
mai importantă problemă nerezolvată a fizicii clasice”.
Asocierea turbulenței cu mișcarea fluidelor a fost făcută în 1883 de către Osborne
Reynolds, om de știință britanic, unul din pionierii studiului curgerilor
turbulente, care a denumit această mișcare ca „mișcare sinuoasă”.
Taylor și Theodore von Kármán au formulat în 1937 următoarea definiție: „Turbulența
este o mișcare neregulată, care apare în fluide (gazoase sau lichide) când curg
peste suprafețe solide, sau chiar când curenți (straturi) alăturați ai aceluiași
fluid curg unul peste altul.” Prezența neregularității este, deci, indispensabilă
pentru definirea turbulenței.
Existența ei face ca mișcarea să nu poată fi descrisă analitic printr-o funcție de
timp și spațiu, dar poate fi descrisă pe baza legilor probabilităților.
Curgerea în care energia cinetică este disipată datorită frecărilor viscoase se
numește curgere laminară.
Deși nu există o teorie satisfăcătoare care să lege fenomenul de turbulență de
numărul Reynolds, curgerile pentru care acest număr este mare decurg turbulent, iar
cele la care este mic decurg laminar.
Pentru curgeri în țevi, un număr Reynolds peste 4000 indică o curgere turbulentă,
iar unul sub 2100 o curgere laminară.
Domeniul care corespunde curgerilor cu număr Reynolds între 2100 și 4000 este
considerat de tranziție.
În cazul în care proprietățile fluctuante statistic nu manifestă preferință pentru
o anumită direcție de curgere, turbulența se consideră omogenă.
Turbulența izotropă este caracterizată de invarianța valorilor medii ale
componentelor vitezei și a derivatelor lor spațiale în raport cu grupul rotațiilor.
== Vezi și ==
Mecanica fluidelor
Mecanica fluidelor numerică
Vorticitate

== Note ==

== Bibliografie ==
en Kolmogorov, Andrey Nikolaevich (1941).
„The local structure of turbulence in incompressible viscous fluid for very large
Reynolds numbers”.
Proceedings of the USSR Academy of Sciences.
30: 299–303.
, tradus în engleză în Proceedings of the Royal Society of London, Series A:
Mathematical and Physical Sciences, vol.
9–13, DOI: 10.1098/rspa.1991.0075
en Kolmogorov, Andrey Nikolaevich (1941).
„Dissipation of Energy in the Locally Isotropic Turbulence”.
Proceedings of the USSR Academy of Sciences.
, tradus în engleză în Proceedings of the Royal Society of London, Series A:
Mathematical and Physical Sciences, vol.
15–17, DOI: 10.1098/rspa.1991.0076
en G.
Batchelor, The theory of homogeneous turbulence.
Cambridge University Press, 1953
en Falkovich, Gregory and Sreenivasan, Katepalli R., Lessons from hydrodynamic
turbulence Arhivat în 3 martie 2016, la Wayback Machine., Physics Today, vol.
4, pages 43–49 (April 2006)
en U.
Frisch, Turbulence: The Legacy of A.
Kolmogorov, Cambridge University Press, 1995
en P.
Davidson Turbulence - An Introduction for Scientists and Engineers.
Oxford University Press, 2004.
Durbin and B.
Pettersson Reif Statistical Theory and Modeling for Turbulent Flows.
Johns Wiley & Sons, 2001.
Paladin and A.
Vulpiani, Dynamical Systems Approach to Turbulence, Cambridge University Press,
1998

== Legături externe ==
Curgere turbulentă într-o țeavă.
NplrDarMDF8 pe YouTube

en Centrul de Cercetări pentru Turbulență Arhivat în 24 ianuarie 2007, la Wayback

Machine., la Universitatea Stanford
en Articol în Scientific American Arhivat în 13 mai 2008, la Wayback Machine.
en Prognoze meteorologice
en Baza de date CFD internațională iCFDdatabase Arhivat în 1 februarie 2008, la
Wayback Machine.
Aeromodelismul este un sport tehnico-aplicativ ce constă în proiectarea,
construirea și pilotarea sau lansarea în zbor a aeromodelelor.
Un model de aeronavă este o aeronavă la scară redusă, fără pilot și poate fi o
replică a unei aeronave existente sau imaginare.
Uneori, poate fi modelată doar o parte a unei aeronave.
Modelele de aeronave sunt împărțite în două grupe de bază: modele care zboară și
care nu zboară.
Modelele care nu zboară sunt denumite și modele statice.
Modelele statice variază de la modele foarte precise și detaliate produse pentru
expunerea în muzee și până la kituri de jucării produse în serie, realizate din
polistiren sau rășină.
Modelele care zboară variază de la simple planoare de jucărie, realizate din
hârtie, balsa, carton sau spumă de polistiren, până la modele electrice la scară,
construite din balsa, bambus, polistiren, metal, rășină sintetică, fibră de carbon
sau fibră de sticlă, mylar sau alte materiale.
== ClasificăriAeromodelul este un model de avion de dimensiuni reduse, care poate
zbura sau plana pe o distanță apreciabilă.
Se construiesc folosind materiale ușoare cum ar fi baghete de lemn de brad, placaj
din lemn de mesteacăn, lemn de balsa, polistiren, fibră de sticlă sau fibră de
carbon.
==
Reprezentările pot varia de la simple planoare la machete la scara redusă.
Aeromodele pot fi construite ca modele statice sau ca aeromodele pentru
aeromodelism (zbor circular sau radio-comandate, RC).
=== AeromodeleSunt împărțite de către Federația Aeronautică Internațională (FAI)
pentru sportul aeromodelistic în funcție de modalitatea zborului, dimensiunile de
gabarit, tipul propulsorului și capacitatea cilindrică în mai multe clase: ===
clasa F-1: pentru aeromodele pentru zbor liber, unde aeromodelistul nu are control
asupra aeromodelului.
clasa F-2: cu aeromodele controlate prin cabluri (captive), unde aeromodelistul
controlează aeromodelul folosind 2 sau mai multe cabluri mono sau multifilare
atasate la o mansa centrala si un triunghi sau sistemde de comanda complexe compuse
din unul sau mai multe triunghiuri de comanda plus tijele de comanda aferente.
clasa F-3: cu aeromodele controlate prin unde radio, unde aeromodelistul
controlează aeromodelul prin folosirea unei statii de radiocomanda operata de
aeromodelist si care transmite semnale catre receptorul plasat în aeromodel.
clasa F-4: machete.
clasa F-5: cu motor electric.
clasa F-7: aerostate.
==== Aeromodele pentru zbor liber (F-1)Această clasă include modelele de planoare
(categoriile F-1-A și F-1-E), aeromodelele cu motor din fir de cauciuc (F-1-B) și
cu motor (F-1-C), precum și aeromodelele de cameră, de avioane și elicoptere (F-1-
D).
====
PlanoareUn model de planor (F-1-A), adică de aparat de zbor fără motor, capabil să
planeze în curenți de aer ascendenți, se lansează ca și zmeul de hârtie.
Când a atins o anumită înălțime, cablul cu care este remorcat se desprinde automat
și modelul își continuă zborul planat.
De obicei asemenea modele sunt lansate de către două persoane cu ajutorul unui
cablu de maxim 50 m lungime: una ține modelul, iar cealaltă - capătul liber al
cablului.
La comanda "lansare" prima lansează modelul, iar cea de a doua manipulează cablul
până când modelul se ridică la înălțimea necesară.PropulsoareLa aeromodelele cu
motor de cauciuc (F-1-B), forța de tracțiune este asigurată de rotirea elicei, care
este acționată de un motor de cauciuc (o împletitură din fibre de cauciuc special,
foarte elastic, răsucită).
Propulsat de motorul de cauciuc, aeromodelul ia înălțime, după care planează,
plutește în curenții ascendenți de aer și aterizează lin.
Ele au următoarele caracteristici tehnice: aria suprafeței portante de 17-19 dm²,
masa de zbor, în afară de cea a motorului - cel puțin de 190g, sarcina specifică
maximă pe suprafața portantă - 500H pe 1dm², masa motorului - cel mult 40g.
Competițiile cu aeromodele de cameră, numite și micromodele (F-1-D), cu motor de
cauciuc, au loc numai în încăperi închise (saline, sal.
Modele de acest fel sunt foarte ușoare (1-10 g) și au dimensiuni relativ reduse
(anvergura aripii până la 60 cm/600mm).
Zborul modelelor de planoare cu motor cu ardere (F-1-C) este limitat de un
dispozitiv special de tip cronometru (în engleză timer).
Asemenea modele își iau startul cu motorul pornit.
Peste cel mult 5 secunde cronometrul oprește motorul și modelul își continuă zborul
planând.
Capacitatea cilindrică a motorului cu ardere internă nu trebuie să depășească
valoarea de 2,5 cm³.
Masa-limită a modelului se determină prin înmulțirea capacității cilindrice cu
[Link] categoriile de aeromodele cu zbor liber participă la competiții la proba
de durată maximă de zbor.
Durata de zbor a modelului construit de fiecare participant este limitată la 3 min.
Locul întâi îl ocupă modelul care a acumulat cel mai mare număr de puncte (1
secundă corespunde unui punct) în 7 tururi.
==== Aeromodele captive (F-2)Această clasă include modele de viteză (categoria F-2-
A), de acrobație (F-2-B), de curse pe echipe (F-2-C), pentru lupte aeriene (F-2-D).
În timpul zborului lor pilotul-modelist ține modelele din această clasă de două
fire rezistente de cord.
Aceste fire au o lungime de câte 15,92m, cea ce înseamnă că la ficare tură modelele
parcurg o distanță de 100m.
Grosimea lor variază între 0,3-0,4 mm, în funcție de categoria modelului.
În timpul zborului aeromodelele pot fi manevrate prin intermediul ampenajului
orizontal numai pe verticală (în sus și în jos).
====
Concursurile cu aeromodele cu cord au loc pe terenuri special amenajate, acoperite
cu un strat de beton sau asfalt și având un diametru de cel puțin 48 m.
Concursurile cu modele de viteză- (F-2-A), au ca obiectiv atingerea vitezei maxime
de zbor pe distanța de 1000 m (10 tururi).
Aceste modele sunt echipate cu motoare cu capacitatea cilindrică de 2,5 cm³ și
alimentate cu un amestec de combustibil standard.
Probele cu modele de acrobație-(F-2-B) constau în executarea unui complex din 16
figuri de acrobație aeriană, dintre care cele mai dificile sunt lupingurile
(normale, inverse, patrate, în triunghi) și figurile în formă de "opt" (orizontale,
verticale, de asupra capului, încrucișate, patrate, în triunghi)
Cele mai complicate sunt modelele de curse pe echipe- (F-2-C).
Regulamentul competițional limitează capacitatea cilindrică a motoarelor la 2,5
cm³, aria suprafeței portante la - 12 dm²,volumul rezervorului - la 7 cm³.
Fiecare model este deservit de un pilot și un mecanic.
La proba respectivă participă concomitent 3 modele care trebuie să parcurgă în zbor
distanța de 10 000 m (100 de tururi) cu escale intermediare.
De o mare popularitate se bucură categoria de modele pentru lupte aeriene- (F-2-D).
La competiții participă două echipe cu modele ce zboară în acelaș timp în
interiorul unui cerc.
Scopul "luptei aeriene" constă în înregistrarea unui număr maxim de puncte pentru
retezarea panglicii prinse de modelul adversarilor și durata menținerii modelului
în aer.
==== Aeromodele RC (F-3)Această clasă se împarte în două categorii: De acrobație
(F-3-A) și planoare (F-3-B).
Modelele din această clasă au la bord un radioreceptor, ce primește semnalele
transmise de pe pământ și astfel este dirijat zborul modelului.
====

==== Machete (F-4)Această clasă cuprinde atât machete de avioane cu dirijare prin
cablu numite U-control (F-4-B) cât și machete de avioane cu dirijare prin radio (F-
4-D).
====
Competițiile modelelor din această clasă au 2 etape: aprecierea pe stenduri și
demonstrarea zborului.
În prima etapă arbitrii apreciază calitatea modelului confecționat și în ce măsură
el corespunde prototipului de avion sau planor.
În cea de a doua etapă sportivul demonstrează anumite calități ale avionului-
prototip, de exemplu, excamotarea și scoaterea trenului de aterizare, dirijarea
turației motorului, funcționarea flapsurilor ș.a.
==== Aeromodele cu motor electric (F-5)De acrobație (F-5-A) ====
Planoare cu motor electric (F-5-B)
Modele de elicoptere (F-5-C)
Aeromodele de viteză (F-5-D)
Modele de avioane cu alimentare de la baterii solare (F-5-E)

==== MicromodeleFac parte din categoria Indoor.

Fiind foarte fragile, ele pot să zboare doar în spații închise, în special în
saline unde nu sunt curenți de aer.
====
Pentru materiale de construcție se foloseau lemn de balsa, paie de secară, sârmă de
oțel (d=0,5-0,7 mm).
Paiul de secară se folosea pentru butucul elicei, pentru fuzelaj iar tăiat cu lama
în fâșii subțiri, se folosea la construcția aripilor: bordul de atac, bordul de
fugă, nervurile, apoi a ampenajului cât și pentru construcția elicei.
Din sârma de oțel se executau cârligele pentru legătura elicei cu „motorul” de
cauciuc iar la celălalt capăt fixare acestuia de fuzelaj.
Un astfel de micromodel era propulsat de un motor de cauciuc.
Împânzirea era făcută cu un microfilm subțire transparent.
Microfilmul era o soluție compusă din 1% camfor, 3% ulei de ricin, 48% emaită și
48% tiner.
În România se tin astfel de concursuri în salinele de la Praid și Slănic.
== Construcția și componențaConstrucția aeromodelelor se face din lemn de balsa sau
din diverse tipuri de polistiren.
Majoritatea aeromodelelor electrice sunt construite din polistiren datorită
rezistenței acestuia la loviturile cu solul.
==
La fel ca și avioanele reale, aeromodelele au nevoie de suprafețe de comandă
(direcție, profundor, eleroane), motor pentru tracțiune, sistem de alimentare și
sistem de control.
În general un aeromodel este format din următoarele componente: fuzelaj, motor,
elice, aripă, ampenaj, tren de aterizare, regulator electronic (numit și variator),
acumulator, servomecanisme și receptor.
Pentru a putea fi controlat mai are nevoie de transmițător și diferite tije care
leagă servomecanismele de suprafețele de control.
=== FuzelajulFuzelajul este corpul aeromodelului, pe care se monteză aripile,
ampenajul, motorul și trenul de aterizare.
Tot aici pot fi amplasate diverse mecanisme, instalații (de exemplu cronometrul),
sau radioreceptorul.
===
În practica aeromodelismului se folosesc 3 tipuri de fuzelaje: dăltuite în lemn,
asamblate și monococe (în formă de găoace).
Fuzelajele dăltuite sunt destinate executării unor modele pentru muzeu cu o formă
complicată sau cu corpul foarte neted, cum este, de exemplu, cel al planoarelor de
curse și al celor de viteză.
În funcție de construcția scheletului există fuzelaje asamblate din lise de lemn
(așezate longitudinal pe axă) și din rame (așezate transversal).
Fuzelajul monococă se confecționează de obicei din hârtie, talaș sau placaj din
esențe de lemn foarte ușoare, fiind aplicate pe un șablon ce imită corpul
prototipului.
Fuzelajul unui model zburător trebuie să fie rezistent, ușor și rigid, de aceea
aeromodeliștii folosesc tot mai mult țesătura de fibră de sticlă.
=== MotorulMotorul transformă energia electrică sau energia rezultată prin arderea
combustibililor în energie mecanică.
În cazul aeromodelelor poate fi electric, termic sau cu reacție.
Acesta pune în mișcare elicea (excepție făcând motorul cu reacție care folosește o
turbină), care creează fenomenul de portanță.
===
La aeromodelele cu motor de cauciuc, motorul este alcătuit dintr-un fir de cauciuc,
lagăr, bosaje și elice.
Majoritatea modelelor de avioane utilate cu motoare mecanice au un singur motor, pe
când cele cu motoare de cauciuc pot avea 2 și chiar 3 propulsoare, care le asigură
sporirea simțitoare a duratei de zbor.
=== EliceaElicea este un element de care depinde în mare măsură zborul modelului.
Acționată de motorul aparatului, elicea rotindu-se, împinge în spate aerul, făcând
modelul să avanseze.
Toate modelele zburătoare au elicea bipală, tripală sau chiar qvadrupală, excepție
făcând doar modelele de viteză cu cord, a căror elice are o singură pală.
===
Din punct de vedere aerodinamic elicea este tot o aripă, dar rotativă.
Pentru aeromodele, palele au diferite forme in funcție de tipul și destinația
modelului și pot fi construite din diferite materiale ca lemn, mase plastice, fibră
carbon, avand uneori și armături interioare pentru creșterea rezistenței mecanice.
Elicea are două caracteristici specifice:
1)Diametrul - diametrul cercului descris în mișcarea de rotație;
2)Pasul - pasul elicei descrise de pală în mișcarea de rotație, dat de înclinarea
palei în raport cu planul de rotație.
=== AripaAripa aeromodelului este compusă din carcasă și înveliș.
Carcasa este alcătuită din borduri marginale numite bord de atac (în fața aripii)
și borul de fugă (în spate), racorduri și elemente longitudinale și transversale
(longeroane, nervuri).
Aripa poate avea o formă dreptunghiulară, trapezoidală ș.a.
===

=== AmpenajulAmpenajul aeromodelului zburător este alcătuit din stabilizator

(plasat orizontal) și derivă (fixată vertical).
Există însă modele cu ampenaje cu derivă dublă și dispuse în formă de V.
Stabilizatorul seamănă cu o aripă numai de dimensiuni mai reduse, iar deriva are,
de regulă, o formă trapezoidală sau elipsoidală.
===

=== Trenul de aterizareModelele cu fuzelaj pot fi prevăzute cu roți, iar cele de

hidroavioane - cu flotoare.
Trenul de aterizare poate fi escamotabil (dislocabil, astfel încât pe timpul
zborului să fie amplasat în interiorul aeronavei) sau neescamotabil (fix).
La modele de avioane grele el este prevăzut cu roți duble, consolidate cu picioare
de forță.
===

== Aparatură și accesorii pentru telecomandare ==

=== EmițătorulEmițătorul (telecomanda), numit și radiocomandă, permite

aeromodelistului controlul asupra aeromodelului.
Acesta funcționează pe baza undelor radio.
===

=== ReceptorulReceptorul se montează în aeromodel, acesta primește semnalele radio

de la transmițător și le distribuie celorlalte componente conectate la el sub forma
semnalelor electrice.
Receptorul, împreună cu transmițătorul, face legătura dintre aeromodelist și
aeromodel.
Prin intermediul lui se asigura controlul asupra vitezei aeromodelului și asupra
direcției în care acesta zboară.
===

=== Regulatorul electronicRegulatorul controlează numărul de rotații al elicei prin

modificarea puterii motorului.
Este conectat la motor, la acumulator și la receptor.
Regulatoarele pot avea următoarele funcții: ===
înainte - determină rotația elicei astfel încât aeromodelul se deplasează înainte.
stop - oprește motorul.
frână - determina apariția efectului de frâna aerodinamică; se folosește la
modelele de acrobație sau la plierea elicilor, care permit acest lucru, în timpul
zborului eliminând astfel posibila rupere a elicilor în timpul aterizării.
înapoi - determină rotația elicei astfel încât aeromodelul se deplasează înapoi;
funcție des folosită la modelele de acrobație.
=== AcumulatorulAcumulatorul asigură energia necesară funcționării aeromodelului.
La aeromodelele termice se folosește numai pentru receptor, iar la aeromodele
electrice se folosește atât pentru receptor cât și mai ales pentru funcționarea
motorului.
În aeromodelism se folosesc acumulatori NiMH, LiPo, NiCd, Pb-Acid.
Cel mai întâlnit acumulator este cel de tip NiMH, fiind ieftin și eficient.
Însă, datorită caracteristicilor acumulatorilor de tip LiPo, aceștia sunt din ce în
ce mai folosiți.
Acumultorii NiCD sunt mai putin folosiți datorită masei lor mari.
În aeromodelism tipul de acumulatori Pb-Acid e folosit numai pentru alimentarea
bujiei în cazul aeromodelelor cu motor termic și pentru alimentarea demarorului
portabil necesar tot la pornirea motorului termic.
===

=== ServomecanismeleServomecanismele sunt aparate mici care prin intermediul unor

tije asigură controlul suprafețelor de control.
Sunt conectate la receptor prin care primesc semnale electrice urmând a le converti
pe acestea în lucru mecanic.
Ele diferă în funcție de mărime și putere.
===
Desigur, unele dintre aceste componente pot lipsi în cazul anumitor aeromodele sau
pot apărea pe lângă ele și alte componente, mai ales în cazul elicopterelor.
De exemplu: 1.
poate lipsi motorul, și drept urmare regulatorul, în cazul planoarelor radio
comandate; 2.
poate fi adus în plus un giroscop care să corecteze poziția aeromodelului deasupra
solului.
== Măsuri de siguranță și protecțieEste foarte important de știut faptul că
aeromodelismul este un sport și pentru copii.
Unele aeromodele sunt foarte rapide și puternice astfel încât pot cauza răni adânci
în cazul unor accidente.
Este recomandabil ca zborurile să se facă în spații amenajate (aerodromuri,
aeroporturi) sau lipsite de oameni (câmpuri, pajiști, dealuri).
==

== Vezi șiModelism ==
Aeromodel
Avion
Dinamica elicopterului
Elicopter radiocomandat
Ornitopter
Planor
Portanță

== BibliografieJaszai, Sándor (1956).

PROIECTAREA AEROMODELELOR.
hu Hársfalvi, Sándor (1983).
REPÜLÖ MODELLEZES.
Budapest: Müszakikönyvkiadó.
ISBN 963-10-4733-4.
==

== Referințero Federația Română de Modelism ==

ru Federația Rusă de Aeromodelism Sportiv Arhivat în 14 februarie 2022, la Wayback
Machine.
en Federația Internațională de Aeronautică (Fédération Aéronautique
Internationale)
ro Zborcircular/Control Line Stunt
O navetă spațială (engleză - space shuttle) este o navă spațială reutilizabilă,
care, după lansare și îndeplinirea unei misiuni spațiale, se reîntoarce pe Pământ
în zbor liber fără propulsie, ca și un planor.
Termenul este înșelător, mulți oameni cred ca "navetă" înseamnă o navă mai mică,
termenul însă este înrudit cu cel care semnifică călătoria regulată între două
puncte ("a face naveta"), suveică sau lada reutilizabilă pentru transportul
sticlelor.
În figurile de mai jos naveta spațială, ceva mai mică, se află în prim plan.
În fundal se vede, mai mare, racheta pentru lansare, însoțită lateral de 2
rezervoare suplimentare de combustibil.
Imediat după lansare naveta se desprinde de rachetă și rezervoare, acestea căzând
fără navetă înapoi pe Pământ, în ocean.
== Galerie ==

== Legături externe ==
Adio navetelor spatiale americane Arhivat în 18 septembrie 2011, la Wayback
Machine., 6 iulie 2011, Revista Magazin
Biblioteca Națională a Republicii Cehe (în cehă Národní knihovna České republiky)
este biblioteca centrală a Republicii Cehe.
Ea este administrată de Ministerul Culturii.
Sediul principal al bibliotecii este situat în clădirea istorică Clementinum din
Praga, unde sunt păstrate aproximativ jumătate din cărțile sale.
Cealaltă jumătate a colecției este depozitată în districtul Hostivař.
Biblioteca Națională este cea mai mare bibliotecă din Republica Cehă, având un fond
de aproximativ 6 milioane de documente.
Biblioteca are în jur de 60.000 de cititori înscriși.
În afară de textele în limba cehă, biblioteca mai conține manuscrise mai vechi din
Turcia, Iran și India.
Biblioteca adăpostește, de asemenea, cărți ale Universității Caroline din Praga.
Biblioteca a dobândit o recunoaștere internațională în 2005, când a obținut Premiul
Jikji al UNESCO prin intermediul Programului Memoria Lumii pentru eforturile depuse
în digitalizarea textelor vechi.
Proiectul, care a început în 1992, a implicat digitalizarea a 1.700 de documente în
primii 13 ani.
== Colecții ==
Cele mai prețioase manuscrise medievale păstrate în Biblioteca Națională sunt Codex
Vyssegradensis și Viața stareței Cunigunda.
== Clădirea nouă propusă ==

În 2006 Parlamentul Ceh a aprobat finanțarea construirii unei clădiri noi a

bibliotecii în câmpia Letna, între stația de metrou Hradčanská și stadionul Letná
al echipei de fotbal Sparta Praga.
În martie 2007, în urma unei cereri de ofertă, arhitectul ceh Jan Kaplický a fost
selectat de un juriu pentru realizarea proiectului, care urma să fie finalizat în
anul 2011.
Mai târziu, în cursul aceluiași an, proiectul a fost amânat în urma obiecțiilor cu
privire la locația propusă pe care le-au formulat unii demnitari de rang
guvernamental, inclusiv primarul Pragăi Pavel Bém și președintele Cehiei Václav
Klaus.
În februarie 2008 a fost sesizat Oficiul pentru Protecția Concurenței, în scopul de
a determina dacă oferta lui Kaplický a câștigat în mod corect.
Tot în 2008 ministrul culturii Václav Jehlička a anunțat sfârșitul proiectului, ca
urmare a deciziei Comisiei Europene că procesul de licitație nu s-a desfășurat în
mod legal.
== Incidente ==
Biblioteca a fost afectată de inundațiile din Europa din 2002, iar unele documente
au fost mutate la nivelurile superioare pentru a nu intra în contact cu apa în
exces.
Peste 4.000 de cărți au fost scoase din bibliotecă în iulie 2011, în urma inundării
unor părți ale clădirii principale.
Acolo a avut loc un incendiu în decembrie 2012, dar nimeni nu a fost rănit în acel
incident.
== Note ==

== Legături externe ==
Site web oficial
Zborul 1549 al US Airways, conform originalului din engleză, US Airways Flight
1549, din ziua de 15 ianuarie 2009, a fost un zbor comercial regulat de pasageri cu
plecarea din Aeroportul LaGuardia din New York cu destinația Charlotte Douglas
International Airport din Charlotte, Carolina de Nord, care s-a încheiat la
aproximativ 6 minute după decolare prin aterizarea forțată pe suprafața râului
Hudson.
După ce aeronava atinsese o altitudine de aproximativ 975 - 1.000 metri, la circa 2
minute și 30 de secunde de la decolare, a intrat în coliziune multiplă cu un cârd
de păsări (probabil gâște canadiene), care a provocat pierderea rapidă a compresiei
ambelor motoare, apoi a vitezei și a portanței, ceea ce l-a determinat pe căpitanul
aeronavei, Chesley Sullenberger, să ia decizia de a ateriza forțat pe suprafață
râului Hudson.
La bordul aeronavei Airbus A320 se aflau 155 de persoane, dintre care 150 de
pasageri și 5 membri ai echipajului.
Nu s-a înregistrat niciun deces, deși 78 dintre cei aflați la bord au fost răniți.
== Zborul ==
În ziua de 15 ianuarie 2009, aeronava Airbus A320 – Flight 1549 a decolat normal de
pe pista 4 a Aeroportului |LaGuardia din New York City la orele 15:26 EST (sau
20:26 UTC) cu 150 de pasageri la bord și cinci membri ai echipajului.
Ruta zborului 1549 este un zbor intern în două etape, mai întâi la aeroportul
Charlotte/Douglas, Carolina de Nord și apoi continuând la aeroportul Seattle-
Tacoma, din Seattle, statul Washington.
Purtătoarea de cuvânt a Federal Aviation Administration, Laura Brown, a declarat că
informațiile preliminare indică că ambele reactoare ale avionului au fost
deteriorate de o dublă ciocnire cu un cârd de păsări la scurt timp după decolare.
Rezultate neoficiale ale controlului radar indică că aeronava ar fi atins o
altitudine de maximum 975 - 1000 de metri, după care a început să coboare.
Căpitanul avionului, pilotul Chesley Sullenberger, a indicat prin radio centrului
de control al traficului aerian că aeronava a fost victima unei coliziuni multiple
cu un cârd de păsări și, ca atare, a declarat starea de urgență la bordul
aeronavei.
Pasagerii au afirmat că au simțit pierderea puterii, flăcări la ambele motoare și
miros de combustibil înaintea aterizării.
== Note ==

== Legături externe ==
Materiale media legate de Zborul 1549 al US Airways la Wikimedia Commons
en Informații despre zborul 1549 pe situl US Airways Arhivat în 20 ianuarie 2010,
la Wayback Machine.
en Date de telemetrie pentru zborul 1549 de la Flightaware
Aceasta este o listă de planoare construite în toată lumea, cât și întreprinderile
care au construit aceste planoare.
== După țări ==
Listă de planoare din Australia
Listă de planoare din Austria
Listă de planoare din Argentina
Listă de planoare din Belgia
Listă de planoare din Brazilia
Listă de planoare din Bulgaria
Listă de planoare din Canada
Listă de planoare din Cehoslovacia
Listă de planoare din China
Listă de planoare din Danemarca
Listă de planoare din Elveția
Listă de planoare din Estonia
Listă de planoare din Filippine
Listă de planoare din Finlanda
Listă de planoare din Franța
Listă de planoare din Germania
Listă de planoare din Grecia
Listă de planoare din India
Listă de planoare din Iran
Listă de planoare din Irlanda
Listă de planoare din Italia
Listă de planoare din Iugoslavia
Listă de planoare din Japonia
Listă de planoare din Letonia
Listă de planoare din Lituania
Listă de planoare din Marea Britanie
Listă de planoare din Noua Zeelandă
Listă de planoare din Olanda
Listă de planoare din Polonia
Listă de planoare din Portugalia
Listă de planoare din România
Listă de planoare din Rusia/URSS
Listă de planoare din Slovacia
Listă de planoare din Slovenia
Listă de planoare din Spania
Listă de planoare din SUA
Listă de planoare din Sud Africa
Listă de planoare din Suedia
Listă de planoare din Turcia
Listă de planoare din Ucraina
Listă de planoare din Ungaria

== Referințe ==

== Bibliografie ==
Balotescu, Nicolae; și colectiv, Istoria aviației române (ed.
a I-a), București, 1984: Editura Științifică și Enciclopedică, p.
746
Gudju, Ion; Gheorghe Iacobescu; Ovidiu Ionescu, Constructii aeronautice romanesti
1905-1970 (ed.
a I-a), București 1970: Editura Militară, p.
336
Gudju, Ion; Gheorghe Iacobescu; Ovidiu Ionescu, Romanian Aeronautical Constructions
1905-1974 (în engleză) (ed.
a doua), București 1974: Military Publishing House; Revised & enlarged Edition
(January 1, 1974), p.
388
== Vezi și ==
Listă de planoare românești

== Legături externe ==
Zborul este procesul prin care un obiect se deplasează într-un mediu gazos, precum
atmosfera, sau în afara acesteia, în spațiul cosmic, folosind drept sustentație și
propulsie unul sau mai multe din procedeele următoare, suspensie fluido-dinamică,
portanță, reacție sau deplasarea unei anumite mase gazoase.
== Forțele care acționează în cazul zborului ==

== Zborul animal ==

Zborul animal se bazează cel mai adesea pe sustentația și deplasarea în spațiu cu

ajutorul unei perechi de aripi (în cazul păsărilor, liliacului, singurul mamifer
zburător, sau unor specii de insecte) sau a două perechi de aripi (în cazul altui
grup de insecte).
== Zborul mecanic ==

Zborul mecanic poate fi de mai multe feluri.

Zborul ascensional, sau zborul baloanelor, se bazează pe variația densității medii
a unui ansamblu format din obiectul care produce ascensiunea, balonul, (care este
fie umplut cu aer cald sau cu un gaz ușor, hidrogen sau heliu) și restul obiectelor
necesare ascensiunii plus, eventual, călătorii.
Zborul ascensional al baloanelor este realizat prin menținerea unei densități medii
a ansamblului constant mai mică decât densitatea medie a aerului înconjurător.
Zborul planat al planoarelor, parapantelor (paragliderelor) sau al parașutelor sunt
variații ale zborului ascensional, fiind diferite cazuri aparte ale unui zbor
descensional.
În acest caz însă, densitatea medie a obiectelor acestei categorii este constant
mai mare decât cea a aerului înconjurător, dar ele frânează căderea liberă prin
diferite metode, realizând în final opusul zborului ascensional, un zbor
descensional.
Zborul ascensional sau descensional folosesc arareori un motor pentru propulsie,
întrucât nu au nevoie de nici un tip de motor pentru sustentație.
Zborul de sustentație este specific aeronavelor mai grele decât aerul, avioane și
elicoptere, cu mijloace de propulsare la bord, motoare, indiferent de tipul
motorului de propulsie, cu elice sau cu reacție.
În acest caz efectul combinat al propulsării cu cel de sustentației produs de
aripi, la avioane, respectiv de elicea orizontală, la helicoptere, realizează
desprinderea de pământ și zborul.
Motoarele folosite la propulsarea zborului de sustentație folosesc un carburant
aflat la bordul aeronavei, care arde folosind drept comburant oxigenul din aer.
== Galerie ==

== Vezi și ==
Aerodinamică
Aviație
Animale zburătoare
Levitație

== Note ==

== Legături externe ==
 Materiale media legate de Zbor la Wikimedia Commons
en Vedeți cum se efectuează zborul
en Păsări și aerodine în zbor—Despre zborul animal și mecanic, o video prezentare
a profesorului John Maynard Smith, de la University of Sussex, un specialist de
formație complexă, inginer aeronautic și biolog
Scotianul zburator Arhivat în 10 mai 2013, la Wayback Machine., 22 octombrie 2008,
Revista Magazin
Zborul este procesul prin care un obiect se deplasează într-un mediu gazos, precum
atmosfera, sau în afara acesteia, în spațiul cosmic, folosind drept sustentație și
propulsie unul sau mai multe din procedeele următoare, suspensie fluido-dinamică,
portanță, reacție sau deplasarea unei anumite mase gazoase.
== Forțele care acționează în cazul zborului ==

== Zborul animal ==

Zborul animal se bazează cel mai adesea pe sustentația și deplasarea în spațiu cu

ajutorul unei perechi de aripi (în cazul păsărilor, liliacului, singurul mamifer
zburător, sau unor specii de insecte) sau a două perechi de aripi (în cazul altui
grup de insecte).
== Zborul mecanic ==

Zborul mecanic poate fi de mai multe feluri.

Zborul ascensional, sau zborul baloanelor, se bazează pe variația densității medii
a unui ansamblu format din obiectul care produce ascensiunea, balonul, (care este
fie umplut cu aer cald sau cu un gaz ușor, hidrogen sau heliu) și restul obiectelor
necesare ascensiunii plus, eventual, călătorii.
Zborul ascensional al baloanelor este realizat prin menținerea unei densități medii
a ansamblului constant mai mică decât densitatea medie a aerului înconjurător.
Zborul planat al planoarelor, parapantelor (paragliderelor) sau al parașutelor sunt
variații ale zborului ascensional, fiind diferite cazuri aparte ale unui zbor
descensional.
În acest caz însă, densitatea medie a obiectelor acestei categorii este constant
mai mare decât cea a aerului înconjurător, dar ele frânează căderea liberă prin
diferite metode, realizând în final opusul zborului ascensional, un zbor
descensional.
Zborul ascensional sau descensional folosesc arareori un motor pentru propulsie,
întrucât nu au nevoie de nici un tip de motor pentru sustentație.
Zborul de sustentație este specific aeronavelor mai grele decât aerul, avioane și
elicoptere, cu mijloace de propulsare la bord, motoare, indiferent de tipul
motorului de propulsie, cu elice sau cu reacție.
În acest caz efectul combinat al propulsării cu cel de sustentației produs de
aripi, la avioane, respectiv de elicea orizontală, la helicoptere, realizează
desprinderea de pământ și zborul.
Motoarele folosite la propulsarea zborului de sustentație folosesc un carburant
aflat la bordul aeronavei, care arde folosind drept comburant oxigenul din aer.
== Galerie ==

== Vezi și ==
Aerodinamică
Aviație
Animale zburătoare
Levitație

== Note ==
== Legături externe ==

Materiale media legate de Zbor la Wikimedia Commons

en Vedeți cum se efectuează zborul
en Păsări și aerodine în zbor—Despre zborul animal și mecanic, o video prezentare
a profesorului John Maynard Smith, de la University of Sussex, un specialist de
formație complexă, inginer aeronautic și biolog
Scotianul zburator Arhivat în 10 mai 2013, la Wayback Machine., 22 octombrie 2008,
Revista Magazin
Zborul este procesul prin care un obiect se deplasează într-un mediu gazos, precum
atmosfera, sau în afara acesteia, în spațiul cosmic, folosind drept sustentație și
propulsie unul sau mai multe din procedeele următoare, suspensie fluido-dinamică,
portanță, reacție sau deplasarea unei anumite mase gazoase.
== Forțele care acționează în cazul zborului ==

== Zborul animal ==

Zborul animal se bazează cel mai adesea pe sustentația și deplasarea în spațiu cu

ajutorul unei perechi de aripi (în cazul păsărilor, liliacului, singurul mamifer
zburător, sau unor specii de insecte) sau a două perechi de aripi (în cazul altui
grup de insecte).
== Zborul mecanic ==

Zborul mecanic poate fi de mai multe feluri.

Zborul ascensional, sau zborul baloanelor, se bazează pe variația densității medii
a unui ansamblu format din obiectul care produce ascensiunea, balonul, (care este
fie umplut cu aer cald sau cu un gaz ușor, hidrogen sau heliu) și restul obiectelor
necesare ascensiunii plus, eventual, călătorii.
Zborul ascensional al baloanelor este realizat prin menținerea unei densități medii
a ansamblului constant mai mică decât densitatea medie a aerului înconjurător.
Zborul planat al planoarelor, parapantelor (paragliderelor) sau al parașutelor sunt
variații ale zborului ascensional, fiind diferite cazuri aparte ale unui zbor
descensional.
În acest caz însă, densitatea medie a obiectelor acestei categorii este constant
mai mare decât cea a aerului înconjurător, dar ele frânează căderea liberă prin
diferite metode, realizând în final opusul zborului ascensional, un zbor
descensional.
Zborul ascensional sau descensional folosesc arareori un motor pentru propulsie,
întrucât nu au nevoie de nici un tip de motor pentru sustentație.
Zborul de sustentație este specific aeronavelor mai grele decât aerul, avioane și
elicoptere, cu mijloace de propulsare la bord, motoare, indiferent de tipul
motorului de propulsie, cu elice sau cu reacție.
În acest caz efectul combinat al propulsării cu cel de sustentației produs de
aripi, la avioane, respectiv de elicea orizontală, la helicoptere, realizează
desprinderea de pământ și zborul.
Motoarele folosite la propulsarea zborului de sustentație folosesc un carburant
aflat la bordul aeronavei, care arde folosind drept comburant oxigenul din aer.
== Galerie ==

== Vezi și ==
Aerodinamică
Aviație
Animale zburătoare
Levitație
== Note ==

== Legături externe ==

Materiale media legate de Zbor la Wikimedia Commons

en Vedeți cum se efectuează zborul
en Păsări și aerodine în zbor—Despre zborul animal și mecanic, o video prezentare
a profesorului John Maynard Smith, de la University of Sussex, un specialist de
formație complexă, inginer aeronautic și biolog
Scotianul zburator Arhivat în 10 mai 2013, la Wayback Machine., 22 octombrie 2008,
Revista Magazin
Balonul este un aerostat, format dintr-o învelitoare de formă sferică,
impermeabilă, cu interiorul umplut cu aer cald sau gaze mai ușoare decât aerul (de
exemplu cu heliu sau hidrogen).
Învelitorii balonului de obicei i se atașază o nacelă.
Învelitoarea balonului poate fi închisă ermetic, cazul baloanelor sub presiune, sau
poate fi prevăzută la partea inferioară cu o deschidere (prin care gazul nu poate
ieși, gazul fiind mai ușor decât aerul).
Baloanele se mai numeau aerostate, astăzi ele sunt considerate o categorie din
grupa mare a aerostatelor, pe lângă grupa dirijabilelor.
== Funcționare ==
Aerul cald (sau gazul) care umple învelișul impermeabil al balonului creează,
conform principiului lui Arhimede, o forță ascensională care poate fi redată de
expresia:

F
=
1
,
3

l
⋅
9.81

k
g
⋅
60

l
=
0
,
8

N
 {\displaystyle F=1,3~g/l\cdot 9.81~N/kg\cdot 60~l=0,8~N}

Pentru ca balonul să se ridice de la pământ sau să urce în atmosferă, această forță

ascensională trebuie să fie mai mare decât suma greutăților componentelor balonului
(nacelă, balast, învelitoare și încărcătură utilă).
În cazul baloanelor cu gaz, astăzi, se folosește de obicei amestecul de heliu cu
aer, în loc de amestecul hidrogen cu aer.
Dintre motivele pentru care se face această alegere, două sunt următoarele: masa
unui metru cub de hidrogen este de 1,203 kg, comparativ cu doar 1,114 kg pentru
heliu, iar în plus, de la accidentul dirijabilului german LZ 129 Hindenburg,
hidrogenul (flamabil) a căpătat o reputație nefavorabilă.
== Istoric ==

Unul din primii pioneri ai zborului cu balonul a fost fizicianul francez Jacques
Charles.
Acesta a experimentat diferite amestecuri de gaze, reușind la 1 decembrie 1783 să
efectueze în Paris un zbor cu un balon umplut cu gaz.
În același an, la data de 4 iunie Joseph-Michel și Jacques-Étienne Montgolfier
zboară cu primul balon cu aer cald din lume.
În 1784 Johann Andreas von Traitteur experimentează cu un balon cu aer cald, iar
James Glaisher și Henry Tracey Coxwell ating înălțimea de 9.000 de metri de cu un
balon al Institutului de metereologie din Greenwich.
În timpul zborului ambii își pierd cunoștința, neavând echipamentul necesar pentru
această înălțime, dar au noroc căci balonul a coborât și ambii au scăpat cu viață.
Înălțimea cea mai mare într-o nacelă deschisă, 11.300 m, a fost stabilită de
Alexander Dahl, care cu această ocazie, reușește să fotografieze în infraroșu
curbura lunii.
Acest zbor a fost făcut împreună cu meteorologii Dr.
Galbas și Popp, la 31 august 1933, într-un balon special botezat „Bartsch v.
Acest record al zborului cu o nacelă deschisă n-a fost doborât până în zilele
noastre.
Fizicianul Auguste Piccard, în 1932 zboară pentru prima oară cu balonul echipat o
cabină etanșă, atingând 16.201 m (măsurătoare după presiunea atmosferică) și 16.940
m (măsurători geometrice).
Recordul de înălțime îl dețin Malcolm D.
Ross și Victor E.
Prather, care în 1961 deasupra Golfului Mexic ating 34.668 m înălțime.
Recordul mondial al balonului fără echipaj este înscris în Guinness-Book în anul
1991 și este de 51,8 kilometri.
A fost stabilit de un balon Winzen cu un volum de 1,35 milioane m3, fiind lansat în
octombrie 1972 in Chico, California, Statele Unite.
Această înălțime a fost depășită doar de rachete.
Sondele spațiale sovietice „Vega 1” și „Vega 2” lansează în 1984 două baloane
metereologice în atmosfera planetei Venus care au putut fi urmărite timp de două
zile de pe sondă.
== Utilizare ==
Baloanele pot fi utilizate ca: jucării pentru copii, în scop decorativ, servicii
poștale, pentru reclamă, baloane solare (azi folosit ca jucărie), purtătoare de
surse luminoase, purtătoare de aparate fotografice sau camere de filmat, baloane
metereologice (care transportă instrumente de măsură), baloane cu aer cald cu
transport de persoane (turism, agrement), spionaj, purtătoare de bombe (în domeniul
militar).
== Vezi și ==
Balon cu aer cald
Frații Montgolfier
Utilizarea hidrogenului
== Referințe ==

== Legături externe ==

Imagini vechi din istoria balonului (Biblioteca Congresului)

Ballonmuseum Gersthofen (Muzeul de istorie al balonului din Gersthofen)
Primul zbor cu aer cald Arhivat în 14 mai 2015, la Wayback Machine., 16 iunie 2012,
Dan Cârlea, Ziarul Lumina
Blowing in the wind - Balooning, 3 septembrie 2007, Gabriel Dogaru, Descoperă
Balonul - 20 octombrie 1905: balonul „România” a zburat deasupra
Bucureștilor[nefuncțională], 7 noiembrie 2005, Carmen Anghel, Jurnalul Național
Zborul este procesul prin care un obiect se deplasează într-un mediu gazos, precum
atmosfera, sau în afara acesteia, în spațiul cosmic, folosind drept sustentație și
propulsie unul sau mai multe din procedeele următoare, suspensie fluido-dinamică,
portanță, reacție sau deplasarea unei anumite mase gazoase.
== Forțele care acționează în cazul zborului ==

== Zborul animal ==

Zborul animal se bazează cel mai adesea pe sustentația și deplasarea în spațiu cu

ajutorul unei perechi de aripi (în cazul păsărilor, liliacului, singurul mamifer
zburător, sau unor specii de insecte) sau a două perechi de aripi (în cazul altui
grup de insecte).
== Zborul mecanic ==

Zborul mecanic poate fi de mai multe feluri.

Zborul ascensional, sau zborul baloanelor, se bazează pe variația densității medii
a unui ansamblu format din obiectul care produce ascensiunea, balonul, (care este
fie umplut cu aer cald sau cu un gaz ușor, hidrogen sau heliu) și restul obiectelor
necesare ascensiunii plus, eventual, călătorii.
Zborul ascensional al baloanelor este realizat prin menținerea unei densități medii
a ansamblului constant mai mică decât densitatea medie a aerului înconjurător.
Zborul planat al planoarelor, parapantelor (paragliderelor) sau al parașutelor sunt
variații ale zborului ascensional, fiind diferite cazuri aparte ale unui zbor
descensional.
În acest caz însă, densitatea medie a obiectelor acestei categorii este constant
mai mare decât cea a aerului înconjurător, dar ele frânează căderea liberă prin
diferite metode, realizând în final opusul zborului ascensional, un zbor
descensional.
Zborul ascensional sau descensional folosesc arareori un motor pentru propulsie,
întrucât nu au nevoie de nici un tip de motor pentru sustentație.
Zborul de sustentație este specific aeronavelor mai grele decât aerul, avioane și
elicoptere, cu mijloace de propulsare la bord, motoare, indiferent de tipul
motorului de propulsie, cu elice sau cu reacție.
În acest caz efectul combinat al propulsării cu cel de sustentației produs de
aripi, la avioane, respectiv de elicea orizontală, la helicoptere, realizează
desprinderea de pământ și zborul.
Motoarele folosite la propulsarea zborului de sustentație folosesc un carburant
aflat la bordul aeronavei, care arde folosind drept comburant oxigenul din aer.
== Galerie ==

== Vezi și ==
Aerodinamică
Aviație
Animale zburătoare
Levitație

== Note ==

== Legături externe ==

Materiale media legate de Zbor la Wikimedia Commons

en Vedeți cum se efectuează zborul
en Păsări și aerodine în zbor—Despre zborul animal și mecanic, o video prezentare
a profesorului John Maynard Smith, de la University of Sussex, un specialist de
formație complexă, inginer aeronautic și biolog
Scotianul zburator Arhivat în 10 mai 2013, la Wayback Machine., 22 octombrie 2008,
Revista Magazin
Levitație este denumită o capacitate atribuită unor persoane (ocultiști, fachiri
etc.) de a face să se ridice diverse corpuri fără să le atingă sau de a se ridica
ei înșiși de la pământ, prin puterea voinței, fără vreun sprijin material.
Prin extensie, levitație se numește și însușirea corpurilor de a pluti în aer, în
anumite condiții ce par a contraveni legilor fizicii.
Un alt tip de levitație este și atunci când unii sfinți s-au ridicat involuntar de
pe pământ în diferite momente, cum ar fi prin rugăciune.
== Experiment în 2006 ==

În noiembrie 2006 o echipă de cercetători a reușit să facă să leviteze diverse

animale de mici dimensiuni (furnici, gândaci, păianjeni, albine, mormoloci, pești)
până la dimensiunea de puțin peste 1/3 țoli lungime).
Ei au creat un câmp de presiune sonică folosind un emițător de ultrasunete și un
reflector, plasând animalele între cele două dispozitive.
Xie și colegii săi au publicat concluziile experimentelor lor în numărul din 20
noiembrie al revistei,, Applied Physics Letters.”

== Experiment în 2009 ==
În septembrie 2009 oamenii de știință de la NASA au făcut să leviteze șoareci
(primul mamifer) folosind câmpuri magnetice.
Un magnet superconductor a creat un câmp magnetic suficient de puternic pentru a
face ca apa din corpul unor șoricei să leviteze.
Primul șoricel, de trei săptămâni și 10 grame, agitat și dezorientat, a început să
se învârtă din ce în ce mai tare.
S-a decis ca următorul șoricel să fie sedat și acesta a părut satisfăcut de
plutirea sa.
S-a construit apoi și o mică cușcă pentru șoricei.
Testele de levitație făcute au arătat că și în absența sedării, șoriceii s-au
adaptat bine levitației în cușcă.
După trei-patru ore șoriceii s-au comportat normal, chiar consumând mâncare și apă.
Puternicul câmp magnetic creat n-a părut a avea efecte negative asupra șoriceilor
pe termen scurt și studiile trecute au arătat că ei nu au avut de suferit efecte
adverse după trei săptămâni petrecute în mijlocul unor puternice câmpuri magnetice
dar fără legătură cu levitația.
Cercetătorii au reușit să facă să leviteze și picături de apă până la 5 cm.
Lie, Zhu și ceilalți colegi au detaliat concluziile lor în revista ,,Advances in
Space Research” din 6 septembrie 2009.
== În România ==
Un inginer arădean a prezentat o candelă care levitează la Cluj-Napoca, la Târgul
Internațional de Veșminte, Icoane, Cărți și Obiecte Bisericești, care a avut loc la
Expo Transilvania.
Candela plutea la câțiva cm deasupra suportului grație unui câmp magnetic creat
între candelă și suportul său.
,,Este un dispozitiv care creează un câmp magnetic controlat de un microcontroler
și care susține un obiect la o anumită distanță”, explică inventatorul său.
El spune că este construită pe același principiu folosit în cazul trenurilor pe
pernă electromagnetică.
Dispozitivele de acest gen aveau prețul de cca 300 euro.
Sistemul respectiv există de peste 20 de ani, însă aplicația sub forma candelei
este o premieră, spune inginerul care a conceput aplicația.
În urmă cu o lună fusese prezentată la Oradea o carte care levita.
== Galerie fotografii ==

== Note ==

== Bibliografie ==
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
Arhivat în 12 iulie 2011, la Wayback Machine.
[Link]
scientists-levitate-mice
[Link]
[Link]
[Link]

== Legături externe ==
Inclusiv filmulețul cu broasca vie levitând [Link]
cum-functioneaza-lucrurile/[Link]
Levitatia – o provocare pentru stiinta, 6 martie 2008, Georgiana Fefea, Descoperă
Levitatia – stiinta pura sau posedare demonica?, 11 iulie 2009, Georgiana Fefea,
Descoperă

== Vezi și ==
Diamagnetism
Zborul mecanic este principiul folosit de aerodine pentru realizarea zborului.
Zborul mecanic este efectuat de aparate mai grele decât aerul, care trebuie să
consume energie pentru a se ridica și a se menține în aer.
În acest scop se generează o forță care este opusă greutății aparatelor respective,
- portanța.
Acest principiu este diferit de principiul plutirii corpurilor, folosit de aparate
zburătoare aerostatice.
În realizarea zborului mecanic al unei aerodine, energia necesară poate proveni fie
din exteriorul ei (tractare, la planoare), fie din echiparea sa cu un grup
motopropulsor (cazul avioanelor).
Aportul energetic poate fi combinat în unele faze ale zborului; spre exemplu, unele
avioanele pot decola prin catapultare, sau unele planoare, care sunt dotate cu
motor folosit de regulă la decolare, îl pot folosi și în condiții extreme ale
evoluției lor ulterioare (motoplanoare).
Sustentația (latină sustentatio, "susținere") este fenomenul de menținere a unui
corp la un anumit nivel în interiorul unui fluid.
Dacă susținerea se face pe baza forțelor electrice sau magnetice, pentru descrierea
fenomenului se folosește termenul de levitație.
== Distingere față de portanță ==
Sustentația coincide cu portanța doar la zbor orizontal.
Portanța apare în contextul sustentației dinamice (vezi mai jos)

== Sustentație statică ==
La corpurile mai ușoare decât fluidul în care sunt cufundate, sustentația se obține
pasiv conform principiului lui Arhimede.
== Sustentație dinamică ==
La corpurile mai grele decât fluidul în care plutesc, sustentația se realizează
numai dacă există o mișcare relativă între fluid și corpul prevăzut cu organe
speciale pentru asigurarea portanței.
Sustentația dinamică are loc prin acțiunea forței portante exercitate de fluidul
care curge în jurul corpului (de exemplu la avioane).
== Note ==

== Vezi și ==
Avion
Maglev
TGV
Transrapid
Zbor
Păsările (din latină passer „vrabie“) sunt un grup de vertebrate cu sânge cald care
constituie clasa Aves, grup caracterizat prin pene, cioc fără dinți, o înaltă rată
metabolică, o inimă cu patru compartimente, se reproduc prin ouă și au un schelet
puternic dar ușor.
Păsările trăiesc în întreaga lume și au o dimensiune de la 5,5 cm (colibriul-
albină) până la 2,8 m (struțul).
Există aproximativ zece mii de specii vii, dintre care mai mult de jumătate sunt
cântătoare.
Păsările au aripi a căror dezvoltare variază în funcție de specie; singurele
grupuri cunoscute fără aripi sunt păsările dispărute moa și pasărea-elefant.
Aripile, care au evoluat de la membrele anterioare, au dat păsărilor capacitatea de
a zbura, deși la unele păsări, evoluția ulterioară a dus la pierderea zborului,
inclusiv la ratitae, pinguini și diverse specii insulare endemice.
Sistemul digestiv și sistemul respirator ale păsărilor sunt, de asemenea, adaptate
în mod unic pentru zbor.
Unele specii de păsări din mediul acvatic, în special păsările marine și unele
păsări de apă, au evoluat în continuare pentru înot.
Păsările sunt un grup de dinozauri teropozi cu pene și constituie singurii
dinozauri vii.
La fel, păsările sunt considerate reptile în sensul cladistic modern al termenului,
iar rudele lor cele mai apropiate în viață sunt crocodilienii.
Păsările sunt descendenți ai avialae primitivi (ai căror membri includ
Archaeopteryx) care au apărut pentru prima dată în urmă cu aproximativ 160 de
milioane de ani în China.
Conform dovezilor ADN, păsările moderne (Neornithes) au evoluat în Cretacicul
mijlociu până în Cretacicul târziu și s-au diversificat dramatic în jurul perioadei
de extincție din Cretacic-Paleogen, acum 66 de milioane de ani, care a ucis
pterozaurii și toți dinozaurii non-aviari.
Comunicarea dintre păsări este variabilă și poate implica indicii vizuale, apeluri
și cântece.
Unele emit o mare diversitate de sunete și se remarcă prin inteligența lor și prin
capacitatea de transmitere culturală a cunoștințelor către noile generații.
Marea majoritate a speciilor de păsări sunt monogame din punct de vedere social
(dar nu neapărat sexual), de obicei pentru un sezon de reproducere la un moment
dat, uneori pentru ani de zile, dar rar pentru toată viața.
Alte specii au sisteme de reproducere care sunt poligamice (un mascul cu multe
femele) sau, rareori, poliandrice (o femelă cu mulți masculi).
Păsările produc descendenți prin depunerea ouălor care sunt fertilizate prin
reproducere sexuală.
Majoritatea păsărilor au o perioadă extinsă de îngrijire părintească după eclozare.
Multe specii de păsări sunt importante punct de vedere economic ca alimente
destinate consumului uman și de materii prime în industria prelucrătoare, păsările
domesticite și nedomesticite fiind surse importante de ouă, carne și pene.
Păsările cântătoare, papagalii și alte specii sunt populare ca animale de companie.
Excrementul păsărilor este recoltat pentru a fi folosit ca îngrășământ.
Aproximativ 120 până la 130 de specii au dispărut din cauza activității umane încă
din secolul al XVII-lea.
Activitatea umană amenință cu dispariția aproximativ 1.200 de specii de păsări,
deși se depun eforturi pentru a le proteja.
Observarea recreativă a păsărilor este o parte importantă a industriei
ecoturismului.
== Origine și evoluție ==

=== Dinozaurii și originea păsărilor ===

Pe baza probelor fosile și biologice, cei mai mulți oameni de știință acceptă că
păsările sunt un subgrup specializat de dinozauri teropode, și mai precis, ei sunt
membri ai Maniraptora, un grup de teropode care include dromaeosauridae și
oviraptorosauria, printre altele.
Pe măsură ce oamenii de știință au descoperit mai multe teropode în strânsă
legătură cu păsările, distincția anterioară clară între non-păsări și păsări a
devenit neclară.
Descoperirile recente din provincia Liaoning din nord-estul Chinei, care dovedește
mulți dinozauri teropode cu pene, contribuie la această ambiguitate.
Punctul de vedere consensual în paleontologia contemporană este că teropodele
zburătoare, sau avialae, sunt cele mai apropiate rude ale Deinonychosauria, care
include dromeosauridele și troodontidele.
Împreună, acestea formează un grup numit Paraves.
Unii membri primitivi ai Deinonychosauria, cum ar fi Microraptor, au caracteristici
care le-au permis să planeze sau să zboare.
Primii deinonichosauri au fost foarte mici.
Aceste dovezi ridică posibilitatea ca strămoșul tuturor membrilor Paraves să fi
fost arboricoli, să fi putut să planeze sau ambele.
Studii recente sugerează că primii aviari au fost omnivori spre deosebire de
Archaeopteryx și dinozaurii cu pene non-aviari, care mâncau în principal carne.
Pasărea Archaeopteryx din Jurasicul târziu este bine cunoscută ca una dintre
primele fosile de tranziție găsit, ea oferind sprijin pentru teoria evoluției la
sfârșitul secolului al XIX-lea.
Archaeopteryx a fost prima fosilă care a afișat atât caracteristici reptiliene clar
tradiționale — dinți, degete cu gheare și o coadă lungă, asemănătoare unei șopârle
— precum și aripi cu pene de zbor similare cu cele ale păsărilor moderne.
Nu este considerat un strămoș direct al păsărilor, deși este posibil să fie strâns
legat de adevăratul strămoș.
=== Evoluția timpurie ===

Peste 40% din trăsăturile cheie găsite la păsările moderne au evoluat în timpul
tranziției de 60 de milioane de ani de la primii archozauri din linia de păsări la
primii maniraptoromorfi, adică primii dinozauri mai apropiați de păsările vii decât
de Tyrannosaurus rex.
Pierderea osteodermelor altfel frecvente la archozauri și dobândirea de pene
primitive s-ar fi putut produce devreme în această fază.
După apariția Maniraptoromorpha, următorii 40 de milioane de ani au marcat o
reducere continuă a dimensiunii corpului și acumularea de caracteristici aparținând
neoteniei (de tip juvenil).
Hipercarnivorele au devenit din ce în ce mai puțin frecvente în timp ce creierele
s-au mărit și membrele anterioare au devenit mai lungi.
Integumentul a evoluat în pene complexe.
Cele mai vechi fosile Paraves cunoscute (și probabil cele mai vechi Avialae) provin
din formațiunea Tiaojishan din China, care au fost datate la sfârșitul Jurasicului,
acum aproximativ 160 de milioane de ani în urmă.
Speciile avialae din această perioadă includ Anchiornis huxleyi, Xiaotingia zhengi
și Aurornis xui.
Binecunoscutul Archaeopteryx datează din roci din Jurasicul târziu (vechi de
aproximativ 155 de milioane de ani) din Germania.
Multe dintre aceste avialae timpurii au împățit trăsături anatomice neobișnuite,
care pot fi ancestrale păsărilor moderne, dar au fost ulterior pierdute în timpul
evoluției păsărilor.
Aceste caracteristici includ gheare mărite pe al doilea deget de la picior și pene
lungi sau „aripi posterioare” care acoperă membrele și picioarele posterioare, care
ar fi putut fi utilizate în manevre aeriene.
Avialae s-au diversificat într-o mare varietate de forme în perioada Cretacicului.
Multe grupuri au păstrat caracteristici primitive, cum ar fi aripile cu gheare și
dinții, deși aceștia din urmă s-au pierdut independent într-un număr de grupuri de
avialae, inclusiv la păsările moderne (Aves).
Cozile din ce în ce mai rigide (în special jumătatea exterioară) pot fi observate
în evoluția maniraptoromorfelor, iar acest proces a culminat cu apariția
pigostilului, o osificare a vertebrelor cozii.
La sfârșitul Cretacicului, acum aproximativ 100 de milioane de ani, strămoșii
tuturor păsărilor moderne au dezvoltat un bazin mai deschis, permițându-le să
depună ouă mai mari în comparație cu mărimea corpului.
În urmă cu aproximativ 95 de milioane de ani, au dezvoltat un simț al mirosului mai
bun.
O a treia etapă a evoluției păsărilor începând cu Ornithothoraces poate fi asociată
cu rafinarea capacităților aerodinamice și de zbor și cu pierderea sau co-
osificarea mai multor trăsături scheletice.
Deosebit de semnificative sunt dezvoltarea unui stern extins și alula, precum și
pierderea capacității de a apuca cu aripile.
=== Diversitatea timpurie a strămoșilor păsărilor ===

Prima linie mare și diversă de avialae cu coadă scurtă care a evoluat au fost
Enantiornithes, sau „păsări opuse”, numite astfel pentru că construcția oaselor
umerilor lor a fost inversă cu cea a păsărilor moderne.
Enantiornitele au ocupat o gamă largă de nișe ecologice, de la păsări de țărm care
caută în nisip până la păsări cu locuințe în copaci și consumatoare de semințe.
În timp ce au fost grupul dominant de avialae în perioada Cretacicului,
enantiornitele au dispărut împreună cu multe alte grupuri de dinozauri la sfârșitul
erei Mezozoice.
Multe specii din a doua linie majoră de avialae care s-a diversificat, Euornithes
(care înseamnă „păsări adevărate”, deoarece includ strămoșii păsărilor moderne),
erau semi-acvatice și erau specializate în consumul de pești și alte mici organisme
acvatice.
Un ordin de păsări marine mezozoice, Hesperornithiformes, s-a adaptat atât de bine
la vânătoarea peștilor în mediul marin încât păsările și-au pierdut capacitatea de
a zbura și au devenit în primul rând acvatice.
Euornitele timpurii au dezvoltat multe trăsături asociate păsărilor moderne, cum ar
fi osul pieptului puternic, ciocuri fără dinți (deși majoritatea euornitelor non-
aviare și-au păstrat dinții).
Euornitele au inclus, de asemenea, primele avialae care au dezvoltat adevăratul
pigostil și un evantai complet mobil de pene la coadă, care poate a înlocuit „aripa
posterioară” ca mod principal de manevrabilitate aeriană și frânare în zbor.
=== Diversificarea păsărilor moderne ===
Toate păsările moderne aparțin clasei Aves care are două subdiviziuni:
Palaeognathae, care include ratitele care nu pot zbura (cum ar fi struții) și
tinamiformele slab zburătoare, și extrem de diversa Neognathae, care conține toate
celelalte păsări.
Aceste două subdiviziuni primesc adesea rangul de superordine, deși Livezey și Zusi
le-au atribuit rangul de „grup”.
În funcție de punctul de vedere al taxonomiei, numărul speciilor de păsări vii
cunoscute variază între 9.800 și 10.758.
Descoperirea lui Vegavis în Cretacicul târziu a dovedit că diversificarea păsărilor
moderne a început înainte de Cenozoic.
Afinitățile unei fosile anterioare, Austinornis lentus, datat în urmă cu
aproximativ 85 de milioane de ani, sunt încă prea controversate pentru a oferi
dovezi fosile ale diversificării moderne a păsărilor.
În 2020, a fost descris Asteriornis, posibil o rudă apropiată a Galloanserae, cea
mai veche descendență divergentă din Neognathae.
Există un consens că cel mai recent strămoș comun al păsărilor moderne a evoluat în
timpul Cretacicului, însă estimările variază de la Cretacicul mijlociu până la
Cretacicul târziu.
Nu există un acord cu privire la faptul că cea mai mare parte a diversificării
timpurii a păsărilor moderne a avut loc înainte sau după evenimentul de extincție
Cretacic-Paleogen.
Acest dezacord este cauzat parțial de o divergență între dovezi; majoritatea
studiilor de datare moleculară sugerează o radiație evolutivă cretacică, în timp ce
dovezile fosile indică o radiație cenozoică (așa-numita controversă „roci” versus
„ceasuri”).
Încercările anterioare de a concilia dovezile moleculare și fosile s-au dovedit
controversate, dar estimări mai recente, folosind un eșantion mai cuprinzător de
fosile și un nou mod de calibrare a ceasurilor moleculare, a arătat că, în timp ce
păsările moderne au apărut la începutul Cretacicului târziu în Gondwana de Vest, un
puls de diversificare a avut loc în toate grupurile majore în jurul evenimentului
de extincție Cretacic-Paleogen.
Păsările moderne s-au extins din Gondwana de Vest până la Laurasia prin două căi.
Un traseu a fost schimbul antarctic în Paleogen.
Acest lucru poate fi confirmat prin prezența mai multor grupuri aviare în Australia
și Noua Zeelandă.
Celălalt traseu a fost probabil prin America de Nord, prin poduri terestre în
timpul Paleocenului.
Acest lucru a permis extinderea și diversificarea Neornithes în Holarctic și
Paleotropic.
=== Clasificarea ordinelor păsărilor ===
Cladograma relațiilor păsărilor moderne bazată pe Stiller et al (2024)., care
prezintă cele 44 de ordine recunoscute de IOC.
Clasificarea păsărilor este o problemă controversată.
Lucrarea Phylogeny and Classification of Birds (1990) a lui Charles Sibley și Jon
Ahlquist este o lucrare de referință privind clasificarea păsărilor, deși este
frecvent dezbătută și revizuită în mod constant.
Majoritatea dovezilor par să sugereze că atribuirea ordinelor este corectă, dar
oamenii de știință nu sunt de acord cu privire la relațiile dintre ordine.
Mai recent, noi dovezi fosile și moleculare oferă o imagine din ce în ce mai clară
a evoluției ordinelor păsărilor moderne.
== Anatomie și fiziologie ==

În comparație cu alte vertebrate, păsările au un plan corporal care prezintă multe

adaptări neobișnuite, în special cele care au facilitat zborul.
=== Sistemul osos ===
Scheletul păsărilor este foarte adaptat pentru zbor.
Este format din oase foarte ușoare, dar suficient de puternice pentru a rezista la
stresurile de decolare, zbor și aterizare.
Unele oase au cavități mari umplute cu aer (numite cavități pneumatice) care se
conectează cu sistemul respirator.
Oasele păsărilor scufundătoare sunt adesea mai puțin goale decât cele ale speciilor
care nu se scufundă.
O adaptare cheie este fuzionarea oaselor în osificări unice, cum ar fi pigostilul
(ultimele 4-6 vertebre codale sudate între ele).
Din această cauză, păsările au de obicei un număr mai mic de oase decât alte
vertebrate terestre.
Aceasta determină rigiditatea scheletului trunchiului, care are o mare importanță
în timpul zborului.
Păsările nu au dinți sau chiar un maxilar adevărat și au în schimb un cioc, care
este mult mai ușor.
Oasele craniului la adulți au fuzionat și nu prezintă suturi craniene.
Craniul este format din cinci oase majore: frontal (partea de sus a capului),
parietal (partea din spate a capului), premaxilar și nazal (partea de sus a
ciocului) și mandibula (partea de jos a ciocului).
Craniul unei păsări normale cântărește de obicei aproximativ 1% din greutatea
corporală totală a păsării.
Cavitățile orbitale sunt mari și separate una de cealaltă printr-un os septum.
Coloana vertebrală are regiuni cervicale, toracice, lombare și caudale cu numărul
de vertebre cervicale (gât) foarte variabile și mai ales flexibile, dar mișcarea
este limitată la vertebrele toracice anterioare și absentă la vertebrele
posterioare.
Ultimele vertebre au fuzionat cu pelvisul formând osul sinsacrum.
Coastele păsărilor sunt aplatizate și, cu excepția anhimidelor, sunt echipate cu
procese în formă de cârlig, de care sunt atașați mușchii intercostali.
Sternul păsărilor zburătoare și al pinguinilor are o carenă de care sunt atașați
mușchii puternici zburători (mușchi subclavieni și pectorali majori); păsările care
aleargă (struții, cazuarii, etc.) nu au carenă.
Membrele anterioare sunt modificate în formă de aripi.
Oasele aripilor sunt compuse la nivelul bratului din humerus, la nivelul
antebratului din radius și cubitus și din mână.
Mâna, spre deosebire de umăr și antebraț, este puternic transformată în comparație
cu cea reptiliană: unele oase au fost reduse iar altele s-au contopit între ele.
Aripile sunt mai mult sau mai puțin dezvoltate în funcție de specie; singurele
grupuri cunoscute care și-au pierdut aripile sunt moa și pasărea elefant, ambele
extincte.
De obicei, picioarele păsărilor au patru degete (în majoritatea covârșitoare a
cazurilor, trei degete sunt îndreptate înainte și unul îndreptat înapoi), dar
uneori numărul de degete este redus la trei sau chiar două (struțul african).
La bufnițe, musophagide, uligan pescar și altele, al doilea deget poate fi
direcționat în mod arbitrar, fie înainte sau înapoi.
O serie de păsări arboricole (papagali, cuci, ciocănitori) au două degete
îndreptate înainte, două (primul și al patrulea) înapoi.
=== Sistemul reproducător ===

Organele de reproducere masculine sunt reprezentate de testicule pereche în formă

de fasole situate în cavitatea abdominală.
Mărimea testiculelor se schimbă pe tot parcursul anului: în timpul sezonului de
reproducere, testiculele devin de sute de ori mai mari pentru a produce spermă.
Testiculele la păsări sunt în general asimetrice, majoritatea păsărilor având un
testicul stâng mai mare.
Masculii Palaeognathae (cu excepția păsării kiwi), Anseriformele (cu excepția
anhimidelor) și formele rudimentare de Galliformes (dar pe deplin dezvoltat la
Cracidae) posedă un penis, care nu este niciodată prezent la Neoaves.
Când nu copulează, este ascuns în compartimentul proctodeum din cloacă.
Majoritatea păsărilor nu prezinta penis, împerecherea constând în alipirea
cloacelor, moment în care sperma poate intra tractul reproductiv al femelei.
Păsările femele au tubuli de depozitare a spermei care permit spermei să rămână
viabile mult timp după copulare, o sută de zile la unele specii.
Majoritatea păsărilor femele au un singur ovar și un singur oviduct, ambele pe
partea stângă, dar există excepții: speciile din cel puțin 16 ordine diferite de
păsări au două ovare.
Chiar și aceste specii tind să aibă un singur oviduct.
S-a speculat că ar putea fi o adaptare la zbor, dar masculii au două testicule și
se observă că gonadele de la ambele sexe scad dramatic în dimensiune în afara
sezonului de reproducere.
De asemenea, păsările terestre au, în general, un singur ovar, la fel ca
ornitorincul, un mamifer care depune ouă.
O explicație mai probabilă este că oul dezvoltă o coajă în timp ce trece prin
oviduct pe o perioadă de aproximativ o zi, astfel încât dacă două ouă s-ar dezvolta
în același timp, ar exista un risc pentru supraviețuire.
Păsările sunt numai gonocorice, adică au două sexe: fie femelă, fie mascul.
Sexul păsărilor este determinat de cromozomii sexuali Z și W, mai degrabă decât de
cromozomii X și Y prezenți la mamifere.
Păsările mascul au doi cromozomi Z (ZZ), iar femelele au un cromozom W și un
cromozom Z (WZ).
La aproape toate speciile de păsări, sexul unui individ este determinat la
fertilizare.
=== Sistemul respirator și sistemul circulator ===
Păsările au unul dintre cele mai complexe sisteme respiratorii din toate grupurile
de animale.
Plămânilor lor le lipsește pleura.
Când este inhalat, 75% din aerul proaspăt ocolește plămânii și merge direct la
sacii de aer posteriori care se extind de la plămâni și se conectează cu spațiile
aeriene din oase.
Restul de 25% din aer merge direct în plămâni.
Când pasărea expiră, aerul folosit este expulzat din plămâni, iar aerul reținut în
sacii de aer posteriori este transportat simultan în plămâni.
Astfel, plămânii unei păsări primesc un aport constant de aer proaspăt atât în
timpul inhalării, cât și în timpul expirării.
Păsările emit sunete prin siringe – o cameră musculară are încorporează mai multe
membrane timpanice situate la capătul inferior al traheei.
La unele specii, traheea este alungită, ceea ce mărește volumul vocalizărilor și
percepția dimensiunii păsărilor.
Majoritatea păsărilor au două nări exterioare situate în cioc și conectate la
cavitatea nazală din interiorul craniului.
Speciile din ordinul Procelariiformelor, cum ar fi albatrosii, au nările închise în
două tuburi în maxilarul superior.
Cu toate acestea, alte specii, cum ar fi Sula, nu au nări exterioare și respiră
prin gură.
Deși la majoritatea păsărilor nările sunt descoperite, la unele specii sunt
acoperite cu pene, ca la corbi și ciocănitori.
Sistemul circulator aviar este condus de o inimă miogenică cu patru camere,
protejată de un pericard fibros.
Acest sac pericardic este umplut cu un lichid seros care îl lubrifiază.
Inima în sine este împărțită într-o jumătate dreaptă și stângă, fiecare cu un atriu
și un ventricul.
Atriul și ventricolele de pe fiecare parte sunt separate una de cealaltă prin valve
cardiace care împiedică trecerea sângelui dintr-o cameră în cealaltă în timpul
contracției.
Fiind miogenă, ritmul cardiac este menținut de celulele stimulatorului cardiac ale
nodului sinoatrial, situat pe atriul drept.
Inima păsărilor are și arcade musculare, formate din straturi groase de mușchi.
Similar cu inima mamiferelor, inima păsărilor este formată din straturile:
endocard, miocard și pericard.
Pereții atriului tind să fie mai subțiri decât pereții ventriculului, datorită
contracției ventriculare intense folosită pentru pomparea sângelui oxigenat în tot
corpul.
Comparativ cu masa corporală, inima păsărilor este în general mai mare decât cea a
mamiferelor.
Această adaptare permite pomparea a mai mult sânge pentru a răspunde nevoilor
metabolice asociate zborului.
Păsările au un sistem foarte eficient pentru distribuirea oxigenului îe tot corpul,
deoarece au o suprafață de schimb de gaze de zece ori mai mare decât mamiferele.
Acest lucru face ca păsările să aibă mai mult sânge în capilare pe unitate de volum
pulmonar decât un mamifer.
Arterele păsărilor sunt realizate din mușchii elastici groși pentru a rezista
presiunii contracțiilor ventriculare puternice și devin mai rigide pe măsură ce se
îndepărtează de inimă.
Sângele se mișcă prin artere, care suferă vasoconstricție, către arteriole care
distribuie oxigen și substanțe nutritive tuturor țesuturile din corp.
Deoarece arteriolele sunt mai departe de inimă și mai aproape de organe și
țesuturi, ele se ramifică din ce în ce mai mult pentru a crește suprafața și a
reduce intensitatea fluxului sanguin.
De la arteriole, sângele se deplasează către capilare unde oxigenul este schimbat
cu deșeuri de dioxid de carbon.
Odată ce sângele a fost dezoxigenat, acesta se deplasează prin venule, apoi vene și
înapoi la inimă.
Spre deosebire de artere, venele sunt subțiri și rigide, deoarece nu trebuie să
reziste la presiuni ridicate.
Odată ce sângele ajunge la inimă, acesta se deplasează mai întâi în atriul drept,
apoi în ventriculul drept pentru a fi pompat prin plămâni pentru schimbul
suplimentar de gaze de deșeuri de dioxid de carbon cu oxigen.
Sângele oxigenat curge apoi din plămâni prin atriul stâng în ventriculul stâng,
unde este pompat în corp.
=== Sistemul nervos ===
Sistemul nervos este mare în raport cu dimensiunea păsării.
Cea mai dezvoltată parte a creierului este cea care controlează funcțiile legate de
zbor, în timp ce cerebelul coordonează mișcarea și telencefalul controlează
tiparele de comportament, navigația, împerecherea și construirea cuiburilor.
Majoritatea păsărilor au un slab simț al mirosului cu excepții notabile, printre
care pasărea Kiwi vulturii pleșuvi din America și procellariiformele.
Sistemul vizual aviar este de obicei foarte dezvoltat.
Păsările de apă au lentile flexibile speciale, care le permite să vadă bine în aer
și apă.
Unele specii au fovea centralis dublă.
Păsările sunt tetracromatice, posedând celule conice sensibile nu numai la lumina
verde, roșie și albastră, ci și la lumina ultravioletă.
Multe păsări prezintă modele de penaj reflectant ultraviolet care sunt invizibile
pentru ochiul uman.
Unele păsări ale căror sexe par a fi aceleași prezintă de fapt modele diferite.
De exemplu, pițigoiul albastru mascul are o coroană reflectorizantă ultravioletă,
care este afișată în perioada curtării prin poziționarea și ridicarea penelor de
la ceafă.
Lumina ultravioletă este, de asemenea, utilizată în hrănire; unii șoimi caută prada
prin detectarea urmelor de urină ale rozătoarelor, care reflectă lumina
ultravioletă.
Cu excepția porumbeilor și a altor câteva specii, pleoapele păsărilor nu sunt
utilizate pentru a clipi.
În schimb, ochiul este lubrifiat de membrana nictitatoare, a treia pleoapa care se
misca orizontal.
Membrana nictitatoare acoperă ochiul și acționează ca lentilă de contact la multe
păsări acvatice.
Retina păsărilor are un sistem de alimentare cu sânge în formă de ventilator numit
pecten ocular.
Majoritatea păsărilor au ochii mari, nu foarte rotunzi și capabili de o mișcare
limitată pe orbite, de obicei de 10-20°.
Păsările cu ochii pe laturile capului au un câmp vizual larg, în timp ce păsările
cu ochii pe partea din față a capului, cum ar fi bufnițele, au viziune binoculară
și pot estima adâncimea câmpului.
Urechea aviară nu are pavilion extern, dar este acoperită de pene, deși la unele
păsări, cum ar fi bufnițele Asio, Bubo și Otus, aceste pene formează smocuri care
seamănă cu urechile.
Urechea internă are o cohlee, dar nu este spirală ca la mamifere.
=== Pene, penaj și solzi ===

Penele sunt un semn distinctiv al păsărilor.

Facilitează zborul, oferă izolație care ajută la termoreglare și sunt folosite ca
formă de exhibiționism în timpul sezonului de împerechere, camuflaj și comunicare.
Există mai multe tipuri de pene, fiecare servind propriul set de scopuri.
Penele sunt dezvoltări epidermice atașate la piele și cresc numai în anumite
regiuni ale pielii.
Modelul de distribuție a acestor tracturi de pene (pteriloză) este utilizat în
taxonomie și sistematică.
Aranjamentul și aspectul penelor pe corp, numit penaj, pot varia în funcție de
specie, de vârstă, statut social și sex.
Penajul se schimbă în mod regulat.
În general, năpârlirea este anuală, deși la unele specii există două năpârliri, una
înainte de sezonul de reproducere și cealaltă după aceasta, și pot apărea variații
între specii și între indivizi din aceeași specie.
Păsările de pradă mai mari își pot schimba penajul o singură dată la câțiva ani.
Modelele de năpârlire variază în funcție de specie.
La paserine, penele de zbor sunt înlocuite pe rând, elementele primare fiind
înlocuite mai întâi.
Un număr mic de specii, cum ar fi rațele și gâștele își pierd toate penele în
același timp, devenind temporar incapabile de zbor.
Ca regulă generală, năpârlirea penelor cozii urmează același model cu cel al
aripilor, de la interior la exterior, însă exist și excepții.
Femelele majorității speciilor de păsări pierd pene lângă abdomen înainte de
sezonul de reproducere.
Pielea din această zonă este bine alimentată cu vase de sânge și ajută pasărea să-
și incubeze ouăle.
Penele necesită întreținere, astfel încât păsările fie le curăță, fie le îngrijesc
zilnic, dedicându-și în medie aproximativ 9% din timpul zilnic acestor activități.
Acestea folosesc ciocul pentru a îndepărta resturile și pentru a aplica o secreție
ceroasă din glanda uropigiană; aceste secreții protejează flexibilitatea penelor
și acționează ca un agent antimicrobian, inhibând dezvoltarea bacteriilor care
degradează penele.
Acest lucru poate fi completat cu secrețiile de acid formic de la furnici, pe care
păsările le primesc printr-un comportament cunoscut sub numele de „baia de
furnici”, pentru a elimina paraziții din pene.
Solzii păsărilor sunt alcătuite din aceeași keratina ca și ciocurile, ghearele și
pintenii.
Se găsesc în principal pe degetele de la picioare și metatarsien, dar la unele
păsări pot fi găsite mai sus, pe gleznă.
Majoritatea solzilor de păsări nu se suprapun semnificativ, cu excepția pescăreilor
și ciocănitorilor.
Se consideră că solzii păsărilor sunt omologi cu cei ai reptilelor și mamiferelor.
=== Zbor ===

Majoritatea păsărilor pot zbura, ceea ce le deosebește de aproape toate celelalte

clase de vertebrate.
Zborul este principalul mijloc de locomoție pentru majoritatea speciilor de păsări
și este utilizat pentru căutarea hranei și pentru fuga de prădători.
Capacitatea păsărilor de a zbura a provocat o serie de adaptări pentru a asigura
zborul, decolarea și aterizarea, orientarea în spațiu și navigația.
Capacitatea de zbor limitează masa maximă a păsărilor care zboară.
Cu cât pasărea este mai mare și mai grea, cu atât cheltuie mai multă energie pentru
a bate din aripi; pornind de la o anumită masă, zborul necesită mai multă energie
decât poate produce pasărea.
Prin urmare, pentru un zbor activ, pasărea nu trebuie să cântărească prea mult.
Masa păsărilor zburătoare moderne nu depășește, de obicei, 2 kg, ocazional atinge
12-15 kg iar maximul este de 18-19 kg la otididae.
Cea mai evidentă adaptare la zbor este aripa, dar pentru că zborul este atât de
exigent din punct de vedere energetic, păsările au dezvoltat alte câteva adaptări
pentru a îmbunătăți eficiența atunci când zboară.
Forma și dimensiunea aripii determină, în general, stilul de zbor și performanța
unei păsări; multe păsări combină zborul cu puternice bătăi de aripi cu un zbor
planor și folosesc coada pentru a direcționa zborul.
În timp ce unele păsări mari, cum ar fi vulturii, alunecă ore în șir și doar
ocazional bat din aripi, alte păsări, cum ar fi colibri, bat din aripi de câteva
ori pe secundă.
Viteza de zbor variază foarte mult între specii.
Păsările mai mici, cum ar fi vrăbiile sau pănțărușii, zboară între 15-30 km/h.
Păsările mijlocii, cum ar fi sturzi, grauri sau lăstuni și păsările cu aripi mari
precum pelicanii și pescărușii zboară între 30-60 km/h.
Cele mai rapide păsări, precum șoimii, rațele, gâștele și porumbeii zboară între
60-100 km/h.
Pasărea care atinge cea mai mare viteză este șoimul călător, care este capabil de
zboruri de mare viteză ce ating 320 km/h.
Aproximativ 60 de specii de păsări existente sunt incapabile de zbor, la fel ca
multe dintre păsările extincte.
Incapacitatea de a zbura apare frecvent la păsările care trăiesc pe insule izolate,
posibil din cauza absenței prădătorilor tereștri.
Deși nu pot zbura, pinguinii folosesc o musculatură și mișcări similare pentru a
„zbura” prin apă, la fel ca unele păsări capabile de zbor, cum ar fi alcidele,
unele procellariidae și pescăreii.
=== Sistemul digestiv și excretor ===
Sistemul digestiv al păsărilor este unic – conține gușă, utilizată pentru
depozitarea alimentelor, și un stomac muscular, în care există pietre ingerate care
freacă alimentele și compensează lipsa dinților.
Majoritatea păsărilor sunt adaptate digestiei rapide pentru a facilita zborul.
Unele păsări migratoare au capacitatea de a reduce o parte din intestin înainte de
migrație.
La fel ca reptilele, rinichii păsărilor extrag deșeuri azotate din fluxul sanguin
și le elimină sub formă de acid uric, în loc de uree sau amoniac, prin uretere în
intestin.
Păsările nu au vezică urinară sau deschidere uretrală externă și (cu excepția
struțului) acidul uric este excretat împreună cu fecalele ca deșeuri semisolide.
Cu toate acestea, păsările precum colibri pot excreta majoritatea deșeurilor
azotate sub formă de amoniac.
De asemenea, excretă creatina, mai degrabă decât creatinina ca mamiferele.
Acest material este expulzat prin cloacă, împreună cu deșeurile intestinale.
Cloaca este un orificiu multifuncțional: deșeurile sunt expulzate prin ea,
majoritatea păsărilor se împerechează prin alăturarea cloacelor iar femelele depun
ouă prin ea.
În afară de mamifere, păsările sunt singurele animale vertebrate care pot reține
apa în corpul lor printr-un proces osmotic de producere a urinei.
Cu toate acestea, capacitatea păsărilor de a concentra urina este limitată în
comparație cu cea a mamiferelor.
Este o caracteristică comună, dar nu universală, a puilor de pasăre (născuți
neajutorați, sub îngrijire constantă a părinților) ca, în loc să excrete direct în
cuib, ei produc un sac fecal – o pungă acoperită de mucus care permite părinților
fie să elimine deșeurile în afara cuibului, fie să recicleze deșeurile prin
propriul lor sistem digestiv.
== Comportament ==
Cele mai multe păsări sunt diurne, dar unele păsări, cum ar fi multe specii de
bufnițe și caprimulgidae, sunt nocturne sau crepusculare (active în timpul
amurgului), iar multe păsări de coastă se hrănesc atunci când mareele sunt
adecvate, ziua sau noaptea.
=== Hrănire ===

Dietele păsărilor sunt destul de variate și includ nectar, fructe, plante, semințe,
diverse animale mici, inclusiv alte păsări.
Deoarece păsările nu au dinți, sistemul lor digestiv este adaptat pentru a prelucra
alimente întregi înghițite fără a le mesteca.
Sistemul digestiv are o porțiune extinsă a tractului alimentar care comunică cu
esofagul și este utilizată pentru depozitarea alimentelor înainte de digestie;
această porțiune conține pietre înghițite pentru măcinarea alimentelor pentru a
compensa lipsa dinților Unele specii, cum ar fi porumbeii și unele specii de
psittacine, nu au vezică biliară.
Majoritatea păsărilor sunt extrem de adaptate pentru o digestie rapidă pentru a
ajuta la zbor.
Unele păsări migratoare s-au adaptat pentru a utiliza proteine stocate în multe
părți ale corpului lor, inclusiv proteine din intestine, ca energie suplimentară în
timpul migrației.
Conform compoziției alimentelor, păsările sunt împărțite în mai multe grupuri
ecologice.
Speciile care se hrănesc în principal cu alimente vegetale sunt fitofage.
Pasărea hoazin se hrănește aproape exclusiv cu frunze; gâștele, lebedele, unele
rațe se hrănesc în principal cu o varietate de vegetație de coastă și acvatică,
mâncând simultan mici animale acvatice.
Multe paseriforme se hrănesc în principal cu semințe: țesători, cinteze, ciocârlii,
etc.
Mulți papagali, porumbei, coliide, multe trogoniformes, pasărea Paradisului se
hrănesc cu semințe, fructe de pădure și fructe.
Speciile care se hrănesc în principal cu mici animale sunt numite zoofage, deși
multe dintre ele mănâncă și alimente vegetale într-o mică măsură.
Aproape o treime din toate familiile de păsări sunt exclusiv sau predominant
insectivore (entomofage).
Cu toate acestea, aproape toate păsările se hrănesc cu insecte într-un grad sau
altul.
Speciile care caută insecte dăunătoare sunt considerate „agenți biologici de
combatere” benefici și prezența lor este încurajată în programele biologice de
combatere a dăunătorilor.
Păsările insectivore mănâncă 400–500 milioane de tone de artropode anual.
Multe păsări acvatice și semi-acvatice se hrănesc în principal cu pești, consumând
simultan nevertebrate acvatice.
Multe păsări de pradă și bufnițe se hrănesc cu rozătoare mici.
Puțini prădători, cum ar fi șoimul călător, șoimul rândunelelor, eretele de stuf și
alții, se hrănesc în principal cu alte păsări.
Un număr mic de specii de păsări se hrănesc cu moluște (de exemplu cocorul
cârstei).
Herpetophages care se hrănesc cu amfibieni și reptile includ șerparul, pasărea
secretar, cariamide, unii alcedo mari, etc.
Unii pescărei și rândunica de furtună sunt coprofage – ei pot mânca excremente de
cetacee și de pinipede.
Păsările care se hrănesc cu nectarul florilor, cum ar fi colibri, nectarinide,
loriini au limbi lungi și special adaptate pentru colectarea nectarului și, în
multe cazuri, propriul cioc s-a adaptat pentru a se potrivi anumitor flori –
fenomen numit coevoluție.
Păsările kiwi și păsările de coastă au ciocuri lungi, care le permit să caute
nevertebrate mici.
Gavia, rațele scufundătoare, pinguinii și alcidele își urmăresc prada sub apă,
folosindu-și aripile sau picioarele pentru propulsie, în timp ce prădătorii
aerieni, cum ar fi sulidele, pescăreii și chirele vânează prada scufundându-se în
apă.
Flamingo, trei specii din genul Pachyptila și unele rațe se hrănesc prin filtrarea
hranei din apă.
Unele specii, cum ar fi fregatele, pescărușii sau lupii de mare practică
cleptoparazitismul, furând alimente de la alte păsări.
Cu toate acestea, se crede că cleptoparazitismul este doar o completare a hranei
obținute prin vânătoare și nu principala sursă de hrană.
Alte păsări se hrănesc cu leșuri de animale.
Dintre acestea, unele, precum vulturii, sunt specializate în consumul de carcase,
în timp ce altele, precum pescărușii, corvidele sau anumite păsări de pradă, sunt
oportuniste.
Păsările unor specii stochează hrană.
Ciocănitoarea de ghindă acumulează ghinde în „cămări” create în trunchiurile
copacilor.
Alunarul ascunde semințele pentru a avea rezerve contribuind astfel la răspândirea
coniferelor, stejarului, fagului și alunului.
Bufnița pitică stochează cantități mari de mamifere și păsări mici în depozite pe
care le colectează toamna și care vor fi folosite pe tot parcursul iernii pentru a-
și completa dieta.
Din cauza sezonalității diferitelor tipuri de hrană la multe specii de păsări,
există o schimbare sezonieră în dietă.
Acest lucru este valabil mai ales pentru păsările de iarnă și migratoare din
emisfera nordică.
Pentru multe păsări, dieta este diferită în diferite părți ale zonei, deoarece
disponibilitatea hranei depinde nu numai de timp, ci și de regiune.
=== Îngrijirea penajului ===

Penele, fiind esențiale pentru supraviețuirea unei păsări, necesită întreținere.

În afară de uzura fizică, penele sunt atacate de ciuperci, acarieni și păduchi.
Păsările își păstrează penele curățând, aplicând secreții de protecție și
scăldându-se în apă sau praf.
În timp ce unele păsări se scufundă doar în ape puțin adânci, mai multe specii
aeriene pot face scufundări în ape adânci, iar unele specii de arbuști profită de
apa de ploaie care se acumulează pe frunze.
Păsările din regiunile aride folosesc solul pentru a se scălda în praf.
Unele specii încurajează furnicile să treacă prin penajul lor, reducând numărul de
ectoparaziți.
Multe specii își deschid adesea aripile expunându-le la lumina directă a soarelui,
ceea ce reduce numărul de paraziți și previne apariția ciupercilor.
=== Migrație ===

Multe specii de păsări migrează pentru a profita de diferențele globale de

temperaturi sezoniere, optimizând astfel disponibilitatea surselor de hrană și a
habitatului de reproducere.
Aceste migrații variază între diferite grupuri.
Multe păsări terestre, păsări de țărm și păsări de apă efectuează migrații anuale
pe distanțe lungi, de obicei declanșate de lumina zilei, precum și de condițiile
meteorologice.
Aceste grupuri își petrec sezonul de reproducere în regiuni temperate sau
subpolare, în timp ce restul vieții lor îl petrec în regiuni tropicale sau în
emisfera opusă.
Înainte de migrație, păsările cresc substanțial grăsimile și rezervele corporale și
reduc dimensiunea unora dintre organele lor.
Migrația este extrem de solicitantă din punct de vedere energetic, mai ales că
păsările trebuie să traverseze deșerturile și oceanele fără să realimenteze.
Păsările terestre au o rază de zbor de aproximativ 2.500 km, iar păsările de coastă
pot zbura până la 4.000 km, deși sitarul de mal nordic (limosa lapponica) este
capabil de zboruri non-stop de până la 10.200 km.
Păsările marine efectuează, de asemenea, migrații lungi, cea mai lungă migrație
anuală fiind cea a furtunarului cenușiu (ardenna grisea), care cuibărește în Noua
Zeelandă și Chile și își petrece vara nordică hrănindu-se în Pacificul de Nord,
Alaska și California, o călătorie anuală de 64.000 km.
Alte păsări marine se dispersează după reproducere, călătorind semnificativ, dar
neavând o cale de migrație stabilită.
Albatroșii care cuibăresc în Oceanul Sudic efectuează adesea excursii circumpolare
între anotimpurile de reproducere.
Unele specii de păsări efectuează migrații mai scurte, călătorind doar atât cât
este necesar pentru a evita vremea rea sau pentru a obține hrană.
De exemplu, cintezele boreale, fac parte dintr-un astfel de grup și pot fi găsite
în mod obișnuit într-un loc într-un an și absente în următorul.
Acest tip de migrație este în mod normal asociat cu disponibilitatea hranei.
Unele specii pot călători, de asemenea, numai în raza lor de acțiune, în acest caz
păsările migrând de la latitudini mai înalte la latitudini mai mici.
Altele efectuează încă migrații parțiale, în care migrează doar o parte din
populație, în general femelele și masculii subdominanți.
Migrația parțială poate forma un procent mare din comportamentul migrației
păsărilor în unele regiuni; în Australia, sondajele au arătat că 44% dintre
păsările non-passeriforme și 32% dintre paserine efectuează doar migrații parțiale.
Migrația altitudinală este o formă de migrație pe distanțe scurte în care păsările
petrec sezonul de reproducere la altitudini mai mari și coboară la niveluri mai
scăzute în condiții meteorologice nefavorabile, care limitează aportul de hrană.
Unele specii sunt nomade, nu dețin un teritoriu fix și se deplasează în funcție de
vreme și disponibilitatea hranei.
Capacitatea păsărilor de a reveni exact în aceleași locuri după migrațiile pe
distanțe lungi este cunoscută de ceva timp.
Într-un experiment desfășurat în anii 1950, un furtunar eliberat în Boston, Statele
Unite, s-a întors în colonia sa din Skomer, în Țara Galilor, în termen de 13 zile,
acoperind o distanță de 5.150 km.
Păsările navighează în timpul migrației folosind o varietate de metode.
Soarele este un reper pentru speciile care migrează ziua, iar stelele sunt o busolă
pentru migratorii nocturni.
Cele care folosesc Soarele compensează deplasarea stelei folosind un ceas intern,
în timp ce orientarea de către stele depinde de poziția constelațiilor din jurul
Stelei Polare.
În plus, unele specii au capacitatea de a simți geomagnetismul terestru prin
fotoreceptori specializați.
=== Comunicare ===

Păsările comunică în primul rând prin semnale vizuale și auditive.

Semnalele pot fi între specii și în cadrul speciilor.
Păsările folosesc uneori penajul pentru a câștiga și a menține o poziție dominantă
într-un grup, pentru a atrage interesul unei partenere sau pentru a speria
atacatorii, așa cum face pasărea soarelui, care își întinde aripile, penajul ei
imitând culoarea și modelul unui prădător mare.
Variația penajului permite, de asemenea, identificarea păsărilor, în special între
specii.
Comunicarea vizuală între păsări implică ritualuri de afișare și pot fi utilizate
pentru a demonstra agresivitate, supunere sau ca o modalitate de a forma legături
pereche.
Cele mai sofisticate ritualuri apar în timpul curtării sexuale, unde „dansurile”
sunt adesea formate din mișcări complexe.
Succesul de reproducere al masculilor poate depinde de calitatea acestor ritualuri.
Chemările și cântecele păsărilor, care sunt produse în siringe, sunt de cea mai
mare importanță în comunicarea auditivă.
Această comunicare poate fi foarte complexă; unele specii pot opera independent
cele două părți ale siringelui, permițând producerea simultană a două cântece
diferite.
Chemările sunt utilizate pentru o varietate de scopuri, inclusiv atracția
perechilor, evaluarea potențialilor parteneri, crearea de legături afective,
revendicarea și menținerea teritorială, identificarea altor indivizi (cum ar fi
atunci când părinții caută puii în colonii sau când partenerii se adună la
începutul sezonului de reproducere).
și avertizarea altor păsări de potențiali prădători, uneori cu informații specifice
despre natura amenințării.
Unele păsări folosesc și sunete mecanice pentru comunicarea auditivă.
Coenocorypha din Noua Zeelandă scoate sunete circulând aerul prin pene,
ciocănitoarea bate cu ciocul în trunchiul copacilor pentru comunicare pe distanțe
lungi, și cacaduul negru folosește unelte pentru a tambura (percuție).
Multe păsări, cum ar fi graurii, imită cântecele și sunetele altor specii.
Printre aceste păsări mimetice corbii, papagalii și perușii pot chiar să imite
vocea umană.
=== Reproducere ===

==== Sisteme sociale ====

95% din speciile de păsări sunt monogame din punct de vedere social; acest lucru nu
înseamnă doar monogamie în sfera sexuală, ci în toate aspectele vieții lor sociale.
Aceste specii se împerechează cel puțin pe durata sezonului de reproducere sau — în
unele cazuri — timp de câțiva ani sau până la moartea unuia dintre parteneri.
Monogamia permite îngrijirea biparentală, ceea ce este deosebit de important pentru
speciile la care femelele au nevoie de ajutorul masculilor pentru a-și crește în
mod corespunzător puii.
Cu toate acestea, printre multe specii social monogame, copulația extra-pereche
(infidelitatea) este comună.
Pentru femele, posibilele beneficii ale copulării extra-pereche includ obținerea de
gene mai bune pentru descendenții ei și protecție împotriva infertilității
partenerului său.
Alte sisteme de împerechere, cum ar fi: poligamia, poliandria și promiscuitatea
apar și la păsări.
Sistemele de reproducere poligame apar atunci când femelele sunt capabile să
crească pui fără ajutorul masculilor.
Unele specii pot folosi mai multe sisteme în funcție de circumstanțe.
Reproducerea implică, de obicei, o formă de curtare, de obicei efectuată de mascul.
Majoritatea ritualurilor sunt destul de simple și implică un anumit tip de cântec.
Totuși, unele ritualuri sunt destul de elaborate.
În funcție de specie, acestea pot include bătăi de aripi sau de coadă, dans,
zboruri aeriene sau zone de paradă.
În general, femelele sunt cele care aleg partenerul, deși la notatițe acest lucru
este invers: masculii mai simpli aleg femelele viu colorate.
Hrănirea partenerului, atingerea reciprocă a ciocurilor, precum și curățarea
penelor partenerului (comportament confortabil) sunt cele mai frecvente în perioada
de reproducere după împerechere.
Comportamentul homosexual a fost observat la masculi sau femele la numeroase specii
de păsări, inclusiv copulația, legarea perechilor și creșterea în comun a puilor.
Peste 130 de specii aviare din întreaga lume se angajează în interacțiuni sexuale
între același sex sau comportamente homosexuale.
„Activitățile de curtare între persoane de același sex pot implica ritualuri
elaborate, dansuri sincronizate, ceremonii de acordare a cadourilor”.
==== Teritorii, cuibărire și incubare ====

În timpul sezonului de reproducere, multe păsări apără activ un teritoriu de alți

indivizi din aceeași specie, asigurând astfel surse de hrană pentru puii lor.
Speciile care nu sunt în măsură să apere teritoriile de hrănire, cum ar fi păsările
marine și drepnelele, deseori se reproduc în colonii, care oferă protecție
împotriva prădătorilor.
Păsările coloniale apără doar cuibul, deși concurența pentru cele mai bune locuri
de cuibărit poate fi intensă.
Toate păsările depun ouă amniotice cu coajă tare formate în cea mai mare parte din
carbonat de calciu.
Speciile care construiesc cuiburi care sunt îngropate sau în găuri tind să depună
ouă albe sau palide, în timp ce speciile cu cuiburi deschise depun ouă camuflate.
Cu toate acestea, există multe excepții de la acest model; caprimulgidele, care
cuibărite la sol, au ouă palide, iar camuflajul este asigurat de penajul lor.
Speciile care sunt victime ale parazitismului nidicol au culori variate ale ouălor
pentru a crește probabilitatea de a detecta un ou parazit, ceea ce forțează
paraziții femele să-și potrivească ouăle cu cele ale gazdelor lor.
Ouăle de păsări sunt de obicei depuse într-un cuib.
Majoritatea speciilor construiesc cuiburi foarte elaborate, care pot fi în formă de
ceașcă, de cupolă, de movilă sau vizuină.
Unele cuiburi de păsări sunt însă extrem de primitive; cuiburile de albatros nu
sunt altceva decât o adâncitură în pământ.
Majoritatea păsărilor construiesc cuiburi în locuri adăpostite sau ascunse, pentru
a evita prădătorii, dar păsările mari sau coloniale, care au o capacitate mai mare
de apărare, pot construi cuiburi deschise.
Materialele de construcție ale cuiburilor variază foarte mult, inclusiv pietre
mici, noroi, iarbă, crenguțe, frunze, alge și fibre vegetale, fiind utilizate atât
individual, cât și împreună.
Unele păsări caută, de asemenea, materiale de origine animală, cum ar fi pene, păr
de cal sau piele de șarpe.
Materialele pot fi împletite, cusute sau îmbinate cu noroi.
Unele specii caută plante cu anumite toxine care împiedică propagarea paraziților,
pentru a crește supraviețuirea descendenților, și pene, care asigură izolare
termică.
Unele specii de păsări nu au cuiburi; piguinul nordic Garia își depune ouăle pe
stânca goală, iar pinguinii imperiali masculi păstrează oul între corp și picioare.
Absența cuiburilor este predominantă în special la speciile care cuibăresc la sol,
puii proaspăt eclozați fiind precoce.
Incubația, care optimizează temperatura pentru dezvoltarea puilor, începe de obicei
după ce ultimul ou a fost depus.
La speciile monogame sarcina de incubație este de obicei împărțită în cuplu, în
timp ce la speciile poligame doar un părinte este responsabil de incubație.
Căldura de la părinți trece la ouă prin plăcile de incubație – zone de piele de pe
abdomen sau pieptul păsărilor, bogate în vase de sânge.
Incubația poate fi un proces energetic solicitant; albatroșii adulți, de exemplu,
pierd până la 83 de grame de greutate corporală pe zi de incubație.
Căldura pentru incubația ouălor megapodelor provine de la Soare, vegetația în
descompunere sau surse vulcanice.
Perioadele de incubație variază de la 10 zile (la ciocănitori și păsări
passeriforme) până la peste 80 de zile (la albatros și pasărea kiwi).
Diversitatea caracteristicilor păsărilor este mare, uneori chiar și la speciile
înrudite.
Mai multe caracteristici aviare sunt comparate în tabelul de mai jos.
==== Îngrijirea puilor ====

Durata de timp necesară pentru ca un pui să se dezvolte între eclozare și

independență depinde de specie.
La unele specii, neajutorarea puilor se manifestă cel mai adesea prin faptul că se
nasc mici, orbi, imobili și goi.
Aceste specii sunt denumite păsări cuibăritoare.
Puii care se pot mișca imediat după eclozare și au pene se numesc păsări cu puiet.
Puii păsărilor cuibăritoare au nevoie de ajutor pentru termoreglarea corpului, deci
trebuie să fie incubați mai mult decât puii păsărilor cu puiet.
Există specii ai căror pui sunt de tip mixt.
Lungimea și natura îngrijirii părintești variază foarte mult între diferite ordine
și specii.
O extremă este îngrijirea părintească la megapode care se termină la eclozare;
puiul nou eclozat sapă în movila cuibului fără asistența părintească și se poate
descurca imediat.
Cealaltă extremă este reprezentată de îngrijirea părintească a multor păsări
marine, cea mai lungă fiind aceea a fregatei mari, ai cărei pui au nevoie de 6 luni
pentru a dezvolta pene complete și sunt hrăniți de părinți pentru următoarele 14
luni.
Etapa de protecție a puilor descrie perioada de reproducere în care una dintre
păsările adulte este prezentă permanent la cuib după ce puii au eclozat.
Scopul principal al etapei de pază este de a ajuta la termoreglarea puilor și să-i
protejeze de prădători.
La unele specii, ambii părinți au grijă de pui și păsările tinere; la altele, o
astfel de îngrijire este responsabilitatea unui singur sex.
La unele specii, alți membri ai aceleiași specii — de obicei rude apropiate ale
perechii reproducătoare, cum ar fi puii anteriori — vor ajuta la creșterea noilor
pui.
Acest stil de îngrijire este deosebit de comun în rândul corvidelor, gymnorhina
tibicen și pitulicea albastră dar a fost observat și la specii precum pistolar și
gaie roșie.
Printre majoritatea grupurilor de animale, îngrijirea paternă este rară.
Cu toate acestea, la păsări este destul de comună – mai mult decât la orice altă
clasă de vertebrate.
Deși apărarea teritoriului și a locului de cuibărit, incubația și hrănirea puilor
sunt adesea sarcini comune, există uneori o diviziune a muncii în care un partener
își asumă întreaga sau cea mai mare parte a unei anumite sarcini.
Momentul în care penele și mușchii puiului sunt suficient de dezvoltați pentru a-i
permite să zboare variază semnificativ.
Puii alcidelor părăsesc cuibul în noaptea de după eclozare, urmărându-și părinții
spre mare, unde sunt crescuți departe de prădătoarele terestre.
Alte specii, cum ar fi rațele, își îndepărtează puii de cuib la o vârstă fragedă.
La majoritatea speciilor, puii părăsesc cuibul chiar înainte sau imediat după
atingerea capacității de zbor.
Perioada de îngrijire după ce tinerii sunt capabili să zboare variază.
De exemplu, în timp ce puii de albatros părăsesc cuibul singuri și nu mai primesc
ajutor, alte specii continuă să-și hrănească puii.
Mai mult, puii sunt în general capabili, deja din primul an de viață, să-și
însoțească părinții în timpul migrației.
==== Parazitism nidicol ====

Parazitismul nidicol descrie comportamentul unor specii care depun ouăle în cuibul
altor specii.
Acest comportament este mai frecvent în rândul păsărilor comparativ cu alte
animale.
După ce o pasăre parazită își depune ouăle în cuibul altei păsări, acestea sunt
adesea acceptate și crescute de gazdă în detrimentul proprilor pui.
Nidoparaziții sunt împărțiți între cei care fac acest lucru din necesitate,
deoarece sunt incapabili să-și crească proprii descendenți și cei ocazionali, care,
în ciuda faptului că pot crește descendenți, depun ouă în alte cuiburi pentru a-și
crește capacitatea de reproducere.
Printre paraziții ocazionali se numără peste o sută de specii de păsări, inclusiv
specii din familiile Indicatoridae, Icteridae și rața cu cap negru, deși cel mai
cunoscut exemplu este cucul.
Unii nidoparaziți eclozează înaintea puilor gazdelor, permițându-le acestora să
distrugă ouăle părinților adoptivi împingându-le din cuib sau ucigând puii.
Prin acest lucru se asigură că va avea acces la toată hrana adusă la cuib.
==== Selecția sexuală ====
Păsările au evoluat o varietate de comportamente de împerechere, coada păunului
fiind probabil cel mai faimos exemplu de selecție sexuală.
Dimorfismul sexual care apare frecvent la păsări, cum ar fi diferențele de mărime
și culoare, este deosebit de pronunțat în timpul sezonului de împerechere.
Au fost identificate multe tipuri de selecție sexuală aviară; selecție
intersexuală, cunoscută și sub numele de alegere feminină; și competiția
intrasexuală, în care indivizii de sex mai abundent concurează între ei pentru
privilegiul de a se împerechea.
Trăsăturile selectate sexual evoluează adesea pentru a deveni mai pronunțate în
situații de reproducere competitive până când trăsătura începe să limiteze condiția
fizică a individului.
De obicei, dimorfismul sexual este mai pronunțat și culoarea masculilor este mai
strălucitoare la acele specii ale căror masculi nu sunt implicați direct în
îngrijirea descendenților.
La multe păsări, dimorfismul culorilor apare doar în timpul sezonului de
reproducere.
Dimorfismul sexual în colorare este adesea exprimat în culoarea nu numai a
penajului în sine, ci și a altor părți ale corpului păsării (cioc, iris, piele).
Dimorfismul sexual (inclusiv penajul reproducător) joacă un rol important în cursul
normal al ciclului sexual și, mai presus de toate, facilitează identificarea și
găsirea unui partener.
=== Odihnă ===

Ratele metabolice ridicate ale păsărilor în timpul activității zilei sunt

completate de odihnă în alte momente.
Păsările care dorm folosesc adesea un tip de somn cunoscut sub numele de somn de
veghe, în care perioadele de odihnă sunt intercalate cu „trageri cu ochiul” rapide,
ceea ce le permite să fie conștiente de orice disturbare și să scape rapid în caz
de amenințare.
Se crede că drepnelele pot dormi în zbor, iar observațiile radar sugerează că se
orientează în direcția vântului în timpul somnului.
Unele păsări au demonstrat capacitatea de a avea alternativ doar una din emisferele
cerebrale în somn profund, ceea ce permite ochiului opus emisferei „care doarme” să
rămână vigilent.
Păsările tind să exercite această abilitate în funcție de poziția sa față de
exteriorul grupului.
Această adaptare este cunoscută și de la mamiferele marine.
Când dorm, multe păsări își înclină capul pe spate și își bagă ciocul în penele din
spate, deși altele își așează ciocul printre penele pieptului.
Multe păsări se odihnesc stând într-un picior, ascunzând celălalt picior în penajul
abdomenului inferior, mai ales pe vreme rece.
Paseriformele au un mecanism de blocare a tendonului care le permite să rămână pe
ramuri în timp ce dorm.
Multe specii de păsări terestre, precum prepelițele și fazanii, se odihnesc în
copaci.
Unii papagali din genul Loriculus se odihnesc atârnând cu susul în jos.
Păsările nu au glande sudoripare.
Acestea trebuie să-și răcească corpul fiind la umbră sau în apă, gâfâind, mărindu-
și suprafața corpului, făcând vibrații rapide ale fundului gurii și ale gâtului
superior sau udând picioarele cu excreții.
== Relația cu oamenii ==
Deoarece păsările sunt animale foarte vizibile și comune, omul a rămas cu ele în
relații strânse încă din zorii omenirii.
Uneori, aceste relații sunt reciproce, cum ar fi cooperarea în colectarea mierii
între indicatoridae și popoarele africane, cum ar fi Borana.
Alteori, ele pot fi comensale, ca atunci când specii precum vrăbiile beneficiază de
pe urma activități umane.
Mai multe specii de păsări au devenit dăunători importanți ai culturilor agricole
iar unele prezintă un pericol pentru aviație.
Sunt, de asemenea, dăunători ai lemnului – în industria lemnului și în
silvicultură, deteriorarea lemnului de către păsări face parte din deteriorarea
mecanică a lemnului de origine biologică.
Păsările pot acționa ca vectori pentru transmiterea unor boli precum ornitoza,
salmoneloză, campilobacterioza, micobacterioza (tuberculoza aviară), gripa aviară,
giardiază și criptosporidioza.
Pe de altă parte, activitățile umane pot fi dăunătoare păsărilor și au dus la
dispariția multor specii prin vânătoare, pesticide, intoxicație cu plumb, uciderea
rutieră, cu turbine eoliene, etc.
=== Importanța economică ===

Păsările domestice crescute pentru carne și ouă, numite păsări de curte, sunt cea
mai mare sursă de proteină animală consumată de oameni; în 2003, 76 de milioane de
tone de păsări de curte și 61 de milioane de tone de ouă au fost produse în
întreaga lume.
Puii reprezintă o mare parte din consumul uman de păsări de curte, deși curcanii,
rațele și gâștele domestice sunt, de asemenea, relativ frecvente.
Multe specii de păsări sunt vânate pentru carne.
Vânătoarea de păsări este în primul rând o activitate recreativă, cu excepția
zonelor extrem de nedezvoltate.
Cele mai importante păsări vânate în America de Nord și de Sud sunt păsările
acvatice; alte păsări vânate pe scară largă includ fazani, curcani sălbatici,
prepelițe, porumbei, potârnichi, cocoși de munte, becaține și sitari.
Printre alte produse de pasăre valoroase din punct de vedere comercial se numără
penele, în special cele din gâște și rațe, care sunt utilizate ca izolație în
straturi și așternuturi, și guano (excrementele de păsări marine), care sunt o
sursă valoroasă de fosfor și azot.
Războiul Pacificului, cunoscut și sub numele de războiul pentru nitrați, a fost
purtat, printre altele, și pentru controlul resurselor de guano.
Ouăle multor specii de păsări sunt, de asemenea, un produs de consum important.
Păsările au fost domesticite de oameni atât ca animale de companie, cât și în
scopuri practice.
Datorită penajului colorat, mulți oameni păstrează și cresc papagali.
Cu toate acestea, comerțul cu acestea ia adesea forme ilegale care amenință
existența speciilor.
Șoimii și cormoranii au fost folosiți mult timp pentru vânătoare și respectiv
pentru pescuit.
Porumbeii voiajori, folosiți cel puțin din anul 1 [Link]., au rămas importanți așa
cum s-a dovedit în cel de-Al Doilea Război Mondial.
Astăzi, astfel de activități sunt mai frecvente fie ca hobby-uri, pentru
divertisment și turism, fie pentru sporturi precum curse de porumbei.
Fascinația pentru păsări a dus la formarea unor milioane de observatori amatori de
păsări, cunoscuți în țările vorbitoare de limbă engleză drept birdwatchers sau
twitchers.
Mulți proprietari construiesc hrănitoare pentru păsări în apropierea caselor lor
pentru a atrage diverse specii.
Hrănirea păsărilor a devenit o industrie de milioane de dolari; de exemplu, se
estimează că 75% din gospodăriile din Marea Britanie asigură hrană păsărilor cel
puțin o dată în timpul iernii.
=== În religie și mitologie ===

Păsările joacă roluri proeminente și diverse în religie și mitologie.

În religie, păsările pot servi fie ca mesageri, fie ca preoți și conducători pentru
o zeitate, cum ar fi Cultul Makemake, în care Tangata manu (Omul-pasăre) din Insula
Paștelui a servit drept căpetenie sau însoțitor, sau ca în cazul lui Hugin și
Munin, cei doi corbi din mitologia nordică, care șopteau noutăți la urechile zeului
nordic Odin.
Porumbeii sunt un simbol religios în iudaism și creștinism: figura biblică a lui
Iona (ebraică: ‫יֹוָנה‬, „porumbel”) simbolizează sentimentul de frică, precum și
pasivitate, tristețe și frumusețe asociate în mod tradițional cu porumbeii.
Mai mult, conform Noului Testament, Duhul Sfânt a apărut sub forma unui porumbel în
timpul botezului lui Isus Hristos.
Păsările au fost protagoniste în mitologii precum cea egipteană (Benu), cea
grecească (Pasărea Phoenix) și chineză (Fenghuang).
Au fost și sunt divinizate, cum ar fi păunul asiatic, care este perceput ca „Mama
Pământ” de către oamenii din sudul Indiei.
În lumea antică, porumbeii au fost folosiți ca simboluri ale zeiței mesopotamiene
Inanna (mai târziu cunoscut sub numele de Ishtar), a zeiței-mamă Așerah, și a
zeiței grecești Afrodita.
În Grecia antică, Atena, zeița înțelepciunii și zeitatea patronală a orașului
Atena, avea ca simbol o bufniță.
Sunt prezente figuri legendare care înfățișează parțial păsări și parțial alte
animale sau oameni, de exemplu în mitologia sumeriană (Anzû) – adoptată ulterior în
mitologia greacă și romană ca Grifon – și în folclorul rus Sirin a fost
echivalentul sirenelor grecești.
În imaginile religioase păstrate din imperiile Inca și Tiwanaku, păsările sunt
descrise în procesul de transgresare a granițelor dintre tărâmurile spirituale
pământești și subterane.
Popoarele indigene din Anzii centrali mențin legende ale păsărilor care trec către
și din lumile metafizice.
=== În cultură și folclor ===
Păsările au apărut în cultură și artă încă din preistorie, când au fost
reprezentate în picturile rupestre timpurii.
Unele păsări au fost percepute ca monștri, inclusiv Pasărea Roc în mitologia
persană sau Pouākai în mitologia maori – o pasăre gigant concepută pentru răpirea
oamenilor.
Păsările au fost folosite mai târziu ca simboluri ale puterii, ca în magnificul
Tron de Păun, tronul bogat decorat al conducătorilor statului Marelui Mughal și
Persia.
Odată cu apariția interesului științific pentru păsări, multe tablouri de păsări au
fost comandate pentru cărți.
Printre cei mai renumiți dintre acești artiști de păsări s-a numărat John James
Audubon, ale cărui picturi ale păsărilor nord-americane au avut un mare succes
comercial în Europa și care mai târziu a dat numele Societății Naționale Audubon.
Păsările sunt, de asemenea, figuri importante în poezie; Homer a imortalizat
privighetoarele în Odiseea sa, iar Catullus a folosit o vrabie ca simbol erotic în
poemul său Catullus 2.
Relația dintre un albatros și un marinar este tema centrală a poemului „Balada
bătrânului marinar” a lui Samuel Taylor Coleridge, care a condus la utilizarea
termenului albatros ca metaforă pentru „povară”.
Printre fabulele lui Esop se numără Lupul și cocorul și Vulpea și barza; aceste
fabule folosesc păsările pentru a conduce la concluzii morale despre comportamentul
uman.
În basme, Hans Christian Andersen descrie o rățușcă urâtă, care în cele din urmă se
transformă într-o lebădă frumoasă.
William Wharton în romanul său Birds (1978) descrie povestea unui băiat a cărui
pasiune ornitologică s-a transformat în nebunie – băiatul credea că este o pasăre.
Păsările au intrat, de asemenea, în istoria cinematografiei: în thrillerul lui
Alfred Hitchcock, Păsările (1963) ele sunt atacatori criminali asupra oamenilor, în
timp ce documentarul Macrocosm - Sky Dance (2003) prezintă migrațiile păsărilor din
cea mai apropiată perspectivă.
Diferite păsări, în majoritate antropomorfe, devin deseori personaje de desene
animate: Rio, The Pebble and the Penguin, Aventurile lui Lolo, micul pinguin,
Pinguinii din Madagascar, Puiu' mic, Paulie și multe altele.
Percepțiile asupra speciilor de păsări variază foarte mult de la o cultură la alta.
În timp ce bufnițele sunt asociate cu ghinion, un simbol al vrăjitoriei și al
morții în părți din Africa, în Europa ele sunt asociate mai mult cu înțelepciunea.
Upupa a fost o pasăre sacră în Egiptul antic și un simbol al virtuții în Persia, în
timp ce în multe părți ale Europei a fost considerată o pasăre hoț, iar în
Scandinavia ca o prevestire de război.
Păsările joacă un rol important în heraldică și simbolistica națională.
În special păsările de pradă, caracterizate prin forță și dimensiuni mari, apar pe
blazoanele familiilor nobile, pe meleaguri istorice, orașe și țări.
=== Conservare ===

Deși activitățile umane au permis expansiunea câtorva specii, cum ar fi rândunica

și graurul european, aceste activități au cauzat scăderea populației sau extincția
multor alte specii.
Peste o sută de specii de păsări au dispărut în timpurile istorice, însă cele mai
dramatice extincții aviare cauzate de om, care au eradicat aproximativ 750–1800 de
specii, au avut loc în Oceanul Pacific pe măsură ce oamenii au colonizat insulele
Melanezia, Polinezia și Micronezia.
Multe populații de păsări scad în întreaga lume, cu 1.227 de specii menționate în
2009 de BirdLife International și Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii
și Resurselor Naturale ca fiind amenințate.
Cea mai comună amenințare umană pentru păsări este distrugerea habitatului.
Alte amenințări includ vânătoarea excesivă, mortalitatea accidentală din cauza
coliziunilor aeriene, capturile accidentale în sectorul pescuitului, poluarea
(inclusiv deversările de petrol și utilizarea pesticidelor), concurența și prădarea
de către specii invazive non-native, și schimbările climatice.
Pierderea pădurilor, câmpiilor și a altor sisteme naturale în agricultură, mine și
amenajări urbane, drenarea mlaștinilor și a altor zone umede și exploatarea
forestieră reduc habitatul potențial pentru multe specii de păsări.
Amenințarea reprezentată de speciile de animale introduse de om în anumite zone a
provocat multe dispariții ale păsărilor, în special pe insule.
Multe specii insulare au evoluat în absența prădătorilor și, în consecință, au
pierdut multe comportamente anti-prădători.
Pe măsură ce oamenii au călătorit în jurul lumii, au adus cu ei multe animale
străine care au deranjat aceste specii insulare.
Oamenii au vânat păsările de foarte mult timp și uneori această vânătoare intensă a
dus la dispariție.
Hibridizarea poate pune, de asemenea, în pericol păsările, deteriorând stocul de
gene.
Păsările marine sunt vulnerabile la scurgerile de petrol, care distrug
hidroizolarea penajului, determinând păsările să se înece sau să moară de
hipotermie.
Poluarea luminoasă poate avea, de asemenea, un efect dăunător asupra unor specii,
în special a păsărilor marine nocturne, cum ar fi petrelii.
Pesticidul DDT a fost responsabil pentru subțierea cojilor de ouă la păsările care
cuibăresc, în special păsările de mare și păsările de pradă care se află în vîrful
lanțului trofic.
Păsările marine se confruntă cu o altă amenințare sub forma capturilor accidentale,
în care păsările de apă se încurcă în plase de pescuit.
Păsările sunt, de asemenea, amenințate de clădiri înalte, turnuri de comunicații și
alte activități și structuri legate de om; estimările variază de la aproximativ 3,5
la 975 milioane de păsări pe an numai în America de Nord.
Ferestrele de sticlă ucid între 100 și 900 de milioane de păsări pe an.
Guvernele și grupurile de conservare lucrează pentru a proteja păsările, fie
adoptând legi care păstrează și refac habitatul păsărilor, fie prin crearea unor
populații captive pentru reintroducerea viitoare în habitate.
Un studiu a estimat că eforturile de conservare au salvat 16 specii de păsări de la
dispariție între 1994 și 2004, inclusiv condorul californian și papagalul de
Norfolk.
== Vezi și ==
== Note ==

== Legături externe ==

Societatea Ornitologică Română

Păsările din Europa
Birdlife International – Dedicat conservării păsărilor la nivel mondial; are o bază
de date cu aproximativ 250.000 de înregistrări privind speciile de păsări pe cale
de dispariție.
Fotografii ale păsărilor
Păsări și știință
Cornell Lab of Ornithology
Pasăre la Encyclopedia of Life
Essays on bird biology
Ornitologie
Sora – Arhivă de cercetare online; Arhivele următoarelor reviste ornitologice The
Auk, Condor, Journal of Field Ornithology', North American Bird Bander, Studies in
Avian Biology, Pacific Coast Avifauna și Wilson Bulletin.
The Internet Bird Collection – O bibliotecă gratuită de videoclipuri cu păsările
lumii
Institutul pentru populațiile de păsări, California
Baza de date International Field Guides
RSPB identificator de păsări Arhivat în 5 noiembrie 2013, la Wayback Machine.
Sunt păsările cu adevărat dinozauri?
— Muzeul de Paleontologie a Universității California
São Luís (pronunție în portugheză [sɐ̃w luˈis], Sfântul Luis) este un oraș în
unitatea federativă Maranhão (MA), Brazilia.
== Persoane legate de São Luís ==
Aluísio Azevedo (1857 - 1913), scriitor;
Alcione Dias Nazareth, (n.
1947), cântăreață și compozitoare;
Júlio César Santos Correa (n.
1978), fotbalist;
Pabllo Vittar, (1994), cântăreață și drag queen

== Legături externe ==

Official city site

Aerial pictures from the City of Sao Luis made with powered paraglider
Aripa este un organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere (lilieci),
care servește la zbor, la pești aripa servește la înot și este numită înotătoare,
la plante aripa este o membrană pe unele fructe și semințe care servește la
răspândirea lor cu ajutorul vântului.
Prin analogie în tehnică aripile sunt părți ale unor aparate (de ex.
la avioane) care au forma, funcția sau poziția aripilor păsărilor.
În construcții aripa este o prelungire laterală a unei clădiri.
În sport aripa sunt jucătorii plasați în marginea terenului de joc.
În vocabularul militar aripa este flancul unei armate terestre sau navale dispuse
în vederea unei lupte sau aflate în marș.
În politică aripa este o fracțiune cu o anumită orientare politică al unui partid.
== Note ==

== Legături externe ==
How Wings Work - Holger Babinsky Physics Education 2003
How Airplanes Fly: A Physical Description of Lift
Demystifying the Science of Flight - Audio segment on NPR's Talk of the Nation
Science Friday
NASA's explanations and simulations Arhivat în 12 septembrie 2009, la Wayback
Machine.
Flight of the StyroHawk wing
See How It Flies Arhivat în 27 septembrie 2007, la Wayback Machine.
Heliul este elementul chimic cu număr atomic 2 și este reprezentat prin simbolul
He.
Este un gaz monoatomic inert, incolor, inodor, insipid, ce este primul în grupa sa
în tabelul periodic al elementelor.
Are cel mai scăzut punct de fierbere și cel mai scăzut punct de topire dintre
elementele chimice și se prezintă doar în stare gazoasă, în afara unor condiții
extreme.
O linie spectrală neobișnuită a fost observată în lumina solară prima oară într-o
eclipsă solară din anul 1868 de către astronomul francez Pierre Janssen.
Janssen este recunoscut pentru descoperirea elementului împreună cu Norman Lockyer,
care a observat aceeași eclipsă și a fost primul care a spus că linia era din cauza
unui nou element, necunoscut până atunci, pe care el l-a numit Heliu.
În 1903, mari rezerve de heliu au fost găsite în rezervele de gaz natural din
Statele Unite ale Americii, care este de departe cel mai mare furnizor de gaze.
Heliul este utilizat în criogenie, în dispozitive de respirat sub apă, pentru
răcirea magneților, în datarea cu heliu, pentru baloanele și dirijabilele cu heliu,
pentru a înălța aeroplanele și nave spațiale și ca un gaz protector în multe
întrebuințări industriale (ca sudarea cu arc electric).
Inhalând un volum mic de heliu, timbrul vocal uman se subțiază.
Comportamentul Heliului-4 lichid este important pentru oamenii de știință care
studiază mecanica cuantică (în particular fenomenul de superfluiditate) și pentru
cei care studiază efectele pe care le are materia aproape de punctul zero absolut
(precum superconductibilitatea).
Heliul este al doilea element ușor și al doilea cel mai abundent element chimic în
universul observabil, fiind prezent în univers în cantități de 12 ori mai mari
decât ale celorlalte elemente mai grele ca heliul combinate.
Abundența heliului este, de asemenea, similară cu cea de pe Soare și Jupiter.
Această mare abundență se datorează foarte înaltei energii de legătură pe care o
are heliul-4 (per nucleon) în comparație cu cele trei elemente ce urmează heliului
(litiu, beriliu și bor).
Această energie de legătură explică frecvența existenței sale ca produs atât în
fuziunea nucleară, cât și în dezintegrarea radioactivă.
Heliul în univers este în majoritate heliu-4 și s-a format în timpul originarului
Big Bang.
Cantități de heliu sunt create actualmente ca rezultat al fuziunii nucleare a
hidrogenului, în toate stelele, în afară de cele foarte grele, unde heliul
fuzionează în elemente mai grele spre sfârșitul vieții lor.(vezi versiunea recentă
în [Link].)
Pe pământ, greutatea redusă a heliului a cauzat evaporarea din norul de gaze și
praf din care planeta s-a condensat, și, de aceea, este relativ rar.
Heliul prezent astăzi este în principal creat prin dezintegrarea radioactivă
naturală a unor elemente radioactive grele (thoriul și uraniul), dat fiind că
particulele alfa emise într-o astfel de dezintegrare constau în nuclee de heliu-4 .
Acest heliu radiogen este cuprins în gaze naturale, în concentrații de până la 7
procente din volum, de unde se extrage industrial, printr-un proces de separare la
temperaturi scăzute, denumit distilare fracțională.
In anul 2019 a fost descoperită prima moleculă formată în univers la cca 300.000
ani după Big Bang, hidrura de heliu (HeH+) (în engleză „helium hydride ion”).
Este o combinație între un atom de heliu și un proton (fără electroni) de hidrogen.
Descoperirea s-a făcut ajutorul observatorului astronomic SOFIA (Stratospheric
Observatory for Infrared Astronomy, plasat în stratosferă, o cooperare germano-
americană) în nebuloasa planetară NGC 7027.
== Istoric ==
Prezența heliului a fost observată pentru prima dată pe 18 august 1868 sub forma
unei linii spectrale de un galben intens în cadrul cromosferei Soarelui, având o
lungime de undă de 587.49 nanometri, fiind detectată de către astronomul francez
Pierre Janssen în timpul unei eclipse totale de Soare în Guntur, India.; inițial,
linia era considerată a fi provocată de existența sodiului.
Pe 20 octombrie 1868 astronomul englez Norman Lockyer a observat de asemenea o
linie galbenă în spectrul solar, numind-o linia Fraunhofer D3, deoarece era destul
de apropiată de liniile cunoscute D1 și D2 ale sodiului.
A concluzionat ca era cauzată de un element existent în Soare și necunoscut pe
Pământ.
Lockyer și chimistul englez Edward Frankland au denumit elementul prin termenul
grecesc pentru Soare, ἥλιος (helios)."
La data de 26 martie 1895 chimistul britanic Sir William Ramsay a izolat heliul
prin tratarea unui mineral numit cleveit (o varietate a uraninitului ce conține cel
puțin 10% pământuri rare) cu acizi minerali.
Ramsay dorea să obțină argonul, însă după ce separase oxigenul și azotul din gazul
eliberat de acidul sulfuric, a observat o fâșie intensă de culoare galbenă ce se
potrivea cu linia spectrală D3 observată în spectrul solar.
Aceste mostre au fost identificate ca fiind heliu de către Lockyer și fizicianul
britanic William Crookes.
A fost izolat independent din cleveit în același an de către chimiștii Per Teodor
Cleve și Abraham Langlet în Uppsala, care au colectat destul gaz, suficient cât să
poată determina cu acuratețe masa atomică a acestuia.
Heliul a fost de asemenea izolat de către geochimistul american William Francis
Hillebrand înaintea descoperirii lui Ramsay, când acesta observase niște linii
spectrale neobișnuite în timp ce studia o mostră din uraninit.
Totuși, Hillebrand a atribuit aceste linii azotului.
Scrisoarea sa de mulțumire adresată lui Ramsay a relevat un caz interesant de
descoperire în știință.
În 1907 Ernest Rutherford și Thomas Royds au demonstrat că particulele alfa sunt
nuclei de heliu prin penetrarea unui perete subțire de sticlă al unui tub evacuat,
apoi creând o descărcare în tub pentru a studia spectrul noului gaz.
În 1908, heliul a fost lichefiat pentru prima dată de către fizicianul olandez
Heike Kamerlingh Onnes prin răcirea gazului la o temperatură mai mică decât un
kelvin.
A încercat să îl solidifice prin continuarea reducerii temperaturii, însa a eșuat
deoarece heliul nu are un punct triplu al temperaturii (la care starea de agregare
solidă, lichidă și gazoasă sunt la echilibru).
Studentul lui Onnes, Willem Hendrik Keesom, a reușit în cele din urmă să solidifice
1 cm3 de heliu în 1926.
În 1938, fizicianul rus Pyotr Leonidovich Kapitsa a descoperit că heliu-4(42He sau
4He, izotop ușor și non-radioactiv al heliului) nu este vâscos la temperaturi
absolute, fenomen numit superfluiditate.
Acest fenomen este corelat cu condensarea Bose-Einstein.
În 1972, același fenomen a fost observat la heliu-3, însă la temperaturi aproape de
zero absolut, de către fizicienii americani Douglas D.
Osheroff, David M.
Lee și Robert C.
Richardson.
Se crede că fenomenul este legat de împerecherea unui fermion al heliului-3 pentru
obținerea bozonilor, în analogie cu perechile Cooper de electroni pentru producerea
superconductivității.
== Structură atomică ==

==== Heliul în mecanica cuantică ====

Heliul are în alcătuirea sa 2 electroni care orbitează în jurul unui nucleu ce
conține doi protoni și între doi și 10 neutroni (în funcție de izotop).
Mecanica clasică nu poate descrie structura atomului de heliu deoarece nu se poate
scrie o ecuație pentru două particule utilizând regulile acesteia.
Însă există metode în mecanica cuantică ce explică compoziția sa, valorile
determinate astfel având o eroare mai mică de 2% față de cele obținute
experimental.
În aceste modele, electronii sunt ecranați, astfel că sarcina nucleară efectivă a
fiecăreia este de 1,69 unități față de 2 unități, valoare ce reprezintă sarcina
nucleară efectivă a nucleului de heliu fără a se fi luat în considerare cei doi
electroni.
=== Stabilitatea relativă a nucleului și învelișului de electroni ale He-4 ===
Nucleu atomului de heliu-4, care este identic cu o particulă alfa, prezintă un
interes deosebit deoarece sarcina sa scade exponențial de la un maxim în punctul
central, exact la fel ca densitatea sarcinii propriului nor de electroni al
heliului.
Motivul acestei simetrii este simplu: perechea de neutroni și perechea de electroni
din nucleu se supun exact acelorași reguli de mecanică cuantică ca și perechea de
electroni ai heliului (deși particulele nucleare se supun unor potențiale de
legătură diferite), astfel că toți acești fermioni ocupă complet stratul 1s în
perechi nici unul neavând un moment orbital angular, fiecare anulându-și reciproc
spin-ul intrinsec.
Această aranjare este extrem de stabilă energetic pentru toate particulele, și
această stabilitate explică multe caracteristici cruciale ale heliului în natură.
De exemplu, stabilitatea și energia joasă a norului electronic al heliului explică
faptul că este cel mai inert element chimic, și de asemenea lipsa de interacțiune a
atomilor de heliu între ei, fapt care determină punctul cel mai scăzut de topire,
respectiv de fierbere, dintre toate elementele chimice cunoscute.
Într-un mod similar, stabilitatea energetică particulară a nucleului de heliului-4,
produs de efecte similare, se ia în calcul pentru producerea mai ușoară a heliului-
4 în reacțiile atomice incluzând atât elemente cu emisii de particule grele, și
fuziunea.
Stabilitatea heliului-4 este motivul pentru care hidrogenul este convertit în
heliu-4 (exceptând deuteriul sau heliul-3 sau elemente chimice mai grele) în Soare.
Este de asemenea responsabil pentru faptul că particulele alfa sunt pe departe cel
mai comun tip de particule barionice care sunt eliminate din nucleii atomici, deci
descompunerea particulelor alfa este mult mai comună decât descompunerea oricăror
altor particule.
Stabilitatea neobișnuită a nucleului de heliului-4 este de asemenea importantă în
cosmologie — aceasta explică faptul că în primele minute de după Big Bang, când
grămada de protoni și neutroni care au fost creați în raport de 6:1, când s-a răcit
atmosfera până în punctul în care legăturile nucleare au fost posibile, primii
nuclei care au fost creați au fost cei de heliu-4.
Legătura de heliu-4 de fapt, încât a consumat toți neutronii liberi înainte ca ei
să se dezintegreze în particule beta , lăsând foarte puțini care să mai creeze
litiu, beriliu, sau bor.
Legătura nucleară a heliului-4 este mai puternică decât a altor elemente (vezi
nucleogeneza și energia de legătură) și astfel nici o descărcare energetică nu era
disponibilă, când heliul s-a format, a format și elementele 3, 4 și 5.
Acest lucru a fost favorabil din punct de vedere energetic pentru heliu pentru a
fuziona cu elementul următor, cu o energie mai mică pe nucleon, cu carbonul.
Cu toate acestea, din cauza lipsei de elemente intermediară, acest proces ar lua
trei nuclee de heliu lovindu-se reciproc aproape simultan (a se vedea "procesul
alfa triplu").
Nu a fost, astfel, nici un moment pentru carbonul semnificativ să fie format în Big
Bang, înainte de extinderea timpurie a universului răcit într-un timp de ordinul
minutelor la o temperatură și presiune la care punctul de fuziune a heliului cu
carbonul nu mai era posibil.
Acest lucru a lăsat universul timpuriu, cu un raport hidrogen-heliu similar celui
actual (3 părți hidrogen la 1 parte heliu-4), cu aproape toți neutronii în univers
(chiar așa cum există astăzi), prinși în heliu-4.
Toate elementele mai grele (inclusiv cele necesare pentru planete stâncoase, cum ar
fi Pământul, și pentru viața bazată de carbon sau de altă natură), au trebuit
astfel să fie create după Big Bang, în stele care erau suficient de fierbinți
pentru a arde nu doar pe bază de hidrogen (pentru aceasta, se produce mai mult
heliu), dar suficient de fierbinți pentru a arde heliul.
Astfel de stele masive sunt rare și, prin urmare, toate celelalte elemente chimice
de după hidrogen si heliu cântăresc numai 2% din masa de materie atomică a
Universului.
Heliu-4, prin contrast, constituie aproximativ 23% din materia universului
obișnuit, aproape toată materia obișnuită care nu este hidrogen.
== Izotopi ==
Există opt izotopi cunoscuți de heliu, dar numai heliu-3 și heliu-4 sunt izotopi
stabili.
În atmosfera Pământului, există un atom de heliu-3 la un milion de atomi de heliu-
4.
Spre deosebire de cele mai multe elemente, abundența izotopică a heliului variază
foarte mult de origine, ca urmare a proceselor de formare diferite.
Izotopul cel mai frecvent, heliu-4, este produs pe Pământ de către dezintegrare
alfa de elemente radioactive mai grele; particulele alfa care apar sunt complet
ionizate de nucleele heliu-4.
Heliu-4 este un nucleu stabil mai neobișnuit, deoarece ei nucleonii sunt aranjați
în modelul nucleal complet.
Acesta a fost format, de asemenea, format în cantități enorme în timpul
nucleosintezei Big Bang
Heliul-3 este prezent pe Pământ doar în cantități foarte mici, cea mai mare parte
de la formarea Pământului, deși unele cade pe Pământ prins în praful cosmic.
Urmele sunt, de asemenea, produse de dezintegrarea beta din tritiu.
Rocile din scoarța terestră au raporturi izotopice care variază mai mult decat de
10 ori, iar aceste rapoarte pot fi folosite pentru a investiga originea rocilor și
compoziția mantei Pământului.
Heliul-3 este mult mai abundent în stele, ca un produs al fuziunii nucleare.
Astfel, în mediul interstelar, proporția dintre heliu-3 și heliu-4 este de
aproximativ 100 de ori mai mare decât pe Pământ.
Materialele extraplanetare, cum ar fi regolitii lunari și asteroizii, au urme de
heliu-3 proveniți din bombardamentul vântului solar.
Suprafața Lunii conține heliu-3 la concentrații de ordinul de 0,01 la un milion.
Un număr de oameni, începând cu Gerald Kulcinski în 1986,

au fost propusi să exploreze Luna, regolitul din mina lunara și de folosirea heliu-
3 pentru fuziune nucleară.
Heliul-4 lichid poate fi răcit la aproximativ 1 kelvin folosind evaporarea de
răcire într-o incintă de 1 K.
Răcire similară de heliu-3, care are un punct de fierbere mai mic, se poate realiza
circa 0,2 Kelvin, într-un frigider de He-3
Amestecuri egale de heliu-3 lichid și heliu-4 sub 0,8 K separă în două faze
nemiscibile din cauza neasemănărilor (au urmat diferite statistici cuantice: atomii
de heliu-4 sunt bosonii e în timp ce atomii de heliu-3 sunt fermioni) Este
utilizat frigiderul de diluare pentru acest caracter imiscibil pentru a atinge
temperaturi de câteva millikelvins.
Este posibil să se producă izotopi exotici de heliu, care se dezintegrează rapid în
alte substanțe.
Izotopul de heliu cu cea mai scurtă durată de viață este heliu-5 cu o înjumătățire
de 7,6 e|-22 secunde.
Heliul-6 dezintegrează prin emiterea unei particule beta și are un timp de
înjumătățire de 0,8 secunde.
Heliul-7 emite, de asemenea, o particulă beta, la fel ca și o rază gamma.
Heliul-7 și heliul-8 sunt create în anumite reacții nucleare.
Heliul-6 și heliul-8 sunt cunoscute pentru a expune un halou nuclear.
Heliul-2 (doi protoni, niciun neutron) este un radioizotop care se dezintegrează
prin emisia protonilor în hidrogen-1 (protiu), cu o înjumătățire de 3×10–27
secunde..
== Proprietăți fizice ==

=== Stări de agregare ===

==== Fazele de gaz si plasma ====

Nucleu atomului de heliu-4, care este identic cu o particulă alfa, prezintă un
interes deosebit deoarece sarcina sa scade exponențial de la un maxim în punctul
central, exact la fel ca densitatea sarcinii propriului nor de electroni al
heliului.
Motivul acestei simetrii este simplu: perechea de neutroni și perechea de electroni
din nucleu se supun exact acelorași reguli de mecanică cuantică ca și perechea de
electroni ai heliului (deși particulele nucleare se supun unor potențiale de
legătură diferite), astfel că toți acești fermioni ocupă complet stratul 1s în
perechi nici unul neavând un moment orbital angular, fiecare anulându-și reciproc
spin-ul intrinsec.
Această aranjare este extrem de stabilă energetic pentru toate particulele, și
această stabilitate explică multe caracteristici cruciale ale heliului în natură.
De exemplu, stabilitatea și energia joasă a norului electronic al heliului explică
faptul că este cel mai inert element chimic, și de asemenea lipsa de interacțiune a
atomilor de heliu între ei, fapt care determină punctul cel mai scăzut de topire,
respectiv de fierbere, dintre toate elementele chimice cunoscute.
Într-un mod similar, stabilitatea energetică particulară a nucleului de heliului-4,
produs de efecte similare, se ia în calcul pentru producerea mai ușoară a heliului-
4 în reacțiile atomice incluzând atât elemente cu emisii de particule grele, și
fuziunea.
Stabilitatea of heliului-4 este motivul pentru care hidrogenul este convertit în
heliu-4 (exceptând deuteriul sau heliul-3 sau elemente chimice mai grele) în Soare.
Este de asemenea responsabil pentru faptul că particulele alfa sunt pe departe cel
mai comun tip de particule barionice care sunt eliminate din nucleii atomici, deci
descompunerea particulelor alfa este mult mai comună decât descompunerea oricăror
altor particule.
Stabilitatea neobișnuită a nucleului de heliului-4 este de asemenea importantă în
cosmologie — aceasta explică faptul că în primele minute de după Big Bang, când
grămada de protoni și neutroni care au fost creați în raport de 6:1, când s-a răcit
atmosfera până în punctul în care legăturile nucleare au fost posibile, primii
nuclei care au fost creați au fost cei de heliu-4.
Legătura de heliu-4 de fapt, încât a consumat toți neutronii liberi înainte ca ei
să se dezintegreze în particule beta , lăsând foarte puțini care să mai creeze
litiu, beriliu, sau bor.
Legătura nucleară a heliului-4 este mai puternică decât a altor elemente (vezi
nucleogeneza și energia de legătură) și astfel nici o descărcare energetică nu era
disponibilă, când heliul s-a format, a format și elementele 3, 4 și 5.
Heliul este cel mai puțin reactiv gaz nobil după neon și, astfel, al doilea cel mai
puțin reactiv dintre elemente.
Este inert și monoatomic, în toate condițiile standard.
Datorită masei molare relativ scăzute a heliului, în faza de gaz, conductivitatea
termică, căldura specifică și viteza sunetului sunt toate mai mari decât orice alt
gaz, cu excepția hidrogenului.
Din motive similare, și, de asemenea, din cauza dimensiunii reduse a atomi de
heliu, rata de difuzie a heliului prin solide este de trei ori mai mare decât a
aerului și în jur de 65% din cea a hidrogenului.
Heliul este mai puțin solubil în apă dintre toate gazele cunoscute,

iar indexul de refracție este cel mai aproape de unitate decât oricare alt gaz.
Heliul are un coeficient Joule-Thomson negativ la temperaturi ambiante normale,
ceea ce înseamnă că se încălzește atunci când a permis să se extindă în mod liber.
Doar sub temperatura sa de inversiune Joule-Thomson (de aproximativ 32 - 50 K la 1
atmosferă) îi permite să se răcească în expansiunea liberă.
Odată prerăcit sub această temperatură, heliul poate fi lichefiat prin răcire de
expansiune.
Cel mai multe extraterestre heliu se găsește într-o stare de plasmă, cu proprietăți
destul de diferite de cele ale atomului de heliu.
În plasmă, electronii de heliu nu sunt strâns legați de nucleul său, rezultând o
conductivitate electrică foarte mare, chiar și atunci când gazul este doar parțial
ionizat.
Particulele încărcate sunt extrem de influențate de câmpurile magnetice și
electrice.
De exemplu, în vântul solar, împreună cu hidrogenul ionizat, particulele
interacționează cu magnetosfera Pământului, care au dat naștere „curenților
Birkeland” și fenomenului de auroră.
==== Fazele lichide si solide ====
Spre deosebire de orice alt element, heliul lichid va rămâne până la zero absolut
la presiuni normale.
Acesta este un efect direct al mecanicii cuantice: în special, energia punctului
zero a sistemului este prea ridicată pentru a permite înghețarea.
Heliul solid necesita o temperatura de 1-1,5 K (aproximativ -272 °C sau -457 °F) și
presiunea de aproximativ 25 bar (2,5 Mpa).
Este adesea greu să se facă distincția dintre heliul solid și lichid, deoarece
indicele de refracție din cele două faze sunt aproape la fel.
Solidul are un punct de topire ridicat și o structură cristalină, dar este extrem
de compresibil; aplicând presiunea într-un laborator, poate descrește volumul cu
mai mult de 30%..
, cu o greutate modulară de ordinul a 5 × 10 7 Pa

acesta este de 50 de ori mai compresibil decât apa.

Heliul solid o densitate de 0.214 ± 0.006 g / ml la 1.15 K și presiunea de 66 atm,
densitatea proiectată la 0 K și 25 bar este 0.187 ± 0.009 g / ml

==== Starea I a heliului ====

Sub punctul de fierbere de 4.22 Kelvin și mai sus de punctul lambda de 2.1768
Kelvin, izotopul heliu-4 există într-o stare normală de lichid incolor, numit heliu
I la fel ca alte lichide criogenice, heliul fierbe atunci când este încălzit și se
contracta atunci când temperatura este coborâtă.
Sub punctul de lambda, cu toate acestea, heliul nu fierbe, și se extinde astfel
incat temperatura este coborâtă în continuare.
Heliu I are un index de refracție de 1.026, asemănător cu al unui gaz, ceea ce face
suprafața sa atât de greu de văzut dacă plutele de polistiren sunt adesea folosite
pentru a arăta unde este suprafața.
Acest lichid incolor are o foarte mică viscozitate și o densitate de 8 ori mai mică
decât cea a apei, care este doar o pătrime din valoarea așteptată de fizica clasică
.
Mecanica cuantică este necesară pentru a explica această proprietate și, astfel,
ambele tipuri de heliu lichid sunt numite fluide cuantice, ceea ce înseamnă că
afișăm proprietățile atomice pe o scară macroscopică.
Acest lucru poate fi un efect al punctului de fierbere foarte apropiat de zero
absolut, prevenind mișcarea aleatorie moleculară (energia termică) de la mascarea
proprietăților atomice.
==== Starea II a heliului ====
Heliul lichid la temperaturi sub punctul lui lambda point începe să se comporte
foarte ciudat și ajunge într-o stare numită starea a 2-a a heliului.
Fierberea Heliului în starea a 2-a nu este posibilă din cauza conductibilității ei
termale foarte mare; orice încercare de încălzire va duce doar la evaporarea
lichidului direct în gaz.
Izotopul de Heliu-3 are de asemenea o stare superfluidă, dar numai la temperaturi
mult mai mici; ca un rezultat, se cunoaște puțin despre aceste proprietăți ale
izotopului de Heliu-3.
Heliu II este un superfluid, o stare cuantică a materiei cu proprietăți ciudate.
De exemplu, atunci când curge prin capilarele la fel de subțire ca 10 -7 la 10 -
8 m, acesta nu are o viscozitate măsurabilă .
Cu toate acestea, atunci când s-au efectuat măsurători între două discuri în
mișcare, o viscozitate comparabilă cu cea a heliului gazos a fost observată.
Teoria actuală explică acest lucru, folosind modelul două lichide pentru heliu II.
În acest model, heliu lichid sub punctul de lambda conține o proporție de atomi de
heliu într-o stare de bază, care sunt superfluid și curge cu viscozitatea egala
exact cu zero, precum și o parte din atomii de heliu într-o stare excitată, care se
comportă mai mult ca un fluid obișnuit

În efectul fântână, o cameră este construită și conectată la un rezervor de heliu

II printr-un disc sinterizat, prin care heliul superfluid se scurge cu ușurință,
dar prin care heliul non-superfluid nu poate trece.
Dacă interiorul containerului este încălzit, heliului superfluid se modifică la
heliu non-superfluid.
În scopul menținerii echilibrului, fracțiunea de heliu superfluid, heliul
superfluid se scurge și crește presiunea, cauzând iesirea lichidului din recipient
în fântână.
Conductivitatea termică a heliului II este mai mare decât cea a oricărei alte
substanțe cunoscute, de un milion de ori decat heliul I și câteva sute de ori decât
cea a cuprului.
Acest lucru se datorează faptului că în conducția de căldură are loc o excepție
cuantică.
Cele mai multe materiale care conduc căldura și au o bandă de electroni liberi,
care servesc pentru a transferă căldura.
Heliul II nu are nicio astfel de banda de valență, dar cu toate acestea, conduce
bine căldura.
Fluxul de căldură este reglementat de ecuații similare cu ecuația undelor utilizată
pentru a caracteriza propagarea sunetului în aer.
Când căldura este introdusă, se mută la 20 de metri pe secundă la 1,8 K prin heliul
II, la fel ca valurile într-un fenomen cunoscut sub numele de sunet secundar .
Heliu al II-lea prezintă, de asemenea, un efect de strecurare.
Atunci când o suprafață extinsă trece de nivelul de heliu II, heliul II se
deplasează de-a lungul suprafeței, aparent împotriva fortei gravitaționale.
Heliu II va iesi dintr-un vas care nu este sigilat prin strecurarea de-a lungul
marginilor, până când se ajunge la o regiune mai caldă unde se evaporă.
Se mișcă într-un film cu grosimea de 30 nanometri, indiferent de materialul
suprafeței.
Acest film se numește film Rollin, după numele fizicianului care a caracterizat
prima dată această caracteristică, Bernard [Link].
Ca rezultat al acestui comportament de scurgere și a capacității heliului II de a
se scurge rapid prin deschideri mici, este foarte dificil să se limiteze heliul
lichid.
Cu excepția cazului în care containerul este atent construit, heliul II se va
strecura de-a lungul suprafeți și prin supape până când acesta ajunge undeva mai
cald, în cazul în care se va evapora.
Undele care se propagă de-a lungul unui film Rollin sunt reglementate de aceeasi
ecuație ca și undele gravitaționale în apă puțin adâncă, mai degrabă decât
gravitația, forța de readucere este forța Van der Waals.
== Proprietăți chimice ==

== Compușii elementului ==
Heliul are valența zero și este inert chimic in condiții normale.
Este un izolator electric, conducand curentul electric doar dacă este ionizat.
Ca și celelalte gaze nobile, heliul are nivelele energetice foarte stabile
(datorită straturilor complet ocupate cu electroni), acest lucru permițand ca gazul
sa ramană ionizat la tensiune electrica mai mica decat potențialul sau de ionizare.
Heliul poate forma compuși chimici instabili prin descărcări electrice sau
bombardare cu electroni cu wolframul, iodul, fluorul, sulful si fosforul.
Substantele sintetizate pana acum sunt HeNe, HgHe10, WHe2, He2+, He22+, HeH+ si
HeD+.
Prin aceasta tehnica a fost obținută si molecula neutră de He2, ce are un numar
mari de benzi spectrale, cei doi atomi fiind uniți prin intermediul unei legaturi
trielectronice bicentrice si HgHe, care este stabilizată prin forțe de polarizare.
Prin electroscopie s-au putut studia heliurile PbHe2, PtHe si PdHe.
Teoretic mai pot exista si alți compusi ai heliului, cum ar fi fluorhidrura de
heliu (HHeF) ce reprezinta analogul fluorhidrurii de argon (HArF), descoperită in
2000.
In urma calculelor s-a constatat că mai pot exista doi compuși ce conțin legături
heliu-oxigen ce ar putea fi stabili.
Aceste doua noi specii, CsFHeO si N(CH3)4FHeO, sunt derivați din anionul foarte
stabil [F– HeO] teoretizat pentru prima oară in Taiwan in 2005.
Daca un asemenea compus va fi confirmat și experimental, dat fiind faptului ca
heliul este cel mai nobil element, singurul gaz rar ce ar putea forma asemenea
specii chimice ar fi neonul.
Heliul poate fi înglobat în structura de tip cușcă a unei rețele fulerenice prin
încălzire la presiuni înalte.
Structura de fulerenă endohedrală ce se formează este stabilă la temperaturi
înalte.
La formarea compușilor chimici ai fulerenei endohedrale, heliul rămâne înglobat în
structura compusului.
În cazul folosirii izotopului He3, procesul de captare, se poate observa imediat
prin spectroscopia de rezonanță magnetică nucleară a heliului.
Multe fulerene continand heliu-3 au fost descoperite.
Chiar daca atomii de heliu nu sunt uniți prin legaturi ionice sau covalente, aceste
substanțe au proprietati și compoziție bine definite, fiind compuși chimici
stoichiometrici.
== Răspândire ==
Heliul este, după hidrogen, cel mai răspândit element din universul cunoscut,
reprezentând 23% din masa barionică a universului.
Marea majoritate a heliului s-a format prin nucleosinteză la unu - trei minute după
Big Bang.
În stea e, acesta este format din fuziunii nucleare de hidrogen.
În atmosfera Pământului, concentrația de heliu are un volum de doar 5,2 părți per
milion .În heterosfera Pământului, si o parte din atmosfera superioară, heliu și
alte gaze mai ușoare sunt elementele cele mai abundente.
Concentratia este scăzută și relativ constanta, în ciuda producției continuă de
heliu nou, deoarece cel mai mult heliu în atmosfera Pamantului se evacuează în
spațiu de către mai multe procese.
Aproape tot heliul de pe Pământ este un rezultat al dezintegrarii radioactive, și,
astfel, un balon cu heliu Pământeasc este în esență un sac de retragere al
particulelor alfa.
Heliul se găsește în cantități mari în minerale de uraniu și thoriu, inclusiv
cleveite, pehblendă, carnotite și monazit, deoarece acestea emit particule alfa
(nuclee de heliu, He2+), la care electronii se combina imediat, de îndată ce
particula este oprita de catre piatra.
În acest fel, un procent estimat de 3000 de tone de heliu sunt generate pe an de-a
lungul litosferei.
În scoarța Pământului, concentrația de heliu este de 8 părți pe miliard.
În apa de mare, concentrația este de doar 4 părți pe trilion.
Există, de asemenea, cantități mici în mineralele din izvoarele hidrosferice, gaz
vulcanic, și fier meteoritic.
Deoarece heliul este prins într-un mod similar prin strat de rocă precum gaze
naturale non-permeabile, concentrațiile cele mai mari de pe planetă se găsesc în
sectorul gazelor naturale, din care provine cel mai comercială heliu.
Concentrația variază într-o gamă largă de la un câteva ppm până la peste 7% într-un
domeniu de gaz mic în San Juan County, New Mexico

=== Conservarea rezervelor de heliu ===

Rezervele actuale de heliu sunt utilizate în aplicații numeroasele sale mult mai
repede decât se completate.
Având în vedere această situație, există preocupări majore că furnizarea de heliu
poate fi epuizate în curând.
De fapt, cele mai mari rezerve din lume se afla în Amarillo, Texas, sunt de
așteptat să se termine în următorii opt ani.
Această situație ar putea fi prevenită, dacă utilizatorii circulanti captează și
recicleaza gaze și în cazul în care companiile de petrol și gaze a face uz de
tehnici de captare atunci când extrag gazele, în scopul de a reface rezervele

== Producere ==

=== Preparare în laborator ===

=== Producere la scară industrială ===

După ce o operațiune de forare pentru depistarea petrolului din anul 1903 în
Dexter, Kansas a scos la iveală un gheizer gazos care nu ardea, geologul local
Erasmus Hawortha a colectat mostre din gazul emanat și le-a adus la Universitatea
din Kansas la Lawrence unde, cu ajutorul chimiștilor Hamilton Cady și David
McFarland, a descoperit că gazul era constituit din 72% azot, 15% metan (un procent
combustibil doar cu suficient oxigen), 1% hidrogen și 12% de gaz neidentificat.
Printr-o analiză îndelungată, Cady și McFarland au descoperit că 1.84% din mostra
gazoasă era heliu.
Acest lucru a indicat faptul că, în ciuda faptului că este un element rar întâlnit
pe Pămant, heliul se găsește în concentrații mari sub Marile Câmpii Americane, care
erau viabile pentru extracție ca bioprodus al gazului natural.
Cele mai mari rezerve se aflau în Hugoton, în apropierea terenurilor bogate în gaz
metan din sud-estul statului Kansas și în fâșiile de pământ din Texas și Oklahoma.
Aceste resurse au transformat Statele Unite în cel mai mare distribuitor mondial de
heliu.
Urmând îndrumarea lui Sir Richard Threlfall, marina militară americană a
sponsorizat trei mașinării mici de producere a acestui gaz în timpul Primului
Război Mondial.
Scopul acestui experiment era crearea unui combustibil neinflamabil și mai ușor
decât aerul pentru a alimenta baloanele de baraj.
Pe parcursul acestui program a fost obținută o cantitate de 5,700 m3 de heliu
(puritate 92%) față de 100 litri produși anterior.
O cantitate din acest gaz a fost utilizat la prima aeronavă cu combustibil din
heliu (C-7, fabricată de US Navy), care a avut primul zbor între Hampton Roads,
Virginia și Bolling Field in Washington, D.C.
pe 1 decembrie 1921.
Chiar dacă procesul de extracție bazat pe lichefierea gazului la temperaturi joase
nu a fost dezvoltat la timp pentru a fi folosit în Primul Război Mondial,
producerea acestuia a continuat.
Heliul a fost utilizat initial pe post de combustibil mai usor decat aerul, această
întrebuințare cunoscând o dezvoltare importantă în timpul Celui De-al Doilea Război
Mondial la sudarea în arc electric.
Spectrometrul de masă cu heliu a fost o parte importantă în proiectarea bombei
atomice din Proiectul Manhattan.
Guvernul Statelor Unite a înființat rezerva nationala de heliu în 1925 în orașul
Amarillo din statul Texas, având ca scop aprovizionarea aeronavelor militar în
timpul războielor și aeronavelor comerciale pe timp de pace.
Din cauza embargoului militar american împotriva Germaniei, rezerva de heliu a fost
diminuată, astfel Hindenburg a folosit hidrogenul pe post de combustibil.
Utilizările heliului au înregistrat o scădere după Al doilea război mondial, însă a
fost extinsă în anii 1950 pentru a asigura o cantitate de heliu lichid ce a fost
folosit ca agent de răcire pentru a crea combustibil de rachetă pe bază de amestec
de oxigen și hidrogen în timpul Războiului Rece și al cursei spațiale.
În 1965, folosirea gazului în Statele Unite era de opt ori mai mare decât în timpul
celui de-al doilea război mondial.
După emiterea „Amendamentelor legate de heliu în 1960” (legea publică 86–777),
Biroul minelor al Statelor Unite a pregătit cinci mașinării private pentru a
recupera heliul din gazul natural.
Pentru acest program, Biroul a construit 684 km de conducte din Bushton, Kansas
pentru a le conecta cu rezervele de gaz din Cliffside, teren aflat lângă Amarillo,
Texas.
Acest amestec de heliu și azot a fost injectat în pământ și apoi purificat.
După 1995, a fost colectată o cantitate de un miliard de metri cubi, rezerva de gaz
având datorii de 1,4 miliarde de dolari americani.
Astfel Congresul Statelor Unite a hotărât un an mai târziu oprirea succesivă a
acesteia.
„Actul de privatizare a heliului din 1996” prevedea golirea rezervei până în 2005.
Heliul produs între 1930 și 1945 avea o puritate de aproximativ 98,3% (2% fiind
azot), cantitate adecvată pentru aeronave.
În 1945, o cantitate mică era utilizată pentru sudare.
Din 1949 au început să fie disponibile cantități de heliu de puritate 99.9%.
Statele Unite a fost țara ce producea circa 90% din cantitatea de heliu folosită la
nivel mondial, în timp ce extracțiile din Canada, Polonia, Rusia și a altor națiuni
erau infime.
La mijlocul anilor 1990, o nouă exploatare s-a realizat la Arzew, Algeria, unde se
produceau 17 milioane de metri cubi, cantitate necesară pentru a acoperi nevoile
tuturor țărilor europene.
Între timp, în anii 2000, consumul de gaz de pe teritoriul Statelor Unite s-a
ridicat la peste 15 000 de tone.
În 2004–2006, alte două exploatări, în Ras Laffen, Qatar și în Skikda, Algeria au
fost construite, însă până în 2007 cea de la Ras Laffen funcționa la capacitate de
50%, iar cealaltă încă nu a fost inaugurată.
Astfel, Algeria a devenit într-un timp scurt al doilea producător mondial de heliu.
În această perioadă, prețul de consum și de producere al gazului a crescut.
Între 2002 și 2007 acesta s-a dublat, iar în timpul anului 2008 producătorii au
mărit prețul cu 50%.
=== Extracția modernă ===
Pentru folosirea pe scara largă, heliul este extras prin distilare fracționată a
gazului natural, care conține până la 7% heliu
Heliul are un punct de fierbere mai mic decât orice alt element, temperatură redusă
și presiune ridicată sunt folosite pentru a lichefia aproape toate celelalte gaze
(cea mai mare parte azot și metan).
Gazul brut de heliu rezultat este purificat prin expunerile la temperaturi
succesive de coborâre, în care aproape toate azot și alte gaze rămase se precipită
din amestecul gazos.
Cărbunele activat este folosit ca un pas de purificare finală, de obicei, ca
rezultat pur 99,995% Grad-A heliu.
Impuritatea principală în heliul Grad-A este neonul.
Într-o etapă de producție finală, cea mai mare parte din heliul care este produs
este lichefiat printr-un proces criogenic.
Acest lucru este necesar pentru aplicații care necesită heliu lichid și, de
asemenea, permite furnizorilor de heliu sa reduca costurile de transport pe
distanțe lungi, incat cele mai mari recipiente cu lichid de heliu au mai mult de
cinci ori capacitatea celor mai mari remorci de tuburi de heliu gazoase.
În 2005, aproximativ 160 de milioane de metri cubi de heliu au fost extrase din
gaze naturale sau retrase din rezerve de heliu, cu aproximativ 83% din Statele
Unite, 11% din Algeria, precum și cea mai mare parte restul din Rusia și Polonia.
În statele Unite, cea mai mare heliu este extrasă din gaz natural din Hugoton și
câmpuri de gaze din apropiere de Kansas, Oklahoma, și Texas..
Difuzarea de gaze naturale brute prin intermediul membranelor semipermeabile
speciale și altor bariere este o altă metodă de a recupera și purifica heliul.
Heliu poate fi sintetizat prin bombardament de litiu sau bor cu viteza ridicata a
protonilor, dar acest lucru nu este o metodă de producție viabilă economic

== Aplicații ==
Heliul este folosit pentru mai multe scopuri, datorită proprietăților sale unice,
cum ar fi punctul de fierbere scăzut, densitatea redusă, solubilitatea redusă,
conductivitate termică maximă și inerție.
Heliul este disponibil în comerț, sub formă lichidă sau gazoasă.
În stare lichidă, acesta poate fi livrat în recipiente mici, numite “baloane
Dewars”, care dețin până la 1.000 de litri de heliu, sau în containere mari, ISO,
care au capacitățile nominale la fel de mari ca 11000 galoane SUA (42 m 3 ).
În stare gazoasã, cantitãți mici de heliu sunt furnizate în cilindri de înaltã
presiune care dețin 300 metri cubi, în timp ce cantitãțile mari de gaze de înaltã
presiune sunt livrate în remorci de tub, care au capacitãți de pânã la 180.000 de
metri cubi.
=== Dirijabile, baloane și rachete ===
Pentru că este mai ușor decât aerul, dirijabilele și baloanele sunt de cele mai
multe ori umflate cu heliu.
În timp ce hidrogenul este cu aproximativ 7% mai mult plutitor, heliul are
avantajul de a fi n;h\
on-inflamabil (în afară de a fi agent de ignifugare)
În rachete, heliul este folosit ca un ulaj pentru a deplasa combustibilul și
oxidantii în rezervoare de stocare și de a condensa hidrogenul și oxigenul pentru a
face combustibil pentru rachete.
Acesta este, de asemenea, folosit pentru a curãța de combustibil și oxidant
echipamentele de sprijin la sol înainte de lansare și de hidrogen prerãcit lichid
în spațiul de vehiculului.
De exemplu, rapelul Saturn V utilizat în programul Apollo are nevoie de aproximativ
13 de milioane de metri cubi (370,000 m 3 ) de heliu pentru a lansa

=== Aplicații comerciale și de agrement ===

Laserele heliu-neon au diverse aplicații, inclusiv cititorare de coduri de bare.
Heliul este mai putin dens decat aerul atmosferic, de aceea poate schimba timbrul )
vocii unei persoane atunci când este inhalat.
Cu toate acestea, inhalarea dintr-o sursă comercialã tipică, cum ar fi cea folosită
pentru a umple baloane, poate fi periculoasă, din cauza riscului de asfixiere din
cauza lipsei de oxigen, precum și numărul de contaminanti care pot fi prezenti.
Acestea ar putea include urme de alte gaze, în plus față de ulei lubrifiant
aerosolizat.
Datorita solubilității sale reduse în țesutul nervos, amestecurile heliului, cum ar
fi: trimix (gaz de respirație), heliox și heliair sunt folosite pentru scufundări
în adânc, pentru a reduce efectele narcozei generate de azot.
La adâncimi mai joase de 150 m., cantităților mici de hidrogen li se adaugă un
amestec de heliu-oxigen pentru a contracara efectele sindromului nervos de presiune
înaltă.
La aceste adâncimi, densitatea joasă a heliului este găsită pentru a reduce
considerabil efortul de respirație.
=== Detecția scurgerilor industriale ===
Una dintre aplicațiile industriale ale heliului este detectarea scurgerilor.
Pentru că difuzia prin solide de la de trei ori rata aerului, heliul este utilizat
ca un gaz trasor pentru a detecta scurgeri în vid ale echipamentelor și
containerelor de înaltă presiune.
Pentru a determina rata totală de scurgere a produsului testat (de exemplu, în
pompele de căldură sau un sistem de aer condiționat), obiectul este plasat într-o
cameră de testare, aerul din camera este eliminat cu pompe de vid și produsul este
umplut cu heliu sub presiune specifică.
Heliu care scapa prin scurgeri de informații este detectat de un dispozitiv
sensibil (spectrometru de masă), chiar și la ratele de scurgere la fel de mici ca
10 -9 mbar l / s.
Procedura de măsurare este în mod normal, automatã și este numită „testul integral
al heliului”.
Într-un test simplu, produsul este umplut cu heliu și un operator cautã manual
scurgerile cu un dispozitiv portabil numit sniffer.
Pentru inerția și conductivitatea sa termicã maximă, transparența neutronică, și
pentru că nu formeazã izotopi radioactivi în condiții de operare a reactorilor,
heliul este utilizat ca mediu de transfer termic în unii reactori nucleari răciți
cu gaz Heliul este utilizat ca un gaz de protecție în procesele de sudură cu arc
la materialele care sunt ușor contaminabile de către aer.
Heliul este utilizat ca un gaz protector în producerea cristalelor de siliciu și
germaniu, în producția titanului și zirconiului și în cromatografia gazelor,
deoarece este inert.
Datoritã inerției sale, a naturii sale de gaz ideal, a vitezi maxime a sunetului,
și valorii ridicate a capacitãții calorice, este de asemenea util în tunelele de
vânt supersonice

și facilitãților impulsului..
Heliu, amestecat cu un gaz mai greu, cum ar fi xenon, este util pentru refrigerare
termoacusticã, datoritã capacității sale termice masice mari și a numãrului
Prandtl mic..
Inerția heliului are avantaje de mediu mai mari decât sistemele de refrigerare
conventionale, care contribuie la epuizarea stratului de ozon sau încãlzirea
globalã

=== Alte utilizări în știință ===

Utilizarea heliului reduce efectele distorsionante ale variațiilor de temperaturã
în spațiul dintre lentile, în unele telescoape, din cauza indexului de refracție
extrem de redus.
Această metodă este folosită în special în cazul telescoapelor solare, [11]
[12]acolo unde tuburile telescopice cu vid ar fi foarte greu de utilizat.
Vârsta rocilor și mineralelor care conțin uraniu și thoriu poate fi estimată prin
mãsurarea nivelului de heliu printr-un proces numit datarea heliului.
Heliul lichid este folosit pentru a răci anumite metale la temperaturi extrem de
scăzute necesare pentru superconductivitatea acestora, cum ar fi magneți
supraconductori, pentru imagistica de rezonanță magnetică.
Large Hadron Collider de la CERN foloseste 96 de tone de heliu lichid pentru a
menține o temperatură la 1,9 grade Kelvin
Heliul la temperaturi joase este, de asemenea, utilizat în criogenie.
Sub formă de gaz, este frecvent utilizat pentru cromatografia gazelor.
Rata de scurgere de nave industriale (de obicei camere de vid și rezervoare
criogenice) este mãsuratã cu ajutorul heliului din cauza diametrului sãu molecularã
mic și pentru cã este inert.
Nici o altã substanțã inertã nu se va scurge prin intermediul micro-fisurilor sau
micro-porilor în peretele unui vas, la o ratã mai mare de heliu.
Un detector de scurgeri de heliu, numit „spectrometru de masã cu heliu”, este
folosit pentru a gãsi scurgerile din vase.
Scurgerile de heliu prin fisuri nu ar trebui confundate cu permeabilitate gaz
printr-un material în vrac.
În timp ce heliul a fost documentat cu constante de permeabilitate (astfel, o rata
de penetrare calculabilã) prin sticlã, ceramică și materiale sintetice, gaze
inerte, cum ar fi heliul, nu vor pătrunde cele mai multe metale grele

== Rolul elementului în biologie ==

=== Efecte biologice ===

Vocea umana nu este asemanatoare cu un instrument cu coarde, unde un corp ce
vibreaza stabileste complet inaltimea unui sunet.
La om, mai degraba, faldurile vocale actioneaza ca o sursa de vibratie politonica,
asemeni registrelor intalnite la instrumentele muzicale din lemn.
La fel ca si la instrumentele de lemn, marimea cavitatii rezonante joaca un rol
important
în alegerea și dezvoltarea unei anumite frecvențe fundamentale de vibrație sau
armonică, în timpul producerii sunetului.
Vocea unei persoane care a inhalat heliu suferă schimbări temporare ale timbrului
într-un mod care face să sune strident, deoarece accentele mai mari sunt
amplificate.
Viteza sunetului în heliu este de aproape trei mai mare decât ori viteza sunetului
în aer, căci frecvența fundamentală a unei cavități umplute cu gaz este
proporțională cu viteza sunetului în gaz, atunci când este inhalat heliu există o
creștere corespunzătoare a pasului frecvențelor de rezonanță a tractul vocal.
( Efectul opus, scăderea frecvenței, poate fi obținută prin inhalarea unui gaz greu
cum ar fi hexafluorura de sulf).
Pentru a produce sunete, corzile vocale umane vibrează în aerul pe care îl expirăm
din plămâni, viteza acestui proces determinând tonalitatea vocii (cu cât ele
vibrează mai repede, cu atât tonalitatea este mai înaltă).
Deoarece densitatea heliului este mai mică decât cea a mediului ambiant, corzile
vocale vibrează mai rapid și astfel se schimbă tonalitatea, devenind mai înaltă.
Efectul invers, cel în care se obțin frecvențe mai joase, poate fi obținut prin
inhalarea kriptonului.
Inspirarea heliului in exces poate fi dăunătoare, producand asfixierea prin
înlocuirea oxigenului necesar respirării.
Inhalarea heliului pur in mod continuu duce la moarte in cateva minute.
Respirarea lui direct din cilindrii presurizați este extrem de periculoasă, cauzand
barotraumatisme, astfel rupand țesutul plămânilor.
Totuși, decesele cauzate de heliu sunt rare, intre 2000 si 2004 inregistrandu-se
două cazuri in Statele Unite.
La presiuni ridicate (mai mult de 2 MPa), un amestec de oxigen si heliu (Heliox)
poate provoca Sindromul Nervos al Înaltelor Presiuni, afecțiune ce poate fi
ameliorata prin adaugarea unei mici cantitați de azot.
== Măsuri de protecție chimică ==
Heliul neutru în condiții standard nu este toxic, nu provoaca afecțiuni biologice
și se pot găsi urme de acest gaz în sange.
Dacă se inhalează o cantitate mare de heliu astfel incat să dislocuiască oxigenul
necesar respirării, el poate provoca asfixierea.
Condițiile de siguranță pentru heliul criogenic sunt similare celor pentru heliul
lichid; temperatura sa foarte scazută poate provoca arsuri la rece și din cauza
raportul de expansiune gaz-lichid se pot provoca incendii dacă nu sunt instalante
depresurizatoare.
Recipientele cu heliu gazos la temperaturi intre 5 si 10 kelvini trebuiesc
manipulate intocmai ca cele ce conțin heliu lichid din cauza expansiunii termice
rapide și semnificative care se produce la mai puțin de 10 K, cand heliul gazos
este incalzit la temperatura camerei.
== Note ==
== Bibliografie ==

== Lectură suplimentară ==
I.
Deac, Elemente de criogenie, Editura Napoca Star, 2010, p 11-21

== Vezi și ==
Heliu-4
Superfluid
Tabelul periodic al elementelor

== Legături externe ==
Materiale media legate de heliu la Wikimedia Commons

ro Heliul pe [Link] Arhivat în 8 februarie 2009, la Wayback

Machine.
Atmosfera (cuvânt provenit din greaca apărut în sec.
al XVII de la ἀτμός, atmos = abur, ceață, vapor și σφαῖρα, sfaira = sferă) este un
strat de gaze care înconjoară un corp ceresc (Terra, Jupiter, etc).
Atmosfera este de obicei reținută dacă gravitația este mare și temperatura
atmosferei este scăzută.
Atmosfera Pământului este compusă din azot (aproximativ 78%), oxigen (aproximativ
21%), argon (aproximativ 0,9%) cu dioxid de carbon și alte gaze în cantități mici.
Oxigenul este utilizat de majoritatea organismelor pentru respirație; azotul este
fixat de bacterii și fulgere pentru a produce amoniacul utilizat în construcția
nucleotidelor și a aminoacizilor; iar dioxidul de carbon este utilizat de plante,
alge și cianobacterii pentru fotosinteză.
Atmosfera ajută la protejarea organismelor vii de probleme genetice provocate de
radiațiile solare ultraviolete, vântului solar și radiațiile cosmice.
Compoziția actuală a atmosferei Pământului este produsul miliardelor de ani de
modificare biochimică a paleoatmosferei de către organismele vii.
Termenul de atmosferă stelară descrie regiunea exterioară a unei stele și include
în mod obișnuit partea de deasupra fotosferei opace.
Stele cu temperaturi suficient de scăzute pot avea atmosfere exterioare cu molecule
compuse.
== Scurgeri de atmosferă ==
Gravitația de suprafață diferă semnificativ între planete.
De exemplu, forța gravitațională mare a planetei gigant Jupiter păstrează gazele
ușoare, cum ar fi hidrogenul și heliul, care nu sunt reținute de obiectele cu
gravitație mai mică.
În al doilea rând, distanța de la Soare determină energia disponibilă pentru a
încălzi gazul atmosferic până la punctul în care o anumită fracțiune din mișcarea
termică a moleculelor depășește viteza minimă de scăpare de pe planetă, permițându-
le să scape de atracția gravitațională a unei planete.
Astfel, Titan, Triton și Pluto sunt în stare să-și păstreze atmosfera în ciuda
gravitației lor relativ mici.
Deoarece o colecție de molecule de gaz se poate deplasa într-o gamă largă de
viteze, vor exista întotdeauna unele molecule cu viteze suficient de mari pentru a
produce o scurgere lentă de gaze în spațiu.
Moleculele mai ușoare se deplasează mai repede decât cele mai grele cu aceeași
energie cinetică termică și astfel gazele cu greutate moleculară scăzută se pierd
mai repede decât cele cu greutate moleculară ridicată.
Se crede că Venus și Marte au pierdut mare parte din apă atunci când, după ce a
fost disociată în hidrogen și oxigen de către radiațiile ultraviolete solare,
hidrogenul a scăpat.
Câmpul magnetic al Pământului ajută la prevenirea acestei situații, deoarece, în
mod normal, vântul solar ar spori considerabil scurgerea hidrogenului.
Cu toate acestea, în ultimii 3 miliarde de ani, Pământul a pierdut gaze prin
regiunile polare magnetice datorită activității aurorale, inclusiv un procentaj net
de 2% din oxigenul său atmosferic.
Alte mecanisme care pot provoca epuizarea atmosferei sunt pulverizarea indusă de
vântul solar, eroziunea de impact, intemperii și sechestrarea - uneori denumită
"înghețare" - în regolit și calotele polare.
== Teren ==
Atmosferele au efecte dramatice asupra suprafețelor corpurilor stâncoase.
Obiectele care nu au atmosferă sau care au doar o exosferă au un teren care este
acoperit de cratere.
Fără o atmosferă, planeta nu are nicio protecție împotriva meteoroizilor și a
tuturor corpurilor cosmice care se ciocnesc cu suprafață ca meteoriți și creează
cratere.
Cei mai multe meteoroizi ard ca meteori înainte de a atinge suprafața unei planete.
Atunci când meteoroizii ajung la impact, efectele sunt adesea șterse de acțiunea
vântului.
Drept urmare, craterele sunt rare pe corpurile cu atmosferă.
Eroziunea eoliană este un factor important în modelarea terenurilor planetelor
stâncoase cu atmosfere și, în timp, poate șterge efectele atât a craterelor, cât și
a vulcanilor.
În plus, deoarece lichidele nu pot exista fără presiune, o atmosferă permite ca
lichidul să fie prezent la suprafață, rezultând lacuri, râuri și oceane.
Pământul și Titanul sunt cunoscute ca având lichide la suprafața lor, iar terenul
de pe planetă sugerează că Marte a avut lichid pe suprafața sa în trecut.
== Compoziție ==
Compoziția atmosferică inițială a unei planete este legată de chimia și temperatura
nebuloasei solare locale în timpul formării planetare și evacuarea ulterioară a
gazelor interioare.
Atmosferele originale au început cu gazele rotative radiale locale care s-au
prăbușit pe inelele distanțate care au format planetele.
Acestea au fost apoi modificate de-a lungul timpului de diverși factori complecși,
ajungându-se la rezultate destul de diferite.
Atmosferele planetelor Venus și Marte sunt compuse în principal din dioxid de
carbon, cu cantități mici de azot, argon, oxigen și urme de alte gaze.
Compoziția atmosferică de pe Pământ este în mare măsură guvernată de produsele
secundare ale vieții pe care le susține.
Aerul uscat din atmosfera Pământului conține azot 78,08%, oxigen 20,95%, argon
0,93%, dioxid de carbon 0,04% și urme de hidrogen, heliu și alte gaze "nobile", dar
în general o cantitate variabilă de vapori de apă este de asemenea prezentă, în
medie aproximativ 1% la nivelul mării.
Temperaturile joase și gravitația mai mare a planetelor gigantice ale sistemului
solar - Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun - le permit să rețină mai ușor gazele cu
mase moleculare scăzute.
Aceste planete au atmosferă de hidrogen-heliu, cu urme de compuși mai complecși.
Doi sateliți ai planetelor exterioare posedă atmosfere semnificative.
Titan, o lună a lui Saturn, și Triton, o lună a lui Neptun, au atmosferă în
principal de azot.
Când se găsește în partea orbitală cea mai apropiată de Soare, Pluto are o
atmosferă de azot și metan similar cu cea a lui Triton, iar aceste gaze sunt
înghețate când planeta se depărtează de Soare.
Alte corpuri din cadrul sistemului solar au atmosfere extrem de subțiri care nu
sunt în echilibru.
Acestea includ Luna (gaz de sodiu), Mercur (gaz de sodiu), Europa (oxigen), Io
(sulf) si Enceladus (vapori de apa).
Prima exoplanetă a cărei compoziție atmosferică a fost determinată este HD 209458b,
un gigant de gaze cu o orbită apropiată în jurul unei stele din constelația
Pegasus.
Atmosfera sa este încălzită la temperaturi de peste 1.000 K și se scurge constant
în spațiu.
Hidrogenul, oxigenul, carbonul și sulful au fost detectate în atmosfera planetei.
== Structura Pământului ==
Atmosfera Pământului constă dintr-un număr de straturi care diferă în proprietăți,
cum ar fi compoziția, temperatura și presiunea.
Cel mai de jos strat este troposfera, care se întinde de la suprafață până la
partea inferioară a stratosferei.
Trei sferturi din masa atmosferei se află în troposferă, și este stratul în care se
dezvoltă vremea terestră a Pământului.
Adâncimea acestui strat variază între 17 km la ecuator și 7 km la poli.
Stratosfera, care se extinde de la vârful troposferic până la partea de jos a
mezosferei, conține stratul de ozon.
Stratul de ozon variază în altitudine între 15 și 35 km și este locul în care se
absoarbe cea mai mare parte a radiației ultraviolete din Soare.
Suprafața mezosferei variază de la 50 până la 85 km și este stratul în care cei mai
multe meteori ard.
Termosfera se extinde de la 85 km până la baza exosferei la 690 km și conține
ionosfera, o regiune în care atmosfera este ionizată de radiațiile solare care
intră.
Ionosfera crește în grosime și se apropie mai mult de Pământ în timpul zilei și se
ridică noaptea, permițând anumitor frecvențe de comunicații radio să aibă o gamă
mai mare.
Linia Kármán, situată în interiorul termosferei la o altitudine de 100 km, este
folosită în mod obișnuit pentru a defini granița dintre atmosfera Pământului și
spațiul cosmic.
Exosfera începe în mod diferit de la aproximativ 690 la 1000 km deasupra
suprafeței, unde interacționează cu magnetosfera planetei.
Fiecare dintre straturi are o rată de eroare diferită, definind rata de schimbare a
temperaturii cu înălțimea.
== Circulație ==
Circulația atmosferei apare din cauza diferențelor termice atunci când convecția
devine un transportor mai eficient de căldură decât radiația termică.
Pe planete unde sursa primară de căldură este radiația solară, căldura în exces de
la tropice este transportată la latitudini mai mari.
Atunci când o planetă generează o cantitate semnificativă de căldură internă, cum
este cazul lui Jupiter, convecția din atmosferă poate transporta energia termică
din interiorul cu temperaturii superioare până la suprafață.
== Importanța ==
Din perspectiva unui geolog planetar, atmosfera acționează pentru a forma o
suprafață planetară.
Vântul strânge praful și alte particule care, atunci când se ciocnesc cu terenul,
erodează relieful și lasă depuneri (procesele eoliene).
Înghețurile și precipitațiile, care depind de compoziția atmosferică, influențează
de asemenea relieful.
Schimbările climatice pot influența istoria geologică a planetei.
Dimpotrivă, studierea suprafeței Pământului conduce la o înțelegere a atmosferei și
a climatului altor planete.
Pentru un meteorolog, compoziția atmosferei Pământului este un factor care
afectează clima și variațiile acesteia.
Pentru un biolog sau paleontolog, compoziția atmosferică a Pământului este strâns
dependentă de apariția vieții și a evoluției ei.
== Vezi și ==

== Note ==

== Legături externe ==
„atmosferă” la DEX online
Parapantismul sau zborul cu parapanta este un sport aeronautic recreativ sau
competițional.
Parapanta face parte din categoria aparatelor de zbor dirijabile ușoare.
Acesta e individual.
Insă e foarte riscant!
== Echipamentul ==

Echipamentul este format din: aripă, seletă, parașută de rezervă, cască, bocanci
(cu gleznă - la aterizare exista pericolul ca pilotul sa calce stramb din cauza
vitezei), geacă și pantaloni windstop (sau combinezon), mănuși, cagulă și aparatura
de zbor (altivariometru sau GPS).
== Decolarea și aterizarea ==

== Zborul ==

== Riscuri ==

Parapantismul este de multe ori privit ca un sport mai riscant decât este în
realitate.
Bineînțeles că există un mare potențial de rănire pentru cei ignoranți sau cei rău
pregătiți.
Siguranța în acest sport este direct proporțională cu îndemânarea și simțul
pilotului.
Este important de știut că aproape toate accidentele de zbor cu parapanta sunt
datorate erorilor de pilotaj.
Echipamentul de parapantism este foarte bine construit și dacă este folosit cu
grijă nu va ceda niciodată.
De exemplu, o parapantă obișnuită are 30 de corzi conectate la coloane și fiecare
dintre ele este atât de rezistentă încât poate susține întreaga greutate a
pilotului.
Din punct de vedere aerodinamic parapantele noi, din afara categoriei celor
avansate sau de competiție, tind să-și revină din majoritatea incidentelor fără
intervenția pilotului.
Dat fiind faptul că echipamentul omologat nu va ceda, se poate spune că
parapantismul este un sport foarte sigur.
Pilotul însuși este indicatorul nivelului său de siguranță în zbor.
În general pilotul bun nu va zbura în locuri care prezintă provocări (riscuri)
nerezonabile pentru nivelul său de pregătire.
Pilotul bun nu se va lăsa influențat de exemplele negative ale altora.
Pilotul bun va zbura doar în zile cu vreme favorabilă pentru zbor.
Turbulența în toate formele ei este dușmanul nr.1 al zborului cu parapanta.
Deoarece parapantele nu au o structură solidă, forma lor poate fi deformată de
către un curent descendent răzleț sau de ceva asemănător.
Din acest motiv turbulența sau condițiile care favorizează turbulența sunt factorul
principal pentru a stabili dacă vremea este potrivită pentru zbor.
Vremea care prezintă următoarele caracteristici trebuie evitată:
– viteză excesivă a vântului sau furtună.
Majoritatea piloților nu vor decola în vânt cu viteză mai mare de 24 km/oră.
Vânturile intense cresc efectul turbulenței mecanice.
Condițiile de furtună fac decolările și aterizările periculoase și cresc șansele de
prăbușire în timpul zborului.
– o direcție a vântului care nu permite decolarea sau aterizarea în contra sa.
Decolările cu vânt din spate trebuie evitate cu orice cost.
Asigurați-vă că vântul din față nu este de fapt un „rotor”.
Rotorul are forma unei turbulențe mecanice.
– instabilitate atmosferică excesivă, indicată parțial de dezvoltarea (apariția)
norilor de tip cumulus sau în cel mai rău caz formarea norilor cumulo-nimbus.
Aceste condiții contribuie la turbulențe.
Dacă sunt nori cumulo-nimbus (furtună) undeva în jur, poate exista efectul unei
instabilități atmosferice chiar în locul unde ești.
– ploaie sau zăpadă.
Deoarece parapanta este făcută din material țesut, aceasta are capacitatea de a
absorbi umezeală.
Greutatea unei aripi este critică pentru performanța acesteia.
Astfel, dacă aripa absoarbe umezeală devine grea și poate opri zborul în orice
moment.
De asemenea este mai greu de controlat și instabilă.
== Record (involuntar) de altitudine ==
În februarie 2007, timp ce se antrena în Noul Wales de Sud pentru campionatul
mondial de zbor cu parapanta, sportiva germană Ewa Wisnierska, în vârstă de 35 de
ani, a fost prinsă în mijlocul unei furtuni de un puternic curent ascendent care a
ridicat-o, într-o spirală strânsă, cu viteza ascensională de 20 m/s, până la
altitudinea de 9947 m, unde temperatura este de -40 °C.
Din cauza lipsei de oxigen, sportiva a leșinat în cursul ascensiunii.
După circa o oră, acoperită cu gheață, și-a revenit din leșin la altitudinea de
6900 m, în timp ce cobora cu 30 m/s.
A reușit să-și redreseze parapanta și a ajuns în viață la sol.
== În România ==
Rimetea
Uroi, jud Hunedoara
Clopotiva, Hunedoara
Brasov, Lempes, Bunloc, Poiana Brasov

== Referințe și note ==

== Bibliografie ==
Articolul similar de la Wikipedia în limba engleză
David Sollom, Matthew Cook, Paragliding - From Beginners to Cross-Country (Crowood
Press 1998; ISBN 186-126-044-X)

== Legături externe ==
mai batrana parapantista din lume.[nefuncțională]
Clubul sportiv „SKYTRIBE” din TIMISOARA, [Link]

Centrul de parapanta "Paramania" Paramania

Clubul "Semnal ECO-S" [Link] Arhivat în 20 iunie 2018, la
Wayback Machine.
Semnal ECO-S]
Materiale media legate de parapantism la Wikimedia Commons
Hidrogenul este elementul chimic în tabelul periodic al elementelor cu simbolul H
și numărul atomic 1.
Este un gaz ușor inflamabil, incolor, insipid, inodor, iar în natură se întâlnește
mai ales sub formă de moleculă diatomică, H2.
Având masa atomică egală cu 1,00794 u.a.m., hidrogenul este cel mai ușor element
chimic.
Etimologic, cuvântul hidrogen este o combinație a două cuvinte grecești, având
semnificația de „a produce apă”.
Hidrogenul elementar este principala componentă a Universului, având o pondere de
75 % din masa acestuia.
În starea de plasmă, se găsește ca element majoritar în alcătuirea stelelor.
Hidrogenul elementar este foarte puțin răspândit pe Pământ.
Pentru necesități industriale există diferite procedee de producere, puse la punct
din punct de vedere tehnologic sau aflate în fază de laborator.
Hidrogenul poate fi obținut prin electroliza apei, procesul necesitând costuri mai
mari decât cel de producere prin procesarea gazelor naturale.
Cel mai răspândit izotop al hidrogenului este protiul, care este alcătuit dintr-un
singur proton în nucleu și un electron în învelișul electronic.
În compușii ionici poate avea sarcină negativă (anion cunoscut sub numele de
hidrură, H-) sau sarcină pozitivă H+ (hidron).
Hidrogenul formează compuși chimici cu majoritatea elementelor din sistemul
periodic și este prezent în apă și în mulți dintre compușii organici.
Are un rol important în reacțiile acido-bazice, acestea bazându-se pe schimbul de
protoni între molecule.
Fiind singurul atom pentru care este cunoscută o soluție analitică a ecuației lui
Schrödinger, prezintă un rol major în fundamentarea teoriei mecanicii cuantice.
Hidrogenul este un gaz puternic reactiv și își găsește aplicații datorită
capacității sale chimice de reducător.
Hidrogenul se folosește în industria petrochimică la producerea benzinelor, în
industria chimico-alimentară pentru hidrogenarea grăsimilor (de exemplu producerea
margarinei), în prelucrările mecanice ale metalelor și în tratamentul termic al
acestora.
Hidrogenul a fost testat pentru folosirea alternativă în vehiculele echipate cu
motoare cu ardere internă.
Avantajul său principal constă în faptul că este ecologic, din arderea sa rezultând
vapori de apă.
Dezavantajele constau în pericolul mare de explozie (între 4 și 75 % hidrogen în
amestec cu aerul), dificultatea stocării în vehicule și lipsa unei infrastructuri
de stații de alimentare cu hidrogen.
Poate fi folosit pentru producerea directă a electricității, prin intermediul
pilelor de combustie.
În anul 2019 a fost descoperit primul compus format în univers la cca 300.000 ani
după Big Bang, ionul hidrură de heliu (HeH+) (în engleză „helium hydride ion”).
Este o combinație între un atom de heliu și un proton (atom de hidrogen fără
electroni).
Descoperirea s-a făcut ajutorul observatorului astronomic SOFIA (Stratospheric
Observatory for Infrared Astronomy, plasat în stratosferă, o cooperare germano-
americană) în nebuloasa planetară NGC 7027.
== Descoperire ==

Hidrogenul a fost descoperit de către chimistul și fizicianul englez Henry

Cavendish în 1766, în urma unui experiment în care studia reacțiile dintre mercur
și un acid.
La amestecarea celor două substanțe, observa apariția unor mici bule de gaz în
amestec.
Acest aspect l-a determinat să efectueze o cercetare suplimentară, numind substanța
necunoscută „aer inflamabil”.
În 1781 a descoperit că acest element produce apă atunci când arde.
O analiză mai detaliată a fost făcută de către Antoine Lavoisier, care descoperă
gazul independent de Cavendish în urma unui experiment ce urmărea determinarea
masei pierdute sau create în urma unei reacții chimice.
Cercetătorul a încălzit apa într-un recipient închis, vaporii formați condensându-i
într-un alt recipient.
Cantitatea pierdută a fost atribuită degajării unui gaz (H2).
Chimistul francez a observat că „aerul inflamabil” al lui Cavendish în combinație
cu oxigenul formează picături de apă, conform lui Joseph Priestley.
Lavoisier a numit gazul „hidrogen”, nomeclatura fiind de origine greacă (ὕδωρ,
hydro înseamnă apă, iar γίγνομαι, gignomai înseamnă a naște, a crea).
=== Rolul în teoria cuantică ===

Datorită structurii atomice relativ simple, constituit dintr-un proton și un

electron, atomul de hidrogen împreună cu spectrul luminii emise de el, au
reprezentat un domeniu central al dezvoltării teoriei structurii atomice.
În plus, simplitatea moleculei de H2 și a cationului H+ au condus la înțelegerea
completă a naturii legăturii chimice ce a urmat imediat după dezvoltarea studiului
atomului de hidrogen în mecanica cuantică (mijlocul anilor 1920).
Maxwell a observat că la H2, sub temperatura mediului ambiant, valoarea căldurii
molare se abate inexplicabil de la aceea a unui gaz diatomic, iar la temperaturi
criogenice se apropie din ce în ce mai mult de cea a unui gaz monoatomic.
Conform teoriei cuantice, această comportare rezultă din distribuția spațială ale
nivelurilor de energie de rotație, care la H2 sunt foarte îndepărtate, datorită
masei sale mici.
Aceste nivele îndepărtate împiedică la temperaturi mici partiția egală (între cei
doi atomi ai moleculei) a energiei termice în energie de rotație.
Compușii diatomici gazoși formați din atomi mai grei nu au diferențe mari între
nivelele energetice de rotație și nu prezintă același efect.
== Proprietăți ==
Hidrogenul este elementul cu cea mai mică densitate.
În formă moleculară (H2) este de aproximativ 14,4 ori mai ușor decât aerul.
La presiune normală punctul său de topire este de 14,02 K, iar cel de fierbere este
de 20,27 K.
Punctul său triplu este la 13,81 K, și 7,042 kPa, iar cel critic la 33,2 K și 1,29
MPa.
Solubilitatea în apă este de 1,6 mg/l.
Unele proprietăți termodinamice (legate de fenomenele de transport) sunt datorate
masei moleculare mici și vitezei termice a unei molecule de 1770 m/s la 25 °C.
La temperatura camerei, hidrogenul difuzează cel mai rapid, are cea mai înaltă
conductivitate termică și cea mai mare efuziune dintre toate gazele.
O viscozitate mai mică au doar trei gaze poliatomice, unul dintre ele fiind n-
butan.
Mobilitatea hidrogenului într-o masă solidă este, de asemenea, foarte mare.
Astfel, acesta difuzează prin diverse materiale, cum ar fi polietilena și cuarțul.
Un important fenomen este acela de difuzie în fier, platină și în alte metale
tranziționale.
Aceste proprietăți conduc la utilizări tehnice numeroase, dar de asemenea, și la
dificultăți legate de transportul, depozitarea și de prelucrare a amestecurilor de
hidrogen.
=== Ardere ===

Hidrogenul gazos (în stare de moleculă diatomică) este extrem de inflamabil și la

presiune atmosferică se aprinde în aer la concentrații volumetrice cuprinse între 4
% și 75 %, iar în contact cu oxigenul pur între 4,65 % și 93,9 %.
Limitele între care apare detonația sunt între 18,2 % și 58,9 % în aer, respectiv
între 15 % și 90 % în oxigen.
Variația entalpiei în urma arderii (puterea calorifică, căldura de ardere) este de
−286 kJ/mol:

(
g
)
+
 O

(
g
)
→
2

O
(
l
)
+
572

kJ

(
286

kJ/mol

{\displaystyle 2H_{2}(g)+O_{2}(g)\to 2H_{2}O(l)+572\ {\mbox{kJ}}\ (286\ {\

mbox{kJ/mol}})}

Amestecul dintre oxigen și hidrogen în diferite proporții este exploziv.

Hidrogenul se autoaprinde și explodează în contact cu aerul în intervalul de
concentrații cuprins între 4 % și 75 %, temperatura de autoaprindere fiind de 560
°C.
Flacăra unui amestec pur hidrogen-oxigen emite radiații ultraviolete invizibile cu
ochiul liber.
H2 reacționează cu toate elementele oxidante.
Acesta poate reacționa spontan și violent la temperatura camerei cu clorul și
fluorul, formând HCl și HF.
== Râspândirea în Univers și pe Pământ ==

Hidrogenul este cel mai răspândit element în univers, reprezentând mai mult de 75 %
în masă și mai mult de 90 % după numărul de atomi.
Se găsește în cantități mari în compoziția stelelor și a planetelor gigantice
gazoase.
Norii moleculari de H2 sunt asociați cu formarea stelelor.
Hidrogenul joacă un rol-cheie și în exploziile stelare datorate reacțiilor de
fuziune nucleară dintre protoni.
În Univers, hidrogenul este întâlnit mai ales sub forma de atom și în stare de
plasmă.
Proprietățile acestora sunt diferite față de cele ale moleculei de hidrogen.
Electronul și protonul de hidrogen nu formează legături în starea de plasmă, din
cauza conductivității electrice diferite și a unei emisii radiative mari (originea
luminii emise de Soare și alte stele).
Particulele încărcate cu sarcini electrice sunt puternic influențate de câmpurile
magnetice și electrice.
De exemplu, în vânturile solare particulele interacționează cu magnetosfera
terestră, generând curenți Birkeland și produc fenomenul cunoscut sub denumirea de
auroră boreală.
Hidrogenul se găsește în stare atomică neutră în mediul interstelar, iar cea mai
mare cantitate este întâlnită la sistemele Lyman-alpha.
În condiții normale, hidrogenul există pe Pământ sub formă de moleculă diatomică,
H2, însă nu este foarte răspândit în atmosfera terestră (în concentrație medie de 1
ppm de volum) din cauza masei mici, astfel forța gravitațională a planetei are un
efect foarte slab asupra sa.
Totuși, hidrogenul (prin compușii săi) este cel mai răspândit element de la
suprafața Terrei.
Cei mai întâlniți compuși chimici ai săi sunt hidrocarburile și apa.
Hidrogenul gazos este produs de anumite specii de bacterii și alge, acesta fiind
componentul principal al flatulenței.
Metanul este o importantă sursă de hidrogen.
== Atomul de hidrogen ==

=== Nivelele energetice ale atomului de hidrogen ===

Nivelul energetic fundamental al electronului în atomul de hidrogen are energia

egală cu -13,6 eV.
Nivelele superioare se numesc nivele excitate, energia acestora crescând până la 0
eV (valoarea nivelului energetic aflat la infinit), ele se calculează folosind
modelul lui Bohr.
Acesta consideră că nucleul este fix, iar electronul are o traiectorie circulară în
jurul acestuia asemănătoare cu planetele ce gravitează în jurul Soarelui (de unde
provine denumirea alternativă de model planetar).
Forța electromagnetică atrage electronul și protonul unul spre celălalt, în timp ce
corpurile cerești se atrag datorită gravitației.
Potrivit condiției de cuantificare a momentului cinetic postulat de Bohr, valoarea
momentului cinetic al electronului este multiplu întreg al constantei reduse al lui
Planck, de unde rezultă că în cadrul atomului, electronului îi sunt permise anumite
orbite cu raze bine stabilite.
Această relație de cuantificare explică spectrul discret al nivelelor energetice.
O descriere mai exactă a atomului de hidrogen este dată în fizica cuantică unde se
calculează densitatea de probabilitate prin norma funcției de undă a electronului
în jurul protonului pe baza ecuației lui Schrödinger sau a formulării lui Feynman
cu integrală de drum.
=== Izotopii ===

Hidrogenul are trei izotopi naturali, 1H, 2H și 3H.

Alții, ce au nucleele foarte instabile (4H până la 7H), au fost sintetizați în
laborator dar nu au fost observați în natură.
1H este cel mai răspândit izotop al hidrogenului, având o pondere de peste 99,98 %
în compoziția izotopică naturală al acestui element.
Datorită faptului că acesta are în nucleul un singur proton, a fost numit protiu,
această denumire fiind însă rar utilizată.
2H , celălalt izotop stabil al hidrogenului, este cunoscut și sub numele de
deuteriu.
Conține în nucleu un proton și un neutron, acest izotop provenind de la Big Bang,
continuând să existe până acum datorită stabilității sale.
Nu este radioactiv și nu reprezintă o sursă periculoasă de poluare.
Apa ce este bogată în dioxid de deuteriu se mai numește și apă grea.
Deuteriul și compușii săi sunt utilizați ca etalon în experimente neradioactive și
ca solvent în procedeele de spectroscopie RMN.
Apa grea este utilizată ca moderator de neutron și ca lichid de răcire pentru
reactorii nucleari.
Deuteriul este de asemenea folosit drept combustibil pentru fuziune nucleară de
larg consum.
3H se mai numește și tritiu (mai rar: trițiu); conține în nucleu un proton și doi
neutroni.
Este radioactiv, rezultând din izotopul Heliu-3 prin dezintegrarea beta și are un
timp de înjumătățire de 12,32 ani.
Cantități mici din acest izotop sunt răspândite și în natură, acesta rezultând din
interacțiunea razelor cosmice cu gazele atmosferice; tritiul este eliberat și în
timpul testelor nucleare.
Este folosit și în reacții de fuziune nucleară, și pentru evidențierea și studiul
de geochimia izotopilor și în dispozitive autogeneratoare de lumină.
Tritiul se mai utilizează și în marcarea radioizotopică, în special în domeniul
biologiei, medicinei sau geologiei.
Dioxidul de tritiu se mai numește și apă supergrea.
Hidrogenul este singurul element care are nume diferite pentru izotopii săi cei mai
răspândiți.
Simbolurile D și T (în loc de 2H și 3H) sunt folosite pentru deuteriu și tritiu,
dar P este utilizat pentru fosfor, deci nu se poate folosi pentru simbolizarea
protiului.
IUPAC acceptă atât ambele variante, dar 2H și 3H sunt preferate.
=== Spectrul atomic ===

Emisia spectrală a atomului de hidrogen este caracterizată prin linii spectrale

date de formula lui Rydbeg.
Studiul liniilor spectrale este important în mecanica cuantică și la studiul
prezenței hidrogenului pentru determinarea deplasării spre roșu.
== Stări moleculare ale hidrogenului ==
Există doi izomeri de spin ai moleculei de hidrogen care diferă prin spinii
relativi ai nucleului.
În forma de ortohidrogen, spinii celor doi protoni sunt paraleli și formează un
triplet; în forma de parahidrogen, spinii sunt antiparaleli și formează un singlet.
La temperatură și presiune standard, hidrogenul gazos conține 25 % parahidrogen și
75 % ortohidrogen („starea normală” a hidrogenului).
Proporțiile în care se găsesc orto și parahidrogenul depind de temperatură, dar
forma orto este excitată și are o energie mai mare, deci este instabilă și nu poate
fi purificată.
La temperaturi foarte joase, starea de echilibru e formată aproape în întregime din
parahidrogen.
Proprietățile fizice ale parahidrogenului pur diferă puțin de cele ale hidrogenului
în stare normală.
Diferențele dintre formele orto și para se manifestă și în compușii care conțin
hidrogen, cum ar fi apa sau metilenul.
Transformarea între orto și parahidrogen ce are loc fără catalizator se desfășoară
mai rapid la temperaturi mari, astfel H2 condensat rapid conține o cantitate mare
de ortohidrogen care se convertește în parahidrogen foarte încet.
Proporția de orto/para în hidrogenul molecular (H2) condensat este un factor
important în prepararea și stocarea hidrogenului lichid; conversia din orto în
parahidrogen este un proces exoterm, prin care se degajă suficientă căldură pentru
a evapora hidrogenul lichid, astfel pierzându-se materialului lichefiat.
Catalizatorii utilizați la această transformare, cum ar fi oxidul feric, carbonul
activat, azbestul platinizat, compuși ai uraniului, metale rare, oxidul de crom,
câțiva compuși ai nichelului, sunt utilizați în timpul răcirii hidrogenului.
O formă moleculară numită molecula protonată de hidrogen sau H3+ este întâlnită în
mediul interstelar, fiind produsă prin ionizarea moleculei de hidrogen de către
razele cosmice.
De asemenea, a fost observată și în straturile superioare ale planetei Jupiter.
Această moleculă este relativ stabilă în afara Terrei datorită temperaturii scăzute
și a densității ridicate.
H3+ este unul din cei mai răspândiți ioni din Univers, jucând un rol important în
chimia mediului interstelar.
=== Hidrogenul metalic ===
În general, hidrogenul este considerat drept un nemetal, însă la temperaturi joase
și la presiuni mari unele din proprietățile sale se aseamănă cu cele ale metalelor.
Hidrogenul metalic a fost obținut pentru prima oară în 1973 la o presiune de 2,8
Mbar și la 20 K.
Aliajul SiH4 cu structură metalică a fost obținut în 2008, descoperindu-se că este
un foarte bun conductor electric, în conformitate cu predicțiile anterioare ale lui
N.
În acest compus, chiar și la presiuni moderate, hidrogenul are o structură cu o
densitate ce corespunde cu cea a hidrogenului metalic.
== Compușii hidrogenului ==

=== Compușii covalenți și cei organici ===

Chiar dacă H2 nu este foarte reactiv în condiții obișnuite, el formează compuși cu
majoritatea elementelor.
Se cunosc milioane de hidrocarburi, dar acestea nu se obțin prin reacția directă
dintre elemente (carbon și hidrogen), deși producerea gazului de sinteză în
procedeul Fischer-Tropsch poate fi considerată aproape o excepție deoarece procesul
folosește carbonul din cărbunele, iar hidrogenul poate fi generat în proces din
apă.
Hidrogenul poate forma compuși cu elementele mai electronegative decât el, cum ar
fi halogenii; în acest tip de compuși, hidrogenul prezintă o sarcină pozitivă
parțială.
Când se leagă de fluor, oxigen sau azot, hidrogenul participă la formarea unei
legături puternice numite legătură de hidrogen, ce este un factor important în
stabilitatea multor molecule biologice.
Hidrogenul poate forma compuși și cu elementele mai puțin electronegative, cum ar
fi metalele sau semimetalele, având o sarcină parțial negativă.
Acești compuși sunt cunoscuți sub numele de hidruri.
Hidrogenul formează o varietate de compuși cu carbonul.
Datorita asocierii în general a acestora cu organismele vii, aceștia sunt numiți
compuși organici; cu studierea lor se ocupă chimia organică, iar cu studiul rolului
lor în organismele vii - biochimia.
În unele definiții „organic” se referă doar la un compus ce conține carbon.
Însă majoritatea substanțelor organice prezintă și hidrogen, iar legătura carbon-
hidrogen determină multe din particularitățile lor.
De aceea, legăturile carbon-hidrogen sunt prezente în unele definiții ale
cuvântului „organic”.
În chimia anorganică hidrurile pot reprezenta catene de legături între doi ioni
metalici ai unei combinații complexe.
Această funcție se întâlnește la elementele din grupa 13, cu precădere la boruri și
compușii complecși ai aluminiului.
=== Hidruri ===
Compușii hidrogenului sunt adesea numiți „hidruri”, acest termen fiind uneori
impropriu utilizat.
„Hidrură” definește o substanță în care atomul de H are caracter anionic sau
sarcină negativă, deci H−, fiind utilizat pentru compușii hidrogenului cu un
element mai electropozitiv.
Existența anionului hidrură, sugerată de Gilbert N.
Lewis în 1916 pentru elementele din prima grupă și a doua principală, a fost pusă
în evidență în 1920 de către Moers prin electroliza topiturii de hidrură de litiu
(LiH), când a fost produsă o cantitate stoechiometrică de hidrogen la anod.
Pentru hidrurile altor elemente, termenul este ambiguu, luând în considerare
electronegativitatea hidrogenului.
Excepție face BeH2, care este un polimer.
În hidrura de litiu și aluminiu, anionul AlH4− are centre de hidrură atașate
puternic de aluminiu.
Chiar dacă hidrogenul poate forma hidruri cu toate elementele din grupele
principale, numărul și combinațiile posibile diferă de la o grupă la alta.
Hidrura de indiu nu a fost încă identificată, însă există o multitudine de compuși
complecși ai săi.
=== Protoni și acizi ===
Oxidarea hidrogenului, adică îndepărtarea electronului său, decurge teoretic cu
formarea H+, ion ce nu conține niciun electron în învelișul electronic și un proton
în nucleu.
De aceea, H+ este adesea numit „proton” și are un rol important în teoria protonică
a acizilor.
Conform teoriei Bronsted-Lowry, acizii sunt acele substanțe care cedează protoni,
iar bazele sunt acceptori de protoni.
Protonul H+ nu poate exista liber, ci doar în soluții sau în cristale ionice,
datorită afinității foarte mari pentru electronii altor elemente.
Uneori, termenul de „proton” este utilizat impropriu pentru a se referi la
hidrogenul cu sarcină pozitivă sau cationul de hidrogen legat de alte specii
moleculare.
Pentru a se evita implicarea existența unică a „protonului solvatat” în soluții, se
consideră că soluțiile apoase cu caracter acid conțin ionul hidroniu (H3O+).
Totuși, unii cationi solvatați ai hidrogenului sunt mai degrabă organizați în
molecule de tipul celei de H9O4+.
Alți ioni oxoniu se formează când apa formează soluții cu alți solvenți.
Deși nu se întâlnește pe Pământ, ionul H3+ (cunoscut sub numele de hidrogen
molecular protonat sau cationul triatomic de hidrogen) este una dintre cele mai
răspândite specii chimice în restul universului.
== Obținere ==

H2 este produs în laboratoarele de chimie și cele de biologie, fiind adesea un

produs secundar al unei reacții; în industrie pentru hidrogenarea substanțelor
nesaturate; în natură ca metodă de a reduce echivalenții în reacțiile biochimice.
=== Laborator ===
În laborator, H2 este de obicei obținut prin reacția metalelor cu acizii în
aparatul Kipp.
Z
n
+
2

→
Z

2
 +

{\displaystyle Zn+2H^{+}\to Zn^{2+}+H_{2}}

Aluminiul poate produce H2 prin tratarea cu baze:

2
A
l
+
6

O
+
2
O

→
2
A
l
(
O
H

+
3
 H

{\displaystyle 2Al+6H_{2}O+2OH^{-}\to 2Al(OH)_{4}^{-}+3H_{2}}

Electroliza apei este o metodă simplă de a produce hidrogen.

Un curent de joasă tensiune trece prin apă, iar oxigenul gazos se formează la anod,
în timp ce hidrogenul gazos apare la catod.
De obicei la producerea hidrogenului, catodul este confecționat din platină.
Dacă se realizează și arderea, oxigenul este preferat pentru oxidare, astfel ambii
electrozi sunt confecționați din metale inerte.
Eficiența maximă (electricitatea utilizată raportată la cantitatea de hidrogen
produsă) este de 80 % – 94 %.
2

O
(
l
)
→
2

(
g
)
+

(
g
)

{\displaystyle 2H_{2}O(l)\to 2H_{2}(g)+O_{2}(g)}

În 2007 s-a descoperit că un aliaj format din aluminiu și galiu în forma granulară
în reacție cu apa poate fi folosit pentru a produce hidrogen.
Din acest proces mai rezultă de asemenea și alumină, însă galiul scump, ce previne
apariția stratului de oxid, poate fi refolosit.
Acest lucru are o mare importanță în economia hidrogenului, deoarece acesta poate
fi produs la locul de lucru și nu trebuie transportat.
=== Industrial ===
Cea mai importantă (din punct de vedere economic) metodă de obținere a hidrogenului
este extragerea acestuia din hidrocarburi.
Cea mai mare parte a hidrogenului obținut în mod industrial provine din reformarea
vaporilor gazelor naturale.
La temperaturi ridicate (700 – 1100 °C; 1300 – 2000 °F), apa în stare de vapori
reacționează cu metanul, rezultând monoxid de carbon și H2:

O
→
C
O
+
3

{\displaystyle CH_{4}+H_{2}O\to CO+3H_{2}}

Această reacție se realizează ușor la presiune joasă, dar de obicei se realizează

la presiuni mari (20 bar), deoarece la aceste presiuni se desfășoară aplicațiile
uzuale ale hidrogenul astfel obținut.
Amestecul rezultat se numește gaz de sinteză deoarece este utilizat pentru
obținerea directă a metanolului și a compușilor săi.
Și alte hidrocarburi în afară de metan pot produce gaz de sinteză în diferite
proporții.
O problemă ce apare în această tehnologie este formarea cocsului sau a carbonului:

C
 H

→
C
+
2

{\displaystyle CH_{4}\to C+2H_{2}}

Această reacție decurge de obicei cu formarea unui exces de H2O.

Hidrogenul adițional poate fi recuperat din vapori utilizându-se monoxidul de
carbon în reacție cu gazul de apă pe un catalizator de oxid de fier.
Procesul este și o metodă de obținere a dioxidului de carbon:

C
O
+

O
→
C

{\displaystyle CO+H_{2}O\to CO_{2}+H_{2}}

Alte metode importante de obținere a H2 sunt oxidarea parțială a hidrocarburilor:

 2
C

→
2
C
O
+
4

{\displaystyle 2CH_{4}+O_{2}\to 2CO+4H_{2}}

și reacția cărbunelui cu apa:

C
+

O
→
C
O
+

2
 {\displaystyle C+H_{2}O\to CO+H_{2}}

Uneori, hidrogenul este fabricat și consumat în timpul aceluiași proces, fără a mai
fi separat.
În procedeul Haber pentru obținerea amoniacului, hidrogenul provine din la gazul
natural.
Din electroliza saramurii pentru a produce clor se obține și hidrogen ca produs
secundar.
=== Termochimie ===
Există mai mult de 200 de cicluri termochimice care pot fi folosite pentru
descompunerea apei.
Sunt studiate unele dintre acestea, cum ar fi ciclul oxidului de fier, ciclul oxid
de ceriu (IV)-ceriu (III), ciclul zinc-oxid de zinc, ciclul sulfură-iod, ciclul
cupru-clor și ciclul sulfurii hibride, fiind în stadiul de testări pentru a produce
hidrogen și oxigen din apă folosind căldura, fără a se utiliza electricitatea.
Numeroase laboratoare (inclusiv în Franța, Germania, Grecia, Japonia și Statele
Unite ale Americii) dezvoltă metode termochimice de producere a hidrogenului din
energie solară și apă.
== Reacții biochimice ==

H2 se obține în urma unor metabolisme anaerobe și este produs de anumite

microorganisme, de obicei prin cataliza enzimelor ce conțin fier sau nichel.
Cu ajutorul acestor enzime, numite hidrogenaze, se obține hidrogen în urma
procesului de fotosinteză.
Gena introdusă ajută frunza să descompună molecula de apă în elementele componente.
Algele folosite sunt plante unicelulare care produc, în mod natural, cantități mici
de hidrogen în timp ce își extrag energia necesară din lumina Soarelui.
David Tiede, unul dintre inventatorii acestei metode, afirmă că algele produc
hidrogen ca să se apere de radicalii liberi rezultați în urma fotosintezei, care
altfel le-ar oxida părți vitale ale celulei.
Dar, dacă hidrogenaza este stimulată chimic și dacă algele sunt plasate în
recipiente de sticlă și expuse luminii solare, ele produc mai mult hidrogen, iar
acesta poate fi recoltat, iar apoi îmbuteliat cu ajutorul unei pompe.
Profesorul Thomas Rauchfuss, de la Universitatea din Illinois, cel care a propus
tipul exact de proteină sintetică necesar procesului, a declarat: „Cultivarea
algelor modificate genetic, în care s-a introdus proteina sintetică, s-a dovedit a
fi extrem de stabilă.
Algele nu degenerează și nu revin la specia anterioară.
Procesul are o mulțime de beneficii în comparație cu obținerea altor plante din
care se extrag biocombustibili.
Algele pot fi crescute în recipiente transparente plasate în deșert sau pe
acoperișul caselor.
Ele nu au nevoie de teren și nu intră în competiție cu producția de alimente”.
La unele specii de alge, cum ar fi Chlamydomonas reinhardtii sau cyanobacteria, la
întuneric, protonii și electronii sunt reduși pentru a forma H2 gazos cu ajutorul
hidrogenazei în cloroplast.
== Utilizări ==

Anual se înregistrează un consum mondial de hidrogen de peste 500 miliarde metri

cubi normali în diverse scopuri și în diferite domenii.
În afara utilizării ca reactant, hidrogenul are multe aplicații în inginerie și
fizică.
Se utilizează la sudură, iar datorită bunei conductivități termice este folosit ca
agent de răcire în generatoare electrice din centralele electrice.
H2 lichid are un rol important în cercetările din criogenie, inclusiv în studiile
legate de superconductivitate.
Molecula de hidrogen, având o densitate de 15 ori mai mică decât cea a aerului, a
fost întrebuințată drept gaz portant pentru baloane și dirijabile.
De asemenea, este materie primă în diverse tehnologii: de reducere a minereurilor,
de fabricare a amoniacului și în procedeele de hidrogenare.
Hidrogenul are aplicații și în industria automobilelor, chimică, aerospațială și de
telecomunicații.
Izotopii hidrogenului au aplicații specifice.
Deuteriul din compoziția apei grele este utilizat în reacțiile de fisiune nucleară
ca moderator pentru încetinirea neutronilor.
Compușii acestuia se folosesc în cadrul studiilor ce urmăresc efectele reacțiilor
izotopice.
Tritiul, produs în reactoarele nucleare, se folosește în producerea bombelor cu
hidrogen, în marcare izotopică și ca sursa de iradiere pentru vopselele
fosforescente.
== Aspecte de securitate și sănătate ==
Hidrogenul poate forma amestecuri explozive cu aerul și reacționează violent cu
oxidanții.
În cazul inhalării în cantități foarte mari, poate produce asfixierea, pierderea
mobilității motrice și a cunoștinței.
Scurgerea hidrogenului gazos în atmosferă poate cauza autoaprinderea sa.
Flacăra de hidrogen este invizibilă, acest lucru putând produce arsuri accidentale.
Multe proprietăți fizice și chimice ale hidrogenului depind de proporția de
orto/parahidrogen.
Uneori durează săptămâni pentru a atinge starea de echilibru a acestor alotropi.
Valorile critice de temperatură și presiune la care are loc deflagrația
hidrogenului depind de forma recipientului.
== Note ==

== Lectură suplimentară ==
I.
Deac, Elemente de criogenie, Editura Napoca Star, 2010, p14
Raluca Ripan, I.
Ceteanu, Manual de lucrări practice de chimie anorganică - vol I Metaloizi, Editura
de stat didactică și pedagogică, București, 1961

== Vezi și ==
Infrastructura economiei hidrogenului
Producerea hidrogenului
Siguranța în activitățile cu hidrogen
Stocarea hidrogenului
Utilizarea hidrogenului

== Legături externe ==
Materiale media legate de hidrogen la Wikimedia Commons
en Calcule de bază în mecanica cuantică legate de hidrogen Arhivat în 19 iunie
2010, la Wayback Machine.
en Diagrama de fază a hidrogenului Arhivat în 27 februarie 2010, la Wayback
Machine.
en Funcția de undă a hidrogenului
en Periculozitatea hidrogenului
Bombardier Aerospace este o companie canadiană, ce face parte din grupul industrial
Bombardier Inc..
Este al treilea producător de avioane din lume, după numărul de avioane produse și
al patrulea după numărul de avioane comerciale turbojet.
== Istorie ==
== Avioane ==

=== Avioane Business Turbojet ===

Bombardier Learjet 40 XR
Bombardier Learjet 45 XR
Bombardier Learjet 60 XR
Bombardier Learjet 85
Bombardier Challenger 300
Bombardier Challenger 605
Bombardier Challenger 850
Bombardier Global 5000
Bombardier Global Express XRS

=== Avioane Comerciale Turbojet ===

Bombardier CRJ100/CRJ200
Bombardier CRJ700/CRJ900/CRJ1000
Bombardier CSeries

=== Avioane Comerciale Turbopropulsoare ===

DHC Dash 8/Bombardier QSeries

=== Avioane Utilitare Turbopropulsoare ===

Bombardier 415

== Vezi și ==
Canadair
de Havilland Canada
Learjet
Short Brothers

== Note ==

== Legături externe ==

Bombardier Aerospace Arhivat în 30 aprilie 2013, la Wayback Machine.

Year of Learjet website Arhivat în 4 martie 2008, la Wayback Machine.
Learjet 85 website Arhivat în 14 aprilie 2008, la Wayback Machine.
Bombardier Business Aircraft
Bombardier Regional Aircraft Arhivat în 4 aprilie 2011, la Wayback Machine.
John Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (pronunțat keɪnz) (n.
5 iunie 1883, Cambridge — d.
21 aprilie 1946) a fost economist britanic ale cărui idei numite economie
keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei politice și
economice moderne, cât și asupra politicilor fiscale ale multor guverne.
Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor
guvernamentale intervenționiste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale și
monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice,
crizelor economice și boom-urilor economice.
Este considerat de mulți economiști unul dintre principalii fondatori ai
macroeconomiei teoretice moderne.
Populara expresie lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toți morți” este încă
citată.
== Biografie ==

=== Viața personală și de familie ===

John Maynard Keynes a fost fiul lui John Neville Keynes, un lector de economie de
la Universitatea din Cambridge și al Adei Florence Brown, o autoare de succes și o
reformistă în domeniul social.
Fratele său mai tânăr, Geoffrey Keynes (1887-1982) a fost chirurg și bibliofil, iar
sora sa mai tânără, Margaret (1890-1974), a fost căsătorită cu fiziologul Archibald
Hill, câștigător al Premiului Nobel.
Keynes a fost foarte înalt, atingând înălțimea de 198 cm.
A avut o legătură serioasă între anii 1908 și 1915 cu pictorul Duncan Grant, membru
al grupului Bloomsbury.
A continuat să îl susțină financiar pe Grant pe parcursul întregii vieți a
acestuia.
Keynes a întâlnit-o în octombrie 1918 pe Lydia Lopokova, o binecunoscută balerină
rusoaică.
Cei doi s-au căsătorit și din cele mai multe relatări a reiese că cei doi au avut
parte de un mariaj fericit.
Din motive medicale, cei doi nu au putut avea copii, deși ceilalți doi frați ai lui
au avut copii.
Keynes a fost în cele din urmă un investitor de succes, construindu-și o avere
privată substanțială.
A fost aproape ruinat în urma crahului bursier din 1929, însă și-a recuperat într-
un timp scurt averile.
De-a lungul vieții i-a plăcut să colecționeze cărți, de exemplu colecționând și
protejând multe dintre lucrările lui Isaac Newton.
A fost interesat de literatură în general și de dramă în special, sprijinind
financiar teatrul Cambridge Arts, ceea ce a permis instituției să devină, cel puțin
pentru un timp, o mare scenă britanică din afara Londrei.
Keynes a avut o reputație de temut ca participant la discuții talentat, iar
Friedrich von Hayek a refuzat cu diferite ocazii să discute personal probleme
economice cu el.
Totuși, după ce a citit cartea lui Hayek, The Road to Serfdom Keynes a afirmat După
părerea mea este o carte mare....
Moral și filosofic sunt de acord cu ea aproape în întregime: și nu numai de acord
cu ea, ci de acord pe deplin.
Hayek a afirmat despre Keynes că acesta a crezut despre el că este încă în mod
fundamental un liberal englez clasic și că nu a fost foarte conștient de cât de
mult s-a îndepărtat el de liberalul englez clasic.
Ideile lui de bază erau încă cele ale libertății individuale.
El nu s-a gândit destul de sistematic, pentru a vedea conflictele.
Bertrand Russell l-a numit pe Keynes cea mai inteligentă persoană pe care a
întâlnit-o vreodată, comentând: De fiecare dată când am discutat cu Keynes am
simțit că mi-am luat viața în mâini.
== Educația ==
Keynes a beneficiat de o educație aleasă la institute de elită cum ar fi Eton unde
a studiat matematica, clasicii și istoria și la King's College din Cambridge unde a
studiat matematica, însă fiind interesat de politică a studiat domeniul economiei,
avându-i ca profesori pe Arthur Cecil Pigou și pe Alfred Marshall.
Keynes a acceptat un post de lector în economie, la Cambridge, post fondat personal
de Alfred Marshall, poziție din care a început să își formeze o reputație proprie.
Curând a fost desemnat pentru un post la "Royal Commission on Indian Currency and
Finance" unde și-a arătat considerabilul său talent în aplicarea teoriei economice
problemelor practice.
Experiența sa a fost cerută în timpul Primului Război Mondial.
El era un sfătuitor al cancelarului Ministerului de Finanțe.
Printre responsabilitățile sale erau desemnarea tipurilor de credite existente
între Marea Britanie si aliații săi continentali.
Supus încercărilor, "stăpânirea de sine și calmul său au devenit legendare", în
cuvintele lui Robert Lekachman, ca atunci când a reușit să pună împreuna -cu
dificultate- o mică rezervă de pesete Spaniole și le-a vândut pe toate pentru a
sparge piața: a reușit, iar pesetele au devenit mai rare și mai scumpe.
== Opera și preocupările lui Keynes ==
Keynes a fost conducător de discuții la reforma sistemului monetar mondial în
Bretton Woods (1944), nu a putut însă să se opună poziției americanului Harry
Dexter White.
Printre altele – în memoria lui Silvio Gesells – el a adus în discuție o monedă de
circulație internațională pe nume Bancor.
În mod special, numele său este asociat de cele mai multe ori cu teoria sa
economică, respectiv cu recomandarea sa vehementă ca statul să se implice în
evenimentele economice, asemeni teoriei lui Bobzien.
Conform lui Keynes, statul trebuie să întrebuințeze măsuri politico-fiscale și
monetare, pentru a slăbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri.
În timpuri grele economia trebuie sprijinită printr-o politică fiscală expansivă,
pentru ca șomajul sa fie redus.
În timpuri de prosperitate trebuie reduse deficitele acumulate, prin economisiri
crescute (surplus saving).
Fluctuațiile economiei ar putea fi astfel ameliorate.
Ideile sale au pus fundamentul keynesianismului de astăzi și au fost dezvoltate în
decursul timpului de economiști ai școlii keynesiene, deși în prezent, pentru
explicarea efectelor pe termen lung, ele sunt judecate cu scepticism de aderenții
neo-liberalismului.
De fapt, mesajul operelor sale este acela că ideile microeconomice pot fi complet
false în context macroeconomic.
Din punct de vedere al conținutului, Keynes are o încredere specială în puterea de
conducere a conjuncturii interne.
Din punct de vedere academic, keynesianismul este o compoziție formată din
neoclasic și înțelegere keynesiană.
Pentru el economia de piață este ținută în frâu doar prin politica economică
statală.
Keynes a diagnosticat incompetența fundamentală a economiei de piață de a garanta
societății o dezvoltare stabilă.
Deoarece Keynes recomanda intervenționismul, în 1930 a simpatizat cu fascismul
italian, afirmând că intervenționismul statului fascist, asemănat unui paznic de
noapte, ar oferi cele mai bune condiții pentru implementarea ideilor sale.
În teoria sa despre multiplicator a luat ideile fiziocrației lui François Quesnay.
== Soluțiile lui Keynes pentru înlăturarea șomajului ==
Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelație între
dezvoltarea economică a societății și nivelul ocupării resurselor de muncă
disponibile, de a oferi soluții pentru înlăturarea șomajului.
Pentru aceasta el a folosit un model economico-matematic descriptiv compus din trei
categorii de elemente:

=== Variabile ===

endogene (determinate), indicatori globali care caracterizează nivelul activității
economice la scara economiei naționale (cea mai importantă fiind cererea efectivă
de mărfuri)
exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agenților economici
(înclinația spre consum, eficiența marginală a capitalului, rata dobânzii);

=== Relațiile dintre variabile ===

Relațiile dintre variabile au fost redate cu ajutorul unor ecuații și inegalități,
precum și interdependența dintre ele, redată cu ajutorul unor funcții (funcția
ocupării, a ofertei, a cererii etc.).
Așa cum am mai afirmat, Keynes admite și recunoaște existența șomajului involuntar
– tema principală a investigațiilor lui și scopul final al analizei este de a
descoperi ce anume determină volumul ocupării mâinii de lucru.
Nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care găsesc de lucru (N) depind de
cererea efectivă de mărfuri (D), deci

.
Ținând seama de structura cererii de mărfuri, Keynes ajunge la concluzia că dacă
suma consumului final global (C) și a investițiilor globale (I) este egală cu
venitul global (Y), atunci economia este în echilibru, situație exprimată în
ecuația fundamentală a modelului său
Deoarece în realitate există dificultăți în desfacerea mărfurilor și predomină
dezechilibrul în economie
, încasările sunt mai mici decât producția oferită și deci, implicit, rezultă șomaj
involuntar;

=== Parametrul multiplicator investițional (K) ===

Parametrul multiplicator investițional (K), cu ajutorul căruia se exprimă gradul de
intensitate al unei variabile, a fost folosit de Keynes pentru a exprima
interdependența dintre fluctuațiile investițiilor, ocupării și veniturilor.
Acesta ne arată că atunci când are loc un spor al investițiilor globale, venitul va
crește cu o mărime care este de K ori mai mare decât sporul investițional.
Mărimea (K) este direct proporțională cu înclinația spre consum
Ideea lui Keynes este foarte simplă: „Dacă populația nu găsește de lucru și nu este
bine plătită, nu ne putem aștepta ca puterea de cumpărare să crească.”

== Vezi și și ==
Modelul IS-LM
Teoria conjuncturală keynesiană

== Opere ==
The Economic Consequences of the Peace (1919)
Treatise on Probability (1921)
Tract on Monetary Reform (1923)
Treatise on Money (1930)
The General Theory of Employment, Interest and Money (1936).
„Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”, Editura
Publica, București, 2009, traducere de Corina Mădălina Haită.
ISBN 978-973-1931-02-9

== Note ==
1920 (MCMXX) a fost un an bisect al calendarului gregorian, care a început într-o
zi de joi.
== Evenimente ==

=== Ianuarie ===

10 ianuarie: La Geneva se înființează „Societatea Națiunilor”, în care România este
membru fondator.
16 ianuarie: Începutul prohibiției în SUA, când cel de-al 18-lea Amendament al
Constituției intră în vigoare.
30 ianuarie: România și Cehoslovacia stabilesc relații diplomatice la nivel de
legație.
=== Februarie ===
24 februarie: Adolf Hitler își prezintă programul național socialist la München.
=== Martie ===
13 martie: Guvernul Vaida-Voievod este demis și înlocuit cu un guvern condus de
generalul Alexandru Averescu, care dizolvă Parlamentul și organizează noi alegeri.
15 martie: Are loc greva muncitorilor metalurgiști de la fabricile "Wolff",
"Vulcan" și "Lemaître", care ține 6 luni, patronii închizând întreprinderile.
23 martie: Amiralul Horthy declară că Ungaria este o monarhie fără nimeni pe tron.
=== Aprilie ===
20 aprilie: Se deschid Jocurile Olimpice de vară la Anvers, Belgia.
24 aprilie: Războiul polono-sovietic: Trupele poloneze și ucrainiene atacă armata
sovietică care ocupa Ucraina.
26 aprilie: Înființarea, la Cluj, a primului Institut speologic din lume.
28 aprilie: Azerbaijan intră in componența Uniunii Sovietice.
=== Mai ===
7 mai: Războiul polono-sovietic: Trupele poloneze ocupă orașul Kiev.
Guvernul ucrainean se întoarce în oraș.
16 mai: Papa Benedict al XV-lea a canonizat-o pe Ioana d'Arc.
20 mai: S-a inaugurat Opera Română din Cluj, cu opera "Aida" de Giuseppe Verdi.
26 mai: Constantin Brâncuși a participat, la Paris, la "Festivalul Dada" împreună
cu André Gide, Paul Valéry, F.
fiind unul dintre semnatarii manifestului intitulat Contre Cubisme, contre
Dadaisme.
=== Iunie ===
4 iunie: Se încheie Tratatul de la Trianon între Puterile Aliate și Ungaria.
Recunoașterea pe plan internațional a unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și
Maramureșului cu România (a intrat în vigoare la 26 iulie 1921).
12 iunie: Războiul polono-sovietic: Armata Roșie preia controlul asupra orașului
Kiev.
=== Iulie ===
1 iulie: Germania își declară neutralitatea în războiul dintre Polonia și URSS.
11 iulie: Yul Brynner se naște la Vladivostok în Ținutul Primorie.
12 iulie: Rusia Bolșevică recunoaște independența Lituaniei.
16 iulie: "Acordul de la Spa" privind reparațiile datorate de Germania puterilor
învingătoare din Primul Război Mondial.
României i-a fost repartizată o cotă de 1% din totalul reparațiilor germane și
10,55 % din cele orientale (de la Ungaria, Austria și Bulgaria).
=== August ===
10 august: Marele Imperiu Otoman dispare.
Prin semnarea Tratatului de la Sèvres pierde patru cincimi din teritoriul său.
11 august: Rusia Bolșevică recunoaște independența Estoniei și a Letoniei.
13 august: A început Bătălia de la Varșovia, bătalia finală a războiului polono-
sovietic.
=== Octombrie ===
1 octombrie: A fost înființată Legația română de la Budapesta.
Traian Stârcea a fost numit consul.
1 octombrie: A fost înființată Legația României de la Viena.
Consul a fost numit Nicolae B.
Cantacuzino.
20 octombrie: Începe greva generală a proletariatului din România, la care
participă cca 400.000 de salariați.
Cuprinde toate ramurile industriei și transporturilor și este prima grevă politică
generală a proletariatului din întreaga Românie (20-28 octombrie).
28 octombrie: România semnează la Paris, împreună cu Franța, Marea Britanie, Italia
și Japonia, Tratatul de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România.
=== Noiembrie ===
11 noiembrie: Începe activitatea Școlii Politehnice din Timișoara, în baza
Decretului Regal nr.
4822 din 1920, semnat de Regele Ferdinand I.
28 noiembrie: A apărut, la București, săptămânalul "Adevărul literar și artistic",
continuator al "Adevărului ilustrat", fondat de Constantin Mille.
28 noiembrie: A fost înființată la Paris Federația interaliată a foștilor
combatanți (FIDAC), la care România a fost unul din membrii fondatori.
Înființată la inițiativa unor veterani din primul război mondial predominant
pacifiști, la congresul de constituire s-au asociat asociații ale veteranilor din
Franța (6 asociații, inclusiv UNC și UF), Belgia (FNC), Marea Britanie (British
Empire Service League și apoi British Legion), SUA (American Legion), România
(Uniunea Națională a Foștilor Luptători), Cehoslovacia (Asociația Druzina), Italia
și Serbia.
=== Decembrie ===
1 decembrie: Consiliul orășenesc al orașului Brașov a donat Castelul Bran Reginei
Maria a României, ca semn de recunoștință față de contribuția sa la înfăptuirea
Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.
3 decembrie: Geneva: Este semnat Protocolul privind constituirea Curții Permanente
de Justiție Internațională cu sediul la Haga.
5 decembrie: Referendumul din Grecia este favorabil pentru reinstalarea monarhiei.
8 decembrie: Atentatul cu bombă din Senatul României de către anarhistul Max
Goldstein.
16 decembrie: Are loc un cutremur de 8,6 grade pe scara Richter în provincia Gansu,
China, unde au decedat 80.000 de persoane.
=== Nedatate ===
A fost înființată CFRNA (Compania Franceză și Română de Navigație Aeriană), actuală
TAROM.
Desenatorul Aurel Petrescu, realizează primul film de desene animate românesc,
"Păcală în Lună".
Ion Jalea a realizat "Monumentul Eroilor francezi din războiul 1916-1918", lucrat
în marmură de Carrara, reprezentând un soldat rănit sprijinit de o soră de caritate
- care a fost amplasat în Cișmigiu.
În București ia amploare circulația auto, fiind înregistrate 2.550 de autovehicule.
În România s-a realizat unificarea monetară, prin scoaterea din circulație a leilor
emiși de Banca Generală, a rublelor și coroanelor.
Mazda Motor Corp.
Producător japonez de automobile cu sediul la Hiroshima, fondată de Jujiro Matsuda
inițial sub numele de Toyo Cork Kogyo Co.
Din octombrie 1931 este redenumit Mazda.
Qantas Airways United.
Companie aeriană australiană.
Se înființează Societatea Compozitorilor români sub președinția lui George Enescu.
Teatrul din Timișoara este mistuit de un incendiu.
Va fi reconstruit și redeschis în anul 1928.
Vasile Pârvan publică Idei și forme istorice.
Patru lecții inaugurale.
== Nașteri ==

=== Ianuarie ===

1 ianuarie: Shaban Demiraj, albanolog și lingvist albanez (d.

2014)
2 ianuarie: Isaac Asimov, biochimist și scriitor american de literatură SF, de
origine rusă (d.
1992)
3 ianuarie: Siegfried Buback, procuror general al R.
Germania (d.
1977)
7 ianuarie: Vincent Gardenia (n.
Vincenzo Gardenia Scognamiglio), actor italo-american (d.
1992)
16 ianuarie: Ioan M.
Bota, preot greco-catolic român, istoric, profesor universitar doctor, prelat
papal, veteran de război, colonel în rezervă, deținut politic (d.
2021)
20 ianuarie: Federico Fellini, regizor italian de film (d.
1993)
22 ianuarie: Chiara Lubich, activistă italiană catolică, liderul și fondatorul
Mișcării Focolare (d.
2008)

=== Februarie ===

11 februarie: Farouk al Egiptului, rege al Egiptului și Sudanului (1936-1952), (d.
1965)

=== Martie ===

5 martie: Radu Stanca, poet, dramaturg, eseist și regizor de teatru român (d.
1962)
6 martie: Ernest Maftei, actor român de film (d.
2006)
11 martie: Nicolaas Bloembergen, fizician american de origine olandeză (d.
2017)
25 martie: Henry Mălineanu, compozitor român de muzică ușoară, romanțe, operetă (d.
2000)

=== Aprilie ===

1 aprilie: Mifune Toshirō, actor, regizor și producător japonez de film (d.
1997)

=== Mai ===

17 mai: Geo Dumitrescu, poet, traducător și scriitor român, director al revistei
România literară (d.
2004)
18 mai: Papa Ioan Paul al II-lea (n.
Karol Józef Wojtyła), al 264-lea papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei
(1978-2005), (d.
2005)

=== Iunie ===

21 iunie: Puiu Călinescu (n.
Alexandru Călinescu), actor român de film și teatru (d.
1997)

=== Iulie ===

21 iulie: Mohammed Dib, scriitor algerian (d.
2003)

=== August ===

16 august: Virgil Ierunca, critic literar, publicist și poet român (d.

2006)
16 august: Charles Bukowski, scriitor american (d.
1994)
20 august: Zoe Dumitrescu Bușulenga, critic literar, eseist și pedagog român (d.
2006)
21 august: Marius Munteanu, poet român (d.
2005)

=== Septembrie ===

23 septembrie: Mickey Rooney (n.
Ninnian Joseph Yule Jr.), actor american de film (d.
2014)
24 septembrie: Peter Carl Fabergé (Karl Gustavovici Fabergé), 74 ani, bijutier rus,
autorul celebrelor Ouă Fabergé, considerate printre cele mai scumpe bijuterii din
lume (n.
1846)

=== Octombrie ===

1 octombrie: Walter Matthau (n.
Walter John Matthow), actor american de film (d.
2000)
15 octombrie: Henri Verneuil (n.
Achod Malakian), regizor francez de etnie armeană (d.
2002)
17 octombrie: Montgomery Clift (Edward Montgomery Clift), actor american de film
(d.
1966)
21 octombrie: Vladimir Hanga, profesor universitar român, specialitatea drept roman
și istoria dreptului românesc (d.
2013)
28 octombrie: Valentina Rusu-Ciobanu, pictoriță din Republica Moldova (d.
2021)
29 octombrie: Baruj Benacerraf, medic american de origine venezueleană, laureat al
Premiului Nobel (1980), (d.
2011)

=== Noiembrie ===

23 noiembrie: Paul Celan (n.
Paul Peisah Antschel), poet român de etnie evreiască (d.
1970)

== Decese ==

4 ianuarie: Benito Pérez Galdós, 76 ani, scriitor spaniol (n.

1843)
24 ianuarie: Amedeo Modigliani, 35 ani, pictor și sculptor italian stabilit în
Franța (n.
1884)
25 ianuarie: Jeanne Hébuterne, 21 ani, pictoriță franceză, soția lui Amedeo
Modigliani (n.
1898)
28 ianuarie: Panas Mirnîi (n.
Panas Iakovici Rudcenko), 70 ani, scriitor ucrainean (n.
1849)
6 februarie: Dimitrie C.
Sturdza-Scheianu, 80 ani, istoric și politician român, membru de onoare al
Academiei Române (n.
1839)
7 februarie: Aleksandr Kolceak, 45 ani, amiral rus și explorator polar (n.
1874)
16 februarie: Ducele Johann Albert de Mecklenburg, 62 ani (n.
1857)
20 februarie: Robert Peary (n.
Robert Edwin Peary), 63 ani, navigator și explorator american (n.
1856)
21 februarie: Afonso, Prinț Regal al Portugaliei (n.
Afonso Henriques de Bragança), 54 ani (n.
1865)
27 februarie: Alexandru D.
Xenopol (n.
Alexandru Dimitrie Xenopol), 72 ani, filosof, istoric, pedagog și scriitor român
(n.
1847)
26 martie: Luís de Orléans-Braganza (n.
Luís Maria Filipe Pedro de Alcântara Gastão Miguel Rafael Gonzaga), 42 ani (n.
1878)
1 mai: Prințesa Margaret de Connaught (n.
Margaret Victoria Charlotte Augusta Norah), 38 ani, Prințesă Moștenitoare a Suediei
(n.
1882)
6 mai: Hortense Schneider (n.
Hortense Catherine Schneider), 87 ani, soprană franceză (n.
1833)
7 mai: Constantin Dobrogeanu-Gherea, 64 ani, scriitor, critic literar, om politic
român (n.
1855)
20 mai: Emil Ábrányi, 69 ani, poet, jurnalist, traducător și politician maghiar (n.
1850)

14 iunie: Max Weber (n.

Maximilian Carl Emil Weber), 56 ani, economist german (n.
1864)
11 iulie: Împărăteasa Eugenia a Franței (n.
María Eugenia Ignacia Augustina de Palafox Portocarrero de Guzmán y Kirkpatrick),
94 ani, soția lui Napoleon al III-lea (n.
1826)
18 iulie: Prințul Joachim al Prusiei (n.
Joachim Franz Humbert), 29 ani (n.
1890)
16 august: Norman Lockyer, 84 ani, astronom englez (n.
1836)
31 august: Wilhelm Wundt (n.
Wilhelm Maximilian Wundt), 88 ani, psiholog, fiziolog și filozof german (n.
1832)
6 septembrie: Maria de Mecklenburg-Schwerin (n.
Marie Alexandrine Elisabeth Eleonore), 66 ani, Mare Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei
(n.
1854)
24 septembrie: Peter Carl Fabergé, 74 ani, bijutier rus (n.
1846)
24 octombrie: Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, 67 ani, mama Reginei Maria
a României (n.
1853)
25 octombrie: Alexandru I, 27 ani, rege al Greciei (1917-1920), (n.
1893)
3 noiembrie: Hans-Georg Tersling, 62 ani, arhitect danez (n.
1857)
8 noiembrie: Nectarie din Egina (n.
Anastasios Kephala), 74 ani, episcop al Pentapolei și ctitor al mănăstirii "Sfânta
Treime" din insula Eghina (n.
1846)
24 noiembrie: Alexandru Macedonski, 66 ani, poet, prozator, dramaturg și publicist
român, membru post-mortem al Academiei Române (n.
1854)
18 decembrie: Matthías Jochumsson, 85 ani, scriitor, traducător și preot islandez
(n.
1835)

== Premii Nobel ==

Fizică: Charles Edouard Guillaume (Elveția)

Chimie: Walther Nernst (Germania)
Medicină: August Krogh (Danemarca)
Literatură: Knut Hamsun (Norvegia)
Pace: Léon Bourgeois (Franța)

== Vezi și ==
Listă de conducători de stat din 1920

== Legături externe ==
Materiale media legate de 1920 la Wikimedia Commons
Dumitru Dediu (n.
Mitică Dediu), (n.
12 mai 1942, Galați, România – d.
1 iulie 2013), a fost un cosmonaut român.
== Început de carieră ==
Dumitru Dediu s-a născut la data de 12 mai 1942, în orașul Galați, primind la
naștere numele de Mitică Dediu.
A studiat la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați, ale cărui cursuri
le-a absolvit în anul 1961.
Urmează apoi cursurile Școlii de ofițeri de aviație „Traian Vuia” de la Mediaș și
ulterior și cursurile Academiei Tehnice Militare din București, obținând diploma de
inginer electronist.
A fost pasionat de avioane și de zborurile acestora încă de când era copil, fără să
bănuiască surprizele pe care avea să i le rezerve viața.
„Îmi amintesc că, încă din primele clase primare, mergeam la aerodromul din Galați
la mitingurile de aviație, care mă fascinau de-a dreptul”, a povestit ulterior
Dumitru Dediu.
După absolvirea Academiei Militare a lucrat ca ofițer de aviație în cadrul Armatei
Române, avansând treptat până la gradul de căpitan.
== Selecționat în echipa de cosmonauți români ==

În mai 1977 au început să se facă selecționări pentru programul de zboruri cosmice

Intercosmos , inițiat de către URSS și adresat țărilor aliate socialiste.
Inițial, pentru detașamentul cosmonauților s-au oferit voluntar peste 150 de
candidați, majoritatea fiind piloți de avioane supersonice și ingineri.
Au rămas numai 17, dintre care la București au suportat trierea dură doar cinci.
Doi dintre ei, până la urmă, au renunțat la ideea de a zbura în cosmos.
La data de 1 ianuarie 1978, au fost selecționați trei candidați ca membri ai
grupului de pregătire a cosmonauților din cadrul Misiunii Spațiale Româno-Sovietice
Intercosmos.
Cei trei candidați erau ing.
Dumitru Prunariu, ing.
Cristian Guran și căpitanul ing.
Mitică Dediu.
Dumitru Dediu a afirmat că: „Nici nu-mi venea să cred, a fost ca o bombă”.
Ei au plecat la Moscova pentru a fi din nou evaluați.
Dumitru Dediu era mai în vârstă față de ceilalți doi: cu 10 ani față de Prunariu și
cu 9 față de Guran și după regulile militare era considerat drept favorit.
După testele de la Moscova, Cristian Guran (foarte bine pregătit profesional) a
fost eliminat din echipa de potențiali cosmonauți români din cauza unor problemelor
ale aparatului vestibular.
În cele din urmă, la selecția finală aveau să fie aleși Prunariu și Dediu.
„Condiția mea fizică, adică sportivă, lăsa de dorit.
S-a îmbunătățit abia la ruși.
Medical, trecuserăm de toate testele”, a afirmat Dumitru Prunariu.
Dumitru Dediu, însă, chiar dacă nu avea cele mai bune performanțe la capitolul
științific, excela fizic și medical.
Cei doi cosmonauți și-au început antrenamentul pentru marea provocare cosmică în
România, aceasta efectuându-se pe durata unui an de zile.
Cei doi au urmat o serie de cursuri de pregătire teoretică, urmate de diverse
simulări de zbor.
Au efectuat sute de ore de zbor pe avioane MIG 15.
„Primele noțiuni ni le-am însușit la București, Poiana Brașov și Bacău, apoi am
plecat, împreună cu Dorin (Dumitru Dorin Prunariu - n.n.), la centrul de pregătire
aflat în apropierea Moscovei”, povestește el.
Una dintre calitățile pe care trebuie să le posede un cosmonaut este, în primul
rând, încrederea în sine, dat fiind dificultatea și complexitatea programului de
pregătire.
„Trebuie să fie foarte tenace, căci pregătirea nu e deloc ușoară, trebuie să creadă
că poate duce totul la bun sfârșit atunci când va avea posibilitatea de a zbura.”
Dumitru Dediu a fost pregătit împreună cu Dumitru Prunariu la Centrul de Pregătire
a Cosmonauților „Iuri Gagarin” din Zviozdnîi Gorodok - Orașul Stelar (aflat în
apropiere de Moscova) ca potențial „cosmonaut oaspete” în cadrul zborurilor de
propagandă către stația spațială Saliut.
A participat la aceste programe de pregătire până în luna mai a anului 1981.
Cosmonauții „oaspeți” proveneau din statele aliate ale Uniunii Sovietice.
Cosmonauții români urmau să îndeplinească o misiune istorică în spațiul cosmic, la
bordul navei spațiale “Soiuz-40” și în laboratorul spațial “Saliut-6”, eveniment
care a avut loc în mai 1981.
„Trebuia să cunoaștem tipul de navă cosmică, toate componentele acesteia,
materialele din care era alcătuită.
Am făcut peste o sută de ore de zbor cu avioane de antrenament.
Începusem zborurile în țară, cu avioane MIG 15, și le-am continuat în Uniunea
Sovietică, cu avioane de aceeași capacitate.
Fiecare dimineață începea, obligatoriu, cu o oră de sport, iar după micul dejun
urmau cursurile și antrenamentele, în hangare speciale.
Am învățat absolut tot ce era legat de nava cosmică cu care urma să zburăm.
Are enorm de multe componente și trebuia să cunoaștem mașinăria la șurub.
Am învățat mai departe și limba rusă, continuând ceea ce începusem în țară.”
Înainte de zborul cosmic lui Dediu i s-a schimbat oficial prenumele din Mitică în
Dumitru, iar referitor la Dumitru-Dorin Prunariu s-a decis ca în presă să apară
doar cu prenumele Dumitru.
== Marea deziluzie ==

Cu câteva zile înainte de decolarea navetei spațiale, s-a anunțat că Dumitru

Prunariu avea să fie reprezentantul României pentru programul de zbor româno-
sovietic.
Dumitru Dediu a primit vestea cu resemnare, mai ales că aceasta a venit chiar în
ziua lui de naștere: „Nu a fost ușor - recunoaște el - dar asta-i soarta, știam de
la început că numai unul dintre noi va zbura”.
La 13 mai 1981 Dumitru Prunariu a fost confirmat în mod formal ca primul
nominalizat în cadrul zborului spațial româno-sovietic.
Comandant de echipaj a fost desemnat cosmonautul sovietic colonel Leonid Popov.
Cosmonautul român Dumitru Dediu și cosmonautul sovietic Iuri Romanenko au fost
numiți ca membri ai echipajului de rezervă.
Pe 14 mai 1981, Dumitru Prunariu și Leonid Popov au străpuns spațiul
extraatmosferic la bordul navetei Soiuz-40.
Era rândul României să participe la programul Intercosmos al Uniunii Sovietice de
colaborare cu țările socialiste.
Dumitru Prunariu a ajuns să urce la bordul rachetei în urma unei selecții dure.
Timp de 7 zile, cosmonautul român a efectuat diferite experiențe științifice la
bordul complexului orbital Saliut 6 - Soiuz 40, revenind pe pământ la 22 mai 1981.
Zborul cosmic a durat 7 zile, 20 de ore, 41 de minute și 52 de secunde.
În cele 7 zile în care naveta Soiuz 40 explora Cosmosul, Dumitru Dediu a urmărit
zborul cosmic la Centrul de urmărire a zborurilor de lângă Moscova: „Erau niște
ecrane foarte mari, pe care am putut urmări tot zborul și toate activitățile care
s-au desfășurat, mai puțin cele din partea nevăzută, căci nu putea fi urmărită
întreaga orbită”.
La 22 mai 1981, odată cu revenirea navetei spațiale pe Pământ, s-a încheiat și
cariera de cosmonaut a lui Dumitru Dediu.
Deși n-a fost cel ales să efectueze zborul cosmic, Dumitru Dediu susține astăzi că,
deși a făcut trei ani de pregătire intensă, nu s-a gândit niciodată să plece într-o
altă țară, pentru a căuta o altă șansă de a zbura în Cosmos.
== Reîntoarcerea în România și activitatea sa ulterioară ==
Revenit în România în anul 1981, maiorul ing.
Dumitru Dediu a mai pilotat câțiva ani, după care a lucrat ca ofițer la
Comandamentul Aviației Militare.
După Revoluția din decembrie 1989 a fost inginer de zbor la compania Romavia, care
aparținea de Ministerul Apărării Naționale.
S-a pensionat în anul 1997, cu gradul de comandor de aviație.
În România, lt.
colonelul ing.
Dumitru Dediu a colaborat într-un colectiv extins la elaborarea cărții "Istoria
aviației române", apărută la Editura Științifică și Enciclopedică (București,
1984).
Printre alți colaboratori la scrierea acestei cărți s-a numărat și căpitanul ing.
Dumitru Prunariu.
A fost pasionat toată viața de zborurile aviatice.
"Acum mi-a trecut vremea, dar cum am lucrat aproape o viață în domeniu, mă duc și
acum la toate întrunirile care au loc pe această temă, suntem mai mulți pensionari
care am înființat o uniune și ne mai întâlnim la Muzeul Militar".
A rămas prieten cu Dumitru Prunariu (actualmente general-maior) și a continuat să
se întâlnească cu el destul de des.
În ultima parte a vieții a locuit în București alături de soția sa, Veronica Dediu.
A fost înmormântat la 11 iulie 2013.
== Distincții ==
Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa I (8 iunie 1981) „pentru activitatea deosebită
desfășurată în cadrul programului de pregătire și realizare a primului zbor cosmic
comun româno-sovietic”

== Note ==

== Legături externe ==
Cosmonautica românească Arhivat în 4 mai 2007, la Wayback Machine.
Biographies of International Astronauts - Dediu, Dumitru
DESTINE: Unul a zburat, altul a clacat, 12 aprilie 2009, Ionel Văduva, Evenimentul
zilei
Regional Air Services (RAS) este o companie de taxi aerian privat din România.
Compania este prezentă pe această piață din 1998.
Regional Air Services deține primul aerodrom privat din România, la Tuzla, județul
Constanța, și prima școală privată de pilotaj.
Compania organizează cursuri de parașutism și de pilotaj, zboruri de agrement,
zboruri cu elicopterul, zboruri publicitare sau zboruri în regim aerotaxi.
În iunie 2010, compania avea o flotă de 16 avioane și trei elicoptere cu o
capacitate între unu și opt locuri.
Școala de pilotaj a companiei oferă brevete de pilot în două etape: mai întâi, PPL
(Private Pilot License sau Licența de Pilot Privat) și apoi CPL (Commercial Pilot
License), care pregătește piloți pentru activități comerciale și mai ales
utilitare, dar și ATPL (Airline Transport Pilot License), necesar celor care vor să
lucreze ca piloți pe companiile de linie.
Cifra de afaceri în 2009: 4 milioane euro

== Note ==

== Legături externe ==
[Link] - Site web oficial
Airco DH.9 (de la de Havilland 9) - denumit după 1920 și de Havilland DH.9 - a fost
un bombardier britanic utilizat în Primul Război Mondial.
Biplan cu un singur motor, a fost proiectat prin dezvoltarea modelului anterior de
mare succes DH.4 de la Airco și a fost comandat în cantități foarte mari de către
Royal Flying Corps și Royal Air Force.
Motorul său era nefiabil, și nu furniza puterea necesară, DH.9 comportându-se mai
slab decât avionul pe care trebuia să-l înlocuiască, ceea ce s-a soldat cu pierderi
grele, în special în misiunile aeriene de pe Frontul de Vest.
Ulterior, s-a dezvoltat pe baza lui și modelul DH.9A cu un motor american, mai
puternic și mai fiabil, Liberty L-12.
== Proiectare și dezvoltare ==
D.H.9 a fost proiectat de către de Havilland pentru Aircraft Manufacturing Company
în 1916 ca succesor al modelului DH.4 .
D.H.9 folosea aripile și secțiunea de coadă a predecesorului dar avea un fuzelaj
nou , acesta permițându-i pilotului să stea mai aproape de observator/bombardier și
mai departe de motor și rezervorul de combustibil.
O altă modificare majoră față de DH.4 consta în adoptarea noului motor
BHP/Galloway Adriatic , care ar fi trebuit sa producă 300CP .
Astfel noul aparat ar fi avut performantele necesare în lupta cu avioanele de
vânătoare inamice .
Ca urmare a atacurilor germane asupra Londrei s-a luat decizia ca Royal Flying
Corps sa își dubleze efectivele , noile escadrile formate în acest proces fiind
echipate în majoritate cu avioane de bombardament .Având ca bază de plecare
performantele estimate pentru D.H.9 , precum și similarității sale cu DH.4 , ceea
ce ar fi ușurat trecerea pe noul tip de avion s-au lansat comenzi pentru 6430 de
aparate .
Prototipul (un D.H.4 modificat) a zburat pentru prima data în Iulie 1917 de pe
aerodromul Hendon , din păcate motorul BHP nu reușea să furnizeze cei 300CP în
condiții de fiabilitate .
Astfel puterea maximă a furnizată a fost limitată la 230CP , acest lucru având
repercusiuni nefaste asupra performanțelor noului aparat , în special la altitudini
mari unde era inferior chiar modelului pe care trebuia sa-l înlocuiască .
Acest lucru îl făcea vulnerabil la atacul avioanelor inamice .
Cu toate că s-a încercat utilizarea altor motoare , acestea nu au fost încununate
de succes .
== Activitate Operațională ==

Primele avioane au fost livrate escadrilei 108 din Royal Flying Corps în noiembrie
1917 , intrând în lupta deasupra Franța în martie 1918 iar în iulie 1918 existau
nouă escadrile operaționale pe frontul de vest care aveau în dotare acest tip de
avion .
Performanțele acestuia în luptă au fost dezastruoase , cu pierderi mari din cauza
performanțelor slabe dar și datorita problemelor cauzate de funcționarea
defectuoasă și performantelor slabe ale motorului .
De exemplu doua escadrile de pe frontul de vest au pierdut 148 de aparate din care
54 au fost doborâte în luptă , restul fiind pierdute în accidente .
Budapesta (în maghiară Budapest pronunțat [ˈbudɒpɛʃt] ) este capitala Ungariei.
Orașul este situat pe ambele maluri ale Dunării.
În partea de est a Dunării se află Pesta, care ocupă două treimi din suprafață, iar
pe partea de vest se află Buda, cealaltă treime a orașului.
Budapesta are c.
1,7 milioane de locuitori (est.
Cetatea Buda și zona malurilor Dunării din Budapesta au fost înscrise în anul 1987
pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
== Geografie ==

=== Așezare geografică ===

Teritoriul Budapestei este de 525 km².
Este înconjurat de județul Pest, județ din care 81 de așezări fac parte din zona
metropolitană a orașului.
Capitala ungară are o diagonală de 25 km în direcția nord-sud, de 29 km în direcția
est-vest.
Altitudinea minimă este de 96 metri (la cota mijlocie a apei Dunării), iar
altitudinea maximă o are pe Muntele János de 527 metri.
Are un rol important în legăturile terestre a Ungariei, deoarece de aici pornesc
șoselele ungurești și totodată este nodul centralizat al rețelei feroviare.
Teritoriul orașului este împărțit de Dunăre, care traversează capitala ungară în
direcția nord-sud.
Contrastul este evident și geografic: pe partea dreaptă a fluviului se situează
dealuri și munți; iar pe partea stângă este situată câmpia Pestei, cu dâmburi mici
spre nord-est, unde încep Dâmburile Gödöllő.
Partea Buda este zona de locuit și de odihnă a capitalei, cu zone economice în nord
și în sud, iar Pesta este centrul administrativ, comercial și industrial, cu
cartiere mari rezidențiale și cu mari stabilimente de divertisment.
Pe aria budapestană a Dunării se află trei insule.
Dintre acestea cea mai mare este Insula Csepel din sudul orașului, partea nordică a
acestuia constituind sectorul al XXI-lea, a cărui nume oficial este și Csepel,
exact ca numele insulei.
Ca mărime este urmat de Insula Margareta, cu multe bogății istorice, iar cea mai
mică ca mărime este Insula Óbudei, zisă și Hajógyári-sziget (Insula șantierului
naval).
În imediata vecinătate spre nord a zonei administrative a orașului este Insula
Szentendrei, care ține până Dunakanyar (Curbura Dunării).
=== Apele, flora și fauna ===

=== Clima ===

Budapesta se află în zonă temperată, fiind un oraș cu climat temperat continental
de tranziție, media anuală a temperaturii fiind de 11,0 °C.
Luna cea mai caldă este luna iulie, media temperaturii ajungând la 21°C.
Recordul maxim a fost de 40,7 °C, măsurat la data de 20 iulie 2007.
Luna cea mai răcoroasă este luna ianuarie, media temperaturii fiind în jur de -1,6
°C.
Ultima zi geroasă a primăverii este 15 aprilie Numărul anual al orelor însorite
este de 2.040.
Media cantității precipitațiilor este de 516 mm, lunile cu cele mai multe
precipitații fiind iunie și noiembrie.
Pe Dunăre de obicei sunt anual 2 valuri de flux, primul la sfârșitul iernii (flux
ghețos), iar al doilea la începutul primăverii (flux verde).
Budapesta este o capitală ferită de vânt, mulțumită Munților Carpați și Munților
transdanubieni.
Direcția vântului dominant este de Nord-Vest.
Toamna, lipsa vântului duce la creșteri abundente de ceață.
=== Repere geografice ===

== Istorie ==

Orașul Ak-Ink a fost fondat de celți pe malul drept al Dunării.

În epoca romană primește numele de Aquincum, devenind centrul de guvernare a
Pannoniei Inferioare.
Pe malul stâng al Dunării se construiește un nou oraș cu numele de Trans-Aquincum,
numit și Contraaquincum.
Cele două orașe au fost legate de un pod pe bărci, astfel fiind asigurat comerțul
între cele două maluri ale Dunării.
În secolul al IV-lea a început să se răspândească creștinismul și în această
provincie, dar acest lucru a fost oprit de invazia hunilor în 375.
Potrivit cronicilor medievale maghiare, în jurul anului 450 un frate al lui Attila,
Buda, a rebotezat Aquincumul, numit pe vremea respectivă și Sicambria, după numele
său.
Potrivit altor surse, numele ar veni de la cuvântul slav voda, "apă".
După destrămarea Imperiului Hunic, orașul a fost dominat de goți (493-560), de
avari (560-800), de franci (800-880), iar din anii 880-889 de maghiari.
Prima atestare scrisă a Pestei datează din 1148, orașul fiind construit pe ruinele
Contraaquincum-ului.
Din secolul al XIII-lea orașele încep să înflorească, dar acest lucru este oprit de
invazia mongolă din 1241, când ambele au fost incendiate.
Regele Béla al IV-lea a reconstruit cele două orașe.
El a mutat capitala la Óbuda.
A construit o cetate de piatră rezistentă împotriva invaziei mongole din 1285.
Orașul devine cunoscut în toată lumea în anul 1279, când se ține Sinodul din Buda.
Construcțiile palatului și cetății din Buda au fost demarate de Sigismund de
Luxemburg în anul 1417, cu o populație preponderent germană.
De la aceasta provine și numele de Ofen, folosit paralel cu Buda.
Orașul a ajuns la apogeu sub Matia Corvin.
El a mărit palatul lui Sigismund și a introdus apa prin conducte de plumb.
Tot el a fost fondatorul bibliotecii „Corvina”, cu 50.000 de exemplare, multe
costând peste 1.000 de florini de aur.
În acea epocă Buda se numără între cele mai renumite orașe din Europa pe plan
cultural, universitar și comercial.
În anul 1526, Buda a fost cucerită de turci, iar dieta Ungariei s-a refugiat la
Pojon (azi Bratislava).
În cei 145 de ani de stăpânire turcească au fost construite cele mai multe băi ale
orașului, precum și monumentul funerar al lui Gül Baba, care este și azi loc de
pelerinaj pentru turci și arabi.
Coaliția de armate creștine a eliberat orașul la 2 septembrie 1686, iar împăratul
Leopold I i-a reacordat privilegiul de oraș liber în 1703 (atât șPestei, cât și
Budei, cea din urmă fiind declarată oficial capitala țării).
În acești ani (începutul anilor 1700) orașele au fost reconstruite complet, iar din
anul 1749 împărăteasa Maria Terezia a început reconstruirea palatului din Buda.
În secolul următor se construiește primul pod permanent peste Dunăre, Podul cu
Lanțuri - „Lánchíd” (1839-1849), dar și alte clădiri remarcabile, ca Universitatea
Tehnică (1846), Teatrul Național (1837), Muzeul Național al Ungariei (1838).
Între anii 1854-1859 a fost edificată Sinagoga de pe strada Dohány, una din cele
mai monumentale sinagogi din lume.
După unirea celor trei orașe (Óbuda, Buda, Pest), Budapesta a fost împărțită în 10
sectoare, iar sistematizarea a fost concepută în așa fel din punct de vedere
politic în așa fel încât, în caz de necesitate, să poată fi guvernată și de aici
toată monarhia austro-ungară.
După această concepție s-au construit numeroase construcții noi, ca Opera, Academia
de Muzică, Gara Nyugati, Gara Centrală (azi Keleti).
Se îmbunătățește și circulația în capitală, fiind construite cheiuri pe cele două
maluri ale Dunării, podurile Margit (Margareta), Szabadság (Libertatea) și cea
feroviară în nordul orașului.
Se construiesc și bulevarde în formă de semicerc, având poduri la ambele capete.
Sub cetatea Budei a fost construit un tunel în anul 1853, iar în 1870 a fost dat în
folosință Funicularul din Budapesta.
La Pesta a fost inaugurat în 1896 primul metrou de pe continent și al doilea din
Europa (primul fiind la Londra).
Între 1884-1902, pe malul stâng al Dunării a fost construită clădirea Parlamentului
Ungariei.
În anii 1940, o parte din locuitorii orașului, evreii, au fost deportați și
masacrați.
Războiul a dus și la bombardarea și distrugerea unei bune părți a Budapestei.
Au urmat anii comunismului, când Budapesta a devenit al 20-lea județ al Ungariei.
Cele 10 sectoare înființate la unirea celor 3 orașe, care au devenit 14 sectoare în
1930, iar în 1950 au fost incluse orașele și comunele suburbane și s-a format
„Budapesta Mare”, iar numărul sectoarelor a ajuns la 22.
În toamna anului 1956 a avut loc la Budapesta revoluția ungară din 1956.
Aceasta a început la 23 octombrie cu un marș studențesc.
Prim-ministrul Imre Nagy, având și sprijinul armatei, a încercat instituirea unui
„socialism cu față umană”, dar revoluția a fost înfrântă de tancurile armatei
sovietice, centrul Budapestei fiind distrus la doar 11 ani după terminarea celui
de-al doilea război mondial.
Au urmat ani de represalii.
Din 1960 situația s-a schimbat, regimul Kádár ducând o politică mai tolerantă (așa
zisul "comunism al gulașului").
În anii 1970, Ungaria a devenit cea mai liberală țară comunistă.
Anii ’80 au adus orașului o mișcare politică subterană, pe care dictatura, slăbită,
se făcea că o trecea cu vederea.
La sfârșitul deceniului, Ungaria, între primele țări est-europene, a înlocuit
regimul comunist cu o guvernare democratică.
Primar al Budapestei a devenit Gábor Demszky (el fiind, până în 2010, primarul
capitalei), care a continuat dezvoltarea orașului, ce fusese suspendată timp de
aproape un secol.
La 30 iunie 1991, din Ungaria s-au retras ultimele formațiuni militare sovietice.
Evenimentul este comemorat în fiecare an, în ultimul sfârșit de săptămână al lunii
iunie, fiind sărbătoarea orașului.
=== Nume celebre ce se leagă de Budapesta ===

Istorice:
În orașele medievale Buda și Pesta mai multe locuri publice au fost legate de
sfinții locali: Szent Gellért tér (Piața Sf.
Gellért) și Gellért-hegy (Muntele Gellért) după episcopul Gellért, Margit-sziget
(Insula Margareta), Margit híd (Podul Margareta), Margit körút (Bulevardul circular
Margareta) după Margareta a Ungariei, fiica regelui Béla al IV-lea.
După regele Matei Corvin a fost denumită Biserica Mátyás din Cetatea Buda.
Ocupația otomană de 145 de ani a lăsat urme și în denumiri, Dâmbul Rozelor
(Rózsadomb) fiind numit după "Tatăl rozelor", dervișul Gül Baba.
Amintirea împărătesei Maria Terezia este vie în denumirea sectorului VI, Terézváros
(Orașul Tereziei) și Teréz körút (Bulevardul circular Terezia).
Și celelalte sectoare vechi poartă numele împăraților Habsburgi: Lipótváros (Orașul
lui Leopold) , Krisztinaváros (Orașul Cristinei), Józsefváros (Orașul lui Iosif),
Ferencváros (Orașul lui Francisc).
Dar cea mai iubită persoană a dinastiei a fost regina Elisabeta (Sisi), după care
au fost numite Erzsébetváros (Orașul Elisabetei), Erzsébet körút (Bulevardul
Elisabeta) și Erzsébet híd (Podul Elisabeta).
Oameni celebri cu legături de Budapesta:
Enumerarea lor ar fi un lucru imposibil, fiindcă din anii reformei maghiarii
celebri au fost în legătură, într-un fel, cu capitala ungară.
Putem pomeni, astfel, pe cei mai renumiți sau cu contribuții esențiale pentru
omenire.
Cei care au făcut să ajungă Budapesta ce este și azi: István Széchenyi; Archiducele
Iosif, Palatinul Regatului Ungar (fiul lui Leopold al II-lea); arhitecții renumiți
din a doua jumătate a secolul XIX (ex.
Miklós Ybl, Frigyes Schulek, Imre Steindl); Arhitectul urban Frigyes Podmaniczky;
cei mai mari primari ai Budapestei (ex.
Károly Kamermayer - primul primar al orașului unit și István Bárczy); și nu în
ultimul rând Raoul Wallenberg, cetățean de onoare post-mortem al Budapestei,
salvatorul a 100.000 de budapestani în timpul infernului cauzat de Al Doilea Război
Mondial.
Instituții din Budapesta, care poartă numele unui maghiar celebru: Universitatea
Eötvös Loránd (numită după Loránd Eötvös); Universitatea Semmelweis (numită după
Ignac Semmelweis) sau Spitalul Korányi (numită după Frigyes Korányi).
Multe nume au fost păstrate de magazinele, fabricile fondate de persoanele
respective, de exemplu: producătorul de medicamente Gedeon Richter SA fondat de
Gedeon Richter, Restaurantul Gundel poartă numele lui Károly Gundel sau Fabrica de
Spirtoase Zwack (fabricantul bitterului "Unicum") poartă numele dr.
Zwack, doctorul împăratului Iosif al II-lea.
Instituțiile culturale, ca Teatrul Erkel (după numele lui Ferenc Erkel), Teatrul
Karinthy (numit după Frigyes Karinthy), Muzeul de actori Bajor Gizi (numit după
Gizi Bajor), sau cele sportive, ca Stadionul Puskás Ferenc (numit după Ferenc
Puskás) sau Arena Sportivă Papp László (după numele boxerului László Papp) sunt
celelalte clădiri care ne amintesc de oamenii minunați care s-au născut, au locuit
sau au avut într-un oarecare fel legătură cu Budapesta.
== Stema ==

Capitala maghiară are o stemă în stil gotic, un scut francez cu smalț roșu,
tripartit în fascie (în brâuri) de o fascie ondulată argintie mai îngustă,
reprezentând Dunărea.
În partea de sus este un castel auriu (galben) cu un singur turn și o singură
poartă, reprezentând Pesta, iar în partea de jos un castel auriu (galben) cu trei
turnuri și două porți, reprezentând Buda și Óbuda.
Ambele cetăți au porțile deschise, cu un fundal albastru.
Ca suport pe partea dreaptă se situează un leu auriu, iar pe partea stângă un
grifon auriu.
Deasupra scutului se află Coroana Sfântă Maghiară.
Stema este folosită oficial și fără suportul de animale de stemă și coroană.
== Administrația orașului ==

=== Sistemul de autoguvernare ===

=== Sistemul de vot la alegeri ===

Cu ocazia alegerilor locale, sunt aleși cu vot direct: primarul general, membrii
Adunării Generale a Capitalei, primarii sectoarelor și membrii consiliilor locale
din sectoare.
Primarul general și primarii sectoarelor sunt aleși cu sistem de vot bazat pe
majoritate simplă (ca și în România), membrii consiliilor locale sunt aleși cu
sistem de vot mixt (fiind combinate sistemul cu majoritate simplă (individual) și
cel cu liste (liste de partid)).
Membrii Adunării Generale a Capitalei sunt aleși pe bza sistemului cu liste, pragul
minim fiind de 4%.
Un cetățean al capitalei ungare trebuie să-și exprime opțiunea sa cu ocazia
alegerilor locale pe cele mai multe buletine de vot din țară, după cum urmează:

buletin de vot cu candidații la primăria generală,

buletin de vot cu candidații la primărie,
buletin de vot cu candidații individuali pentru consiliile locale din sectorul
respectiv,
buletin de vot cu partidele sau/și asociațiile civice, cei care vor să ajungă în
Adunarea Generală a Capitalei.
=== Sectoarele Budapestei ===

Budapesta inițial a avut 10 sectoare, care au fost înființate la unificarea din

anul 1873 a celor trei orașe componente.
Trei sectoare au fost formate pe malul drept al Dunării, pe teritoriul orașelor
Buda și Óbuda, respectiv 7 sectoare pe malul stâng, pe teritoriul orașului Pest.
Acestea au fost numerotate cu cifre romane, tradiție păstrată și astăzi.
În anul 1930, luând în seamă creșterea populației, au mai fost create încă patru
sectoare, două în Buda, și două în partea Pest a capitalei.
La 1 ianuarie 1950 au fost unite cu Budapesta șapte orașe cu drept de comitat și 16
comune mari, numărul sectoarelor crescând la 22.
Totodată au fost schimbate hotarele sectoarelor, iar cu desființarea sectorului IV
de până atunci, acest număr de sector a fost atribuit sectorului format din orașul
Újpest.
Restul sectoarelor a fost numerotat de la XV la XXII.
Din 1994 Budapesta are 23 de sectoare, când s-a format Sectorul al XXIII-lea al
Budapestei pe teritoriul fostei comune Soroksár, cu desprinderea acestui teritoriu
din sectorul XX.
Sectoarele Budapestei sunt numerotate în sensul mersului ceasului, dinspre interior
spre exterior.
Din cauza că sistemul a fost organizat în trei trepte, azi acest sistem de
numerotare nu se mai observă ușor.
Din cele 23 de sectoare 6 se află pe partea Buda, 16 pe partea Pest, iar una pe
insula Csepel situat între cele două părți.
Consiliile locale – exclusiv între consiliile locale din Ungaria – au dreptul la
autodenumire.
În acest fel sectoarele au două denumiri oficiale: unul fiind denumirea
administrativă statală (ex.
Sectorul III al Capitalei Budapesta), iar cealaltă denumirea administrativă
consilială (ex.
Óbuda-Békásmegyer).
== Populația ==

=== Evoluția demografică ===

=== Structura etnică și confesională ===

Budapesta este din 1993 al doilea sediu al Arhiepiscopiei de Esztergom, care de

atunci poartă titulatura Archidioecesis Strigoniensis-Budapestinensis (Arhidieceza
de Esztergom-Budapesta).
Arhiepiscopul de Esztergom-Budapesta are totodată titlul de „primat al Ungariei”.
Principala biserică ortodoxă este Catedrala Adormirea Maicii Domnului, edificiu
construit în secolul al XVIII-lea de comunitățile macedoromână și greacă din oraș.
Primul preot român al acestei biserici a fost cărturarul iluminist Ioan
Teodorovici, coautor al Lexiconului de la Buda.
=== Comunități minoritare ===

==== Comunitatea germană ====

==== Comunitatea română ====
În secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, Buda a fost cel mai
mare centru tipografic de limbă română.
Comunitatea românească din capitala Ungariei număra 8.480 de persoane în anul 2011.
Sectorul cel mai românesc este Józsefváros unde 0,80% din populația, adică 622 de
persoane s-au identificat români.
==== Comunitatea aromână ====

Istoric, în Budapesta a existat o comunitate importantă de aromâni.

Ei au început să se stabilească în orașele Buda și Pesta încă din 1686, după ce
Liga Sfântă i-a alungat pe otomani din Ungaria.
Mulți au venit ca meșteșugari sau comercianți din Moscopole, iar, cu timpul, au
prosperat economic.
Deși aceștia și-au păstrat credința ortodoxă și erau adesea multilingvi, s-au
integrat în elita locală maghiară și au susținut aspirațiile naționale românești,
grecești sau maghiare.
Câteva personalități ale Budapestei de origine aromână includ: familia Mocioni,
familia Sina, Emanoil Gojdu, Ioan de Boraroș, Andrei Șaguna.
==== Comunitatea greacă ====

== Economie ==

== Transport ==

=== Transportul de suprafața ===

Budapesta este centrul sistemului de șosele ale Ungariei - toate șoselele majore
pornind de aici.
=== Metroul ===
Prima linie de metrou a fost dată în funcțiune în anul 1896.
A fost a doua linie de metrou din lume.
Actualmente există patru linii de metrou.
=== Transportul feroviar ===
Budapesta este totodată unul dintre nodurile feroviare importante din Europa
Centrală.
==== Gări ====

Gara Keleti (Gara de Est), este cea mai tranzitată gară din Budapesta și Ungaria.
De asemenea, aceasta are legături zilnice cu majoritatea țărilor din Europa
Centrală și de Est.
Belgrad (Serbia)
Bratislava (Slovacia)
București (România)
Ljubliana (Slovenia)
Kiev, Lvov (Ucraina)
Viena (Austria)
Zagreb (Croația)
Berlin, München, Hamburg, (Germania)
Praga (Cehia)
Sofia, Varna, (Bulgaria)
Moscova (Rusia)
Veneția (Italia)
Varșovia, Cracovia, (Polonia)
Zürich (Elveția)
Budapest Nyugati pályaudvar.(Gara de Vest)
Gara Déli - Budapesta (Gara de sud)

=== Aeroporturi ===

Aeroportul Ferihegy deservește orașul Budapesta și dispune de trei terminale de
pasageri: Ferihegy 1, Ferihegy 2A și Ferihegy 2B.
Aeroportul este situat în sectorul XVIII, Pestszentlőrinc-Pestszentimre.
== Instituții, monumente și obiective turistice ==

=== Arhitectură ===

=== Instituții publice ===

=== Băile Budapestei ===

== Universități ==
Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta
Universitatea Central Europeană
Universitatea Catolică Pázmány Péter
Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din Budapesta
Universitatea Gyula Andrássy din Budapesta, germană
Universitatea de Științe Veterinare
Budapesta Universitatea de Economie
Universitatea Corvinus din Budapesta
Budapesta Universitatea Metropolitană
Universitatea de Tehnologie și Economie din Budapesta
Universitatea Edutus
Universitatea Evanghelică de Științe Superioare
Károli Gáspár Universitatea Reformată
Universitatea János Kodolányi
Academia de Muzică Ferenc Liszt
Universitatea de Arte Plastice din Ungaria
Universitatea de Artă și Design Moholy-Nagy
Universitatea Națională de Administrare Publică
Naționalizarea Rabinilor Naționale - Universitatea Evreiască
Universitatea din Óbuda
Universitatea Semmelweis
Universitatea Semmelweis Pető András Facultatea
Universitatea Szent István
Universitatea de Educație Fizică
Zrínyi Miklós Universitatea Națională de Apărare
Universitatea Regele Sigismund

== Sport ==

=== Echipe sportive ===

==== Fotbal ====

Echipe cunoscute de fotbal:

Újpest FC
Budapest Honvéd FC
Ferencvárosi Torna Club, acronim FTC
MTK Budapest FC - numit și MTK Hungária FC
Rákospalotai EAC
Vasas SC

== Budapesta de azi ==
În zilele noastre, Budapesta apare ca o capitală renăscută, ce abundă de monumente
și construcții străvechi.
Pe terenurile rămase goale încă din vremea războaielor s-au construit bănci și case
de birouri moderne, dar s-a avut grijă de aspectul combinării lor cu clădirile de
la începutul secolului XX sau mai vechi.
Renașterea se simte și pe teatre, băi, muzee, biblioteci, parcuri, străzi, pasaje,
mijloacele de transport comun, dar și pe instituțiile sanitare și sociale.
Mai puțin vizibilă este dezvoltarea infrastructurii, dar și aceasta are puncte
vizibile, ca podurile noi pe Dunăre.
Pentru turiști sunt vizibile și redeschiderea sau renovarea cafenelelor și a
restaurantelor istorice dintre anii 1880-1910 sau a galeriilor de artă, teatre.
Viața orașului este plină de festivaluri culturale naționale și internaționale, de
evenimente sportive internaționale, dar și de evenimente muzicale pentru tineri,
cum ar fi Festivalul de muzică „Sziget” sau Parada Budapesta – corespunzătorul
Paradei Love din Berlin.
La începutul secolului XXI Budapesta, odată cu intrarea în UE a Ungariei, a început
să devină centrul regiunii pe plan economic, cultural și turistic, devenind cea mai
vizitată capitală a Europei Centrale, după Praga.
== Orașe înfrățite cu Budapesta ==

Berlin, Germania
București, România
Fort Worth, SUA
Frankfurt am Main, Germania
Košice, Slovacia
Lisabona, Portugalia
New York City, SUA
Sarajevo, Bosnia și Herțegovina
Košice, Slovacia
Tel Aviv, Israel
Varșovia, Polonia
Viena, Austria
Zagreb, Croația
Arad, România (înfrățit cu sectorul XII Hegyvidék)

== Personalități ==

== Vezi și ==
Locuri din patrimoniul mondial

== Note ==

== Legături externe ==

hu Pagina oficială a orașului Arhivat în 17 august 2005, la Wayback Machine.

ro hu en it de Ghidul Orașului Budapesta
ro Harta Budapestei
en Budapest hotels and info Portal Arhivat în 31 octombrie 2023, la Wayback
Machine.
en Biroul de Turism al orașului Arhivat în 1 februarie 2004, la Wayback Machine.
hu Biroul de Turism al orașului
en Informații despre Budapesta Arhivat în 31 martie 2004, la Wayback Machine.
en Budapesta Online - situl oficial pentru rezervare cazări
hu Metroul din Budapesta
hu Harta metroului, liniilor suburbane și rețeaua tramvaiului Arhivat în 4
septembrie 2015, la Wayback Machine.
Budapesta, regina podurilor, 17 noiembrie 2005, Evenimentul zilei
10 atracții ale orașului Budapesta, 13 august 2010, Descoperă - Travel
Varșovia (în poloneză Warszawa pronunțat [varˈʂava] ; nume oficial Miasto Stołeczne
Warszawa, Orașul Capitală Varșovia) este capitala Poloniei din 1596, când Regele
Sigismund al III-lea a mutat capitala de la Cracovia.
Populația Varșoviei este estimată la 1.708.491 locuitori.
Orașul este de asemenea capitala voievodatului Mazovia, localizat în partea
central-estică a Poloniei.
Centrul vechi istoric din Varșovia a fost înscris în anul 1980 pe lista
patrimoniului cultural mondial UNESCO.
== Etimologie ==
Numele Varșoviei în limba poloneză este Warszawa (în trecut se scria Warszewa și
Warszowa), înseamnă “aparținând lui Warsz”, Warsz fiind forma prescurtată a unui
nume masculin de origine slavă Warcisław (vezi de asemenea și etimologia numelui
Wrocław).
Etimologia populară atribuie numele orașului unui pescar pe nume Wars și soției
sale Sawa.
Potrivit legendei, Sawa era o sirenă, ce locuia în râul Vistula, de care Wars s-a
îndăgostit .
În realitate Wars a fost un nobil ce conducea orașul în secolele XII, respectiv
XIII.
Numele oficial este miasto stołeczne Warszawa (Română: "Orașul capitală al
Varșoviei") .
Un rezident al Varșoviei este numit varșovian.
Alte nume ale Varșoviei în diferite limbi: Warsaw (engleză), Warschau (germană),
‫װַארשע‬/Varshe (idiș), Варшава/Varshava (rusă, bulgară, ucraineană), Varšuva
(lituaniană), Varsovia (latină, italiană, portugheză și spaniolă), Varsovie
(franceză).
== Istorie ==
Varșovia este notabilă printre capitalele din Europa nu pentru mărimea sa, vârsta
sa, sau frumusețea sa, ci pentru indestructibilitatea sa.
Este un phoenix care a renăscut de mai multe ori din cenușa războiului.
Suferind daune mari în timpul ocupărilor suedeză și prusacă din 1655-1656, a fost
asaltată din nou în 1794, când armata rusă a masacrat populația suburbiilor
varșoviene.
=== Perioada Medievală ===
Primele așezări de tip cetate pe situl actualei Varșovii au fost Bródno (Secolele
IX-X) și Jazdów (secolele XII-XIII).
După ce Jazdów a fost distrus, o nouă așezare similară a fost stabilită pe situl
unui mic sat pescăresc numit Warszowa.
Prințul plock Boleslav al II-lea al Masoviei, a stabilit acest așezământ ca fiind
moderna Varșovie în jurul anului 1300.
La începutul secolului XIV, economia Varșoviei se baza în mare parte pe meșteșug și
schimburi.
La terminarea liniei ducale regale, Coroana Poloneză a devenit noua linie ducală în
anul 1526.
=== Secolele XVI-XVIII ===
În 1529 Varșovia a devenit pentru prima dată, ulterior permanent din 1569, cetatea
de scaun a Sejm.
În 1573 orașul și-a schimbat numele în Confederația Varșoviei, stabilind formal
libertatea religioasă pentru federația polonezo-lituaniană.
Datorită poziției centrale între capitalele Federației Kraków și Vilnius, Varșovia
a devenit capitala Federației, și a Coroanei Poloneze, în 1596, când regele
Sigismund al III-lea de Vasa a mutat curtea din Cracovia în Varșovia.
În anii următori orașul s-a extins până la suburbii.
Câteva districte private independente au fost stabilite, proprietățile
aristocraților și cele ale micii nobilimi erau conduse după propriile reguli.
De trei ori, între anii 1655 și 1658 orașul a fost sub asediu.
În 1700, Marele Război Nordic a izbucnit.
Orașul a fost asediat de mai multe ori și a fost obligat să plătească dări foarte
mari.
Stanisław August Poniatowski, este cel care a reproiectat Castelul Regal din
Varșovia, contribuind de asemena și la dezvoltarea culturală și artistică a
acestuia.
Acest lucru a adus Varșoviei denumirea de Paris al Estului.
=== Secolele XIX-XX ===

Varșovia a rămas capitala Federației Polonezo-Lituaniene până în anul 1795, când

orașul a fost anexat de Prusia și transformat în capitala provinciei Prusiei de
Sud.
Eliberat de armata lui Napoleon în 1806, Varșovia a devenit capitala nobilimii nou
create a Varșoviei.
În urma Congresului de la Viena din 1815, Varșovia a devenit centrul Congresului
Polonez, o monarhie constituțională sub o unire proprie cu Imperiul Rus.
Universitatea Regală a Varșoviei a fost creată în anul 1816.
Din cauza violării repetate a constituției Poloniei de către Rusia, în 1830 a avut
loc o revoltă.
Războiul dintre Polonia și Rusia din 1831 s-a sfârșit cu eșecul revoltei de a
micșora autonomia Regatului.
În data de 27 februarie 1861 o mulțime în Varșovia a protestat împotriva ocupației
Poloniei de către Rusia.
Varșovia a înflorit la sfârșitul secolului XIX, când primar era Sokrates
Starynkiewicz (1875–1892), un general originar rus numit de țarul Alexandru al III-
lea al Rusiei.
Sub Starynkiewicz în Varșovia a fost construit primul sistem de apă și canalizare
proiectat și conceput de inginerul englez William Lindley și fiul acestuia, William
Heerlein Lindley.
În aceeași perioadă au fost modernizate tramvaiele, creat un sistem iluminarea al
străzilor și construcția instalației de gaz.
La recensământul Imperiului Rus din 1897 erau înregistrați 626 000 de oameni ce
locuiau în Varșovia, poziționându-l pe locul al treilea, ca mărime în Imperiu, după
St.
Petersburg și Moscova.
=== Perioada Interbelică (1918-1939) ===
Istoria civilizației contemporane nu cunoaște un eveniment de o importanță mai mare
decât Bătălia Varșoviei, 1920, sau cel puțin unul a cărui importanță să fie mai
puțin apreciată.
(Edgar Vincent)
Varșovia a fost sub ocupație germană din 4 august 1915 până în noiembrie 1918.
Termenii Armistițiului Forțelor Aliate din articolul 12 cereau Germaniei să se
retragă din zonele controlate de Rusia în 1914 (Varșovia se număra printre orașele
ce se aflau în zonele respective).
Germania a respectat armistițiul, iar Pilsudki s-a intors în Varșovia la data de 11
Noiembrie punând bazele a ceea ce a devenit ulterior A doua Republică Poloneză, cu
capitala în Varșovia.
În cursul războiului bolșevico-polonez din 1920, marea bătălie pentru Varșovia a
avut loc la periferia orașului ce a fost apărat cu succes, Armata Roșie fiind
învinsă.
Polonia a oprit de una singură atacul principal al Armatei Roșii și a învins ideea
exportului revoluției.
=== Al Doilea Război Mondial ===

Mai mult de 8 din 10 clădiri erau distruse, în Varșovia, la finalul celui de al

doilea Război Mondial.
După invadarea Poloniei de către Germania pe 1 septembrie 1939, a început cel de al
doilea Război Mondial.
Centrul Poloniei, inclusiv Varșovia, a fost adus sub conducerea Guvernului General,
o administrație colonială germană nazistă.
Toate instituțiile cu un nivel de educație mai mare și influență politică au fost
închise imediat.
Întreaga populație evreiască a Varșoviei – câteva sute de mii, aproape 30% din
populația totală a orașului – a fost transferată în Ghetoul Varșoviei.
Orașul va deveni centrul urban al rezistenței ocupației naziste în Europa ocupată.
Când a venit ordinul, ce făcea parte din ''Soluția Finală'' a lui Hitler din data
de 19 aprilie 1943, de a anihila ghetto-ul, luptătorii evrei au lansat Revolta
Ghetoul Varșoviei.
În ciuda faptului că erau neînarmați și depășiți numeric, Ghetoul a rezistat
aproape o lună.
Când lupta a luat sfârșit, aproape toți supraviețuitorii au fost masacrați.
Foarte puțini reușind să scape sau să se ascundă.
În iulie 1944, Armata Roșie avansează pe teritoriul polonez spre Varșovia
urmărindu-i pe germani.
Știind că Stalin nu era de acord cu ideea unei Polonii independente, Guvernul
Poloniei, exilat în Londra, a dat ordine propriei armate secrete (AK) să încerce să
preia controlul asupra Varșoviei înainta Armatei Roșii.
Prin urmare, pe 1 august 1944, în timp ce Armata Roșie se apropria de oraș, Revolta
Varșoviei a început.
Lupta armată, prevăzută să dureze 48 de ore, a durat 63 de zile.
Stalin, între timp, a dat ordine propriilor trupe să aștepte în afara Varșoviei.
În cele din urmă, luptătorii armatei secrete din Varșovia, asistată și de civili,
au fost obligați să capituleze.
Supraviețuitorii au fost transportați în lagărele PoW din Germania, în timp ce
întreaga populație civilă a fost forțată să părăsească orașul.
Victimele civile poloneze sunt estimate undeva între 150 000 și 200 000.
Germanii au distrus Varșovia din temelii.
Hitler ignoră termenii de capitulare și a ordonat ca întregul oraș să fie distrus
din temelii iar biblioteca și colecțiile din muzee să fie luate în Germania sau
arse.
Monumentele și clădirile guvernului au fost aruncate în aer de către trupele
germane cunoscute sub numele de: Verbrennungs- und Vernichtungskommando
(Detașamentul de ardere și distrugere).
În jur de 85% din oraș a fost distrus, inclusiv centrul istoric vechi al oraș și
Castelul Regal.
La data de 17 ianuarie 1945 –după ce ofensiva Armatei Roșii cunoscută sub numele de
Ordinul Vistula a început– trupele sovietice au intrat în ruinele Varșoviei, și au
eliberat suburbiile acesteia de sub ocupația germană.
Orașul a fost cucerit foarte repede de către armata aflată sub conducerea lui
Stalin, avansând rapid către Łódź, în timp ce trupele germane se retrăgeau.
=== Istoria Recentă ===
În 1945, după ce bombardamentele, revoltele, luptele și demolările au luat sfârșit,
o mare parte din Varșovia zăcea în ruină.
După război, sub un regim comunist stabilit de către cuceritorii sovietici,
campania “cărămizile Varșoviei” a fost inițiată.
Au fost proiectate clădiri noi pentru a le înlocui pe cele vechi.
Au fost construite și clădiri monument precum: Palatul de Cultură și Știință, un
cadou din partea Uniunii Sovietice.
Orașul a redevenit capitala Poloniei și centrul politic respectiv economic al
țării.
Multe dintre străzile istorice, clădiri și biserici au fost restaurate la forma lor
originală.
În 1980, centrul istoric al orașului a fost desemnat ca Moștenire Mondială și
ocrotit de UNESCO.
Ioan Paul al II-lea vizitează țara nativă în 1979 și 1983 acordând suport mișcării
Solidaritatea și încurajează mișcările anti-comuniste.
În 1979, la mai puțin de un an de când a devenit papă, Ioan Paul celebrează
euharistia în Piața Victoria din Varșovia.
Încheie ceremonia cu un apel cunoscut sub numele de schimbarea feței Poloniei.
Intervenția lui Ioan Paul al II-lea a fost înțeleasă ca fiind un imbold în favoarea
unor schimbări democratice.
== Geografie ==

=== Localizare și topologie ===

Varșovia este poziționată în zona central-estică a Poloniei la aproximativ 300 de

km de Munții Carpați, la aproximativ 260 de km de Marea Baltică și la 523 km est de
Berlin, Germania.
Orașul este străbătut de către râul Vistula.
Altitudinea medie a orașului este de 100 de metri peste nivelul mării.
Cel mai înalt punct în partea stângă a orașului este de 115,7 metri (cartierul
Wola), cel mai înalt punct din partea dreaptă a orașului fiind de 122,1 metri
(cartierul Wesoła).
Cel mai jos punct este de 75.6 metri (malul drept al Vistulei).
Sunt de asemenea câteva dealuri în oraș, majoritatea construite artificial
localizate la limita orașului (de exemplu: dealul Răzvrătirii Varșoviene 121 metri
și dealul Szczęśliwice 138 metri, ultimul fiind de asemenea și cel mai înalt punct
din Varșovia).
Varșovia se află pe două formațiuni geomorfologice principale cu paternuri
asimetrice și terasări: câmpie rezultată în urma unui platou de acumulare glaciară
și valea Vistulei.
Râul Vistula este principala axă a Varșoviei ce divide orașul în două părți, partea
stângă și partea dreaptă.
Partea stângă se situează atât pe platoul de acumulare glaciară cât și pe
terasările de pe Vistula.
Forma predominantă de relief în această parte a Varșoviei este platoul de acumulare
glaciară numit și Abruptul Varșoviei.
Platoul de acumulare glaciară are foarte puține lacuri și locuri de extracție
pentru lut artificiale și naturale.
Partea dreaptă a Varșoviei are un pattern geomorfologic diferit.
Sunt câteva nivele ale câmpii rezultate în urma terasării Vistulei și o mică parte
abruptă, puțin observabilă, a câmpiei de acumulare glaciară.
=== Clima ===
Clima Varșoviei este una de tip continental cu ierni friguroase și veri calde.
Temperatura medie este de −3 °C (27 °F) în ianurie și 19.3 °C (66.7 °F) în iulie.
Temperaturile pot să atingă uneori 30 °C (86 °F) vara.
Primăvara și toamna sunt în general anotimpurile frumoase, prima fiind însorită și
înfloritoare în timp ce a doua fiind alternativ însorită și cu zile de ceață,
friguroasă dar nu rece.
=== Districte administrative ===
Varșovia are două centre istorice, numite Orașul Vechi (Stare Miasto) respectiv
Orașul Nou (Nowe Miasto) ambele fiind plasate în sectorul Śródmieście.
Până în 1994 existau 7 districte administrative: Śródmieście, Praga Północ, Praga
Południe, Żoliborz, Wola, Ochota, Mokotów.
Din 1994 până în 2002 au fost create încă 11 districte: Centrum, Białołęka,
Targówek, Rembertów, Wawer, Wilanów, Ursynów, Włochy, Ursus, Bemowo, Bielany.
În 2002, orașul Wesoła era încorporat iar diviziunea teritorială a Varșovia este
divizată în 18 entități distincte cu propriul corp administrativ:
== Urbanism ==

Amestecul de stiluri arhitecturale pe care îl are Varșovia reflectă istoria

tulburatoare a orașului.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial Varșovia a fost distrusă.
După terminarea războiului a început reconstrucția susținută de partidul comunist.
Multe clădiri istorice au fost reconstruite, însă, în ciuda faptului că au fost
prezervate rezonabil, între 1950-1960 multe dintre ele au fost demolate (spre
exemplu: Palatul Kronenberg).
Foarte multe blocuri au fost construite în spiritul blocului estic.
Pentru spațiile publice au fost construite piețe, parcuri și monumente noi.
Peisajul urban al Varșoviei actuale este unul modern cu arhitectură contemporană.
=== Arhitectură ===

În Varșovia există clădiri reprezentative pentru aproape orice stil și perioadă

arhitecturală din Europa.
Orașul are câteva exemple arhitecturale reprezentative din perioadele gotică,
renascentistă, barocă și neoclasică, toate poziționate relativ aproape de centrul
orașului.
Arhitectura gotică este reprezentată de biserici majestuoase dar și de case
burgheze și fortificații.
Clădirile semnificative sunt: Catedrala Sfântul Ioan (sec.
XIV), lăcașul fiind un exemplu de stil gotic mazovian; Biserica Sfânta Maria
(1411); Primăria familiei Burbach (secolul XIV); Turnul cu praf de pușcă (după
1379); castelul Regal Curia Maior (1407-1410).
Exemplele notabile ale arhitecturii renascentiste sunt: casa negustorului Baryczko
(1562); clădirea numită “Negrul” (la începutul secolului al XVII-lea) și casa
Salwator (1632).
Exemplele cele mai interesante cu stil manierist sunt: Castelul Regal (1596-1619);
Biserica Iezuită (1609-1626).
Printre primele structuri cu stil baroc sunt: Biserica Sfântului Hyacinth (1603-
1639) și columna lui Zygmunt (1644).
Cele mai impresionante exemple de arhitectură rococo sunt: Palatul Czapski (1712-
1721); Palatul celor Patru Vânturi (1730).
Arhitectura neoclasică a Varșoviei poate fi descrisă prin simplitatea formelor
geometrice și cu inspirație din perioada Romană.
Unele dintre cele mai bune exemple de stil neoclasic sunt: Palatul de pe Apă
(reconstruit în 1775-1795); Królikarnia (1782-1786); Biserica Carmelite (fațada
1761-1783); Biserica Evanghelică Sfânta Treime (1777-1782).
Creșterea economică a Poloniei a cauzat și o creștere a nivelului arhitectural.
Renașterea Neoclasică a influențat toate aspectele arhitecturale, cel mai notabil
exemplu este Marele Teatru (1825-1833).
Exemplele excepționale de arhitectură burgheză din perioada târzie au fost
restaurate de către autoritățile comuniste după război (cum ar fi Palatul
Kronenberg și clădirea Companiei de asigurare Rosja).
Unele au fost reconstruite, însă în stilul realist socialist (spre exemplu:
Filarmonica Varșoviei).
Clădirea Universității de Tehnologie a Varșoviei este una dintre cele mai
interesante modele arhitecturale din secolul al XIX-lea.
Printre construcțiile notabile ale arhitecturii contemporane este inclus și Palatul
de cultură și Știință (1952-1955), un zgârie-nori realist-socialist localizat în
centrul orașului împreună cu Piața Constituției.
Arhitectura Modernă în Varșovia este reprezentată de clădirea Biroului Metropolitan
și Piața Pilsudski construite de Lord Foster, Biblioteca Universității din Varșovia
construită de Marek Budzyński și Zbigniew Badowski, o clădire de birouri construită
de Skidmore Owings și Merrill.
Se spune că Varșovia este unul dintre cele mai mari orașe, ca suprafață, alături de
Frankfurt, Londra, Paris, Moscova, Istanbul și Rotterdam.
Din cei 21 zgârie-nori din Polonia, 18 se află în Varșovia.
=== Floră și Faună ===

Spațiile verzi acoperă 25% din suprafața orașului, incluzând aici și structurile de
vegetație cum ar fi parcurile din cartiere, spațiile verzi de-a lungul șoselei și
din curți, parcuri istorice, arii pentru conservarea naturii și pădurile urbane de
la marginea orașului.
Există 82 de parcuri în oraș ce acoperă în total 8% din suprafața totală a
orașului.
Cele mai vechi parcuri aparțineau palatelor reprezentative, de exemplu: Grădina
Saxonă, Grădina Palatului Krasiński, Parcul Regal Baths, parcul Palatului Wilanów
și parcul Palatului Królikarnia.
Grădina Saxonă se întinde pe o suprafață de 15.5 ha (hectare), înainte a fost o
grădină regală.
În ea există peste 100 de specii diferite de copaci iar aleile sunt un spațiu de
odihnă și relaxare.
În partea de est a orașului se află Mormântul Soldatului Necunoscut.
În secolul XIX grădina Palatului Krasiński a for reamenajată de către Franciszek
Szanior.
În zona centrală a parcului se află foarte multe specii de copaci bătrâni.
Tot în această zonă de află și monumentul Revolta Ghetoului Varșoviei.
Parcul Regal Baths se întinde pe o suprafață de 76 ha.
Caracterul unic și istoric al parcului este reflectat de peisajul arhitectural
(pavilioane, sculpturi, poduri, cascade, iazuri) și vegetal (specii domestice și
străine de copaci și tufișuri).
Acest parc diferă, în comparație cu alte spații verzi din Varșovia, prin faptul că
există păuni și fazani ce pot fi văzuți în libertate și crapi regali în iazuri.
Parcul din jurul Palatului Królikarnia se află pe vechiul abrupt al Vistulei.
Alte spații verzi din oraș includ Grădina Botanică și grădina Bibliotecii
Universității.
În cele două există specii de plante rare.
Pe lângă acestea, la marginea orașului se regăsesc: Pole Mokotowskie (un parc mare
în nordul Mokotów unde exista prima pistă de curse de cai ulterior fiind construit
aeroportul); Parcul Ujazdowski pe malul drept al Vistulei.
Flora orașului poate fi considerată ca fiind foarte diversificată la nivelul
speciilor.
Prin padure sunt trei trasee pentru pietoni și bicicliști.
Există 13 rezerve naturale în Varșovia, Pădurea Bielany, Pădurea Kabaty, Lacul
Czerniaków.
La 15 km de Varșovia mediul râului Vistula se schimbă, acesta având
caracteristicile unui ecosistem prezervat cu un habitat pentru animale precum:
vidre, castori și sute de specii de păsări.
Există de asemenea câteva lacuri (belciug) în Varșovia rezultate în urma
meandrelor, spre exemplu: Lacul Czerniaków; Lacurile din parcurile Łazienki sau
Wilanów, lacul Kamionek.
Există de asemena și foarte multe lacuri mici în parcuri, dar numai o parte din ele
sunt permanente – cele mai multe dintre ele sunt seacate înainte de iarnă pentru a
fi curățate de plante și sedimente.
Grădina zoologică din Varșovia acoperă o arie de 40 de hectare, deține aproape 5
000 de animale din 500 de specii diferite.
Deși este oficial creată în 1928, ea exista încă din secolul al XVII-lea.
== Demografie ==

Istoric, Varșovia a fost destinația imigrărilor din afara țării dar și în

interiorul acesteia, în special din Europa de Est și Centrală.
De aproape 300 de ani Varșovia este numită: „Parisul Nordului” sau „Al doilea
Paris”.
A fost întotdeauna centrul culturii Europene.
Din punct de vedere demografic este cel mai diversificat oraș al Poloniei, cu un
număr semnificativ de locuitori născuți în străinătate.
Pe lângă majoritatea poloneză există și o minoritate evreiască în Varșovia.
Potrivit recensământului realizat de Rusia în 1897, din populația totală a orașului
de 638.000 de oameni, 219.000 erau evrei (aproape 34%).
Populația evreiască a Varșoviei înainte de Război se ridica la un număr de 350.000,
constituind 30% din populația totală.
În 1933 din 1.178.914 de locuitori, 835.500 aveau limba poloneză ca limbă maternă.
Al doilea Război Mondial a schimbat această situație, în zilele noastre există o
diversitate etnică mult mai mică decât era în urmă cu 300 de ani, în istoria
orașului.
O mare parte din creșterea populației se bazează pe migrarea internă și urbanizare.
În 1939, aproximativ 1.300.000 de oameni locuiau în Varșovia, dar în 1945 existau
doar 420.000.
După primii ani de după război creșterea populației era de circa 6% pe an, orașul
suferind de pe urma lipsei de populație (case nelocuite).
Prima măsură de remediere a fost de a mări suprafața orașului în 1951.
Cu toate acestea, autoritățile locale au fost în continuare forțate să introducă
anumite limite înregistrărilor rezidențiale: numai soțiile și copii rezidenților
permanenți erau lăsați să se înregistreze cu acte în Varșovia.
== Guvernarea municipală ==

Guvernarea municipală a existat în Varșovia până la începutul celui de al Doilea

Război Mondial și a fost restaurată din 1990 (în timpul comunismului funcționând
Consiliul Național al orașului: Miejska Rada Narodowa).
Din 1990, sistemul administrativ al orașului s-a modificat de mai multe ori
datorită restaurării anumitor sectoare (powiat, în limba poloneză).
În final, potrivit Actului de la Varșovia, orașul este divizat în 18 sectoare ce
formează un oraș powiat cu un guvern municipal.
Unitatea de bază pentru diviziunea teritorială a Poloniei este o comună (gmina în
limba poloneză).
Un oraș este de asemenea și o comună dar având caracteristicile unui oraș.
Atât orașele cât și comunele sunt conduse de către un primar, în limba poloneză
există o distincție primarul unui oraș numindu-se: burmistrz, iar cel al unei
comune: wójt .
Orașele mai mari obțin anumite îndreptățiri, precum sarcini și privilegii ce se
află în posesia următoarei diviziuni teritoriale, și anume județului (powiats în
limba poloneză).
Un exemplu de astfel de îndreptățiri pentru județe constă de înmatricularea unei
mașini, o comună (gmina) nu poate să înmatriculeze o mașină.
În Varșovia, sectoarele au câteva îndreptățiri specifice județelor (powiat) cum ar
fi exemplul deja menționat cu privire la înmatricularea mașinilor.
De exemplu sectorul Wola și Ursynów dețin o evidență proprie, numele numerelor de
înmatriculare fiind diferite.
Dar sectorul Kraków spre exemplu nu are această îndreptățire.
Puterea legislativă în Varșovia este legitimă într-un Consiliu unicameral al
orașului Varșovia, alcătuit din 60 de membrii.
Membrii consiliului sunt aleși direct la fiecare patru ani.
Precum toate aparatele legislative, Consiliul Orașului se divide la rândul său în
comitete ce au ca sarcină vizarea mai multor sarcini ale guvernării orașului.
Propunerile ce trec de simpla majoritate sunt trimise președintelui ce poate să le
transforme în legi.
Dacă primarul își exprima dreptul de veto cu privire la o propunere, Consiliul are
la dispoziție 30 de zile de a trece peste decizia președintelui votând o majoritate
de 2/3 în favoarea legii.
Fiecare din cele 18 sectoare separate ale orașului are propriul consiliu (numit în
limba poloneză: Rada dzielnicy).
Obligațiile lor orientate spre a îl ajuta pe Președinte și Consiliul Orașului, cum
de asemenea și de a superviza mai multe companii municipale, proprietățile deținute
de oraș și școli.
Șeful fiecărui Consiliu al Sectorului poartă numele de primar (Burmistrz în
poloneză) și este ales de consiliul local dintre candidații propuși de președintele
Varșoviei.
După cum se poate observa primarii generali sunt numiți președinți în Polonia, doar
primarii unor orașe foarte mari.
Primul președinte al Varșoviei a fost Jan Andrzej Menich (1695–1696).
Între anii 1975 și 1990 președintele Varșoviei era în același timp și voievod.
Din 1990 președintele Varșoviei a fost ales de către Consiliul Orașului.
Între anii 1994 și 1999 primarul sectorului Centrum era automat și președintele
Varșoviei: primarul sectorului Centrum era ales de către consiliul sectorului
Centrum, consiliu ce era ales de către cetățenii sectorului Centrum.
Din 2002 președintele Varșoviei este ales de către toți cetățenii Varșoviei.
Președintele actual al Varșoviei este Hanna Gronkiewicz-Waltz (din 2006),
președintele Băncii Naționale Poloneze.
Primul președinte ales potrivit acestor reguli a fost Lech Kaczyński.
Când a fost ales președinte al Republicii Poloneze în decembrie 2005, nu a existat
o altă alegere în Varșovia, el a fost președinte al Varșoviei cât și al Poloniei în
același timp.
== Politică ==
Capitala Poloniei, Varșovia, este centrul politic al țării.
Toate gențiile statului se află în Varșovia, inclusiv parlamentul Poloniei, Biroul
Prezidențial și Curtea Supremă.
Adunarea (traducere a termenului: Sejm) este organul subiacent parlamentului
Poloniei.
Adunarea aeste alăcuită din 460 de deputați (Poseł în limba poloneză) ce sunt aleși
prin vot universal de către un vorbitor numit de șeful Adunării (Marszałek Sejmu).
== Transport ==
Varșovia a cunoscut schimbări majore la nivelul infrastructurii în ultimii ani
datorită investițiilor străine și creșterii economice.
Orașul are o infrastructură mai bună cu drumuri noi și poduri.
Varșovia nu are un sistem rutier foarte eficient deoarece cea mai mare parte din
trafic circulă direct prin centrul orașului.
Centura orașului Varșovia va fi construită prin intermediul a trei drumuri directe:
S2, S8 și S17.
În prezent o parte din S2 și S8 sunt în construcție.
Totuși, mulțumită autostrăzii A2 ce se întinde la vest de Varșovia inaugurată în
iunie 2012, orașul are acum o legătură directă cu Łódź, Poznań și Berlin.
Orașul are două aeroporturi internaționale: Aeroportul Chopin Varșovia, localizat
la 10 km de centrul orașului și Aeroportul Moldin-Varșovia aflat la 35 de km de
Varșovia spre nord.
Cu aproape 100 de zboruri naționale și internaționale pe zi și cu peste 9.268.551
de pasageri până în 2007, Aeroportul Chopin din Varșovia este de departe cel mai
mare din Polonia.
Transportul public în Varșovia este alcătuit din autobuze, tramvaie, metrou, calea
fereată pe linia Warszawska Kolej Dojazdowa, calea ferată urbană pe linia Szybka
Kolej Miejska, trenul regional Koleje Mazowieckie, și traseele pentru biciclete
Veturilo și Bemowo Bike.
Autobuzele, tramvaiele, căile ferate urbane și metroul aparțin Zarząd Transportu
Miejskiego (Autoritatea de transport a Varșoviei).
Prima linie a metroului din Varșovia a fost deschisă în 1995, având în total 11
stații.
În acest moment are 21 de stații pe o distanță de aproape 23 km.
Inițial toate trenurile erau rusești.
În 1998, 108 vagoane au fost comandate de la firma Alstom.
A doua linie de la est la vest va parcurge aproape 31 de km.
Secțiunea centrală se află acum în construcție în Warszawa Centralna servind
traficului domestic aproape fiecărui oraș mai mare din Polonia dar și legăturilor
internaționale.
Există de asemenea 5 alte linii de căi ferate mari și un număr mic de stații
suburbane.
== Infrastructură ==
Precum toate orașele din Europa Centrală și de Est, infrastructura Varșoviei a
suferit foarte mult în perioada comunistă.
Oricum, în ultimele câteva decenii s-au realizat o serie de îmbunătățiri datorită
creșterii economice, creștere datorată investițiilor străine din fondurile Uniunii
Europene.
S-a dezvoltat în special sistemul subteran de transport dar și drumuri respectiv
sistemul de sănătate.
Astăzi Varșovia are unul dintre cel mai bun centrul medical din Polonia și Europa
Centrală.
Orașul găzduiește CMHI (Children's Memorial Health Institute), cel mai bun spital
din toată Polonia dar și un centru de cercetare și de educație.
În timp ce Institutul de Oncologie Maria Skłodowska-Curie este unul dintre cele mai
moderne institute de oncologie din Europa.
Secția clinică se află într-o clădire cu 10 etaje cu 700 de paturi, 10 săli de
operații, o unitate de terapie intensivă, câteva departamente de diagnosticare cât
și o clinică de externări.
Infrastructura s-a dezvoltat foarte mult în ultimi ani.
== Religie ==
Încă de la existența sa Varșovia a fost un oraș multicultural.
Potrivit recensământului din 1901, 711.988 de locuitori 56.2% erau catolici, 35.7%
evrei, 5% creștini ortodocși greci și 2.8% protestanți.
Opt ani mai târziu, în 1909 existau 281.754 de evrei (36.9%), 18.189 de protestanți
(2.4%) și 2.818 mariavites (0.4%).
Această situație a dus la construirea a sute de locuri religioase în toate părțile
orașului.
Multe dintre ele au fost distruse după Revolta Varșoviei din 1944.
După război autoritățile comuniste poloneze descuraja construirea bisericilor iar o
mică parte dintre bisericile distruse a fost reabilitată.
== Activități de recreere ==
=== Evenimente ===
O serie de evenimente comemorative au loc în fiecare an.
Mulțimi alcătuite din mii de oameni se adună pe malul Vistulei vara la miezul
nopții pentru a participa la festivalul Wianki, ce a devenit o tradiție și un
eveniment anual în programul cultural al evenimentelor în Varșovia.
Festivalul își trage originile dintr-un ritual pașnic păgân în care fetele
necăsătorite lasă coroane de flori în apă pentru a prevesti când se vor mărita și
cu cine.
Din secolul XIX această tradiție a devenit un eveniment festiv ce continuă și
astăzi.
Consiliul orașului organizează concerte și alte evenimente.
Fiecare eveniment de vară, pe lângă coroanele de flori ce sunt aruncate în apă,
săriturile pe deasupra focului, căutarea florilor ferigă, au loc și concerte
muzicale, discursuri ale demnitarilor și artificii.
Festivalul de Film din Varșovia este un festival anual ce are loc în octombrie.
Filmele sunt rulate în limba originală cu subtitrări în limba poloneză.
Cinemaurile ce participă la acest eveniment sunt: Kinoteka (Palatul de Știință și
Cultură); Multikino la Golden Terraces și Kultura.
Peste 100 de filme sunt proiectate în timpul festivalului și sunt înmânate premii
celor mai bune și populare filme.
=== Sport ===
În data de 9 aprilie 2008, președintele Varșoviei, Hanna Gronkiewicz-Waltz, a
obținut de la primarul orașului Stuttgart, Wolfgang Schuster ca premiu, o plăcuță
comemorativă pentru Varșovia, Capitală Europeană a Sportului pe anul 2008.
Stadionul Național de Fotbal are o capacitate de 58.500 de locuri.
Stadionul Național a găzduit două grupe, optimi și semifinala în timpul
campionatului UEFA Euro 2012, găzduit de Ucraina și Polonia.
Există mai multe centre sportive în oraș.
Multe facilități constă în bazine de înot și hale sportive, foarte multe construite
de municipalitate în ultimii ani.
Principala sală acoperită, folosită pentru multe tipuri de jocuri pentru interior
este Hala Torwar.
Există și un patinoar în aer liber Stegny și un hipodrom Służewiec.
Cel mai bun centru de înot este Parcul Wodny Warszawianka, aflat la 4 km sud de
strada Merliniego unde se află o piscină olimpică cu zone diferite.
Dintre echipele de fotbal ale Varșoviei cea mai faimoasă este Legia Varșovia,
clubul sportiv al armatei ce joacă pe stadionul Armata Poloneză, la sud de strada
Łazienkowska.
Clubul a fost fondat în anul 1916, au câștigat campionatul de 8 ori (cel mai recent
în 2006) și Cupa Poloniei de 14 ori.
În sezonul de Liga Campionilor din 1995/1996 au ajuns până în optimi unde au
pierdut împotriva atenienilor de la Panathinaikos.
Rivalii locali, Varșovia Polonia, au un număr de suporteri semnificativ mai mic dar
au reușit totuși să câștige Campionatul Ekstraklasa în 2000.
Au câștigat și Campionatul în 1946 și cupa de 2 ori.
== Cultură ==
=== Teatrul în trecut ===
Din 1833 până la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, Piața Teatrului (în
poloneză: Plac Teatralny ) a fost centrul cultural al țării și casa multor teatre.
Clădirea principală a găzduit Marele Teatru din 1833 până în 1834, Teatrul
Rozmaitości din 1836 până în 1924 și Teatrul Nowy, 1928-1939, ce a găzduit
producții contemporane de dramă poetică, inclusiv cele regizate de Leon Schiller.
În apropiere, Grădina Saxonă (Ogród Saski în poloneză), Teatrul de Vară a
funcționat între anii 1870-1939, și în perioada interbelică, complexul teatral
includea și primul cabaret al Varșoviei, Momus, și teatrul muzical melodramatic al
lui Schiller.
Teatrul Wojciech Bogusławsk (1922-1926) a fost cel mai bun exemplu de teatru
polonez monumental.
De la mijlocul anilor 1930, clădirea Marelui Teatru a găzduit Institutul Upati de
Arte teatrale, prima academie de arte teatrale, cu un departament de actorie și
unul de regie.
Plac Teatralny și împrejurimile au fost destinația multor parade, fetivități,
carnavale, baluri și concerte.
=== Teatru ===
Varșovia găzduiește peste 30 de teatre, inclusiv Teatrul Național (fondat în 1765)
și Teatrul Mare (fondat în 1778).
Varșovia reprezintă o atracție pentru foarte mulți regizori tineri și actori ce
contribuie la cultura teatrală a orașului.
Munca lor poate fi văzută, în mare parte, în teatre mai mici cum ar fi: Casa de
Cultură (Domy Kultury în poloneză).
Varșovia găzduiește Întâlnirile Internaționale de Teatru.
=== Muzică ===
Mulțumită numeroaselor locuri muzicale, inclusiv Teatre Wielki, Opera Națională
Poloneză, Sala Operei, Sala Filarmonică Național și Teatrul Național precum și
teatrele muzicale Roma și Buffo și Sala Congresului a Palatului de Cultură și
Știință, Varșovia a găzduit foarte multe evenimente și festivaluri.
Printre evenimente o atenție deosebită trebuie acordată: Competiției Internaționale
de Pian Frédéric Chopin, Festivalul Internațional de Muzică Contemporană Toamna
Varșoviei, Jamboree de Jazz, Zilele de Vară Jazz ale Varșoviei, Competiția
Internațională Vocală Stanisław Moniuszko, Festivalul Mozart, Festivalul de Muzică
Veche.
=== Muzee și Galerii de Artă ===
Evenimentele din Varșovia din Timpul războiului au lăsat găuri în colecțiile
istorice ale orașului.
Deși un număr considerabil de comori au fost salvate în 1939, un număr foarte mare
de exponate din palate și muzee din țară au fost aduse în Varșovia când se
considera că ar fi mai în siguranță în capitală prin urmare, pierderile au fost
foarte mari.
Printre exemplele cele mai notabile ale exponatelor se numără: Muzeul de Postere ce
se mândrește cu una dintre cele mai mari colecții de postere din lume, Muzeul de
Vânătoare și Călărie și Muzeul de Cale Ferată.
Dintre cele 60 de muzee din Varșovia, cel mai prestigios este Muzeul Național cu o
colecție de lucrări, unele datând încă din antichitate, colecții de picturi
inclusiv câteva picturi private ale lui Adolf Hitler și Muzeul Armatei Poloniei.
Colecțiile palaturilor Łazienki și Wilanów (ambele supraviețuind războiului) și ale
Castelului Regal conțin lucrări ale unor pictori faimoși cum ar fi Rembrandt.
Muzeul Revoltei Varșoviei și Muzeul Katyń pot fi considerate simboluri comemorative
ale evenimentele istorice din Polonia.
Muzeul de Independență găzduiește accesorii sentimentale și patriotice ce au
legătură cu epocile respective.
Datând din 1936 Muzeul de Istorie al Varșoviei are 60 de camere ce găzduiesc în
permanent o expoziție a istoriei Varșoviei de la origini până în zilele noastre.
Castelul Regal Ujazdów din secolul XVII locul Centrului de Artă Contemporană are
expoziții temporare, concerte, spectacole și ateliere de creație.
Centrul realizează, în prezent, aproape 500 de proiecte pe an.
Galeria Națională de Artă Zachęta, cea mai veche expoziție din Varșovia, cu o
tradiție ce datează din secolul XIX organizează expoziții de artă modernă ale
artiștilor polonezi și internaționali, promovând arta în foarte multe feluri.
Orașul mai deține și câteva curiozități precum Muzeul de Caricaturi și Muzeul de
Motorizare din Otrębusy.
=== Media și film ===
Varșovia este centrul media al Poloniei și locația sediilor centrale TVP și
numeroaselor posturi de televiziune locală și națională precum și al posturilor de
radio: TVN, Polsat, TV4, TV Puls, Canal+Polonia, Cyfra+ și MTV Polonia.
În mai 1661 a fost publicat, în Varșovia, primul ziar polonez Merkuriusz Polski
Ordynaryjny.
Orașul este și capitala tipografiilor din Polonia cu o gamă foarte largă de
periodice locale și străine pe diferite domenii.
Cele mai mari ziare își au sediile centrale în Varșovia: Rzeczpospolita, Gazeta
Wyborcza și Dziennik Gazeta Prawna.
Varșovia are și o industrie de televiziune și de film destul de mare.
Orașul găzduind câteva companii cinematografice și studiouri.
Printre comaniile cinematografice trebuie menționate: TOR, Czołówka, Zebra și Kadr.
De la cel de al Doilea Război Mondial Varșovia a fost unul dintre cele mai
importante centre de producție din Polonia.
Exemple de filme faimoase ce au fost realizate de cinematografia poloneză împreună
cu alte companii sunt: Kanał și Korczak realizate de Andrzej Wajda, The Decalogue
realizat de Krzysztof Kieślowski, și de asemenea câștigătorul premiului Oscar The
Pianist de Roman Polański.
== Educație ==
În Varșovia se află cele mai bune instituții de învățământ superior din Polonia.
Patru universități importante se regăsesc în oraș, împreună cu alte 62 de școli de
învățământ superior.
Numărul total de studenți, din toate ciclurile de învățământ, este de aproape
500.000 (29.2% din întreaga populație a orașului, conform statisticilor din 2002).
Numărul de studenți înscriși la universități este de 280.000.
Multe dintre universitățile cu o reputație bună sunt publice, dar recent a crescut
și numărul universităților private.
Universitatea din Varșovia a fost fondată în anul 1816.
Universitatea de Tehnologie a Varșoviei este a doua școală de tehnologie din țară
și una dintre cele mai mari din Europa Centrală, unde sunt angajați 2.000 de
profesori.
Alte instituții de învățământ superior: Universitatea de Medicină a Varșoviei, cea
mai mare școală de medicină din Polonia, Academia de Muzică Fryderyk Chopin, cea
mai veche și mai mare școală de muzică din Polonia și una dintre cele mai mari din
Europa, Școala de Economie din Varșovia, cea mai veche și renumită universitate de
economie din țară, Universitatea de Științe ale Vieții din Varșovia cea mai mare
universitate agricolă fondată în 1818.
În Varșovia se află foarte multe biblioteci, multe dintre ele dețin colecții
importante de documente istorice.
Cea mai importantă bibliotecă, având drept criteriu colecția de documente istorice,
este Biblioteca Națională a Poloniei.
Biblioteca deține 8.2 milioane de volume.
A fost fondată în 1928 și este o succesoare a bibliotecii Załuski, cea mai mare din
Polonia și printre primele biblioteci mari din lume.
O altă bibliotecă foarte importantă –Biblioteca Universitară- fondată în 1816
deține milioane de cărți și documente.
Clădirea a fost proiectată de arhitecții Marek Budzyński și Zbigniew Badowski iar
deschiderea ei a fost inaugurată în 1995, 15 decembrie.
Grădina Bibliotecii Universității, proiectată de Irena Bajerska, a fost deschisă în
2002, 12 iunie.
Este una dintre cele mai mari și frumoase grădini de acoperiș din Europa cu o
suprafață de 10.000 m2 și plante ce acoperă 5.111 m2.
== Economie ==
În 2011 Varșovia era pe locul 46 în clasamentul cel mai scump oraș în care să
trăiești.
A fost clasificat ca un oraș Alpha (cunoscut și sub numele de „oraș mare al lumii”)
de către Globalization and World Cities (GaWC) Grupul de Studiu și Rețea al
Universității Loughborough, fiind la egalitate cu Amsterdam sau Roma.
Orașul este de asemenea clasat pe locul al 8-lea din 65 de orașe în Indexul de
Emergență al Piețelor al Mastercard (2008).
=== Afaceri și comerț ===
În Varșovia, în special în centrul orașului (Śródmieście), se află foarte multe
instituții naționale și agenții guvernamentale., dar și foarte multe companii
naționale și internaționale.
În 2006, 304.016 companii erau înregistrate în oraș.
Comunitatea de afaceri a Varșoviei a crescut atât la nivel național și regional dar
începe să fie din ce în ce mai influentă și la nivel internațional.
Indexul de Emergență a Piețelor Mastercard a cotat puterea economică și centrul
comercial.
Mai mult, Varșovia a fost cotată pe locul al 7-lea ca cea mai emergentă piață.
Investitorii străini participă prin investiții la dezvoltarea orașului, în 2002
investițiile s-au ridicat la suma de 650 milioane de euro.
Varșovia produce 12% din venitul național, ce în 2008 a fost de 305.1% a mediei
poloneze pe cap de locuitor (sau 160% la media Uniunii Europene).
PIB-ul pe cap de locuitor în Varșovia era de 23.800 de euro sau 33.000 de dolari.
Varșovia conduce regiunea Europei Centrale la nivelul investițiilor străine, iar în
2006 creșterea PIB-ului a fost de 6.1%.
Orașul a cunoscut și una dintre cele mai rapide creșteri economice, PIB-ul crescând
la 6.5% în 2007 și 6.1% în 2008.
În același timp rata șomajului este cea mai mică din Polonia, nedepășind 3%
potrivit oficialităților locale.
Orașul colectează în jur de 8,740,882,000 złotys din taxe și granturi
guvernamentale.
=== Bursa de valori a Varșoviei ===
Prima bursă de valori a Varșoviei a fost fondată în anul 1817 și-a continuat
activitatea până la începutul celui de al Doilea Război Mondial.
Aceasta și-a reluat activitatea în aprilie 1991, ca urmare a sfârșitului
controlului comunist și reintroducerea economiei de piață-liberă.
Astăzi Bursa de Valori a Varșoviei este, potrivit mai multor indicatori, cea mai
mare piață din regiune cu 374 de companii cotate și un capital de 162.584 milioane
de euro în august 2009.
Din 1991 până în 2000, bursa de valori avea, în mod ironic, sediul în clădirea
folosită anterior de Partitul Uniunii Muncitorilor din Polonia.
Orașul este considerat unul dintre cele mai atractive locații de afaceri din
Europa.
=== Industrie ===
În timpul reconstrucției orașului după cel de al Doilea Război Mondial,
autoritățile comuniste au decis ca orașul să devină un centru industrial major.
Prin urmare, foarte multe fabrici mari au fost construite în oraș și în
împrejurimi.
Cea mai mare a fost fabrica de oțel Huta Warszawa, fabrica de mașini FSO și fabrica
de tractoare Ursus.
Când economia comunistă a început să decadă aceste fabrici au pierdut foarte mult
intrând în faliment după 1989.
Astăzi fabrica de oțel Arcelor Warszawa (fosta Huta Warszawa) este singura fabrică
ce a supraviețuit.
Fabrica de mașini FSO a fost creată în 1951.
Multe autovehicule erau asamblate în ea inclusiv Warszawa, Syrena, Fiat 125p (fiind
sub licența Fiat, mai târziu când licența a expirat acesta a fost redenumit FSO
125p) și Polonez.
Ultimele două modele erau ansmablate și în alte țări cum ar fi în Egipt și
Columbia.
În 1995 fabrica a fost cumpărată de sud coreeni de la Daewoo, ce produceau modelele
Tico, Espero Nubira, Tacuma, Leganza, Lanos și Matiz pentru piața europeană.
În 2005 fabrica a fost vândută unui producător ucrainean AvtoZAZ ce asambla modelul
Chevrolet Aveo.
Licența pentru producția modelului Aveo a expirat în februarie 2011 și nu a mai
fost reînnoită.
Fabrica de tractoare Ursus a fost deschisă în 1893 și funcționând și astăzi.
De-a lungul istoriei sale au fost asamblate o mulțime de mașini, motociclete,
vehicule militare, camioane și autobuze.
După cel de al Doilea Război Mondial au fost asamblate numai tractoare în ea.
Numărul întreprinderilor deținute de stat continuă să scadă în timp ce numărul
companiilor ce au capital străin crește, acest lucru reflectă transformarea
continuă spre o economie modernă bazată pe piață.
Cei mai mari investitori străini sunt Daewoo, Coca-Cola Amatil și Metro AG.
Varșovia are cea mai mare concentrație de electronice și industrie high-tech din
Polonia, în timp ce creșterea consumului stimulează dezvoltarea industriei de
procesare a alimentelor.
== Atracții Turistice ==
=== Obiective turistice ===
Deși Varșovia de astăzi este un oraș relativ tânăr există multe atracții turistice.
Pe lângă centrul vechi, reconstruit după cel de al Doilea Război Mondial, fiecare
centru are câte ceva de oferit.
Printre cele mai notabile atracții turistice din orașul vechi se numără: Castelul
Regal și Columna Regelui Zygmunt.
Mai spre sud se află așa numita Rută Regală, cu foarte multe locuri clasice,
Palatul Prezidențial, campusul Universității din Varșovia.
Palatul Wilanów era reședința fostului rege Ioan al III-lea Sobieski, este
recunoscut pt arhitectura în stil baroc.
Cel mai vechi parc public al Varșoviei, Grădina Saxonă, se află la 10 minute de
mers pe jos din centrul orașului vechi.
Cel mai mare parc public al Varșoviei este parcul regal Baths, construit în secolul
XVII.
Acesta se află spre sud, pe Ruta Regală, la 3 km de Orașul Vechi al Poloniei.
Cimitirul Powązki este unul dintre cele mai vechi cimitire din Europa, în el se
află foarte multe sculpturi, unele dintre ele fiind realizate de sculptori polonezi
renumiți din secolele XIX respectiv XX.
Din moment ce servește comunităților religioase din Varșovia, fie ele catolice,
ortodoxe sau evreiești, este adesea numit necropolă.
Alături se află strada cimitirului evreiesc Okopowa, unul dintre cele mai mari
cimitire evreești din Europa.
În foarte multe locuri din oraș cultura și istoria evreească rezonează cu cea a
orașului.
Printre cele mai bune exemple este teatrul evreesc, orfelinatele Janusz Korczak și
Nożyk Synagogue și pitoreasca stradă Próżna.
Paginile tragice de istorie ale Varșoviei sunt comemorate în locuri precum
Monumentul Eroilor Ghetoului, Umschlagplatz, la resturile zidului ghetoului de pe
strada Sienna și la movila în memoria Organizației de Combatere a Evreilor.
Există multe locuri ce comemorează istoria eroică a Varșoviei.
Pawiak, de exemplu, este o pușcărie infamă a gestapo-ului german unde se află în
prezent un monument funerar.
Citadela Varșoviei, este o fortificație din secolul XIX construită dup înfrângerea
Revolta din Noiembrie.
Un alt monument important, statuia Micului Insurgent, localizată la meterezele
orașului vechi, comemorează copii ce au ajutat la transmiterea mesajelor în timpul
Revoltei Varșoviei, în timp ce monumentul impresionant Revolta din Varșovia
construit de Wincenty Kućma a fost ridicat în memoria marii insurecții din timpul
celui de al Doilea Război Mondial.
În Varșovia foarte multe locuri au legătură cu opera lui Frédéric Chopin.
Inima compozitorului polonez se află înhumată în interiorul Bisericii Sfânta Cruce
din Varșovia.
În timpul verii Statuia lui Chopin din Parcul Regal Baths asistă la numeroase
concerte de pian.
Se pot găsi și foarte multe referințe la Marie Curie, munca și familia acesteia se
află în Varșovia.
Locul de naștere se plasează în orașul nou.
Locul unde a realizat primele experimente se regăsește tot în Varșovia.
Institutul de Radiu de pe strada Wawelska pentru cercetarea și tratarea cancerului
a fost fondat de către ea în 1925.
=== Sirena Varșoviei ===
Sirena (syrenka în limba poloneză) este simbolul Varșoviei ce poate fi găsit pe
statuile din oraș.
Această ilustrare a fost folosită încă din secolul XIV.
Cel mai vechi sigiliu al Varșoviei datează din anii 1390, constă într-un simbol
rotund cu inscripții latinești „Sigilium Civitatis Varsoviensis” (sigiliul orașului
Varșovia).
Există înregistrări ale orașului din 1609 ce ne înștiințează de o formă a unui
monstru de mare cu partea de sus identică cu cea a unei femei ce ține o sabie în
mână.
În 1653 poetul Zygmunt Laukowski se întreabă de ce Varșovia are această emblemă.
Originea figurii legendare nu este cunoscută în totalitate.
Cea mai cunoscută legendă, spusă de Artur Oppman, este aceea că în trecut două
dintre fiicele lui Triton au plecat într-o călătorie spre adâncurile oceanelor și
mărilor.
Una dintre ele s-a decis să rămână în portul Copenhaga din Danemarca.
A doua sirenă a atins gura de vărsare a râului Vistula și a plonjat în apele sale.
S-a oprit să se odihnească pe nisipul plajei satului Warszowa, unde pescarii au
venit să îi admire frumusețea și vocea frumoasă.
Un negustor lacom auzind vocea acesteia s-a decis să o captureze.
O altă legendă spune că a fost văzută o sirenă înotând spre Varșovia din Marea
Baltică pentru iubitul Griffin, apărătorul antic al orașului, ce a fost ucis în
lupta împotriva invaziei suedeze din secolul XVII.
Sirena, dorind să îl răzbune, a luat ocupat locul de apărător al orașului, devenind
simbolul orașului.
== Personalități ==
Unele dintre cele mai faimoase personalități născute în Varșovia este Maria
Skłodowska-Curie, recunoscută pe plan internațional datorită cercetărilor
radioactivității .
Muzicieni faimoși precum Władysław Szpilman și Frédéric Chopin.
Deși Chopin s-a născut în satul Żelazowa Wola aflat la 60 de km de Warșovia, s-a
mutat în oraș cu familia sa când avea doar șapte luni.
Kazimierz Pułaski, este un erou al Războiului de Independență s-a născut în 1745.
Tamara de Lempicka a fost o artistă faimoasă născută în Varșovia.
S-a născut cu numele de Maria Górska în Varșovia într-o familie bogată iar în 1916
s-a măritat cu un avocat polonez Tadeusz Łempicki .
Ea a fost unul dintre reprezentanții stilului Art Deco în pictură.
Nathan Alterman, poetul israelian s-a născut în Varșovia, de asemenea și
compozitorul și pianistul israelian, Moshe Vilenski ce a studiat Conservatorul în
Varșovia.
Varșovia a fost orașul preferat al autorului Isaac Bashevis Singer, ce îl descrie
în multe dintre romanele sale astfel: “Varșovia tocmai a fost distrusă.
Nimeni nu va mai vedea Varșovia știu asta.
Permiteți-mi să scriu despre el.
Nu permiteți ca Varșovia să dispară pentru totdeauna.”.
=== Personalități născute aici ===
Bartolomeo Altomonte (1694 - 1783), pictor austriac;
Henryk Arctowski (1871 - 1958), om de știință, explorator al Antarcticii;
Kasimir Fajans (1887 - 1975), chimist-fizician american;
Solomon Asch (1907 - 1996), psiholog american;
Władysław Bartoszewski (1922 - 2015), om de stat;
Zbigniew Brzeziński (1928 - 2017), politician american;
Israel Shahak (1933 - 2001), profesor universitar, supraviețuitor al Holocaustului.
== Stema și culorile ==
Dintr-a doua parte a secolului al XVIII-lea, stema Varșoviei a fost o sirenă cu
sabie și scut în mâini, reprezentând creatura care în legendă a condus un prinț la
acest loc, cerându-i să fondeze orașul.
Mottoul orașului este "Contemnit procellas" ("Învinge furtunile").
Culorile orașului sunt galben și roșu aranjate ca două benzi într-un steag - galben
sus și roșu jos.
== Galerie de imagini ==
== Vezi și ==
Locuri din patrimoniul mondial
Pactul de la Varșovia
Brigada de Pompieri a Varșoviei
Metroul din Varșovia
== Note ==
=== Bibliografie ===
=== Note ===
== Legături externe ==
Galați este municipiul de reședință al județului cu același nume, Moldova, România.
Se află în apropiere de frontiera triplă sudică cu Republica Moldova și Ucraina.
Conform ultimului recensământ, municipiul numără 217.851 de locuitori stabili,
respectiv 311.000 după domiciliu.
Istoria Galaților a fost marcată de amplasarea lui pe Dunăre, o importantă arteră
comercial-fluvială europeană.
Viața economică modernă s-a dezvoltat în jurul Șantierului Naval, Portului Fluvial,
în jurul Combinatului Siderurgic și a Portului Mineralier, în jurul aeroportului
și-al consulatelor.
Situația socio-economică a Galaților, poate fi divizată în trei etape: prima este
afirmarea orașului, între 1445 și 1830, a doua este epoca apogeului între 1830 și
1990, iar ultima, cea din prezent, este una de decădere.
== Etimologie ==
Originea numelui de "Galați" dă mari bătăi de cap cercetătorilor.
Descoperirea tezaurului de la Barboși, format din 3.700 de monede de argint cu
inscripționările grecești Gallati și Kallatiasy, ar înclina balanța către teoria
susținută de Vasile Pârvan și Carl Petsch, care are la bază numele provinciei
romane Galatia din Asia Mică.
Kallatiasy ar aduce mai degrabă cu Callatis (Mangalia), colonia greacă din Dobrogea
care a fost centru de emisii monetare.
În privința provinciei romane Galatia din Asia Mică, este valabilă aceeași remarcă.
Totuși, etimologia toponimului nu poate fi legată de circulația monetară.
Însă de aici au plecat misionarii creștini care au participat la convertirea la
creștinism a populației din fosta Dacie.
Astfel, în anul 313, împăratul Constantin cel Mare a înființat un vicariat condus
de vicarul Cocceius Galatus.
A luat ființă și o colonie numită Galati.
Evenimentul este confirmat de o piatră funerară a unui cetățean roman din Histria
datând din anul 157 [Link].
O altă ipoteză, mai puțin plauzibilă, este legată de numele celților gali, care în
antichitate ar fi trecut prin zonă în drumul spre Galatia din Asia Mică.
Potrivit unei alte ipoteze, toponimul Galați (împreună cu toponimul Calafat)
reprezintă o adaptare a denumirii turcești pe filieră dialectală pecenegă sau
cumană a cuvântului arab kala'at "cetate, fortăreață" (vezi comparativ cuvintele
kala, kale și kula "culă" din limbile turcice contemporane).
O altă ipoteză ar fi cuvântul grecesc γαλάζιο (galázio) "azur"; întemeietorii
așezării ar fi putut fi coloniști greci antici originari proveniți din coloniile
situate în Dobrogea.
Având în vedere că denumirea de Galați este puțin răspândită în România (pe lângă
municipiu, mai există cu aceeași denumire un cartier al orașului Făgăraș și un sat
din județul Hunedoara), ipoteza cea mai plauzibilă este cea a lui Ioan Bogdan.
Caracterul comun al acestei denumiri se putea forma doar pe baza unui onomastic
slavo-român „Gal” căruia i s-a adăugat sufixul „aț”, formă destul de răspândită în
slava meridională.
Rădăcina „Gal” aparține fondului de cuvinte slave, având sensul de „murdar” sau
„noroi”, care, ulterior, a suferit o transformare semantică, căpătând înțelesul de
„negru”.
Astfel, adjectivul „Gal”, prin sufixul „aț” s-a substantivizat.
Galații mai sunt cunoscuți drept Kalas în turcă, Γαλατσι în greacă.
== Istorie ==

=== Preistorie ===

Primele semne ale unei așezări permanente în zona municipiului Galați s-au găsit pe
malul estic al bălții Mălina (în vestul municipiului), unde s-au descoperit
fragmente din ceramica de tip Stoicani-Aldeni, unelte confecționate din silex și
os, datând din neolitic.
Tot în această zonă, de data aceasta pe malul sudic s-a descoperit un sceptru de
piatră aparținând culturii Coșlogeni din perioada de sfârșit a Epocii Bronzului.
Cele mai vechi urme arheologice datează din neolitic, mai precis din epoca
fierului.
În vatra orașului s-au găsit vârfuri de săgeți din fier provenite dintr-un mormânt
tumular datând din secolul IV î.Hr.
La Barboși au fost descoperite vase grecești, datând din secolul V î.Hr.
Barboși au fost o importantă davă dacică, cetate fortificată ce a durat aproape 500
de ani.
Aici s-a descoperit și un sanctuar asemănător celui de la Sarmizegetusa.
=== Antichitate ===

Orașul s-a dezvoltat pe bazele unei străvechi așezări dacice (numita dava),
existente în secolele VI-V î.Hr., la vadul Dunării care, începând cu perioada celor
două războaie cu romani purtate împotriva dacilor, în 101-102 și 105-106, va
cunoaște influența civilizației romane, devenind dependentă, probabil, de castrul
roman învecinat de la Barboși, ca și în multe alte cazuri întâlnite în provincia
romană Dacia.
Descoperirile făcute în ultimii ani dovedesc continuitatea așezării din Vadul
Dunării în secolele VII-XI: tezaurul de la Galați format din 12 monede de argint
bizantine emise între anii 613-685, mormântul cuman din partea vestică a Bisericii
Precista precum și o monedă bizantină din vremea împăratului Mihail IV
Paflagonianul (1034-1041).
Aceste descoperiri demonstrează că Galații datează din perioada anterioară
întemeierii statului moldovean.
Totodată, în Tabula Peutingeriană, apare denumirea de „GALATIE”, ca oraș sau ținut
(marcată cu roșu).
=== După Epoca Medievală ===

Prima menționare documentară sub numele de Galați (pe atunci târg) datează din 1445
(într-un act semnat de domnitorul Ștefan al II-lea).
Galații au crescut în importanță după ce turcii au cucerit cetățile Chilia și
Cetatea Albă, în iulie-august 1484, orașul rămânând singurul port al Moldovei cu
rol important în comerțul intern, dar și în cel polono-turc.
Odată cu creșterea comerțului, orașul a primit prima descriere, "cumplit oraș de
negustori".
În Cracovia, geograful Eduard Wapowski, desenează o hartă a Dobrogei, în anul 1526,
pe care târgul este menționat cu numele de Galatz.
Hatmanul Mazepa a fost înmormântat la Galați la biserica Sf.
Gheorghe, care era închinată la Ierusalim.
Biserica Sf.
Gheorghe din Galați a fost ridicată „prin osârdia dumnealui Hagi Mihalache în
timpul lui Istrate Dabija Voievod, în anul 7172, deci 1664, aprilie 1”, așa cum
reiese din inscripția bisericii.
Hatmanul Mazepa a fost înmormântat în biserică, în mijlocul navei, într-un mormânt
cu boltă construit din cărămizi.
După înfrângerea lui Dimitrie Cantemir de la Stănilești, tătarii jefuiesc și
incendiază Galații iar biserica Sf.
Gheorghe este prădată.
Se pare că mormântul lui Mazepa a fost refăcut și deranjat de mai multe ori până
când i s-a pierdut urma, odată cu demolarea Bisericii Sf.
Gheorghe în 1962.
În zilele noastre două cartiere (Mazepa I și II) din municipiu poartă numele
hatmanului Mazepa, iar într-un parc de pe strada Basarabiei i s-a ridicat o
statuie, deși hatmanul nu este reprezentativ pentru oraș, necontribuind în niciun
fel.
În 1789, în timpul războiului ruso-turc din 1789 - 1791, Târgul Galaților a fost
incendiat de către armatele generalului rus Mihail Kamensky, aceasta fiind una
dintre numeroasele pustiiri îndurate de oraș în războaiele ruso-turce din sec.
XVIII și începutul secolului al XIX-lea.
În ciuda acestor perioade grele, comerțul și navigația se dezvoltă în așa fel încât
Imperiul Țarist înființează, în anul 1775 primul consulat local, iar Franța și
Anglia organizează vice-consulate, în anul 1805.
În 1850, SUA își deschide un viceconsulat, ridicat la rangul de consulat în 1858,
prin decizia președintelui american James Buchanan de a-și numi un consul în
Galați.
Începând cu anul 1834, vapoare cu aburi austriece fac deja curse regulate din
Galați.
Mai mult decât atât aici se făcea un important comerț de tranzit cu țările germane.
Construcția de nave militare de mari dimensiuni era o importantă activitate
economică a orașului, în acest sens un călător prin Țările Române, abatele
Bošković, afirmă că: „Am văzut acolo o corabie foarte mare, de felul acelora cărora
turcii le spun caravele, care se află pe șantier, gata să fie lansată la apă.
Fusese comandată de Isaac-aga, vameșul cel mare al Constantinopolului.
Vasul era foarte mare, șaptezeci de pași pe șaptesprezece și încărcată cu optzeci
și patru de tunuri de bronz.”

=== În Moldova mică ===

În anul 1793, Merkelius face primul plan al târgului, cu 21 de repere.
Apare un plan al Moșiei Târgului Galaților, realizat în anul 1819, care conține
câteva denumiri ale unor zone, alături de o micuță hartă.
Spre exemplu, actuala vale a orașului, se numea Gârla lui Broscoiu, cartierul Vadul
Ungurului apare menționat ca sat separat, în actuala Țiglină 1, este menționată
cariera de piatră a orașului și totodată, se mai observă patru cimitire parohiale.
Începuturile secolului XIX găsește Galații total implicați în evenimentele deosebit
de importante ale vremii.
Astfel, numele orașului este strâns legat de începuturile mișcării eteriste în
Țările Române.
Acțiunea de la Galați, așa cum este cunoscută de istorici, reprezintă un șir de
evenimente petrecute în portul dunărean, de la înființarea primei eforii din
Principate în acest oraș, culminând, în februarie 1821, cu măcelărirea supușilor
otomani din Galați.
Acțiunea de la Galați trebuie considerată și plasată în rândul momentelor
importante care au determinat evoluția mișcărilor anului 1821.
Masacrul din Galați, repetat curând în alte orașe ale Moldovei, avea să deschidă,
în fapt, un lung deceniu de confruntări greco-otomane.
Continuarea acțiunii va demonstra din plin temeinicia motivelor care impuseseră
alegerea portului dunărean printre centrele principale ale insurecției eteriste.
În 1837, Galații dobândesc statutul de port liber, iar după războiul Crimeei din
1854 - 1856 se constituie în oraș sediu Comisiei Europene a Dunării.
Prealabil Unirii Principatelor din 1859, orașul este condus de pârcălabul Alexandru
Ioan Cuza, născut la Bârlad, ales ulterior ca domnitor în Moldova și în Țara
Românească.
Reședința sa, situată pe Strada Al.
Cuza, în apropierea gării orașului, găzduiește în prezent un muzeu.
Galații au fost luați în calcul pentru a fi noua capitală a Principatelor Unite.
=== După Unirea Principatelor ===
După Unirea Principatelor, dezvoltarea orașului s-a accelerat.
Totodată, Alexandru Ioan Cuza și Costache Negruzzi, s-au gândit la orașul Galați ca
noua capitală a Principateor Unite.
O altă propunere a venit din partea Imperiului Țarist, prin anii 1830, care suna
simplu și sec: „vom face Galații capitală și peste Valahia”.
Evident, Imperiul Țarist avea alte planuri ascunse, dar flutura inclusiv ideea
înființării unei Dacii noi.
S-au înființat noi școli primare și s-a deschis, la 26 octombrie 1864, Școala
superioară de comerț "Alexandru Ioan I", iar în anul 1867 s-a înființat una dintre
cele mai vechi instituții de studiu liceal din țară, Liceul „Vasile Alecsandri”.
De la câteva fabrici în 1870, s-a ajuns la 41 în 1908.
Ștefan Zeletin, în lucrarea sa Burghezia română, nota că: „În procesul de naștere a
Românei moderne trebuie să se deosebească două mari curente: unul zgomotos dar
superficial, anume al ideilor liberale care pleacă de la Paris spre București și
Iași; altul tăcut dar adânc, care pleacă de la Londra spre Galați și Brăila: e
curentul economiei capitaliste engleze.” Activitatea comercială s-a dezvoltat și
din cauza exportului masiv de cereale, poziția importantă pe care o avea portul
Galați în exportul țării fiind remarcată și de consulul Franței din oraș care, la 8
aprilie 1870, nota că: „portul Galați a devenit antreprenorul general al cerealelor
pe care Moldova le exportă pe Dunăre și Marea Neagră în Anglia, Franța și Italia”.
Se recunoștea că înflorirea orașului se datora regimului de oraș „porto-franco”,
însă la 22 decembrie 1882 acest statut a fost înlăturat.
Totuși, între anii 1900-1914, orașul desfășura un considerabil comerț de cereale și
cherestea, în care se implicau și reprezentanții celor 16 consulate străine din
oraș.
O revoltă țărănească a izbucnit în regiune în 1907, aceasta fiind înăbușită de
armata română.
În 1911, în Galați se dezvelește prima statuie din țară a poetului Mihai Eminescu.
=== Perioada interbelică ===
În perioada interbelică, (dar și înainte), Galații a fost reședința județului
Covurlui, mai apoi a Ținutului Dunării odată cu reorganizarea administrativă a lui
Carol al 2-lea.
Orașul a cunoscut o înflorire deosebită, devenind al treilea oraș al țării în
clasamentul produsului intern brut, fiind depășit de capitală și de Cernăuți.
Deși la recensământul din anul 1930, cifrele oficiale indică puțin peste 100.000 de
locuitori, Gh.
Munteanu-Bârlad spune că în anul 1927, populația depășea 150.000 de locuitori.
Afirmația aceasta ar situa orașul pe locul II în clasamentul celor mai populate
localități din cadrul României Mari.
Orașul merită și distincția de cel mai mare centru diplomatic al României
interbelice, de-a lungul anilor existând 26 de consulate.
=== Al doilea război mondial ===
În timpul celui de-al 2-lea război mondial, orașul a fost bombardat de aviația
rusă, anglo-americană și apoi de cea germană, centrul istoric fiind distrus aproape
în întregime, alături de o parte a Șantierului Naval și de gară.
Ulterior războiului, clădirea stației c.
de călători s-a mutat într-o anexă, aceasta fiind folosită până în anul 2006.
=== Perioada comunistă ===
În 1952 devine reședința regiunii Galați, ca mai apoi să devină reședința
actualului județ Galați.
Din 1965 cunoaște o nouă înflorire, o dată cu începutul funcționării combinatului
siderurgic, considerat pe atunci, cel mai mare din Europa de Est.
Trebuie spus că autoritățile comuniste aleg să distrugă 90% din clădirile rămase
nebombardate după război și schimbă complet trama stradală, cu precădere în Centrul
Vechi.
=== După 1990 ===
După căderea comunismului, începe și căderea orașului Galați.
Din 40 de mari întreprinderi, mai funcționează în prezent, numai cinci.
Din cele cinci, numai una a fost înființată după Revoluție.
Populația stabilă scade cu aproximativ 150.000 de locuitori, la fel cum scade și
importanța orașului la nivel național și european.
Nu se vehiculează niciun proiect de mare anvergură pentru zona Dunării de Jos.
Guvernele de după 1990 nu au inclus orașul Galați nici la capitolul „Spital
Regional”, nici la capitolul „căi ferate de viteză”, nici la capitolul „stadion
nou”.
Absolut nimic nu figurează în dreptul Galaților.
== Geografie ==

Municipiul Galați este situat în partea de sud a Moldovei, în Valea Siretului,

străbătut de Dunărea.
Este situat în zona estică a României, în extremitatea sudică a platoului Moldovei,
la 45° 27' latitudine nordică și 28° 02' longitudine estică.
Situat pe malul nordic al Dunării, ocupă o suprafață de 246,4 km2, la confluența
râurilor Siret (la vest) și Prut (la est), lângă Lacul Brateș, la circa.
80 de kilometri de Marea Neagră.
Cel mai apropiat oraș este Brăila, la doar 15 kilometri spre sud.
Galații se află la întâlnirea celor 3 provincii istorice ale României: Muntenia,
Moldova și Dobrogea.
Orașul și portul se desfășoară ca un vast amfiteatru cu diferențe de nivel de la 3
până la 55 de metri.
Orașul se întinde pe trei terase: Valea orașului, cu altitudine între 3 – 7 m și
altele două, trasate aproape în formă de evantai: prima cu o altitudine între 20 –
25 m (nucleul orașului medieval, actualmente centrul orașului) și a doua cu
altitudini care depășesc 40 m (orașul modern).
Viața comunităților umane a fost influențată în mod direct de către Dunăre, cel de-
al doilea fluviu din Europa ca lungime (2.850 km), cu un debit mediu pe acest
sector de 6.199 mc/s, după ce primește în amonte apele râului Siret cu un debit
mediu de 225 mc/s (cel mai mare afluent de pe teritoriul românesc).
Fluviul își continua drumul spre Marea Neagră după ce primește, în avalul
porturilor din Galați, apele râului Prut, cu un debit mediu de 86 mc/s.
Insula Ostrovul Prut, care este pe Dunăre la revărsarea Prutului, împarte Dunărea
în două brațe - brațul nordic e navigabil.
Debitele Dunării au o variație importantă, în funcție de anotimp și an, cu valori
maximale în luna mai (18.000 - 19.000 mc/s) și minimale in cursul verii (2.000 -
2.450 mc/s).
Datorită șenalului adânc până în zona orașului Brăila, Dunărea este declarată
maritimă.
Conform publicației „Galații cu 35 de vederi în text” a lui Gh.
Munteanu-Bârlad, în anul 1918, suprafața orașului era de 15 km2.
În prezent, suprafața totală este de aproape 250 km2 din care aproximativ 66 sunt
parte a intravilanului, restul fiind extravilan.
=== Relieful ===

În 1927, conform monografiei dedicate orașului Galați de profesorul Gh.

Munteanu Bârlad, forma acestuia era de triunghi, având la sud Dunărea, la răsărit
lacul Brateș și râul Prut, la apus Siretul și lacul Cătușa.
La Galați se găsesc două mari forme de relief ale țării: Câmpia Română și Podișul
Moldovei ce oferă o priveliște cu înălțimi domolite, cuprinse între 310 metri la
nord și 5 metri la sud.
Zona corespunde punctului de întâlnire a provinciilor fizico-geografice est, sud și
central-europeană.
Cea mai importantă unitate este Lunca Dunării ce se întretaie aici cu Lunca
Prutului și Lunca Siretului.
Lunca Siretului este alcătuită din brațe despletite ale cursului Siretului, din
brațe părăsite sub formă de belciuge, ostroave incipiente și ostroave vechi sau
grinduri.
=== Climă ===
Dat fiind faptul că județul Galați reprezintă o poartă spre nord-est și spre sud-
vest, el se găsește sub influența maselor de aer continental estice și mai putin
sudice, lipsind aproape cu totul influența aerului vestic care este oprit de
paravanul munților Carpați.
Temperatura medie anuală, calculată pe o perioadă de 70 de ani, este de 10 grade C.
Temperatura medie în timpul verii este de 21,3 grade C.
În timpul iernii, deasupra județului Galați vin din nord și nord-est mase de aer
rece care produc scăderi de temperatură care oscilează între 0,2 grade C -3 grade
C.
Temperatura medie lunară este mai scăzută în ianuarie când are valori de -3 grade C
-4 grade C.
Temperatura medie a lunii iulie este de 21,7 grade C.
Cea mai mare temperatură înregistrată a fost atinsă în august 1904 când
termometrele arătau 39,4 grade Celsius, iar minima a fost atinsă în februarie 1927
când termometrele au coborât la -28,6 grade Celsius.
În timpul anului sunt cca.
210 zile cu temperaturi de peste 10 grade C.
Repartiția anuală a precipitațiilor este neuniformă, cele mai mari cantități de apă
cad în anotimpul de vară, sub formă de averse.
Vântul predominant este Crivățul, care reprezintă 29% din frecvența anuală a
vânturilor.
Al doilea vânt predominant este Austrul, cel din sud, cu o frecvență de 16%, bate
mai mult vara și este destul de uscat.
Pe teritoriul județului mai bate un vânt mai puțin cunoscut care aduce ploi și se
numește Băltărețul.
Mai puțin cunoscut este Coșava.
Clima, așa cum rezultă din cele prezentate, este temperat-continentală.
Conform unui memoriu de prezentare a județului Galați, mediile multianuale în
municipiul Galați sunt:

=== Hidrografia ===

Poziția Galațiului este peninsulară deoarece este înconjurat de ape din 3 părți.
Toate aceste artere hidrografice prin caracteristicile lor deosebite au contribuit
la dezvoltarea portului care a fost într-o anumită etapă istorică cel mai mare port
al României.
Dunărea, al doilea mare fluviu al Europei, primul fiind Volga, a constituit unul
dintre cele mai traficate drumuri ale Europei încă din antichitate când Dunărea se
numea Ister.
Dunărea produce o deosebită impresie asupra călătorului mai ales asupra celui care
o vede pentru prima dată.
Prezența Dunării reprezintă fără îndoială atracția specifică Galați.
Însuși marele Kogălniceanu când a văzut pentru prima dată Dunărea a rămas uimit și
de atunci a avut un interes măreț pentru portul și ținutul Covurluiului.
În 1927 se putea urca din Valea Orașului către orașul modern prin 14 vaduri.
Dunărea este un fluviu cu un curs unic, având adâncimi între 20 și 36 de metri.
Lățimea albiei minore este de 776 metri.
Cota cea mai ridicată a Dunării a fost atinsă în 2010 când digul de protecție din
Valea Orașului a început să crape, măsurând 768 de cm, iar cea mai scăzută în 1921
când a măsurat 48 de cm.
Siretul, care izvorăște din Carpații Păduroși ai Ucrainei, este cel mai mare râu
interior al țării care străbate Moldova de la nord la Sud.
Cursul Siretului, "apă cu toane", cum o numește poporul este caracterizat de
numeroase meandre și o luncă largă acoperită cu zăvoaie.
În albie care uneori depășește lățimea de 100 de metri apar insule atunci când
apele sunt scăzute.
Cel mai important afluent al Siretului este Bistrița care, la rândul ei, mai
colectează alte râuri și pârâuri.
Prutul, celălalt râu de lângă municipiul Galați, are un debit mediu de 85,5 m/s
curgând printre maluri asimetrice.
Prutul are afluenți mici, cel mai important fiind Horincea, cu afluenții săi Oarba
și Lișcov.
Chineja, un pârâu care curge pe un braț părăsit al Prutul adună apele văilor
Băneasa, Covurlui, Frumușița, Ijdileni, Slivna, etc.
Apele Chinejei se varsă în Lacul Brateș.
Lacul Cătușa este în vestul orașului, în valea dintre oraș și Combinatul
Siderurgic.
Împreună cu fosta pădure de la marginea Galați, care acum a devenit Cimitirul
Sfântul Lazăr forma Centura Verde a Orașului, care avea rolul de curățire a
aerului.
Lacul este folosit pentru deversarea deșeurilor Combinatului Siderurgic, dar și
pentru antrenamentele kaiaciștilor.
În nordul lacului se varsă un mic pârâu.
La sud este mărginit de calea ferată ce duce spre nodul feroviar Barboși.
Lacul Brateș se află în zona de nord-este a municipiului Galați.
Legătura cu râul Prut s-a realizat prin amenajarea văii Ghimia.
Trebuie amintit că pâna în 1964 lacul Brateș avea 72 de kilometri pătrați, dar prin
lucrări suprafața a fost redusă la 24 de kilometri pătrați.
=== Flora ===
Vegetația reprezintă rezultatul interferenței ariei de influență est-europeană,
sudică și atlantică.
Predomină vegetația de silvostepă, dar în zona luncilor se găsește o bogată floră
hidrofilă (papură, stuf, rogoz, trestie), plus o vegetație acvatică bogată.
La suprafața bălților apar plantele plutitoare cum ar fi ciulinul de baltă care are
rădăcina fixată dar și lintița, de exemplu, care nu are rădăcina fixată.
La marginea ghiolurilor întâlnim nuferi albi, nuferi galbeni, săgeata apei,
stânjenelul galben, etc.
Vegetația lemnoasă a luncilor cuprinde mai multe esențe moi.
Întâlnim plop, răchită, salcie, arin, etc.
=== Fauna ===
Fauna aparține stepei și silvostepei ce caracterizează sudul Moldovei, precum și
biotopul bălților și luncilor.
Pe tot cuprinsul județului întâlnim mistreți, căprioare, dropii, popândăi,
hârciogi, arici, orbeți, potârnichi, prepelițe, ciocârlii, berze, rațe, lișițe,
cocostârci, vulpi, lupi, iepuri, pescăruși, vrăbii, rândunici (doar vara), cuci,
privighetori, sturzi, pitulici, porumbei, etc.
Din cauza vânatului excesiv și necontrolat, unele populații de animale s-au rărit
îngrijorător, drept urmare au fost luate măsuri de protejare și de repopulare.
În consecință s-au adus pentru a se înmulți cerbi lopătari, căprioare, fazani, etc.
În privința peștilor în apele Siretului și Prutul se găsește predominant crap,
șalău și mai rar somn.
În apele Bârladului, Gerului, Chinejei întâlnim bibanul și cleanul.
În Dunăre lângă Galați se găsesc pești mari, migratori ca nisetrul, cega, păstruga,
morunul dar și semimigratori ca somnul, crapul, plătica, babușca, șalăul,carasul
etc.
Primăvara apare și scrumbia de Dunăre.
Orașul totodată, poate fi denumit „orașul pisicilor” asemenea Istanbulului, dar și
„orașul aricilor”, aceștia fiind o prezență abundentă în toate zonele Galaților.
== Demografie ==

Conform datelor Recensământului locuințelor și populației din 2021, orașul avea o

populație stabilă de 217.432 locuitori.
Institutul Național de Statistică, oferă în anul 2024 un comunicat privind
populația după domiciliu a orașelor din România, municipiul Galați având în jurul a
311.000 de locuitori.
Dacă vom considera spre înființare, Zona Metropolitană Dunărea de Jos, populația
urbană adunată a municipiilor Brăila și Galați, alături de orașele Ianca, Măcin și
Isaccea + a altor 50 de comune, ar fi de 785.000 de locuitori.
Zona Metropolitană Dunărea de Jos, ar fi a doua din țară ca populație și cea mai
mare ca suprafață.
Totodată trebuie să se știe faptul că cifrele populației stabile vor fi mereu
diferite față de cifrele populației după domiciliu (aceasta fiind cea oficială).
1831: 8.605 loc (recensământ);
1842: 25.000 (recensământ);
1859: 52.765;
1887: 59.000 (estimare);
1899: 62.678 (recensământ);
1912: 71.641 (recensământ);
1918: aproape 200.000 (estimări ale vremii, în urma primirii refugiaților din
Oltenia, Muntenia, Transilvania și Dobrogea);
1927: 150.000 (estimare);
1930: 101.611 (recensământ);
1941: 91.765 (recensământ);
1948: 80.411 (recensământ);
1956: 95.646 (recensământ);
1966: 151.415 (recensământ);
1977: 238.292 (recensământ);
1992: 326.147 (recensământ);
2002: 298.861 (recensământ);
2011: 249.732 (recensământ);
2021: 218.000 (recensământ);
2025: 311.000 de locuitori (după domiciliu).
=== Comunitatea armeană ===
Primii armeni s-au așezat în portul Galați prin veacul al XV-lea creștin.
În timp, numărul lor a crescut, fiind cunoscuți drept buni comercianți și renumiți
artizani în prelucratul bijuteriilor.
În toate timpurile, armenii din țările române au avut libertatea de a-și exercita
cultul, scrie Dimitrie Cantemir.
De reținut că diferențele dintre ortodoxia românească și cea armeană nu sunt mari
și ele țin de hristologie.
"Bisericile armenești nu sunt nici mai mici, nici mai puțin ornamentate decât cele
ortodoxe și ei sunt liberi (armenii) să-și practice cultul".
Voievodul Alexandru cel Bun (1400-1430) aduce în țară, prin anul 1418, primele
familii de armeni, pe care le stabilește în șapte orașe din Moldova, printre care
și Galațiul, pe atunci, comunitatea armeană fiind foarte numeroasă.
Primele mențiuni despre o biserică armenească în oraș vin din veacul al XVII-lea,
de la misionarul catolic Maria Luigi Bidu (1669), care menționa între altele că o
biserică armeană din Galați era păstorită de Episcopul armean Sahag.
În 1821, se știe că revoluționarii greci (în vremea Eteriei) au găsit adăpost în
acest sfânt locaș, dar fiind incendiat de turci, se înțelege că și biserica a ars.
A fost ridicată alta cu hramul "Născătoarei de Dumnezeu", din lemn, pe locul pe
care la 1858, a fost ridicată actuala biserică, resfințită de Înalt Prea Sfințitul
Mardichian în 2008.
Strada pe care s-a așezat biserica cu un veac și jumătate în urmă are un nume
sugestiv: "Armenească".
Astăzi, la Galați, mai trăiesc aproximativ 60 de familii armenești care
conviețuiesc în bună înțelegere cu gălățenii.
Adeseori, doar numele îi diferențiază de etnicii români.
=== Comunitatea turcă ===
În Galați au mai rămas câțiva urmași ai turcilor ce erau așezați prin zonele
Dunării, dar majoritatea care alcătuiește astăzi comunitatea turcă din Galați sunt
veniți de după revoluție, mulți dintre ei afaceriști.
Mărturie a unei comunități numeroase stă parcela musulmană din cimitirul
Eternitatea și fosta djamie Mehide de pe actuala stradă Ghecet din Port.
=== Comunitatea elenă ===

Comunitatea elenă din Galați care, alături de cele din București, Constanța și
Brăila, se numără printre cele mai vechi și mai reprezentative din țară, număra în
perioada interbelică peste 10.000 de membri.
Dupa ce în anii 1947-1948 organizația grecilor și-a întrerupt activitatea pentru o
lungă perioadă de timp, în urma schimbării din decembrie 1989, în luna aprilie 1990
Comunitatea elenă din Galati ([Link].) a fost reînființată, ea fiind continuatoare
a vechii comunități grecești și, prin urmare, moștenitoarea de drept a bunurilor pe
care le-a deținut aceasta.
Plecările masive ale grecilor din perioada anilor '48-'50 și repatrierea din anii
'75-'80 a partizanilor au făcut ca organizația grecilor din Galați, care este
afiliată la Uniunea elenă din București, să numere în prezent doar aproximativ 1000
de membri, dintre care 78 sunt simpatizanți.
Comunitatea grecilor revendică în acest moment Biserica Metamorphosis din Galați
(actuala Biserică Greacă), precum și toate imobilele comunității din jurul
acesteia, practic, pe lângă biserică, grecii din Galați mai dețineau actualul
restaurant Olimpic, cinematograful Central, clădirea Stării Civile, o școală
demolată în primăvara anului 1989 pe locul căreia s-a construit sediul Bancii
Transilvania, o Cantină a Săracilor, de asemenea demolată, situată între Banca
Transilvania și Starea Civilă plus câteva imobile situate pe străzile Portului,
Sfântul Nicolae și Basarabiei.
Restaurantul Olimpic și Cinematograful Central au fost retrocedate către Comunitate
în anul 2000, iar Oficiul Stării Civile în toamna anului 2009.
=== Comunitatea evreiască ===

Istoricul I.B.
Brociner, președinte al Comunității evreilor din Galați între 1875 - 1898,
considera că israeliții au venit la malurile Dunării încă de pe vremea hazarilor,
popor de origine turcă trecut la iudaism în secolul 8 după Hristos.
Evreii erau principalii comercianți în singurul port al Moldovei din timpul lui
Alexandru cel Bun și al lui Ștefan cel Mare, ei întreținând intense legături
comerciale cu coreligionarii din Bizanț și lumea musulmană.
Domnitorul Ștefan Tomșa (1611 - 1623), printr-o proclamație, i-a invitat pe
negustorii evrei din Liov să practice nestingherit comerțul în Moldova.
Așezați în valea orașului, evreii ocupau cea mai mare parte a străzii Dogarilor
(astăzi Dogăriei) și străzile învecinate (Elicei, Chihan Vodă, Piata Moruzzi,
Ceres, Griviței) până în cartierul Bădălan.
Primul Cimitir Evreiesc este atestat documentar în 1590, iar un altul în 1629.
Începând cu 1769, părăsesc zona și primesc autorizație pentru a se muta pe deal.
Construcțiile sinagogale au început târziu în Galați, abia în 1730 fiind atestată o
casă de rugăciuni a evreilor și doar peste 50 de ani se menționează în documente
Sinagoga Mare de pe strada Podul de Piatră.
S-au mai construit, între 1800 și 1848 două sinagogi, apoi alte 14 în a doua
jumătate a secolului 19.
Evreii din Galați, în 1859 au înființat o școală primară, apoi încă una superioară,
iar în 1877 a fost constituit primul comitet școlar al comunității, anii următori
înregistrând deschiderea altor școli Școala de fete "Silvya Schmierer", Școala
populară de menaj "Lumina", o școală comercială pentru fete evreice, o grădiniță de
copii, o școală profesională etc.).
În 1919 ia ființă Liceul Comunității Evreilor (în prezent Liceul "Alexandru Ioan
Cuza").
Astăzi, clădirea zace în paragină, deși a fost retrocedată.
=== Alte comunități ===
În perioada 1850—1940, municipiul Galați a găzduit o numeroasă comunitate
elvețiană.
Gazeta Laussane notează într-un articol faptul că la 15.09.1923, elvețienii din
Galați, serbează 60 de ani de la înființarea coloniei.
În anul 1881, se deschide consulatul Elveției, situat pe Str.
Mihai Bravu, în zona fostei închisori militare, actuala zonă a Inspectoratului
pentru Situații de Urgență.
Este avansat numărul aproximativ de 1000 de elvețieni la apogeul comunității.
Mulți au venit odată cu șantierul liniilor de cale ferată.
O altă comunitate importantă din jurul Galaților a fost comunitatea italiană.
Unul dintre cei mai mari antreprenori care au venit prin părțile acestea ale lumii,
a fost Francesco Cirio, care avea un conac pe malul bălții Cătușa și două fabrici,
una de conserve iar alta de spirt.
Primele persoane din Orientul Îndepărtat au sosit relativ recent în Galați, fiind
aduși de marile firme de construcție și de autorități pentru diverse lucrări
edilitare.
Din anul 2002, de când SIDEX Galați a fost vândut patronului Lakshmi Mittal la
Galați, în centrul orașului și-a făcut apariția comunitatea indiană.
Comunități importante de muncitori au sosit din anul 2018 în Galați.
Aceștia provin din Sri Lanka, Nepal, Bangladesh, Pakistan, Vietnam etc.
Orașul Galați are și un centru național pentru refugiați, unde sunt cazate persoane
preponderent din Siria și Africa Centrală.
== Administrație și politică ==

=== Împărțire administrativă ===

În prezent, municipiul Galați are multe cartiere, dar din pricina unor informații
conflictuale, mai multe denumiri sunt pentru același cartier (spre exemplu Micro 16
cu Țiglina 3, Micro 17 cu Țiglina 4, Aviației cu IC Frimu ș.a.m.d.), iar altele nu
sunt oficiale.
Harta cartierelor a fost realizată de Utilizator:Baditastefan din informațiile
obținute cu prilejul cercetărilor făcute în arhivele orașului.
Orașul Galați are și cartiere cu nume specifice orașului, inspirate din istoria
locală.
Barboși, Țiglina, Filești, Mazepa, Bădălan sunt denumiri pe care le întâlnim numai
în Galați.
Alte denumiri ale unor vechi cartiere sunt Demobilizaților, Cărămidărie, Râpa
Văduvoiului și Gârla lui Broscoiu.
Precursorul secțiilor de poliție din zilele noastre era "Despărțirea".
Orașul Galați avea conform planului detaliat din 1915, cinci secții de poliție, ce
purtau numele de Despărțire.
De remarcat și faptul că acestea aveau și sedii.
Despărțirea 1-a (zona Gării-Docuri și Valea Orașului), Despărțirea 2-a (Centrul
Vechi), Despărțirea 3-a (zona cuprinsă între Cimitirul Eternitatea, Str.
Cernat, Str.
Bucureștii Noi și actualul Liceu Pedagogic), Despărțirea 4-a (zona Pieței Centrale
actuale) și Despărțirea 5-a (actuala zonă a Barierei Traian).
=== Primăria și Consiliul Local ===
Municipiul Galați este administrat de un primar și un consiliu local compus din 27
consilieri.
Primarul, Ionuț-Florin Pucheanu, de la Partidul Social Democrat, este în funcție
din 2016.
Începând cu alegerile locale din 2024, consiliul local are următoarea componență pe
partide politice:

Consilierii locali ai municipiului Galați în mandatul 2024-2028 sunt următorii:

Partidul Social Democrat (România): Cristian-Sorin Enache (viceprimar), Lucian-
Valeriu Andrei (viceprimar), Rodica Ciucă, Claudiu-Ionuț Vasile, Silviana Ciupercă,
Dorin Otrocol, Gheorghe Bezman, Costel Gafton, Silvia Elena Atanasiu, Dumitru
Poalelungi, Dragoș-George Axente, Oana-Monica Bulgaru, Dragoș-Lucian Magearu,
Hristache Bogatu, Arthur-Viorel Tuluș și Ionuț Răzvan Mocanu.
Partidul Național Liberal (România): Eduard Ciulei, Alexandru Șerban și Rozalia
Nistor.
PACT pentru Galați: Andrei Velea, Doru Căstăian și Gregor Teodorescu.
Alianța pentru Unirea Românilor: Daniela Simona Vreme, Gabriel Patriche și Ciprian
Cârcotă.
Alianța Dreapta Unită: Daniela Șarpe (USR) și Petrișor Potec (FD).
=== Primarii orașului Galați ===

Organizarea modernă a administrațiilor comunelor urbane a fost introdusă prin

aplicarea Regulamentului Organic pe 13 ianuarie 1832.
Premergător noii legiuiri, din 6 iunie 1830, orașul a fost administrat de o Comisie
Orășănească formată din spătarul Dumitrache Codreanu, paharnicul Paraschiv Șerban
și paharnicul A Oaprișan.
Se mai numea și Comisia Poliției.
În decembrie 1831, comisia a fost înlocuită de Sfatul Municipal, alcătuit din 3
membri.
Primul sfat la Galați a fost alcătuit din Petrache Altântovici, Iordachi Mantu,
Ioan Siminovici (aleși în 1832).
Prima lege comunală, privind organizarea și administrarea comunelor urbane, cu
adevărat modernă, a fost promulgată în 1864.
În baza acestei legi, au fost aleși primarii și președinții de comisii interimare
în fruntea urbei gălățene.
=== Zona metropolitană ===

Multe vorbe și proiecte, dar nimic concret nu s-a realizat pentru înființarea
acestei zone.
Din punct de vedere socio-cultural și economic, această zonă ar fi singura din țară
care ar putea rivaliza cu capitala.
O propunere a lui Raabis-Ștefan Bădiță, înglobează în zonă, 55 de comune și orașe
din județele Brăila, Galați și Tulcea.
Totuși, conform Legii, singurul oraș care poate alcătui o zonă metropolitană peste
granița județului său, este numai București.
Pentru ca zona metropolitană Dunărea de Jos să ia ființă, legea trebuie schimbată
pentru anumite municipii și orașe, întrucât pe lângă exemplul nostru, mai pot fi
înființate zone metropolitane pe două sau mai multe județe, cum ar fi Timișoara-
Arad, Botoșani-Suceava sau Brașov-Predeal.
Conform propunerii lui Bădiță, Zona Metropolitană ar avea o populație de 785.000 de
locuitori (după nr.
persoanelor domiciliate) și-o suprafață de 4.469 de km2.
Cele 55 de UAT-uri componente, sunt de următoarele ranguri: două municipii (Galați
și Brăila), trei orașe (Ianca, Măcin și Isaccea) și 50 de comune.
Propunerea a avut în vedere înglobarea UAT-urilor aflate pe o rază de aproximativ
30 de km în jurul celor două centre municipale.
De asemenea, nordul Insulei Mari a Brăilei poate fi încorporat Zonei Metropolitane
Dunărea de Jos, în următoarea fază de extindere.
=== Heraldică ===
Stema orașului Galați este un scut tăiat de un brâu ondulat de argint; în partea
superioară, pe fond albastru, este o corabie neagră cu două catarge având pânzele
și flamurile din argint, navigând pe o apă; câmpul inferior, despicat; în dreapta
pe fond roșu, doi pești de argint, ridicați cu capetele întoarse spre flancurile
scutului; în cartierul secund, pe fond auriu, un caduceu negru.
Scutul este timbrat de o coroană murală de argint, formată din șapte turnuri.
Ambarcațiunea din partea superioară a scutului amintește că acest oraș este un
important port la Dunăre, atestarea lui documentară port, datând din secolul al XV-
lea; peștii scot în evidență faptul că acest port a avut un rol definitoriu în
dezvoltarea pescuitului; caduceul este atribuit zeului Mercur, zeu al comerțului.
Acesta simbolizează intensa activitate comercială practicată la Galați.
== Economie ==

Poziția geo-strategică a județului Galați, aflat la răscrucea principalelor rute

comerciale care traversează Europa, de la Est la Vest și de la Nord către Sud,
existența celui mai mare complex de porturi fluviale pe Dunăre, înalta calificare a
forței de muncă reprezintă atuuri demne de atenția potențialilor investitori
străini.
Procesul de restructurare și de privatizare al marilor întreprinderi industriale,
comerciale, agricole sau de servicii, oferă numeroase oportunități investitorilor,
dată fiind viabilitatea demonstrată de capacitatea acestora de a-și fi menținut și
chiar lărgit piața.
Zona Liberă Galați, înființată în 1993, amplasată pe malul Dunării la sud-est de
orașul Galați constituie un argument în plus pentru atragerea viitorilor
investitori în această zonă, prin facilitățile fiscale pe care le oferă.
Avantajele oferite de amplasamentul Zonei Libere Galați (suprafață totală de 137
ha) se constituie în accesul la importantele magistrale de transporturi fluviale
(canalul Rin - Main - Dunăre), de transporturi feroviare (inclusiv transferul la
ecartamentul larg) și rutiere precum și în accesul la chei și la instalațiile
portuare, poziționarea pe Dunărea maritimă la 80 km de Marea Neagră și foarte
aproape de frontierele cu Ucraina și Republica Moldova.
În Galați se găsește singurul parc de software din România.
Parcul de software de la Galați a fost inaugurat în martie 2004 și a avut de la bun
început un grad de ocupare de 100%.
În prezent, în parcul de software Galati lucreaza 500 de angajați permanenți plus
înca aproape 100 de colaboratori, la un număr de 31 de firme, dintre care patru,
Oracle, HP, Microsoft și Sun Microsystems, au deschis, împreuna cu Universitatea
„Dunărea de Jos”, centre de cercetare și dezvoltare.
Universitatea „Dunărea de Jos” este singura instituție din regiune care are o
facultate de calculatoare.
==== Ramuri industriale existente ====
Industria metalurgică din Galați realiza 55,6% din producția de oțel a României,
55% din cea a producției de laminate și 90,4% din producția de tablă și benzi
laminate la rece.
Mai mult de jumătate din producția metalurgică este exportată.
În luna Iulie a anului 2025, Combinatul Liberty Galați este în pragul falimentului.
Industria navală, ramură de mare tradiție în oraș, furnizează flotei fluviale și
maritime nave de până la 65.000 tdw (barje, vrachiere, mineraliere, remorchere,
petroliere) și platforme de foraj marin.
Galațiul este unul din cele mai mari noduri de trafic comercial din România,
conectat la principalele coridoare de comunicație europeană: pe cale fluvială la
Canalul Main-Dunăre care leagă Marea Nordului de Marea Neagră; prin căile ferate se
asigură transferul de la ecartamentul european către cel folosit în țările ex-
sovietice;
Zona Liberă Galați este un punct strategic în zona de est a orașului, pe teritoriul
acesteia întâlnindu-se toate căile de comunicație enumerate mai sus: rutier,
feroviar mixt ruso-european și naval; are stație de triaj Barboși Triaj în satul
Movileni.
Transportul rutier se realizează printr-o rețea densă de șosele naționale și
județene.
Orașul Galați, amplasat pe malul stâng al Dunării, la 80 km de Delta Dunării, are
patru porturi, un port pentru transportul de persoane și trei pentru transportul de
mărfuri.
Galațiul este al doilea port al României, cu posibilitate de conectare la Marea
Neagră, de la Galați Dunărea fiind maritimă.
Prin porturile sale se realizează cea mai importantă parte a exportului de
cherestea a României.
Cel mai important port la Dunăre, construit acum 12 decenii, Port Bazinul Nou oferă
o serie de servicii: facilități de încărcare, descărcare, legare, depozitare pentru
bunuri, rulouri, oțel, aluminiu, cherestea, bușteni, cereale, mașini și alte
încărcături.
Prin poziția sa geografică, Zona Liberă Galați continuă tradiția statutului de
Porto Franco pe care Galațiul l-a obținut în perioada 1837 - 1883, având acces la
Dunare.
Prin infrastructura modernă, în conjuncție cu avantajele naturale oferite de
canalul de navigație al Dunarii, Zona Liberă Galați oferă avantaje speciale pentru
investitori, deopotrivă români sau străini.
Exonerările de taxe, garanțiile de stat pentru investițiile realizate, operațiile
financiare realizate în monedă straină convertibilă sunt măsuri pentru a atrage
investitorii.
Municipiul Galați este cel mai important centru român de industrie maritimă.
Șantierul Naval DAMEN SA ansamblează și repară nave de până la 65.000 tdw.
În Galați se află de asemeni cel mai mare combinat siderurgic din România, Arcelor
Mittal S.A., care împreună cu alte unități specializate, formează un sector
metalurgic și siderurgic puternic.
Din anul 2001 pâna în prezent, combinatul siderurgic din Galați a cunoscut mai
multe denumiri: LNM Holdings, Mittal Steel
și în prezent Arcelor Mittal.
Parte a celui mai mare grup mondial din industria de profil, combinatul asigură
jumătate din
necesarul de oțel al României.
Cu investiții ce depăsesc 600 de milioane de dolari, în peste 7 ani Arcelor Mittal
Galați
a depășit o cifra anuală de afaceri de 6 miliarde RON.
Din 27000 de angajați câți erau în 2001, s-a ajuns în 2006 la 16000,
iar în 2009 la 11000.
Investițiile în tehnologie modernă au accelerat transformarea combinatului.
Ținta administrației este cresterea eficienței de la nivelul de 280 tone de oțel
anual pe angajat la 600 tone de oțel anual
pe angajat cât reprezintă media europeană.
Din anul 2009 combinatul siderurgic Arcelor Mittal Galați a devenit centrul
Diviziei Produse Plate Europa de Sud-Est, care va încorpora activitatea altor doua
unități, din Macedonia și din Turcia.
Zece companii din Galați sunt prezente în top 30 al Regiunii de SE în funcție de
cifra de afaceri: Arcelor Mittal SA, Arabesque SRL, Electrocentrale SA, Damen SA,
Mairon SA, Vega 93 SRL, Euro-P.E.C SA, Mairon Holding Ltd.
SRL, Navrom SA, Prutul SA.
Indicii producției industriale au fost în anul 2007 realizați în procent de
102,1% , comparat cu aceeași perioadă a anului 2006.
Creșteri semnificative ale producției s-au înregistrat în: industria construcțiilor
metalice și a produselor din metal (120,4) ; producția de mobilier ( 111,5) ;
industria metalurgică (102,7%) ; captarea, tratarea și distribuția apei (101,1%).
Scăderi ale producției s-au remarcat în : industria de mașini și echipamente
(72,9%) ; edituri , poligrafie și reproducerea înregistrărilor pe suporți (92,6%) ;
industria alimentară și a băuturilor (98,4%).
=== Firmele și forța de muncă ===
Din totalul de 23.715 de operatori economici activi înregistrați la Registrul
Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură din Galați la sfârșitul anului 2008,
150 de mari companii asigură locuri de muncă pentru majoritatea salariaților din
județ.
Firmele private reprezintă 97,5% din numărul total al întreprinderilor.
Structura firmelor după forma de proprietate: dintre cei 23.715 agenți economici,
5678 sunt asociații familiale și persoane fizice și 18.037 sunt societăți
comerciale.
Totalul operatorilor economici activi din Galați reprezintă 2.1% din totalul
operatorilor economici activi din întreaga țară.
=== Comerț ===
Municipiul Galați are o rețea bine dezvoltată de agenți comerciali.
Numeroaselor centre comerciale deja existente, li se mai adaugă încă trei, ce se
află în diferite stadii și unul posibil la nivel de proiect.
Merită amintit faptul că două centre comerciale se află pe ruinele a două fabrici
mari, cea de tablă Cristea Nicolae și I.S.C.L.
Ambele terenuri au fost cumpărate de dezvoltatorul Nepi Rockcastle, iar cel de-al
doilea centru comercial, va fi construit împreună cu 30 de blocuri nou-nouțe.
Lista centrelor comerciale mari din municipiul Galați:

Centrul Comercial Shopping City cu Carrefour, se află pe Bd.

Coșbuc;
Centrul Comercial Atac, se află pe Bd.
Galați;
Centrul Comercial Kaufland 1, se află în cartierul Micro 21;
Centrul Comercial Kaufland 2, se află în cartierul Micro 17;
Centrul Comercial Kaufland 3, se află în cartierul Micro 40;
Centrul Comercial Selgros, se află pe Bd.
Galați;
Centrul Comercial Metro, se afllă pe DN 26, km 5;
Centrul Comercial Supeco, se află pe Bd.
Milcov;
Centrul Comercial Brico, se află pe Str.
Domnească;
Centrul Comercial Dedeman, se află pe Str.
Prelungirea Brăilei;
Centrul Comercial Winmarkt Modern (deschis de pe timpul comuniștilor);
Centrul Comercial Dunărea, se află pe Bd.
Brăilei;
Centrul Comercial Panda, se află pe Str.
Saturn;
Centrul Comercial Altex Megastore, se află în cartierul Micro 21;
Centrul Comercial Mere, se află pe Bd.
Traian;
Diferite magazine cu specific chinezesc.
De asemenea, în construcție se află:

Centrul Comercial Shopping City 2 cu Carrefour, pe Str.

Ana Ipătescu;
Centrul Comercial Leroy Merlin, pe Str.
C-tin Levaditi);
Cenrtul Comercial Kaufland 4, pe Magistrala CSG, în zona blocurilor de nefamiliști;
Centrul Comercial Decathlon, încă se află la stadiul de prospectare.
Lidl Levaditi, lângă Leroy Merlin).
Totodată, orașul are o rețea densă de diferite lanțuri de magazine:

Profi Super;
Noi Market;
Penny (cinci locații);
Lidl (cinci locații);
Aurora.
La capitolul alimentație, următoarele lanțuri sunt prezente în Galați:

Full House (șapte restaurante) - este un lanț autohton;

Mc Donald's (două restaurante);
KFC (două restaurante);
Hesburger (un restaurant);
Fryday (un restaurant);
Burger King (un restaurant);
Pizza Hut (un restaurant);
Simigeria Luca (12 locații);
Mesopotamia (un restaurant);
Spartan (un restaurant).
Pe lista de magazine specializate în vânzarea de electronice & electrocasnice, în
oraș sunt prezente:

Altex (două magazine);

Flanco (două magazine).
== Transport ==

=== Transportul rutier ===

Municipiul Galați are șase intrări: cu bacul, dinspre județul Tulcea, pe dig,
dinspre Județul Brăila, dinspre Șendreni, pe lângă Sidex, dinspre Smârdan, în nord,
dinspre Bârlad și în est dinspre Republica Moldova.
Sunt trei autogări dispuse în zone diferite: Autogara Dumitru lângă Gara Mare,
Autogara Dunărea la ieșirea spre Tecuci și Autogara Traian în Bariera Traian, la
ieșirea spre Bârlad.
Centura veche a Galațiului a devenit o stradă locuită pe ambele părți, așadar
există un proiect pentru noua centură a Galațiului, ce va avea o lungime de 33 de
kilometri, va ocoli Galațiul de la Șendreni până dincolo de lacul Brateș și va
trece pe lângă noul aeroport.
Un aspect interesant al municipiului Galați, este acela că pe teritoriul acestuia,
există 14 podețe, poduri și viaducte, rutiere și feroviare.
Poate fi o nouă poreclă modernă, „Galați - Orașul Podurilor”.
Lungimea acestora variază de la 20 de metri (podețul Filești) până la 1.800 de
metri (noul viaduct aflat în construcție pe Drumul Expres).
Sunt două poduri feroviare, restul fiind rutiere.
Lungimea totală a acestora, este în jurul a 4.500 de metrii.
Drumul Expres ce trece prin sud-vestul orașului Galați, va avea legătură directă cu
orașul Brăila, cu podul peste Dunăre și cu noua centură gălățeană.
=== Transportul public de persoane ===

Transportul în comun este asigurat de societatea "S.C.

Transurb S.A.
Galați", care din data de 9 mai 2016 a redevenit operator unic.
Galații sunt unul dintre puținele orașe ale țării noastre în care se mai găsesc
toate cele trei mijloace de transport în comun, clasice: troleibuz, autobuz și
tramvai.
În prezent se refac ultimele două părți din rețeaua de tramvaie, anume linia de pe
Bulevardul Ștefan cel Mare, respectiv Depoul Siderurgiștilor cu liniile de pe
Magistrala CSG.
Pe 1 Aprilie 2020, a fost introdus Sistemul Electronic de Taxare și Informare
(SETI) în transportul public.
Totodată, începând cu aducerea troleibuzelor noi, s-a stabilit culoarea turcoaz ca
standard în transportul public.
Pe 15 Septembrie 2025, reintră în vigoare, traseele metropolitane spre satele
Costi, Vânători și Odaia Manolache, după o propunere din anul 2011 a activistului
civic Raabis-Ștefan Bădiță.
Traseele metropolitane sau preurbane, fuseseră desființate după Revoluție.
Parcul rulant de care dispune Transurb Galați în anul 2025, este format numai din
unități de transport nou-nouțe, achiziționate începând cu anul 2017, după cum
urmează:

10 minibuze Karsan E-Jest,

20 de minibuze Karsan Jest
22 de autobuze Solaris Urbino 9E
20 de autobuze Solaris Urbino 12E
20 de autobuze Solaris Urbino 12H
40 de autobuze BMC Procity 12
17 troleibuze Solaris Trollino 12
18 tramvaie Astra Autentic

S.C.
Transurb S.A.
Galați operează mai multe categorii de trasee, în funcție de mijloacele de
transport folosite sau de ruta ori programul acestora.
În prezent există două trasee speciale pentru elevi, trei trasee folosite în caz de
avarii (40 pentru tramvaie, 101 și 105L pentru troleibuze și autobuze), două trasee
metropolitane (50 pentru satele Odaia și Vânători, respectiv 55 pentru satul
Costi), trei trasee de tramvai (7, 39 și 44), un traseu de troleibuz (102) și încă
21 de trasee de autobuz.
În timpul sezonului estival, traseele pentru elevi, sunt înlocuite de două trasee
estivale.
=== Complexul Feroviar Galați ===
Complexul Feroviar Galați este unul dintre cele mai mari din țară.
Acesta are în prezent 15 stații de cale ferată.
Lista stațiilor poate fi consultată mai jos:

Se poate ajunge în Galați, cu trenul, din direcția Tecuci (M703), Brăila (M700) și
Bârlad (M704).
După revoluție, a fost stopat orice plan privind continuarea magistralei 700 de la
Galați - către Tulcea, cu pod feroviar peste Dunăre.
Stațiile Galațiului se află pe magistrala 700 și aparțin de Regionala T.C.F.
Clădirea principală a gării de călători din Galați oferă facilități diverse
publicului călător: restaurant, farmacie, consignații, bar, dar și bibliotecă
publică.
Din anul 2011, C.F.R.
a concesionat linia Galați-Berești-Bârlad operatorului privat din Cluj,
Transferoviar Grup care efectuează curse regulate pe această rută cu automotoare de
tip Carravele.
Legături directe din Galați sunt către București Nord prin Mizil, către Brașov prin
Mizil, către Cluj-Napoca (prin Iași - Suceava Nord) și către Constanța - Mangalia
doar vara, din stația Barboși, precum și numeroase alte trenuri regionale cu
destinația Buzău, Mărășești (via Tecuci sau Buzău), Făurei etc.
Odată cu mersul trenurilor pentru 2025/2026, se anunță noutăți la capitolul
legăturilor directe, cu trenuri private.
Transferoviar Călători va introduce pe tot parcursul anului un tren pe relația
Galați - Constanța iar Ferotrans va introduce un tren pe tot parcursul anului, pe
relația Galați - Adjud - Suceava.
=== Transportul aerian ===
La Galați a existat până în anul 1965 un aeroport.
Prima cursă aeriană din țara noastră a fost efectuată de la București la Galați.
Puțini oameni știu că în perioada interbelică, în orașul port la Dunăre, aveai
ocazia să întâlnești mai mulți piloți decât marinari.
Merită amintit faptul că aeroportul gălățean a fost construit la propriu cu forța,
deoarece conducătorii orașului din vremea respectivă se opuneau, neînțelegând de ce
trebuie avion, când avem tren și vapor.
Aeroportul Galați a fost bombardat puternic de către americani pe 6 iunie 1944, de
către 104 avioane de bombardament protejate de 54 de avioane de vânătoare de tip
Mustang.
După război, aeroportul din Galați a mai funcționat câțiva ani.
În anii 60, sub pretextul că acesta nu este eficient și merge pe pierdere (motivul
real fiind presiunile din partea Uniunii Sovietice), aeroportul a fost mutat la
Suceaeva.
Pe amplasamentul său, după sistematizarea orașului, s-a construit Fabrica de Sârmă,
Cuie și Lanțuri, care azi este Centrul Comercial Careffour.
Aeroportul Internațional „Dunărea de Jos” Galați, este varianta nouă a vechiului
aeroport.
Aceasta momentan este doar o promisiune electorală, întrucât autoritățile au mutat
de trei ori amplasamentul exact al noului aeroport.
Totuși este limpede că amplasamentul va fi între satele Smârdan, Braniștea și
Șendreni, în vestul Combinatului Siderurgic.
Acest aeroport va avea trei funcții: civil, militar și de marfă.
Totodată, este și limpede că acest aeroport este necesar dar și că va fi
profitabil.
Studiile Băncii Mondiale de Investiții și ale Guvernului României, dovedesc acest
lucru.
Cele mai apropiate aeroporturi actuale, sunt cele din Bacău (180 de km), Iași (225
de km), Chișinău (230 de km), Odesa (330 de km), Tulcea (160 de km), Constanța (170
de km), Băneasa (245 de km) și Otopeni (240 de km).
Deși aeroportul „Delta” Tulcea este apropiat, acesta este subdimensionat și nu
poate primi aeronave mari.
Totodată, nici drumurile din zonă, nu permit trafic aglomerat și greu.
Orașul Galați fiind deservit de cale ferată, porturi și un nou drum expres, ar
putea deveni centru pentru întreținerea, inspecția și reparația aeronavelor.
Cursele regulate din noul aeroport, ar putea fi deservite și de companii de linie,
cum sunt TAROM sau Turkish Airlines, dar și de companii cu „costuri reduse”, cum
sunt AnimaWings, HiSky, WizzAir etc.
Un studiu personal al cetățeanului Raabis-Ștefan Bădiță, studiu pe care voia să-l
includă în lucrarea de disertație, arată că cele mai potrivite rute pentru
inaugurarea noului aeroport, ar fi cele către Elveția, Germania, Benelux și Marea
Britanie.
Pentru profitabilitate maximă, aceste curse trebuie să deservească aeroporturi ușor
accesibile din mai multe țări, respectiv aeroporturi care oferă legături directe cu
mari orașe ale lumii.
Aeroporturile aflate la confluența mai multor țări sau care oferă prețuri
avantajoase sunt: Basel-Mulhouse-Freiburg (Elveția - Franța - Germania), Maastricht
(Olanda - Belgia - Germania), Istanbul (aeroportul cu cele mai multe destinații
directe din lume), Frankfurt (locul doi mondial ca număr de destinații directe),
Dubai (locul patru mondial ca număr de destinații directe).
Pentru alte legături spre restul lumii, dar la prețuri mai mici, ar fi necesare
curse din Galați către Madrid (care oferă legături directe cu orașe din America
Centrală și de Sud), Atena (care prin Scoot Airlines oferă legături directe cu
orașele din Asia de Sud-Est și Oceania) și Budapesta (care oferă legături directe
la prețuri avantajoase, cu Asia de Est prin China Eastern Airlines și China
Southern Airlines).
Tot în studiul lui Bădiță, apare ipoteza „aeroportului-satelit”.
Ipoteza aceasta propune ca aeroportul gălățean să fie conectat în principal de
Aeroportul Nou din Istanbul (IST) și de Aeroportul Sabiha Gokgen (SAW), prin
operatorul național Turkish Airlines și subsidiarele acesteia.
Compania turcă a fost aleasă din trei motive prioritare: oferă conectivitate către
cele mai multe destinații din lume, este o companie serioasă și cu tradiție, iar
baza ei principală este situată relativ aproape, la o distanță de 700 de kilometri
(cu mașina), respectiv 500 de kilometri (prin aer), pe noul Aeroport Istanbul.
Evident, acest concept nu ar rezerva aeroportul doar companiilor turcești și doar
legăturilor prin Turcia, ci ar oferi călătorilor prețuri avantajoase cu deplasare
din Galați către restul lumii, cu escală prin Istanbul.
Așadar, o concurență serioasă zborurilor din Odesa, Chișinău, Iași, Constanța și
Otopeni.
Cursele interne ce pot fi operate din aeroportul Galați, ar putea fi către Cluj
Napoca și Timișoara.
Curse către Otopeni nu s-ar justifica, decât în cazul unor zboruri promoționale sau
în cazul în care Tarom alege să înființeze linii de zbor care să lege mai multe
mari orașe din țară, cu escale.
Astfel de curse ar putea fi Iași - Galați - București - Satu Mare, Constanța -
Galați - Brașov - Timișoara, Iași - Galați - Constanța - Otopeni - Cluj Napoca.
Ar fi o soluție, întrucât compania poloneză LOT Polish Airlines operează astfel de
zboruri în interiorul Poloniei, cu aeronave mai micuțe.
Cursele Chișinău - București, ar putea fi operate cu escală prin Galați.
Nu au fost identificate pentru moment, curse de lung parcurs între Galați și alte
aeroporturi.
Cu siguranță, curse promoționale, de test, s-ar putea introduce spre Asia Centrală,
cu Pegasus Airlines, fără escale.
Curse sezoniere din orașul de la malul Dunării, ar avea succes deplin.
Acestea pot fi diverse, către Grecia, Cipru, Egipt, Maroc, Oman, Tunisia, Turcia,
Muntenegru, Albania etc.
Nu în ultimul rând, deschiderea aeroportului Galați, ar însemna reducerea
traficului pe aeroporturile Otopeni, Bacău și Iași.
Călătorii ce ar urma să vină să zboare din sau prin aeroportul Galați, ar veni în
principal din Dobrogea, sudul Basarabiei, sudul Moldovei și nordul Munteniei.
Un alt efect ulterior inaugurării aeroportului, ar fi schimbarea fluxului de
călători și a curselor auto efectuate de firmele de transfer aeroportuar.
Dacă în prezent, pleacă sute de curse de la zeci de firme, dinspre Galați și
Brăila, către Otopeni și/sau Iași, fluxul s-ar putea diversifica și schimba,
aeroportul Galați fiind noua destinație.
Inclusiv Căile Ferate Române ar putea introduce automotoare pe ruta Galați -
Barboși - Aeroport (și retur), respectiv Brăila - Barboși - Aeroport (și retur).
Avantajul ar fi că la drumul dinspre aeroport spre cele două orașe, automotoarele
pot pleca împreună, stația de despărțire fiind Barboși.
Din păcate, amplasamentul aeroportului nu poate fi situat în apropierea magistralei
700 sau a magistralei 704, acesta fiind singurul dezavantaj.
Pentru a conecta aeroportul la rețeaua căilor ferate române, ar fi necesară
construirea unei magistrale 704A, de cca.
10 kilometri lungime, care să se desprindă din magistrala 704 între stațiile
Barboși Triaj și Șendreni.
Parțial, liniile există, la fel și ramurile, datorită rețelei de cale ferată ce
leagă combinatul siderurgic.
Arhitectura noului aeroport se poate inspira din planurile și arhitecturile
moderniste și funcționale.
== Amenajarea urbană ==

=== Piețe ===

Orașul Galați are un număr mare de intersecții, cunoscute sub numele de piețe.
Totodată, multe au fost distruse în perioada 1940-1944, cum ar fi Piața Victoriei,
Piața Veche, Piața Bursei, Piața Cuza, Piața Cerealelor etc, acestea nefiind
reconstruite ulterior, comuniștii alegând să modifice trama stradală.
Astăzi, în Galați, mai există Piața Coventry, Piața Gării, Piața Falezei, Piața
Libertății, Piața Regală, Piața Energiei, Piața Siderurgiștilor, Piața General
Berthelot, Piața Moruzzi, Piața Eroilor, Piața Universității și Piața Oțelarilor.
A se înțelege conceptul de „piață” ca intersecție și platou pietonal ori rutier,
nicidecum piață cu sens de târg.
=== Artere Principale ===

În prezent, arterele principale ale orașului sunt Bulevardele Brăilei, Marea

Unirea, Ștefan cel Mare, Coșbuc, Traian, Siderurgiștilor, 1 Decembrie 1918,
Basarabiei, Henri Coandă, Oțelarilor, Dunărea, Galați, Traian Vuia, Magistrala CSG,
alături de Calea Prutului, Strada Macului, Strada Domnească și Centura.
Orașul Galați este unul dintre orașele care și-au schimbat cel mai mult planul după
anul 1945.
Reconstrucția comunistă a avut în vedere eliminarea cât mai multor străduțe, vaduri
și pasaje înguste, și întortocheate.
Noul plan adoptat de comuniști, a avut ca scop ștergerea cât mai multor străzi ce
aminteau de perioada „burgheză”.
Un bun exemplu este Centrul Vechi al Galaților, pe care dacă-l comparăm cu Centrul
Vechi ante și interbelic, vom observa că se mai aseamănă aproximativ 5-10%.
De-a lungul istoriei, multe străzi din Galați, au purtat două sau chiar trei nume,
primele schimbări fiind în perioada interbelică, iar următoarele în perioada
comunistă și mai apoi după Revoluție.
Schimbările acestea au avut la bază schimbările regimurilor trecute, sau chiar
schimbarea tramei stradale, întrucât, unele străzi unite, lărgite sau deviate, au
fost botezate ca fiind o singură stradă spre exemplu.
O scurtă listă a unor străzi principale cu denumiri schimbate, poate fi consultată
mai jos:

=== Cimitire ===

În vremea lui A.
Cuza, s-a dat o lege la nivelul Principatelor Unite, ce prevedea scoaterea
cimitirelor din interiorul orașelor.
Așadar, autoritățile gălățene au fost nevoite să mute o sumedenie de cimitire.
Printre acestea putem aminti Cimitirul vechi din Filești, Cimitirul din Barboși,
Cimitirul Calvin, Cimitirul din Cărămidărie, Cimitirele de boli infecțioase etc.
Azi are șapte cimitire: Eternitatea, Cătușa, Filești, Sf.
Lazăr, Ștefan cel Mare, Sfânta Treime de Rit Vechi și Cimitirul Evreiesc.
Un cimitir nou este în discuție și totodată un cimitir pentru animale.
Cel mai nou și totodată cel mai întins este Cimitirul Sf.
Lazăr, construit și extins între 1999 și 2023, astăzi deja plin.
Construirea lui a stârnit scandal deoarece în locul celui mai întins cimitir din
Galați exista o pădure, special făcută pentru a proteja cât de cât orașul de
poluarea din Combinatul Siderurgic.
Cel mai îndepărtat Cimitirul Filești, acolo Primăria Municipiului Galați îngropând
persoanele fără aparținători.
Acest cimitir se află în grija preotului paroh al bisericii din Filești.
Cimitirul Eternitatea este monument istoric și a intrat în Ruta Culturală a
Cimitirelor Europene.
Acesta este un cimitir multietnic și multiconfesional, fiind parcele pentru
ortodocși, catolici, protestanți și musulmani.
Totodată, găsim și multe monumente, dar și parcele militare ale revoluționarilor
români, ale soldaților români, ale aviatorilor români, ale soldaților nemți,
francezi, algerieni, ruși, italieni.
Cimitirul Ștefan cel Mare este considerat cel mai ordonat din punct de vedere al
organizării sale.
Parcele delimitate clar, morminte simple.
Acesta a fost înființat în vremea comunismului.
Cel mai mic cimitir este Sf.
Treime, aflat în incinta mănăstirii de taici „Dunărea de Jos”.
Cimitirul Cătușa este un cimitir privat, ce aparține de biserica ce se află în
incinta lui.
Cimitirul Evreiesc este în grija comunității mozaice din Galați.
Acesta a fost înființat pe teritoriul comunei rurale Filești, cam în același timp
cu Cimitirul Eternitatea.
Astăzi, o bună parte a cimitirului este goală, primăria orașului dorind extinderea
cimitirului Ștefan cel Mare peste golul cimitirului evreiesc.
Momentan sunt discuții cu comunitatea lor.
Cimitirul Nou, este un proiect vehiculat de autorități, care încă încearcă
depistarea unui loc prielnic.
Cimitirul pentru animale este un cimitir propus de Raabis-Ștefan Bădiță, cetățean
(hiper)activ civic.
Acest proiect a fost preluat de președintele CJ Galați, Costel Fotea.
== Obiective turistice ==

=== Muzee ===

Complexul Muzeal de Științe ale Naturii, denumit și Grădina Botanică sau Parcul
Dendrologic, conține planetariul cu diametrul cupolei de 7 metri, aici putând fi
vizionate diferite proiecții ("Sistemul Solar", "Giganții Sistemului Solar",
"Nebuloase și Roiuri stelare"), astfel încât publicul vizitator să poată călători
imaginar în toate colțurile Universului; de asemenea, în cadrul planetariului se
desfășoară și foarte multe programe educaționale, bune exemple fiind Astroclubul
"Călin Popovici", dar și Programul Educațional "Să cunoaștem Soarele", adresat
elevilor claselor V-XII.
Acvariul are ca tematică ihtiofauna rară și foarte rară din bazinul hidrologic al
Dunării, fauna Mării Mediterane și pești exotici.
Grădina Botanică domină malul stâng al Dunării, ocupând o suprafață de 18 hectare.
Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” a fost inaugurat la 24 ianuarie 1939, cu ocazia
celei de-a 80-a aniversare a Unirii Principatelor Române, în casa care a aparținut
familiei Cuza și unde Alexandru Ioan Cuza a trăit în perioada-n care a fost
pârcălabul Galațiului.
Activitatea științifică a muzeului a reînceput în 1951-1952, când a demarat
organizarea științifică a colecțiilor.
În 1956, obiectele din colecții au fost separate; astfel o parte dintre ele au
format colecțiile Muzeului de Științe ale Naturii, iar o alta, colecțiile Muzeului
de Artă.
Treptat, colecția Muzeului de Istorie s-a mărit prin noi achiziții și cercetări
arheologice realizate în partea sudică a Moldovei, în principal la castrul roman de
la Tirighina-Barboși, ajungând acum la un patrimoniu de peste 50.000 de exponate,
unele fiind de o importanță excepțională.
Muzeul de artă vizuală Este primul muzeu de artă contemporană românească din țară.
A fost inaugurat în anul 1967 și a fost conceput structural să prezinte cele mai
noi tendințe ale fenomenului plastic în devenire, destinație pe care și-o păstrează
și la acest început de mileniu.
Aproximativ 400 de lucrări existente în sălile de expunere și-n aer liber, în
parcul muzeului, constituie o selecție dintr-un patrimoniu mult mai amplu,
completat adesea cu un patrimoniu virtual, din atelierele artiștilor contemporani.
Patrimoniul muzeului cuprinde creații de artă românească din a doua jumătate a
secolului XIX și din secolul XX reprezentanți ai avangardei românești și lucrări
ale artiștilor care formează o punte de legătura între prima și a doua jumătate a
secolului.
În prezent, noul sediu se construiește în incinta parcului Rizer din piața cu
același nume, fiind primul muzeu construit în România de după comunism.
Casa Memorială Alexandru Ioan Cuza a fost construită pe locul fostei case a
pârcălabului de Covurlui, de Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al României.
Cuprinde o expoziție permanentă dedicată domnitorului, întrunind și calitatea de
reconstituire a ambientului gălățean de la sfârșitul sec.
al XIX-lea și începutul sec.
Muzeul Satului Galați se află la intrarea în Pădurea Gârboavele, conținând câteva
colibe specifice zonei limitrofe a Dunării de Jos.
Muzeul de medalistică, filatelie și numismatică se află lângă Casa Memorială A.
Cuza și găzduiește doar colecții de medalistică, numistmatică și medalistică.
Muzeul „Casa Colecțiilor” se află în Piața Centrală.
Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine la Dunărea de Jos este în
incinta fostului palat Arhiepiscopal Dunărea de Jos, în care a funcționat Muzeul de
Arte Vizuale.
Castrul Roman de la Tirighina - Barboși.
Săpăturile efectuate în castelul roman de la Bărboși (la nord de Dunăre, lângă
Galați, aproape de vărsarea Siretului), din anii 1959—1962, au dovedit în condiții
stratigrafice perfect de clare, că pe înălțimea Tirighina se găsea la început o
cetățuie dacică, întărită cu un val de pământ.
Ceramica dacică și cea de import, ca și o monedă de argint histriană, permit ca
începuturile cetățui dacice să fie fixate în secolul I î.e.n.
(cel mult sfârșitul secolului II î.e.n.).
Cetățuia dacică de la Bărboși a sfârșit apoi în urma unui puternic incendiu, a
cărui urme sunt destul de evidente.
Monedele romane aflate în acest nivel dacic sunt din vremea lui Augustus și
continuă apoi seria neîntreruptă până în anii domniei împăratului Nero (54—68
e.n.).
N-ar fi exclus deci ca sfârșitul acestei cetățui să fie pus în legătură cu acțiunea
guvernatorului Moesiei Tib.
Plautius Silvanus Aelianus în regiunea de la nord de Dunăre, a cărui rezultat a
fost mutarea forțată a celor 100.000 de transdanubieni la sud de Dunăre și care a
avut loc prin anii 62—66 e.n.
în legătură cu problema vechimii stăpânirii romane la nord de Dunăre, în partea de
sud a Moldovei, se pune întrebarea dacă acest castel de la Bărboși, datează dintr-o
perioadă mai veche decât anii 101 —102, primul război dacic (eventual 105—106 cel
de al doilea război dacic), sau numai începând cu acești ani.
=== Lăcașuri de cult ===

Biserica fortificată „Sfânta Precista” este construcția cea mai veche din Galați,
fiind sfințită ca lăcaș de cult în septembrie 1647, în timpul domnitorului Vasile
Lupu.
Biserica a fost închinată Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos.
La ridicarea bisericii au fost folosite materialele existente la fața locului:
piatră de la Barboși, lemnul din pădurile de pe platforma Covurluiului, cărămidă și
var, nisip de pe plajele Dunării etc.
Arhitectura bisericii este românească și prezintă unele elemente specifice: turnul-
clopotniță este prevăzut cu metereze, putând fi folosit pentru observarea Văii
Dunării, iar în caz de nevoie devenea fortificație de apărare.
Turnul, format din două niveluri, este prevăzut cu o cameră pentru ascunderea
valorilor, cu două metereze și o ușă de acces, probabil, spre un balcon.
Al doilea nivel era prevăzut cu ferestre și metereze.
Un alt element de apărare la "Precista" este podul întărit, alcătuit din două
părți, una deasupra naosului și a doua deasupra altarului.
Podul este prevăzut cu 28 de metereze.
În zidărie, printre rândurile de cărămidă, este folosită piatra, tehnica nefolosită
la alte biserici moldovenești ridicate în aceeași perioadă.
Biserica ,,Precista" a suportat toate vitregiile vremurilor, fiind arsă în 1711 de
către otomani, distrusă în războaiele ruso-otomano-austriece din 1735-1739 și 1769-
1774.
În 1821, otomanii distrug și jefuiesc iar locașul.
Biserica a fost refăcută și restaurată în 1829 și-n 1859.
S-a făcut o restaurare și între anii 1953-1957 după care, biserica a fost
transformată în muzeu.
În perioada 1991-1994, biserica „Precista” a fost restaurată iar și a fost redată
cultului ortodox.
Se spune ca există un tunel secret pe sub Dunăre de la biserică până pe malul
celălalt al fluviului pentru a putea ascunde bunurile și a scăpa de atacurile
vrăjmașilor.
Biserica Romano-Catolică, monumentul din strada Domnească nr.
86, a fost construit în anul 1844 și extins în anul 1873.
Printre obiectele de valoare artistică se numără: altarul, executat din marmură
colorată, tabloul "Sfântul Ioan Botezatorul predicând", statuile Pieta și sfântul
Francisc de Assisi.
Orga bisericii a fost donată de tatăl lui Vasile Alecsandri.
Biserica a fost consolidată și renovată în starea actuală între anii 1985-1988.
Biserica Greacă, a cărei piatră de temelie a fost pusă la data de 6 august 1866, cu
hramul "Schimbarea la Față" a fost sfințită la 17 septembrie 1872.
În pronaos se află placa de marmură cu numele fondatorilor precum și două plăci de
marmură cu numele ctitorilor și a marilor ctitori.
Biserica e în formă de cruce înscrisă cu turlă și are pe latura vestică două
clopotnițe.
Pictura a fost realizată de către pictorul Papadopoulos din Adrianopol.
Pe catapeteasmă sunt icoane mari reprezentând pe Sf.
Fecioara Maria cu Pruncul, Învierea Domnului, Sf.
Gherasim, Sf.
Grigorie și Sf.
Vasile cel Mare.
Ferestrele bisericii conțin 8 vitralii cu apostoli și sfinți: Petru, Andrei, Marcu,
Toma, Bartolomeu și Luca pe latura nordică și Pavel, Simion, Ioan, Iacob, Filip pe
latura sudică.
Catedrala Arhiepiscopală Dunărea de Jos - Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Andrei.
Piatra de temelie a Catedralei arhiepiscopale din Galați a fost așezată la 27
aprilie 1906, de către prințul Ferdinand și regina Maria, alături de episcopul
Dunării de Jos de atunci, Pimen Georgescu, viitorul mitropolit al Moldovei,
construcția durând până în anul 1917 și fiind realizată după planurile arhitecților
Petre Antonescu și Ștefan Burcuș.
Construcția se detașează în planul arhitectural gălățean, fiind concepută în stil
muntenesc, cu o singură cupolă fără abside laterale.
În anul 2006, a fost sărbătorit centenarul Catedralei episcopale din Galați, prilej
cu care au sosit în orașul de la malul Dunării moaștele Sfântului Nectarie de la
Eghina.
Biserica Mavromol, sau „Stânca neagră” în greacă, a fostei mănăstiri Mavromol
poartă hramul Adormirea Maicii Domnului și a fost construită în 1669 de Gheorghe
Duca și refăcută de fiul său între 1700-1703.
Păstrează picturi murale interioare valoroase refăcute între 1973-1975.
În chiliile acestei biserici au funcționat primele scoli din Galați înființate în
1765 (cu predare în limba greacă) și 1803 (cu predare în română).
Războiul ruso-turc, 1768-1774 și războiul ruso-austro-turc, 1787-1792 au provocat
distrugeri profunde bisericii Mavromol.
Școala și-a întrerupt activitatea și s-a reînființat abia în anul 1803 prin
hrisovul lui Constantin Moruzi.
În timpul revoluției din 1821 biserica a fost arsă de turci.
Construcția actuală datează din perioada 1858-1861, și respectă planul inițial.
Biserica are o splendidă icoană de lemn sculptat "Maica Domnului", și o valoroasa
catapeteasmă adusă de la biserica Mănăstirii Sf.
Sava din București.
Biserica are plan bazilical necompartimentat.
Absidele laterale apar în exterior în rezalite.
Tavanul este format din trei calote separate prin arce dublou.
Intrarea se face pe latura de sud printr-o ușă marcată de un portal cu icoana de
hram și simboluri heraldice: capul de bour și doi lei.
Tot pe latura de sud, în medalion, sculptată în piatra, este stema Moldovei.
Pe timpul comunismului biserica a fost abuziv expropriată de terenul de lângă ea pe
care era un cimitir.
Biserica Vovidenia este un monument istoric și de arhitectură ridicat în anul 1790,
pe locul unde mai fusese o biserică.
A fost arsă și distrusă complet în anul 1821, restaurarea încheindu-se în anul
1851.
Deasupra naosului se ridică o cupolă susținută de arce dispuse în cruce, în stilul
moldovenesc tradițional.
Acoperișul turlei, ridicată pe naos, este în formă de clopot și o altă turlă, mai
mică, este ridicată deasupra altarului.
Turla clopotniței de pe pridvor este o adăugire din 1901.
Aici se află mormântul Smarandei Cuza, mama domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Biserica Sf.
Spiridon a fost ridicată în anul 1817 pe un plan triconic cu patru contraforți.
Are trei turle, una mai mică, celelalte două egale, baza turlei de pe naos se
sprijină pe arce dispuse în cruce.
Cele mai valoroase elemente ale bisericii sunt catapeteasma și icoanele.
Pictura originală nu se mai pastrează.
Este și o singură sinagogă rămasă în municipiu.
=== Teatre și cinematografe ===

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați există de peste 45 de ani.

Este un teatru de repertoriu cu profil dramatic, cu trupă permanentă alcătuită din
25 de actori, 2 regizori, un scenograf.
Pentru realizarea producției teatrul apelează de asemenea la colaboratori
prestigioși pe plan național - regizori, scenografi, compozitori.
Teatrul are ateliere de producție proprii; sala proprie cu 300 de locuri, cu scenă
de tip italian.
Este singura instituție teatrală profesionistă cu profil de dramă din Județul
Galați.
Teatrul se adresează spectatorilor din întreg județul Galați, dar și celor din
județele apropiate.
Repertoriul cuprinde în fiecare stagiune în afara producțiilor noi, un număr de
titluri realizate în stagiunile precedente.
Teatrul de Păpuși „Gulliver” din Galați este o instituție de cultură subvenționată
de Statul Român, ca și alte teatre de copii.
Teatrul Gulliver a luat ființă la 1 octombrie 1952.
În acest interval au fost prezentate peste 200 de titluri, (4-5 premiere pe
stagiune) din literatura română și universală pentru copii, sub iscusita conducere
a numeroși oameni de cultură.
Anual se organizează Festivalul Gulliver, unul dintre cele mai importante de acest
gen din România, care transformă municipiul Galați în "Capitala teatrului de
marionete".
Odată cu venirea crizei clădirea actuală a rămas goală și teatrul își continuă
activitatea în clădirea Teatrului Dramatic.
Noul sediu se află în renovare totală, Teatrul Gulliver urmând a se muta în actuala
clădire în care a funcționat Cinema Țiglina.
Teatrul Național de Operă și Operetă „Nae Leonard” a fost înființat în 1956.
Anual organizează "Zilele Muzicale Gălățene", când sunt prezentate publicului cele
mai reprezentative titluri ale repertoriului de toate genurile.
Se află lângă Grădina Publică și lângă Seminarul Teologic pe Strada Mihai Bravu.
Mai există un mic teatru, numit „Teatrul Pe Țeavă”.
=== Clădiri istorice ===

Palatul Administrativ este un edificiu impunător, inaugurat la 27 aprilie 1906,

astăzi sediu al Prefecturii județului Galați, Palatul Administrativ a fost
construit în perioada anilor 1904 -1905 după planurile arhitectului Ion Mincu,
fondatorul școlii naționale a arhitecturii românești.
Pe fațada principală a Palatului, la nivelul superior, se află două statui
realizate din marmura albă – „Industria" și "Agricultura" ale sculptorului Frederic
Storck, care sunt acoperite de tencuială.
Mai jos, se găsesc două steme de bronz ale județului.
Pe frontonul clădirii se găsește un ceas de mari proporții.
Fiecare oră este marcată prin câteva fraze muzicale ale nemuritorului vals
"Valurile Dunării" capodopera de renume mondial a compozitorului gălățean losif
Ivanovici (1845 -1902).
Palatul Navigației (Gara Fluvială) datează din ultimul deceniu al secolului XIX,
începutul secolului XX, fiind proiectat de arhitectul Petre Antonescu.
În prezent acesta este sediul mai multor instituții precum “Administrația
Porturilor Dunării Maritime” sau “Compania de Navigație Fluvială Română Navrom”.
Palatul Universității, situat în centrul Galațiului, fostul Palat al Justiției,
astăzi sediul Universității, ocupă în vechiul peisaj arhitectural al municipiului
locul cel mai de seamă, datorita monumentalității sale.
Acest edificiu este opera arhitecților Grigore Cerchez și Vîrnav.
A fost construit între anii 1911-1913.
Palatul Poștei, aflat în centrul orașului, lângă Parcul Municipal, găzduiește și în
ziua de azi Poșta Centrală.
Palatul Copiilor (Casa Robescu) este construită în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, după proiectul arhitectului Ion Mincu.
Clădirea are subsol supraînălțat, două nivele cu două foișoare-balcon la etaj și un
alt balcon la parter, spre stradă.
Decorațiile exterioare sunt din ocnițe cu butoni, brâu în stil brâncovenesc al
frânghiei răsucite, plăci de ceramică lustruită.
Ceramica lustruită este folosită și la decorarea florală a registrului superior.
Casa Costache Negri, construită la 1830, găzduiește Colegiul Național Costache
Negri (Liceul Pedagogic), edificiu impunător aflat pe Bulevardul Brăilei, lângă
Poliția Județeană.
Casa Lambrinidi este situată pe Strada Domnească nr.
51, lângă Universitate.
Construită de Epaminonda Lambrinidi, proprietarul unei mori de pe strada Portului
și având ca anexa o turnătorie și atelier de reparat mașini și vase, înainte de
aprilie 1879, îl găzduiește pe domnitorul Carol I, cu ocazia unei vizite în Galați.
A fost sediul Curții de Apel, al Liceului Mihail Kogălniceanu și, după cutremurul
din 9-10 noiembrie 1940, al Primăriei.
Palatul Simion Gheorghiu se află într-un amplu proces de restaurare început în anul
2024.
Clădirea s-a degradat extraordinar de mult, după 1989, fiind dorită de mai multe
persoane, care au venit în instanță cu diferite pretenții și diferiți moștenitori
falși.
Procesul a durat peste zece ani, dar în final Primăria Municipiului Galați a reușit
să câștige clădirea.
Direcția de cultură a orașului a cerut păstrarea fațadei de pe Str.
Domnească și a celei de pe Strada Gamulea, în rest autorizând orice schimbare.
Pentru moment, s-a hotărât să fie înființat un centru de robotică după restaurarea
ei.
=== Monumente (câteva) ===

Mausoleul Eroilor ocupă partea sudică a Cimitirului Eternitatea și evocă memoria

celor ce și-au dat viața în Războiul de Independență, Primul Război Mondial și al
Doilea Război Mondial.
În prezent, la scrierea acestor rânduri, necesită ample lucrări de renovare.
Poarta fostului han turcesc se află în spatele restaurantului Continental din
Centrul Galațiului, pe Strada Egalității 16.
Este tot ce a mai rămas din fostul Han Turcesc.
În anul 2019 a început restaurarea ei, dar momentan s-a blocat.
Monumentul „Apărătorii Galațiului” a fost reinaugurat în Ianuarie 2018, la
împlinirea centenarului Bătăliei de la Galați, ce s-a desfășurat între 9 și 20
ianuarie 1918, având ca participanți 500 de soldați români contra 12.000 de soldați
ruși bolșevizați.
Monumentul original a fost demolat în primii ani ai comunismului.
Monumentul „Eroilor Revoluției” este amplasat în fața Palatului Administrativ.
A fost construit în anul 1995.
Este făcut din marmură.
Aici, în fiecare an se fac manifestări de Ziua Eroilor pe 22 Decembrie, Ziua
Națională a României pe 1 Decembrie, etc.
Sunt depuse coroane de flori din partea tuturor partidelor politice și
instituțiilor de stat, dar și din partea cetățenilor simpli.
Monumentul „Eroilor Contemporani” este cel mai nou monument din Galați, inaugurat
în anul 2009.
Acest monument a stârnit discuții aprinse din cauza asemănării cu un monument
masonic.
Cele 3 coloane care simbolizează câte unul dintre cei 3 soldați gălățeni morți în
Afganistan, sunt construite în stil Doric, Ionic și Corintic, exact ca simbolurile
masonilor.
Monumentul „Răscoalei de la 1907” se află amplasat în micul parc de lângă actualul
sediu al Cotidianului Viața Liberă.
Sunt trecute numele muncitorilor care au fost omorâți în 1907 pe Strada Domnească
din Galați.
Monumentul Eroilor din Primul și Al Doilea Război Mondial, aflat în Cimitirul
Eternitatea, este cel mai impunător monument al Galațiului.
Are în componență și un mausoleu dedicat celor morți pentru apărarea patriei
noastre.
Monumentul „Progresului” a fost construit în perioada comunistă, în fața
cinematografului Țiglina, coloana reprezintă progresul patriei socialiste.
Monumentul „Aviatorilor Români” se află-n partea de nord a Cimitirului Eternitatea
și este amplasat în fruntea unei mari parcele a Eroilor Aerului.
Monumente ale Armatelor Franceze, Germane, Italiene și Ruse se găsesc toate în
cimitirul Eternitatea, localizate relativ apropiat unul de celălalt.
=== Zone de agrement ===
Parcul Acvatic Dunărea este cea mai nouă, modernă și mare zonă de agrement din
Galați.
Se află pe locul fostei plaje cu același nume.
A fost modernizată rapid și redată gălățenilor în anul 2021.
Aici se află cel mai înalt tobogan cu apă din România.
Zonele componente sunt bine delimitate, existând piscina cu bar, piscinele de pe
plajă, zona de mâncare, toboganul pentru adulți și zona pentru copii.
Parcul este dotat cu două parcări gratuite și deservit de două trasee de transport
public în sezonul estival, anumite 32 și 33.
Faleza Dunării este una dintre zonele reprezentative ale Galațiului.
Loc de promenadă pentru toți, unde au loc frecvent concerte muzicale și întreceri
sportive (concertele "La Elice" și Crosul Copiilor).
Reprezintă aproape singura zonă unde s-au valorificat resursele pentru agrement.
Oferă un mare potențial de relaxare și agrement prin spații verzi.
Este "populată" de multe monumente din fier vechi, originale.
La malul falezei inferioare sunt multe vaporașe transformate în restaurante.
Parcul Acvatic Deliria se află în incinta Pădurii Gârboavele.
Mai mic decât Parcul Dunărea, este mai liniștit și retras.
Parcul de Aventură Dunărea a fost deschis în vara anului 2023 pe locul unui teren
lăsat de izbeliște.
Se află lângă Parcul Acvatic Dunărea și este dotat cu un tobogan pentru colace, ce
funcționează prin aplicarea unui gel special.
Parcul de Aventură EscapeLand din Pădurea Gârboavele, este mai mare și mai dotat
decât cel din vecinătatea Parcului Acvatic Dunărea, dată fiind locația și dotarea
naturală a terenului.
Grădina Publică a fost amenajată în 1864 pe vremea pârcălabului Iorgu Ghica.
Sub administrația lui Alecu Moruzzi grădina și-a mărit suprafața, s-au plantat
brazi și s-a construit o seră cu flori.
După Primul Război Mondial ocupa o suprafață de 12 hectare și avea 2 sere mari.
Este situată în apropierea Complexului Studențesc reprezintă o zonă deosebit de
frumoasă pentru odihnă și recreere.
Este un punct de vedere excelent asupra Lacului Brateș, a Reviziei de Vagoane, a
Șantierului Naval și a gării principale a Galațiului.
Grădina Botanică este inclusă în Complexul Muzeal Științele Naturii și domină malul
stâng al Dunării.
Puteți admira colecțiile de plante din zonele tropicale și subtropicale (cactuși,
euforbii, palmieri, crotoni, mușcate, begonii, etc.), cochetul rozariu care
cuprinde peste 200 soiuri de trandafiri, flora și vegetația României de pe
versantul sudic însorit al grădinii - peste 3000 exemplare de speciile de arbori și
arbusti, zona de stejari - peste 50 exemplare, de mesteceni și coniferele.
Tot aici se găsește o replică a unei grădini japoneze.
Rezervația și Grădina Zoologică Gârboavele sunt ambele situate la ieșirea de nord a
orașului.
Grădina Zoologică din Pădurea Gârboavele este inclusă în Complexul Muzeal de
Științe ale Naturii.
În cadrul Grădinii zoologice pot fi văzute diferite specii exotice.
De asemenea, pasionații de echitație pot practica acest sport la Grădina Zoologică,
aici existând nu doar cai special antrenați pentru acest scop, ci și un manej
excelent amenajat și personal instruit.
Tematica zoo a fost elaborată împreună cu specialiștii de la European Association
of Zoos and Aquaria, și are drept obiective conservarea speciilor rare de animale,
precum și educația pentru conservare.
Parcul Municipal Mihai Eminescu, amenajat între anii 1880 și 1881, când era primar
Costache Vârlan.
La 16 octombrie 1911 s-a dezvelit în Parcul Municipal monumentul lui Mihai
Eminescu, operă în marmură a sculptorului [Link].
Acest parc mai păstrează câțiva arbori contemporani cu Mihai Eminescu care poposi
aici de mai multe ori mai ales în ultima parte a vieții.
În parc există un mic lac artificial și un loc amenajat unde-n trecut fanfara
militară susținea recitaluri.
Este renumit datorită prezenței statuii lui Eminescu.
Parcul Carol I (C.F.R.) este situat lângă calea ferată, în apropierea tunelului
ferovia.
Parcul a fost reabilitat complet în anul 2023 și în prezent este cel mai modern și
spectaculos din oraș.
Totodată deservește și locuitorii de la nord de calea ferată.
Parcul Cloșca poartă numele unuia dintre inițiatorii răscoalei "Horia, Cloșca și
Crișan".
Se află lângă Piața Siderurgiștilor, între Bulevardul Brăilei și Bulevardul Cloșca.
Este un parc mare care găzduiește câteva monumente ale Taberei de sculptură în
metal.
În 2024 este programată reabilitarea completă.
Parcul Rizer este amplasat în fața Spitalului Militar, pe Bulevardul Traian.
În incinta sa este noul Muzeu de Artă Vizuală din Galați.
Parcul Libertății este aflat la câteva sute de metri de Cimitirul Eternitatea, pe
Bulevardul Basarabiei.
A fost inaugurat în 2004.
Găzduiește statuia hatmanului ucrainean Ivan Mazeppa.
Piața Regală se află pe Strada Domnească, găzduind în centrul său statuia lui
Costache Negri.
Parcul Viva se afla pe faleza superioara.
Este foarte curat.
Dispune de un iaz în miniatura plin cu pești exotici, skate-park, teren de fotbal
și baschet, spațiu special amenajat și îngrădit pentru animale de companie, aparate
și jucării pentru copii.
=== Alte locuri de agrement ===
Județul Galați are în componență o insulă, numită Insula Cailor, deoarece pe ea
sălășluiesc cai sălbatici.
Insula se află la vărsarea Prutului în Dunăre și aparține de municipiul și județul
Galați.
Este accesibilă cu barca, fie de pe malul gălățean ori tulcean, deplasările
efectuate din Basarabia sau Ucraina, fiind interzise.
Patinoarul Artificial Dunărea este cel mai mare patinoar din țară.
Este deschis publicului din octombrie până în martie.
Plaja Brateș Plajă privată, pe malul stâng al Lacului Brateș, mai mică decât
Valurile Dunării.
Exact prin fața intrării pe plajă trece linia de cale ferată ce leagă Galațiul cu
Bereștiul și Bârladul.
Pentru pescarii amatori și pentru cei ce vor liniște, Complexul Balta Zătun este
locul ideal de petrecere.
Investiția aparține Consiliului Județean Galați și în prezent este în continuă
extindere.
Mai pot fi amintite Balta La Salcâmi, Plaja Cotul Pisicii, Priza Dunării ș.a.m.d.
În extremitatea de nord-est a municipiului Galați, pe o suprafață de 28 de hectare,
se află Lacul Vânători.
Cuprinde un lac natural de 11 ha, un versant de 10 ha de pădure de salcâm și un
versant de 8 ha parțial amenajat pentru agrement și supus unui plan intensiv de
modernizare și reamenajare.
== Sănătate ==
În municipiul Galați funcționează opt spitale:

Spitalul Clinic de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" (Bd.

Brăilei nr.
177)
Spitalul General de Căi Ferate ("C.F.R.") (Strada Alexandru Moruzzi nr.
6)
Spitalul de Pneumoftiziologie (Str.
Științei nr.
117)
Spitalul Clinic de Urgență Pediatrică "Sfântul Ioan" (Strada Gheorghe Asachi nr.
2)
Spitalul de Boli Infecțioase "Sfânta Parascheva" (Bd.
393)
Spitalul Militar "Aristide Serfioti" (Bd.
199)
Spitalul de Obstetrică și Ginecologie "Buna Vestire" (Strada Nicolae Alexandrescu
nr.
99)
Spitalul de Psihiatrie "Elisabeta Doamna" (Bd.
290)

== Mass-Media clasică și modernă ==

Televiziunile locale sunt din abundență, dar și cele naționale au reprezentanți,

aici existând studiourile regionale sau corespondenți direcți ai ProTV, Kanal D,
Antena etc.
Posturile locale sunt TV Galați-Brăila, Express TV Galați-Brăila, RTV Galați-
Brăila.
Dintre emisiunile ce au în prim-plan municipiul Galați, amintim „Audiență la
Primar” pe TV Galați-Brăila, „Direct din Galați” pe ETV Galați-Brăila (tot aici se
filmează și emisiunea Direct din Brăila), dar și defuncta, din păcate, „Vocile
Galațiului” de pe Digi24.
Totuși, audiențele televiziunilor sunt în scădere liberă.
La capitolul presă scrisă, cotidianul Viața Liberă, care pe 4 mai 2019, a aniversat
9.000 de numere, este de departe cel mai vândut și citit ziar județean.
Acesta are inclusiv rubrică dedicată cititorilor, în care oricine poate să publice
articole pe orice temă dorește, cu respectarea anumitor reguli.
Este urmat de Monitorul de Galați, un alt cotidian, în a cărui descriere găsim
remarca „Monitorul de Galați - Ediție regională de sud-est Galați Brăila Buzău
Constanța Tulcea Vrancea”.
Un alt ziar, distribuit gratuit, are apariție lunară, anume Realitatea de Galați.
Acest ziar abordează subiecte de interes local și național.
La capitolul presă pe internet, orașul abundă de site-uri, unele cu tradiție,
altele care apar doar pentru campanii electorale, iar altele ce deservesc doar
anumite personaje politice.
Lista include Viața Liberă, Monitorul de Galați, Antidotul, Știri de Galați, Ne
pasă de Galați, Gazeta Galațiului, Revista Explore, Fără Mogul, Presa de Galați,
Express de Dunăre, Impact-est, Dunărea Bătrână, Presa Galați-Brăila.
De altfel, multe dintre aceste publicații au dispărut.
La noul segment dezvoltat pe internet, anume la capitolul persoane influente
(influenceri, vloggeri, bloggeri), există o categorie de gălățeni dedicați în
special promovării Galaților.
Amintim aici pe HelloGalați, DiscoverGalați, Raabis-Ștefan Bădiță, [Link]ți
(contul oficial al primăriei orașului), și alții.
Universitatea Dunărea de Jos oferă și cursuri pentru acest segment nou dezvoltat.
== Educație ==

=== Unități de învățământ ===

O rețea densă de unități de învățământ de toate gradele, începând cu creșe,

grădinițe și terminând cu universități asigură infrastructura instruirii și
educării tinerei generații.
Cele două Universități din Galați includ 11 facultăți și 3 colegii.
În cadrul Universității "Dunărea de Jos" există două facultăți cu profil unic în
România: "Facultatea de Nave" și "Facultatea de Știința și Ingineria Alimentelor".
Universitatea Danubius pregătește specialiști, cercetători și lideri în domeniile
juridic, economic și social.
În afară de centrele de cercetare care funcționează în cadrul Universităților, în
Galați există mai multe institute de cercetare specializate, patru dintre ele având
profil unic în România: ICEPRONAV (Institutul de Cercetare și Proiectare pentru
Construcții Navale), UZINSIDER Engineering (Institutul de Cercetare și Proiectare
pentru produse plate metalice), Institutul de Cercetări Piscicole și Stațiunea de
Cercetări Viticole Târgu Bujor.
Baza materială pentru manifestări culturale și artistice este oferită de 330
biblioteci publice, 21 săli de cinema, 3 teatre, 10 muzee, 94 cluburi culturale, 5
case de cultură, etc.
24 (Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil) este cea mai veche școală din județ.
A fost fondată în anul 1832, până în anul 1896 aflându-se în interiorul Mănăstirii
Mitoc.
Pe data de 26 octombrie 1896 a fost inaugurată clădirea actuală a școlii.
Cele mai prestigioase unități de învățământ preuniversitar sunt Colegiul Național
Vasile Alecsandri, Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza, Colegiul Național Mihail
Kogălniceanu, Colegiul Național Costache Negri, Liceul Teoretic Emil Racoviță,
Școala Generală Mihai Eminescu nr.
28, Școala Generală nr.
26 și Școala Generală nr.
=== Biblioteci ===
În Galați există câteva instituții de cultură, prestigioase, cum ar fi: Biblioteca
Județeană V.A.
Urechia (cu toate filialele ei), Biblioteca Universității „Dunărea de Jos”,
Biblioteca Franceză „Eugen Ionesco”, Casa Corpului Didactic, Biblioteca
Universității Danubius etc.
Biblioteca V.A.
Urechia

În Galați cea mai mare bibliotecă este Biblioteca "V.

Urechia", înființată în anul 1889, având ca prim fond de carte donația
academicianului Vasile Alexandrescu Urechia.
Biblioteca "V.
Urechia" dispune de peste 600000 de titluri și are peste 150 de abonamente la ziare
și reviste.
În privința serviciilor, biblioteca și-a organizat și dispunde de secții de
împrumut pentru adulți și copii, sală cu lucrări enciclopedice de referință, săli
de lectură specializate cu 190 de locuri, sală de audiții și video, cataloage
alfabetice și sistematice, pe fișe, pentru colecțiile proprii, cataloage tipărite
pentru cărți românești și străine, catalog on-line al publicațiilor monografice,
servicii specializate de informare biografică, o bibliografie a județului Galați.
Din anul 1991, instituția a trecut la un program complex de automatizare și
prelucrare a informațiilor, bazele de date bibliografice fiind accesibile
publicului, din 1994, prin terminale de interogare directă sau cu asistența
personalului de specialitate.
Biblioteca dispune de 30 de stații de lucru și de pachetul integrat de programe
TINLIB produs de IME (Marea Britanie).
Biblioteca, prestigios centru de documentare și informare, organizează la sediu și
în alte instituții din oraș activități specifice.
De asemenea biblioteca a elaborat lucrări proprii (Buletinul Fundației "V.
Urechia", Anuarul bibliografic al Județului Galați, monografii etc.).
Biblioteca "V.
Urechia" dispune de un fond de carte veche și rară deosebit de valoros.
Are și filiale în municipiu.
Biblioteca Universității „Dunărea de Jos” Galați
Biblioteca Universității „Dunărea de Jos“ din Galați este parte integrantă din
sistemul național de învățământ superior și participă prin colecțiile și serviciile
sale la procesul de instruire, formare și educație, precum și la activitatea de
cercetare în universitate.
Biblioteca Universității „Dunărea de Jos” din Galați (BUDJG) sprijină formarea
educațională și cercetarea științifică din Universitatea "Dunărea de Jos" din
Galați.
Sediul central al bibliotecii se află în clădirea rectoratului, iar cele 6 filiale
sunt amplasate pe lângă facultățile de profil.
Biblioteca răspunde nevoilor de informare ale studenților, masteranzilor,
doctoranzilor, profesorilor și cercetătorilor.
Cele șapte săli de lectură dispun de un număr total de 342 locuri, sunt cu acces
liber la raft iar organizarea colecțiilor din aceste spații este în conformitate cu
Clasificarea Zecimală Universală (CZU).
A fost înființată în anul 1951.
Colecțiile bibliotecii includ publicații din toate domeniile educaționale ale
universității, dezvoltarea colecțiilor respectând planurile de învățământ.
Tipologia documentelor este variată cuprinzând cărți, periodice, standarde, brevete
de invenții, documente electronice și baze de date online.
Universitatea "Dunărea de Jos" din Galațieste membră în cadrul consorțiului Anelis
Plus, prin intermediul căruia este posibilă achiziția partajată privind accesul la
bazele de date online.
Biblioteca Universității „Danubius” Galați
Biblioteca Universității Danubius, parte fundamentală a ofertei academice,
satisface prin dotare și ambient nevoia de cunoaștere și de formare profesională a
viitorilor specialiști ai economiei naționale și europene.
Cu o colecție de peste 40.000 de volume alcătuită din colecții de reviste de profil
științific și acces nelimitat la baze de date și biblioteci virtuale biblioteca
este un adjuvant prețios pentru viitorii specialiști în științe juridice, economie,
relații internaționale administrație și comunicare, inclusiv cadrele didactice își
află aici sursa principală de informare științifica de ultima oră.
Biblioteca Franceză „Eugen Ionesco”
Biblioteca a fost deschisă în anul 2001, are 16.000 de documente și peste 7.000 de
cititori.
Scopul este de a promova cultura franceză.
Fundația Eugène Ionesco, care susține biblioteca, posedă două clădiri în care se
desfășoară activitatea bibliotecii.
Este o bibliotecă privată, dar care se confruntă cu mari probleme, fiind în pericol
de închidere.
Casa Corpului Didactic
Înființată în anul 1939 reprezintă o valoroasă bibliotecă de specialitate.
Instituția editează revista de informație și opinie pedagogică "Școala gălățeană",
cu apariție lunară, dispune de o editură cu aceeași denumire, sub egida căreia sunt
publicate lucrări de specialitate sau pe teme de educație.
Tot aici activează Cenaclul literar "Anton Holban".
== Sport ==
Orașul de la Dunăre are o tradiție veche în domeniul sportului.
De-a lungul vremii în Galați și-au făcut apariția multe cluburi sportive, deservind
multe ramuri sportive.
În 2018, Primăria Municipiului Galați decide să se implice în sportul de masă și de
performanță, prin crearea Clubului Sportiv Municipal Galați (înființat prin
Hotărârea 334/30.05.2018), care asigură pentru prima dată în istoria post-
decembristă o stabilitate economică următoarelor ramuri de sport: rugbi, fotbal,
șah, dans sportiv, handbal, arte marțiale, baschet, volei, natație, atletism,
tenis, hochei pe gheață și patinaj artistic.
Mai există în Galați și CSU Dunărea.
Totodată, municipiul Galați a fost gazda unor evenimente sportive naționale și
internaționale din diferite sporturi:

Campionatul Mondial de Hochei din 1970, pe Patinoarul Artificial Dunărea, abia

construit, dar acoperit în anul 1978.
Campionatul Mondial de Hochei din 1981, pe Patinoarul Artificial Dunărea
Meciul de Cupa UEFA dintre Oțelul Galați și Juventus Torino la data de 7 septembrie
1988, încheiat cu victoria gălățenilor, scor 1-0.
pe stadionul Dunărea
Cupa Internațională a Dunării de Jos la Rugbi, desfășurată anual, din anul 1998.
Meciul de FedCup dintre România și Spania în 2015, pe Patinoarul Artificial Dunărea
Campionatul Mondial de Hochei din 2017 (Divizia a II-a, Grupa A), pe Patinoarul
Artificial Dunărea
Turneul Internațional de Box Centura de Aur, pe Patinoarul Artificial Dunărea, în
2018
Campionatul European de Box, ediția 2019
Cupa României la MMA-Budokai
Memorialele de rugby Viorel și Dorian Secuianu, se desfășoară la rugby, din anul
2022.
=== Fotbal ===
Stadionul cu capacitatea cea mai mare din orașul Galați este Dunărea cu 23.000 de
locuri, dintre care 7000 pe scaune.
Stadionul Oțelul are 13.500 de locuri, iar din luna martie a anului 2011 are
nocturnă, pentru ca echipa să poată evolua în cupele europene.
În prezent clubul de fotbal fanion al orașului este FC Oțelul Galați.
Cea mai bună performanță a echipei este câștigarea primului titlu din istoria
clubului în sezonul 2010-2011 și Super Cupa României, sub comanda lui Dorinel
Munteanu.
Clubul a fost fondat în 1964.
Și stadionul Oțelul 2 are nocturnă.
Alte stadioane de fotbal mai importante din Galați sunt: Ancora, Metalurgistul,
Siderurgistul, Dunărea 2, Portu Roșu.
Alte echipe mai importante din Galați sunt: Dunărea, Dunărea 2, Oțelul 2,
Frontiera, Metalosport, etc.
=== Rugby ===
Echipa de Rugby din Galați se numește din 2018 C.S.M.
Rugby Galați, intrând în structurile Clubului Sportiv Municipal.
Îi are ca antrenor principal pe Marius Secuianu și antrenor secund pe Daniel
Vlismas.
Echipa de seniori activează în Divizia Națională, al 2-lea eșalon rugbystic din
țară.
Echipele de juniori activează în Divizia Națională, clasându-se pe locuri fruntașe
de obicei.
Echipa de Rugby în 7 a ieșit campioană națională.
=== Box ===
Boxul este unul din sporturile de marcă gălățene, de-a lungul timpului dovedindu-se
afinitățile și calitățile gălățenilor pentru box prin rezultate de excepție la
nivel național cât și internațional, la amatori cât și la profesioninști.
În istoria boxului amator din oraș sunt legendare numele: Sandu Petrescu și Panait
Ionel; iar la profesioniști în prezent scriind istoria: Lucian Bute, multiplu
campion mondial și Cristian Ciocan, campion mondial la amatori și campion european
la profesioniști.
"Fenomenele de la Pechea" au fost formați și antrenați (in prezent:Cristian Ciocan)
de "Creatorul de Fenomene", maestrul Păun Felix, care antrenează și astăzi la
clubul onorific "Lucian Bute" de la Pechea.
=== Volei ===
Echipa de volei feminin CSU Metal Galati care în acest moment este desființată, a
fost câștigătoarea a 3 ediții ale Campionatului Național și Cupei României, 2006-
2007, 2007-2008, 2008-2009 neavând practic adversar la acea oră în România, cum și
adversarii lor recunoșteau după fiecare meci.
Se poate menționa că s-a instaurat hegemonia CSU Metal în voleiul feminin românesc
din primăvara anului 2007 acest lucru fiind o consecință directă a pasiunii și
susținerii financiare din partea președintelui clubului Corneliu Mangalea și a
priceperii de pe banca tehnică a reputatului tehnician Zoran Terzici, antrenor și
al reprezentativei de volei feminin a Serbiei.
În sezonul 2008-2009 a fost în premieră pentru România participanta în Liga
Campionilor, însă, în sezonul 2009-2010 Metal a ridicat ștacheta.
S-a calificat în Play-off-ul de 12 echipe, prin urmare, fetele "de la Dunăre" se
numărau printre primele 12 echipe ale acestui continent.
=== Hochei ===
Echipa de hochei a Galațiului se numește CSM Dunărea Galați.
Joacă meciurile pe Patinoarul Artificial Galați care este cel mai mare din țară și
singurul 100% funcțional.
Clubul are echipe la majoritatea categoriilor de vârstă.
Tot Patinuarul Galați găzduiește și festivalul Patina de Aur.
Amintim faptul că CSM Dunărea Galați, și-a înființat echipa în doar trei zile,
odată cu stabilirea Galațiului ca gazda campionatului mondial de hochei.
Acest sport a făcut ca-n Galați să se desfășoare trei campionate mondiale, ediția
din 1970, din 1981 și din 2017.
Candidatura țării noastre a fost agreată, la negocierile din cadrul Federației
Internaționale de Hochei, atât de către americani, cât și de către ruși, după ce
săptămâni în șir cele două super-puteri s-au războit pe tema gazdei competiției.
Galațiul a fost ales pe plan intern deoarece în orașul de la Dunăre tocmai se
construia combinatul siderurgic, deci exista la fața locului o formidabilă resursă
materială și umană.
Deși pare foarte greu de crezut, a existat o vreme când România conta foarte mult
în „economia” hocheiului mondial și chiar era desemnată să găzduiască mari
competiții internaționale, printre care, în trei rânduri, chiar Campionatul
Mondial.
Se întâmpla în 1970,1981 și 2017, însă de poveste rămâne ediția din 1970, care s-a
ținut la Galați.
=== Baschet ===
Echipa de baschet din Galați se numeste Phoenix.
Are multe titluri de campioană a României la juniori.
=== Arte marțiale ===
În Galați există un club de Kyokushin budokai, numit Mixed Martial Arts, care a
luat ființă în 2008, la inițiativa luptătorului Anatoly Danilov, singurul român cu
șase dan, multiplu campion la diferite stiluri de arte marțiale.
Clubul dorește promovarea artelor marțiale pe plan local, regional, național dar și
internațional.
Totodată, din anul 2017, orașul este sediul Federației Române de Kyokushin-Budokai.
În Galați sunt 3 cluburi importante de karate care își desfășoară activitatea.
Este vorba de cluburile: Kodo Galați, Meikyo Galați și Karate Club Galați.
Toate cele 3 cluburi au antrenori (sensei) care sunt nume grele în lumea artelor
marțiale: Gabriela Ionete-Ciubucciu, Marius Ciubucciu și Nicolae Mărăndici care în
prezent este vice-președintele Federației Române de Karate Tradițional.
Karate Club Galați își are sala de antrenamente (dojo-ul) în incinta Complexului
Continental din Țiglina 3, deasupra magazinului Billa 3.
Celelalte cluburi fac antrenamentele la Liceul Auto.
Clubul a luat ființă în anul 1990 și a devenit rapid unul dintre cele mai
importante cluburi din România.
Cluburile au dat țării mulți campioni mondiali, europeni, regionali, naționali,
județeni.
=== Alte sporturi ===
La Galați se mai practică rugby, șah, box, kaiac-canoe, ping-pong, karting,
gimnastică, lupte libere, taekwondo, handbal, înot, dansuri, patinaj, etc.
== Personalități ==

Printre personalitățile notabile născute în Galați se pot enumera:

Constantin Levaditi (1874 - 1953), inframicrobiolog naturalizat în Franța, membru

de onoare al Academiei Române;
Virgil Madgearu (1887 - 1940), economist român, sociolog și politician;
Ioan S.
Nenițescu (1854 - 1901), monograf, scriitor, membru corespondent al Academiei
Române;
Camil Ressu (1880 - 1962), pictor, membru titular al Academiei Române;
Heinrich Fischer-Galați (1879-1960), traducător, redactor și industriaș evreu;
fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate
esperantistă din România, anul 1904), al Federației Societăților Esperantiste din
România și al Centrului Esperantist Român; în 1910 a fost decorat cu ordinul
"Steaua României";
Maria (Antoniade) Cândea profesoară de limba franceză, cea care a înființat și
condus ca directoare Școala normală de fete „Regina Maria” din Ploiești
Mihail Makarenko (1931 - 2007), colecționar de artă, disident și deținut politic în
Uniunea Sovietică;
Mihai Manea, profesor asociat la Departamentul de Economie al MIT, olimpic
internațional la matematică, absolvent al Universității Princeton, doctorat la
Harvard;
Theodor Iordăchescu (1884 - 1958), demnitar comunist.
Nina Cassian (1924 - 2014), poetă, eseistă și traducătoare.
Dimitrie Cuclin (1885-1978), compozitor, muzicolog, filozof, scriitor si
traducator.
Teodor Visan ( n.1943) pictor si grafician membru Uniunea Artistilor Romani.
== Cultură ==

=== Festivaluri, tradiții și sărbători locale ===

6 ianuarie: Aruncarea Crucii în apele Dunării pentru sfințire.
(se practică și în alte orașe românești de pe malul Dunării)
15 ianuarie: Se sărbătorește în Parcul Municipal, ziua de naștere a poetului
național Mihai Eminescu
15 iunie: Se comemorează în Parcul Municipal, trecerea în neființă a poetului
național Mihai Eminescu
24 ianuarie: Sărbătoarea Micii Uniri înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza, fost
pârcălab de Galați
Festivalul Scrumbiei, care are loc începând din anul 2000, în duminica Floriilor
6 iunie: Zilele Galaților (începând din 2020)
Rock la Dunare (DANUBE Rock Festival)
15 august: Ziua Marinei Române
28-29-30 noiembrie: Zilele Sfinte ale Galaților
Târgul de Crăciun din Galați este o tradiție mai nouă, dar ceva ce îi bucură pe
locuitorii urbei.
Acesta începe de 1 decembrie și se termină în preajma revelionului.
=== Galații în povești, filme și clipuri ===
"Explozia", film comunist realizat în întregime la Galați având ca subiect un
incendiu izbucnit la bordul unei nave panameze încărcată cu azotat de amoniu, care
era în pericol de a exploda și a distruge Galațiul și Brăila.
Clipul piesei Țiglina 1, dedicat cartierului Țiglina 1.
Piesa este interpretată de Shift în colaborare cu Adda.
Totodată, în piesa „Sus pe Toc” se pomenește Galațiul, piesa fiind interpretată de
același artist, în colaborare cu Moga.
Seria „Cu și despre Galați” a utilizatorului Raabis-Ștefan Bădiță -
[Link]
list=PLuvsC1S1jRKhqWeIEfHW7igcem33HB2iN&si=5WawyKkEM_gtD1LQ
Unul dintre filmele Dracula, în care se spunea că sicriul domnitorului, devenit
vampir, urmărit de niște englezi cu trenul, pentru a-l ucide prin înfigerea unui
țăruș în inimă, din Anglia a plecat la Varna apoi a ajuns la Galați pe mare, iar de
acolo a plecat înapoi în Transilvania cu o căruță țigănească.
Din cartier în cartier, clipul trupei S.M.M.O.G., care descriu Galații în stilul
tineresc.
Documentarul despre Galați, realizat la cererea Consiliului Județean Galați.
"Meta Tempesta", s-a filmat la Galați, mai precis la ruinele de la Tirighina un
film în care se preciza eronat că acele tunele au fost construite de germani pentru
a proteja populația în Al Doilea Război Mondial, iar drumul ce intra în Galați, în
film juca rolul drumului spre Constanța.
"Valurile Dunării" - realizat de Studioul cinematografic "București", în "Centrul
de Producție Cinematografică" Buftea, în regia lui Liviu Ciulei, după un scenariu
de Dumitru Carabăț și Francisc Munteanu.
Îi are ca protagoniști pe Irina Petrescu, ca debutantă, în rolul soției
timonierului șlepului, pe Lazăr Vrabie în rolul ofițerului sub acoperire și pe
regizorul însuși ca timonierul șlepului.
Este de remarcat că viitorul regizor Lucian Pintilie a jucat de asemenea în film în
rolul episodic al unui soldat german.
Diverse documentare despre Al Doilea Război Mondial, în care Galațiul era prezentat
de comentatorii germani drept punct de forță al armatelor româno-germane.
Clipuri ale cântăreților de muzică lăutărească.
Romanul "Dracula" al lui Bram Stoker.
Diferite vloguri publicate pe rețelele sociale.
== Relații interne și externe ==

=== Orașe înfrățite ===

Totodată, municipiul Galați s-a înfrățit cu diverse alte orașe și municipii de pe
întreaga planetă.
Primul acord de înfrățire a fost semnat în 1964 cu orașul Coventry din Regatul Unit
al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.
De notat că în urma înfrățirii cu orășelul Pessac din Franța, în Galați s-a
inaugurat Facultatea de Medicină și Farmacie ca urmare a acelui protocol de
înfrățire.
De-a lungul timpului, Galații au cunoscut diferite perioade, mai bune sau mai puțin
bune.
În relațiile externe, a atins apogeul între anii 1880 și 1940.
În luna ianuarie a anului 1929, Galații aveau 26 de consulate.
Astăzi are un consulat onorific al Kazahstanului, al cărui sediu se află în
renovare.
=== Sedii diferite ce se află în Galați ===
Deși importanța orașului a scăzut mult după 1990, încă se regăsesc câteva sedii
regionale și chiar naționale ale unor instituții și structuri.
Tabelul de mai jos cuprinde toate instituțiile care au sedii în orașul Galați,
precum și rangul acestora.
=== Consulate ===
De-a lungul vremii, marile puteri au deschis consulate în oraș.
Ulterior, mai multe țări au urmat modelul, ajungându-se la 26 de consulate.
Luați aminte că nu toate adresele corespund cu realitatea contemporană, întrucât
multe străzi și-au schimbat numerotarea și/sau denumirea.
În prezent în Galați există 1 consulat onorific și alte 4 onorifice la stadiul de
idee sau proiect început.
Dar, odată cu construirea noului aeroport Dunărea de Jos, municipiul Galați va
reveni la gloria și prestigiul din trecut, foarte multe țări redeschizând
consulatele închise la venirea sovieticilor, pe modelul consulatului Estoniei de la
Constanța.
== Note ==

== Bibliografie ==
Paul Păltânea, Istoria orașului Galați, Editura Porto-Franco, Galați, 1994
Federația Română de Rugby - Cluburi, jucători, loturi naționale, competiții
rugbyistice
Site-ul oficial al Mixed Martial Arts Arhivat în 7 martie 2011, la Wayback Machine.
Neagu Djuvara, Între occident și orient - Țările române la începutul epocii
moderne, Editura Humanitas, București, 2007
Ioan Mărculeț (coord.): Superlativele României - mică enciclopedie, Editura
Meronia, 2010.
Ioan Mărculeț (coord.): Dicționarul așezărilor urbane din România, Col.
Caragiale”, București, 2013.
Site-ul oficial al Karate Club Galați
Ștefan Zeletin, Burghezia română, București, 1991
Albumul de prezentare al Galațiului: Galați - Ambient Citadin facut la comanda
Primăriei Municipiului Galați
Albumul de prezentare al Galațiului: Galați, orașul de la Dunăre - Comandat de
Consiliul Local Galați
Ilie Zamfir, Pompiliu Comșa, Galați: Ghid istoric și turistic, Editura Axis Libri
2010
Albumul de prezentare al Galațiului: Galați - Orașul Teilor
Corneliu Stoica, Muzee și monumente gălățene, Editura Comitetului de Cultură și
Educație Socialistă Galați, 1974
Primăria Municipiului Galați, despre geografia Arhivat în 5 aprilie 2012, la
Wayback Machine.
și istoria orașului Arhivat în 4 aprilie 2012, la Wayback Machine.
Prefectura județului Galați, site-ul oficial
Manual de Romania, 2008, NeswIn & The Money Channel, nr.1
Radio România Site oficial - Radiouri din Galați Arhivat în 23 decembrie 2010, la
Wayback Machine.
== Lectură suplimentară ==

Istoria orașului Galați: de la origini până la 1918, Paul Păltănea, Editura Porto-
Franco, 1995
== Vezi și ==
Lacul Brateș (arie de protecție specială avifaunistică)
Lunca Joasă a Prutului (sit de importanță comunitară)

== Legături externe ==

Primăria Galați Arhivat în 8 iunie 2013, la Wayback Machine.

Consiliul Local Galați Arhivat în 13 mai 2013, la Wayback Machine.
- [2] Arhivat în 4 martie 2009, la Wayback Machine.
Mausoleul Eroilor de la Galați Arhivat în 1 ianuarie 2014, la Wayback Machine.
(Oficiul Național pentru Cultul Eroilor)
Portaluri

Investiți în Galați
Port Galați
Istorie

Originea numelui orașului Galați le-a dat mari bătăi de cap istoricilor români, 11
ianuarie 2013, Marius Mototolea, Adevărul
Mandru ca sunt roman: Scrinul cu arta si istorie (Galerie foto & video), 6
noiembrie 2012, Dan Mladinoiu, [Link]
Galațiul - un reper în biografia lui Cuza Arhivat în 4 februarie 2014, la Wayback
Machine., 24 ianuarie 2009, Pr.
Gabriel Ioan Pelin, Ziarul Lumina
Cultură

Biblioteca V.A.
Urechia
Hărți

Hartă detaliată a Galațiului

1 mai este a 121-a zi a calendarului gregorian și ziua a 122-a în anii bisecți.
Mai sunt 244 de zile până la sfârșitul anului.
== Evenimente ==

0305: Împărații romani Dioclețian și Maximian renunță la demnitatea de auguști,

lucru ce consemnează sfârșitul primei tetrarhii.
Locul lor este luat de Galerius și Constanțiu I.
1359: Recunoașterea Mitropoliei Țării Românești, cu sediul la Curtea de Argeș, de
către Patriarhia din Constantinopol.
1486: Cristofor Columb îi prezintă reginei spaniole Isabella I de Castilia
planurile sale de descoperire a unei rute vestice către Indii.
1581: Sigismund Bathory este ales principe al Transilvaniei.
1707: Intră în vigoare Actul de Unire care unește Anglia și Scoția pentru a forma
Regatul Marii Britanii.
1753: Publicarea de către Linnaeus a lucrării Species Plantarum și data oficială de
începere a taxonomiei plantelor, adoptată prin Codul internațional de nomenclatură
botanică.
1786: Premiera operei comice "Nunta lui Figaro" (4 acte) de W.
Mozart, la Burgtheater din Viena.
Libretul este de Lorenzo da Ponte, după piesa cu același titlu a lui Beaumarchais.
1776: Ordinul Iluminaților este fondat în Ingolstadt (Bavaria de Nord), de Adam
Weishaupt.
1821: Turcii pătrund în Moldova, la Brăila, și în Țara Românească, la Giurgiu,
Călărași, Calafat și Bechet, pentru a înăbuși revoluția condusă de Tudor
Vladimirescu.
1831: Se înființează, la București, Arhivele Statului din Țara Românească.
1865: Intră în vigoare Codul Penal (aprobat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 21
aprilie/3 mai 1864).
1899: Bayer introduce aspirina în Germania.
1915: RMS Lusitania pleacă din New York pentru a 202-a și ultima sa traversare a
Atlanticului de Nord.
Șase zile mai târziu, nava este torpilată în largul coastelor Irlandei; s-au
pierdut 1.198 de vieți.
1919: Guvernele sovietic și ucrainean au adresat guvernului român două ultimatumuri
prin care îi cereau să părăsească în 24 de ore Basarabia și Bucovina.
1921: A apărut, la Cluj și București, bilunar, apoi lunar, revista Gândirea,
publicație tradiționalistă care tindea să orienteze creația spre valorile
autohtone; în paginile revistei au semnat mari scriitori precum Tudor Arghezi,
Tudor Vianu, Călinescu, Eliade (directori: Cezar Petrescu la Cluj și Nichifor
Crainic la București).
1930: Astronomul american Vesto Slipher propune numele „Pluto” ca nume al planetei
pitice nou descoperite.
Numele prinde rapid la public.
1941: Filmul lui Orson Welles, Cetățeanul Kane, are premiera la New York.
1945: Al Doilea Război Mondial: Radioul german transmite știrea morții lui Adolf
Hitler, afirmând în mod fals că acesta „a căzut la postul său de comandă din
Cancelaria Reich-ului, luptând până la ultima suflare împotriva bolșevismului și
pentru Germania”.
Steagul sovietic este arborat deasupra Cancelariei Reichului, din ordinul lui
Stalin.
1945: Al Doilea Război Mondial: Până la 2.500 de persoane mor într-o sinucidere în
masă în orașul Demmin, Germania, în urma avansării Armatei Roșii.
1950: În Republica Federală Germania nu mai există bonuri de masă, raționalizarea
alimentelor a fost abolită.
1956: Vaccinul împotriva poliomielitei dezvoltat de medicul virusolog american
Jonas Salk este pus la dispoziția publicului.
1956: A fost înființat Institutul de Arheologie din București.
1961: Prim-ministrul Cubei, Fidel Castro, proclamă Cuba națiune socialistă și
anulează alegerile.
1967: Elvis Presley se căsătorește cu Priscilla Beaulieu.
1975: Preotul Constantin Galeriu devine paroh al bisericii "Sfântul Silvestru" din
București.
1978: Japoneza Naomi Uemura, călătorind cu o sanie trasă de câini, devine prima
persoană care ajunge singură la Polul Nord.
1979: Groenlanda devine provincie autonomă a Regatului Danemarcei.
1991: A intrat în vigoare Acordul de comerț și cooperare comercială și economică
dintre România și Comunitatea Economică Europeană/CEE, ulterior Uniunea
Europeană/UE.
1992: Intră în vigoare Documentul de la Viena, adoptat prin consens, la 5 martie
1992 de 48 de state ale CSCE.
1993: A intrat în vigoare Acordul dintre România și Asociația Europeană a Liberului
Schimb/AELS.
1994: Pilotul brazilian de curse, Ayrton Senna, moare într-un accident produs în
timpul Marelui Premiu al statului San Marino.
1995: Începutul Operațiunii Blitz.
Armata croată a înlăturat forțele sârbe din regiunea auto-proclamată Republica
Sârbă Krajina.
1997: Partidul Laburist obține cea mai mare victorie din ultimii 150 de ani în
scrutinul legislativ de la 1 mai 1997, ajungând la putere pentru prima oară după
1979.
Tony Blair este învestit oficial de către regina Elisabeta a II-a cu formarea
guvernului.
1998: Reuniunea liderilor UE, miniștrilor de finanțe ai țărilor UE și ai
Parlamentului European, pentru a decide cine va participa la lansarea UME – Uniunea
Monetară Europeană – pentru a stabili ratele de schimb bilaterale și pentru a numi
oficial Consiliul de conducere al Băncii Centrale Europene.
1998: Intră în vigoare Convenția Consiliului Europei privind spălarea, depistarea,
capturarea și confiscarea banilor proveniți din activități criminale.
1999: Trupul alpinistului britanic George Mallory este găsit pe Muntele Everest, la
75 de ani de la dispariția sa din 1924.
2002: A început să funcționeze Garda de Mediu, condusă de un comisar național – la
nivelul țării, și de un comisar județean – la nivel de județ.
2002: La Salonul Internațional al Invențiilor și Produselor Noi de la Geneva,
ediția nr.
30, România a câștigat 67 de medalii (din care 15 de aur) și trei premii speciale,
ceea ce a clasat–o pe primul loc între cele 44 de țări.
Printre premianți sunt profesorii Universității Bioterra din București – medalie de
aur pentru "vodca ecologica" și de argint pentru sucul fără conservanți "Carotina".
2003: A intrat în vigoare noul Cod Poștal din România.
2004: Extinderea UE: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica
Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria aderă la Uniunea Europeană.
2004: Odată cu extinderea Uniunii Europene, s-a restructurat Acordul Central
European al Comerțului Liber (CEFTA), fapt ce se răsfrânge și asupra României.
2008: Se inaugurează Hangzhou Wan Daqiao, cel mai lung pod de dincolo de ocean,
dintre Cixi si Jiaxing din Republica Populară Chineză.
2011: Papa Ioan Paul al II-lea este beatificat la Vatican de succesorul său, Papa
Benedict al XVI-lea.
2019: Naruhito urcă pe tronul Japoniei, succedându-i tatălui său Akihito, începând
perioada Reiwa.
== Nașteri ==
1218: Ioan I, Conte de Hainaut (d.
1257)
1592: Adam Schall von Bell, matematician, astronom și explorator iezuit (d.
1666)
1644: Jean Jouvenet, pictor francez (d.
1717)
1764: Benjamin Henry Latrobe, arhitect anglo-american (d.
1820)
1769: Arthur Wellesley, om de stat anglo-irlandez (d.
1852)
1829: José de Alencar, scriitor brazilian (d.
1877)
1850: Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn (d.
1942)

1852: Santiago Ramón y Cajal, biolog și histolog spaniol, laureat Nobel (d.
1934)
1859: Alexandru Philippide, lingvist și filolog român, membru al Academiei Române
(d.
1933)
1881: Pierre Teilhard de Chardin, teolog și paleontolog francez, membru al
Academiei Franceze (d.
1955)
1887: Vincenzo Cardarelli, poet și jurnalist italian (d.
1959)
1892: Grigore T.
Popa, medic român (d.
1948)
1894: Maria Restituta Kafka, soră medicală (d.
1943)
1894: Ion Văluță, politician român (d.
1981)
1895: Ury Benador, prozator român (d.
1971)
1896: Mihai Ralea, sociolog și politician român, membru al Academiei Române (d.
1964)
1898: Gleb Struve, poet, critic și istoric literar rus (d.
1985)
1905: Henry Koster, regizor american de film (d.
1988)
1908: Giovannino Guareschi, scriitor italian (d.
1968)
1910: Lazăr Dubinovschi, sculptor din Republica Moldova (d.
1982)
1910: J.
Allen Hynek, astronom american (d.
1986)
1916: Glenn Ford, actor american (d.
2006)
1917: Danielle Darrieux, actriță franceză (d.
2017)
1920: Nicolae Simatoc, fotbalist român (d.
1978)
1921: Vladimir Colin, scriitor român (d.
1991)
1923: Joseph Heller, romancier american (d.
1999)
1923: Ion Popescu-Gopo, regizor, scenarist, desenator și caricaturist român (d.
1989)
1927: Laura Hidalgo, actriță română de origine argentiniană (d.
2005)
1928: Ion Ianoși, critic și istoric literar, eseist și filosof român de etnie
evreiască, membru de onoare al Academiei Române (d.
2016)

1929: Ralf Dahrendorf, sociolog și politician german (d.

2009)
1930: Theodor Hristea, lingvist român, membru al Academiei Române (d.
2009)
1933: Michel Camdessus, economist francez
1936: Anatol Codru, regizor și scenarist din Basarabia (d.
2010)
1937: Ion Vatamanu, poet, publicist și om politic din Basarabia (d.
1993)
1938: Valeriu Gagiu, regizor de teatru și film român din Basarabia (d.
2010)
1938: Marin Tarangul, teolog, critic de artă, filosof și scriitor român (d.
2010)
1938: Camelia Zorlescu, actriță română (d.
2022)
1940: Chris Mead, ornitolog britanic (d.
2003)
1946: Gheorghe Mardare, critic de artă din Republica Moldova
1946: John Woo, regizor chinez
1948: Mariana Câmpeanu, politiciană română
1949: Gheorghe Mencinicopschi, biolog, biochimist și cercetător român (d.
2022)
1950: Laurențiu Roșu, handbalist român
1951: Dan Sabău, politician român
1951: Radu-Dumitru Savu, politician român
1951: Istvan Bonis, politician român
1955: Gheorghe Costin, dirijor român
1955: István Erdei-Dolóczki, politician român
1958: Patrice Talon, politician, președinte al Beninului din 2016
1959: Yasmina Reza, actriță și scriitoare franceză
1961: Octavian-Claudiu Radu, politician român
1962: Ion Balan, politician din Republica Moldova
1962: Maia Morgenstern, actriță română de teatru și film
1965: Marian Damaschin, fotbalist român
1967: Ioan Botiș, politician român

1968: Oliver Bierhoff, fotbalist german

1969: Wes Anderson, regizor și scenarist american
1972: Javi Gracia, jucător și antrenor spaniol de fotbal
1972: Marius-Constantin Budăi, politician român
1973: Radu Mudreac, politician din Republica Moldova
1973: Oliver Neuville, fotbalist german
1975: Murat Han, actor turc
1975: Călin Peter Netzer, regizor român de film
1980: Zaz, cântăreață și compozitoare franceză
1981: Aliaksandr Hleb, fotbalist bielorus
1982: Beto, fotbalist portughez
1982: Jamie Dornan, actor, model și muzician nord-irlandez
1986: Marina Tauber, antrenoare de tenis și politiciană din Republica Moldova
1987: Leonardo Bonucci, fotbalist italian
1987: Diana Druțu, handbalistă română
1987: Andrei Stoica, kickboxer român
1990: Diego Contento, fotbalist german
1994: Cristina Enache, handbalistă română
1997: Anca Polocoșer, handbalistă română
2004: Charli D'amelio, dansatoare americană

== Decese ==
0408: Arcadius, împărat roman (n.
337/338)
1118: Matilda a Scoției, prima soție a regelui Henric I al Angliei (n.
1080)
1308: Albert I al Germaniei (n.
1255)
1521: Duarte Barbosa, scriitor portughez (n.
circa 1480)
1539: Isabela a Portugaliei, soția regelui Carol Quintul (n.
1503)
1555: Papa Marcel al II-lea (n.
1501)
1572: Papa Pius al V-lea (n.
1504)
1813: Jean-Baptiste Bessières, mareșal francez (n.
1768)

1873: David Livingstone, misionar scoțian (n.

1813)
1897: Mihail Galino, actor român de teatru (n.
1831)
1904: Antonín Dvořák, compozitor ceh (n.
1841)
1910: Louis Welden Hawkins, pictor francez (n.
1849)
1911: Ioan Sabo, episcop romano-catolic (n.
1836)
1920: Prințesa Margaret de Connaught (n.
1882)
1934: Paul Zarifopol, critic literar, inițiatorul ediției critice a operelor lui
Ion Luca Caragiale (n.
1874)
1945: Joseph Goebbels, politician german și Ministrul Propagandei Publice în timpul
regimului nazist (n.
1897)
1945: Magda Goebbels, soția lui Joseph Goebbels (n.
1901)
1946: Marius Grout, scriitor francez, câștigător al Premiului Goncourt (1943), (n.
1903)
1949: Gheorghe Petrașcu, pictor român (n.
1872)
1973: Asger Jorn, pictor danez (n.
1914)
1978: Aram Ilici Haciaturian, compozitor rus de origine armeană (n.
1903)
1980: Henry Levin, regizor american de film (n.
1909)
1986: Nicolae Brana, pictor român (n.
1908)
1993: Pierre Bérégovoy, politician francez, prim-ministru al Franței (1992-1993),
(n.
1925)
1994: Ayrton Senna, pilot brazilian de Formula 1 (n.
1960)
2000: Steve Reeves, actor și filantrop american (n.
1926)
2006: Ion Gavrilă Ogoranu, luptător anticomunist din Munții Făgăraș (n.
1923)
2017: Yisrael Friedman, rabin din România (n.
1923)
2017: Karel Schoeman, scriitor sud-african (n.
1939)
2018: Constantin Olteanu, politician comunist român (n.
1928)
2021: Constantin Arvinte, dirijor, compozitor și folclorist român (n.
1926)

== Sărbători ==
Ziua Muncii
*Sf.
Iosif Muncitorul; Ieremia, profet

== Note ==

== Legături externe ==

Armindeni sau Mayday, 1 mai 2012, Radu Ștefănescu, Evenimentul zilei

Cum au petrecut românii de trei ori ziua de 1 mai, acum un secol Arhivat în 1 mai
2012, la Wayback Machine., 29 aprilie 2012, Simona Lazar, Jurnalul Național
1 MAI / Defilarea micilor si-a berii, 30 aprilie 2009, Lucian Vasilescu, Ziarul de
Duminică
Originile unei sărbători: ce se sărbătorește pe 1 mai și de ce este această dată
Ziua Muncii?, 1 mai 2013, Descoperă - sursa
Întreprinderea de construcții aeronautice românești, (ICAR), a fost o întreprindere
românească de profil aeronautic din București, care a funcționat între anii 1932–
1951.
La ICAR s-au fabricat mai multe tipuri de avioane și planoare de concepție
românească sau în licență.
== Istoric ==
În anul 1932, la București, inginerul Mihail Racovita a pus bazele Întreprinderii
de construcții aeronautice românești ca societate în nume colectiv.
Întreprinderea a fost instalată pe strada sergent Ion Nuțu, la numărul 44.
Conducerea de atunci era formată din inginer Mihail Racoviță (director), inginer
Constantin Bulgaru (director tehnic) și inginer Nicușor Racoviță (șef de atelier).
La scurtă vreme, s-au mai construit o hală pentru montaj și încăperi pentru
atelierele de vopsitorie, tâmplărie și tinichigerie.
În această perioadă au fost construite avioanele ICAR Universal Acrobatic și biloc,
destinate școlii, antrenamentului și turismului.
În perioada 1936–1938 au fost construite avionul de transport ICAR Comercial și
planoarele de școală și antrenament ICAR 1.
În anul 1938 ICAR a încheiat o convenție cu Ministerul Aerului și Marinei, prin
care întreprinderea primea o comandă de un număr mare de avioane și urma să fie
mutată în Transilvania într-o clădire construită și dotată cu utilaje moderne de
minister.
Fiind necesare investiții mari pentru dezvoltare, fabrica a fost preluată de un
grup de acționari cu capital social și a fost transformată în societate anonimă.
Până în anul 1944 întreprinderea a cunoscut o dezvoltare continuă: a crescut
numărul angajaților, s-au extins suprafețele de producție și au fost aduse mașini-
unelte și utilaje moderne.
În această perioadă, 1938–1944, aici s-au fabricat în serie după licență americană
300 de avioane Fleet F-10G echipate cu motoare IAR 4-G1 și după licență germană 69
de avioane Fieseler Fi 156 „Storch”.
Întreprinderea a continuat să funcționeze în București până în anul 1951, când
secțiile de aviația au fost transferate, iar uzina a fost transformată în
întreprinderea pentru instalații de ventilatoare industriale (devenită astăzi S.C.
Compania de Ventilatoare S.A.).
== Producția de avioane și planoare ==

== Bibliografie ==
en Ion Gudju, Gh.
Iacobescu, Ovidiu Ionescu, Romanian Aeronautical Constructions 1905-1974,
București: Editura Militară, 1974
Nicolae Balotescu, Dumitru Burlacu, Dumitru N.
Crăciun, Jean Dăscălescu, Dumitru Dediu, Constantin Gheorghiu, Corneliu Ionescu,
Vasile Mocanu, Constantin Nicolau, Ion Popescu-Rosetti, Dumitru Prunariu, Stelian
Tudose, Constantin Ucrain, Gheorghe Zărnescu, Istoria Aviației Române, București:
Editura Științifică și Enciclopedică, 1984
en Dan Antoniu, George Cicos, Romanian Aeronautical Constructions, Ed.
a 2-a, București: Editura Vivaldi, 2007, ISBN 978-973-150-002-7

== Note ==
Orient Express, ortografiat o vreme în română și Orient Expres, a fost un tren de
lung parcurs inițiat de Compagnie Internationale des Wagons-Lits (Compania
internațională de vagoane de dormit) după modelul existent în Statele Unite și
operat de Compania Pullman.
Ruta trenului s-a schimbat de multe ori.
Primul Orient Express a circulat din anul 1883 pe traseul Paris-München-Viena-
Budapesta-București-Constantinopol (din 1930 Istanbul).
După Primul Război Mondial și până în anul 1962 a circulat în formula Simplon
Orient Express, pe ruta Paris-Veneția-Istanbul, cu o grupă de vagoane spre
București, care erau desprinse de trenul principal la Vinkovci.
Traseul a fost stabilit la Conferința de Pace de la Paris din 1919 în așa fel încât
să ocolească Germania, Austria și Ungaria, țările învinse în război.
Simplon Orient Express a circulat zilnic în perioada interbelică.
În 1940, în contextul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a renunțat la
grupa de vagoane spre România.
Ultimul tren Simplon Orient Express a circulat pe 26 mai 1962.
Acțiunea romanului Crima din Orient Express a fost plasată de Agatha Christie în
Simplon Orient Express.
== Rutele originale (1883-1914) ==

Primul tren Orient Express a fost pus în circulație la 5 iunie 1883 și a unit
Parisul de Constantinopole prin Nancy - Strasbourg - München - Viena - Budapesta -
Szeged - Jimbolia - Timișoara - Caransebeș - Vârciorova - Craiova - Piatra Olt -
Pitești - București - Giurgiu - Smârda (2.627 km).
De acolo pasagerii erau transportați cu feribotul peste Dunăre la Ruse, în
Bulgaria, pentru a lua un alt tren spre Varna, unde urma o nouă transbordare, pe un
pachebot al companiei austriece Lloyd, cu care pasagerii ajungeau, după un voiaj ce
însuma 83 de ore și 30 de minute, la Constantinopole (Istanbul).
În 1885 a fost deschisă o nouă rută, de această dată se ajungea la Istanbul pe
calea ferată prin Viena și Belgrad, două transporturi la Niș și Plovdiv, apoi până
la Istanbul pe cale ferată.
După deschiderea podurilor peste Dunăre, de la Fetești și Cernavodă, construite de
inginerul român Anghel Saligny, traseul trenului a fost prelungit până la
Constanța, de unde pasagerii erau preluați de vapoarele Serviciului Maritim Român.
== Perioada interbelică (1918-1940) ==
La începutul Primului Război Mondial, în 1914, serviciul pe această linie a fost
întrerupt.
A fost reluat la sfârșitul ostilităților, în 1918, iar în 1919, prin deschiderea
tunelului Simplon, lung de aproximativ 20 de km, s-a permis accesul spre Istanbul
via Milano, Veneția și Trieste.
Serviciul pe aceasta rută se numea Simplon Orient Express și a fost folosit pentru
a descongestiona traficul de pe ruta veche.
Tratatul de la Saint-Germain prevedea ca Austria să accepte acest tren.
Înainte, Austria accepta să treacă trenuri pe teritoriul ei doar dacă trenul
respectiv trecea prin Viena.
=== Anii '30: apogeul ===
Anii 1930 au fost perioada de glorie a Orient Express-ului, cu trei servicii
funcționând în paralel: Orient Express (traseul clasic), Simplon Orient Express
(prin Italia), și Arlberg Orient Express, care circula via Zürich și Innsbruck spre
Budapesta, cu vagoane de dormit rulând de acolo spre București și Atena.
În aceasta perioadă, Orient Express-ul și-a căpătat reputația pentru confortul și
luxul său, având în garnitură vagoane de dormit și vagoane-restaurant, cunoscute
pentru calitatea bucătăriilor lor.
Principalii clienți erau membri ai familiilor regale și aristocrați, diplomați și
oamenii de afaceri.
== După Al Doilea Război Mondial ==
La începutul celui de al Doilea Război Mondial serviciul a fost din nou întrerupt,
cu excepția câtorva segmente care au mai funcționat o vreme, ca de exemplu ruta
München–București până în mai 1940, și Lausanne–Istanbul până în aprilie 1941.
După război, în 1945, serviciul a fost reluat, excepție făcând varianta spre Atena,
unde închiderea graniței dintre Grecia și Iugoslavia a blocat această rută.
Această graniță a fost redeschisă în 1951, dar închiderea graniței dintre Bulgaria
și Turcia între 1951 și 1952 a întrerupt accesul trenurilor spre Istanbul.
Serviciul a continuat și după coborârea Cortinei de Fier, dar țările comuniste au
început să înlocuiască vagoanele originale vechi cu altele proprii.
== Orient Express Direct (1962-1977) ==
Până în 1962 Orient Express și Arlberg Orient Express și-au încetat activitatea,
rămânând activ doar Simplon Orient Express.
Acesta a fost înlocuit în 1962 de un serviciu mai lent numit Direct Orient Express,
care făcea curse zilnice între Paris și Belgrad și de doua ori pe săptămână de la
Paris spre Istanbul și Atena.
În 1971 compania Wagon-Lits a încetat să mai ruleze propriile vagoane sub nume
propriu și să primească venituri prin suplimentele de pe bilete.
Și-a vândut sau închiriat vagoanele altor companii naționale, dar a continuat să
asigure personalul pentru vagoane.
În 1976 cursa Paris-Atena a fost anulată, iar în 1977 trenul Direct Orient Express
dintre Paris și Istanbul a fost anulat, ultima călătorie dintre cele două orașe
având loc pe data de 19 mai a acelui an.
== Legături externe ==

Orient Express a fost oprit de Cortina de Fier după ce a scăpat din două războaie
mondiale, Evenimentul zilei,4 septembrie 2001
"Regele trenurilor si un tren pentru regi", 5 septembrie 2006, Evenimentul zilei
Răzvan Bunea, Orient Express 125 de ani, Evenimentul zilei, 2 septembrie 2008
Dan Arsenie, Andreea Dogar, Călătoria cu Orient Express, o croazieră pe pământ,
Evenimentul zilei, 31 august 2009
Roxana Roseti, Lux, „crimă” și afacere.
Adevărul despre Orient Express, trenul de lux interzis în România pe timpul
comuniștilor, Evenimentul zilei, 3 septembrie 2012
Compania Franco–Română de Navigație Aeriană, cu acronimul CFRNA, a fost prima
companie aeriană din România, prima companie aeriană multinațională și prima
companie aeriană transcontinentală.
== Istoric ==

=== Începutul ===

CFRNA își are originile în anul 1919.
În 1919, în tipul discuțiilor premergătoare Tratatului de pace de la Trianon,
ministrul român Nicolae Titulescu, discutând cu reprezentantul Franței însărcinat
cu dezarmarea, i-a propus crearea unei companii aeriene comune destinată
transportului poștal.
=== Activitate ===
În 25 aprilie 1920 lua ființă societatea CFRNA cu capital românesc în valoare de 3
milioane de franci francezi.
Consiliul de administrație era compus din: general S.
Duval (șef al Marelui Stat Major) - președinte, locotenent aviator Pierre de
Fleurieu (cu probleme administrative), aviator Al.
Deullin (unul dintre marii piloți francezi însărcinat cu probleme de recrutare și
antrenare a personalului de zbor) și ing.
Bastaki (directorul sucursalei din Paris a Băncii Române „Marmorosch Blank & C-
ie”).
În 1923, Compania avea deja un capital de 10 milioane de franci.
Legea care a permis înființarea societății este Decretul 3742 din 12 noiembrie 1920
prin care se concesiona societății dreptul de transport aerian de mărfuri și
pasageri.
Investiția inițială, în valoare de 3 milioane de franci, a fost suportată de
bancherul român Aristide Blanck codeținător al Băncii Marmorosch Blanck.
Statul francez a contribuit la capitalul societății cu avioane și personal.
Societatea a început să opereze de la Paris, prima destinație fiind Strasbourg.
Prin aceste prime zboruri compania capătă experiență și se extinde rapid.
În 1922 s-a realizat un voiaj test între Paris și București pentru a putea realiza
toate lucrările necesare în vederea punerii în funcțiune a acestei rute.
S-au amenajat aerogări în Praga, Viena, Budapesta, Belgrad capătul liniei fiind la
București.
Pentru a fi și mai profitabilă, ruta a fost prelungită până la Constantinopol.
La 1 mai are loc primul zbor pe această rută până la Budapesta, a doua zi
continuându-se până la Constantinopol.
Linia spre Constantinopol a fost deschisa la 3 octombrie 1922 iar primul zbor
complet de la Paris, prin Bucuresti, pana pe aeroportul San Stefano (Istanbul) a
fost facut de pilotul CFRNA - Maurice Nogués in 12 noiembrie 1922.
Ocazia completarii liniei aeriene pe intregul traseu a prilejuit o serie de
evenimente de celebrare ce au avut loc pe Le Bourget - Paris, Bucuresti, Praga,
Belgrad si Constantinopol unde au fost instalate monumente comemorative.
In Romania, monumentul este amplasat in fata Aerogarii Baneasa.
(44.496200°N 26.080990°E ({{PAGENAME}})44.496200; 26.080990
Ruta constituia o alternativă la celebrul Orient Express.
Pentru a fi mai eficientă, compania a început să efectueze zboruri de noapte,
reducând astfel timpul necesar unei călătorii.
În 1925, orașul Galați a devenit prima destinație internă românească pentru linia
aeriană, în urma unui experiment care a durat 62 de zile, pentru a se verifica
rentabilitatea liniei.
Pe timpul experimentului linia a fost deservită de avioane Potez XV și piloți
militari aflați sub comanda Direcției Aviației Civile, subordonate Ministerului de
Război.
Anul următor, în 24 iunie, are loc prima cursă internă oficială a CIDNA (Compania
Internațională de Navigație Aeriană), noua denumire a CFRNA, pe ruta București –
Galați – Iași – Chișinău.
=== Sfârșitul ===
În 1 ianuarie 1925 CFRNA se reorganizează și devine CIDNA (Compania Internațională
de Navigație Aeriană).
Activitatea societății CIDNA s-a încheiat în pe data de 5 august 1933, când a fost
înglobată în compania Air France .
Ea a lăsat o moștenire ce se continuă în secolul al XXI-lea în Franța prin Air
France și în România prin Tarom.
== Accidente ==
Între 1920 și 1930 120 de piloți au lucrat pentru CFRNA, 16 dintre ei plătind cu
viața.
La 30 octombrie 1923 pe aerodromul Băneasa a fost accidentat aparatul Caudron C.61
înmatriculat F-AFCN acesta fiind reparat în atelierele societății de pe aeroport.
Nu se cunosc date despre soarta pasagerilor.
Tot pe aerodromul Băneasa a fost accidentat aparatul Caudron C.61 înmatriculat F-
AFCR dar nici despre acest accident nu se cunosc alte date.
Un accident a avut loc la 3 iulie 1926 în Cehoslovacia.
Avionul de tip Caudron C.61 înmatriculat F-AFBT zbura pe traseul Paris - Praga -
Budapesta.
Acesta zbura la o înălțime mai mică decât cea sigură și a lovit un munte.
În urma impactului, toți cei 6 pasageri împreună cu pilotul au murit.
== Rute ==
Iată mai jos rutele de zbor și principalele date de punere în circulație, pe
tronsoane, a primelor curse aeriene:
20 septembrie 1920: Paris - Strasbourg
7 octombrie 1920: Strasbourg - Praga
Paris-Praga-Varșovia (prima cursă pe relația Praga - Varșovia a avut loc pe data de
12 aprilie 1921)
Paris-Praga-Viena-Budapesta (prima cursă pe relația Praga - Viena - Budapesta a
avut loc pe data de 1 mai 1922)
12 septembrie 1922: Budapesta - București
București-Belgrad
Paris-Strasbourg-Praga-Viena-Budapesta-Belgrad-București-Constantinopol (prima
cursă pe relația București - Constantinopol a avut loc pe data de 12 noiembrie
1922)

== Flota ==
Caudron C.61
Caudron C.81
Bleriot-Spad S.33
Bleriot-Spad S.46
Potez XV
De Havilland DH.9 -modificat la Arsenalul aeronautic

== Note ==

== Bibliografie ==
Nicolae Balotescu, Dumitru Burlacu, Dumitru N.
Crăciun, Jean Dăscălescu, Dumitru Dediu, Constantin Gheorghiu, Corneliu Ionescu,
Vasile Mocanu, Constantin Nicolau, Ion Popescu-Rosetti, Dumitru Prunariu, Stelian
Tudose, Constantin Ucrain, Gheorghe Zărnescu, Istoria Aviației Române, București:
Editura Științifică și Enciclopedică, 1984

== Legături externe ==
L'Épopée de la Franco Roumaine
Uzinele „Industria Aeronautică Română”-Brașov (IAR), cunoscute și sub numele
Întreprinderea Aeronautică Română, este o întreprindere de inginerie, construcție
și întreținere a aeronavelor, din Brașov, România.
Sediul IAR se află în Ghimbav, în apropierea Aeroportului Internațional Brașov-
Ghimbav

== Istoric ==
IAR a fost fondată la 1 noiembrie 1925, ca societate pe acțiuni.
La început acțiunile au aparținut uzinelor Blériot-Spad și Lorraine-Dietrich,
fabricii Astra Arad (care a contribuit cu utilaje și personal de specialitate),
precum și statului român (care a contribuit pe lângă terenul pentru construcția
uzinelor și amenajarea unui aerodrom, și cu o sumă importantă de bani).
În decurs de aproape un deceniu și jumătate, statul român a cumpărat acțiunile
deținute de uzinele franceze, astfel că la 1 septembrie 1938 uzinele au devenit în
întregime proprietate a statului român, devenind regie autonoma de stat.
Încă de la înființarea lor, uzinele IAR au avut o organizare deosebită, la nivelul
industriilor aeronautice celor mai dezvoltate la acea vreme, cuprinzând de fapt
două unități de fabricație distincte: o secție de celule (construcții de avioane)
și o secție de motoare.
La uzinele IAR au fost construite multe tipuri de avioane cu motoarele respective,
de concepție proprie sau în licență, de toate categoriile: de scoală și
antrenament, de sport și turism aerian, de mare raid, precum și avioane militare de
vânătoare, de asalt, de bombardament în picaj, de observație, de recunoaștere, de
bombardament.
Prima comandă pentru nevoile aviației militare au constituit-o 30 de avioane
Morane-Saulnier M.S.35, serie care a fost terminată în toamna anului 1928.
Următoarea comandă a fost pentru 70 de aparate de tip Potez XXV de recunoaștere și
bombardament.
Cele două tipuri de aparate au fost construite în baza unor licențe de fabricație
obținute de la uzinele franceze respective.
Primul avion purtând denumirea IAR a ieșit pe porțile uzinei în anul 1930.
Era prototipul unui avion de vânătoare IAR-11 CV (sau IAR-CV 11), realizat după
proiectul inginerului Elie Carafoli în colaborare cu inginerul francez Lucien
Virnoux.
Formula constructivă adoptată, precum și calitățile sale de zbor îl plasau printre
cele mai bune avioane din lume din categoria respectivă.
Dintre cele 21 de tipuri de avioane construite la IAR până la încheierea celui de-
al Doilea Război Mondial, 15 tipuri au fost proiectate în cadrul uzinei.
Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit prin performantele lor următoarele:
IAR-16 cu care în 1935 s-a stabilit recordul național la înălțime (11.631 m), IAR-
39, avion de cercetare; IAR-80, avion de vânătoare; IAR-81, avion de vânătoare-
bombardament, precum și proiectul IAR-47, avion de recunoaștere.
În perioada 1927-1945, producția de avioane a uzinelor IAR a fost una dintre cele
mai prestigioase din România.
În afară de avioane și motoare de avion, la IAR s-au produs instalații și accesorii
pentru armamentul de bord.
Acestea sunt:
- lansatorul de bombe Barbieri, realizat în 1931 pentru avioanele Potez XXV;
lansatorul era superior celor procurate din străinătate.
- turele de mitralieră Grosu pentru avioanele Potez XXV și Potez 54.
În timpul celui al Doilea Război Mondial fabrica de la Brașov a fost în mare parte
distrusă, în urma bombardamentelor.
După 1945, ce a mai rămas din fabrică a fost reabilitat, întrebuințându-se în
industria construcției de tractoare.
În august 1949, aceasta va deveni sediul Sovromtractorului.
== Modele de avioane ==

== Motoare ==
La IAR s-au fabricat pe lângă celule de avion si motoarele necesare.
O parte din aceste motoare au fost fabricate sub licență, altele au fost fabricate
din subansamble, iar altele au fost motoare dezvoltate în cadrul uzinei prin
modificarea și îmbunătățirea unor motoare fabricate sub licență.
== Avioane fabricate sub licență ==
La IAR s-au fabricat diferite avioane sub licență.
Aceste licențe erau necesare din mai multe puncte de vedere.
De exemplu, licența pentru avionul PZL P 11 era necesară la acel moment deoarece
industria aeronautică mondial făcea trecerea de la construcția aeronavelor din lemn
la construcția metalică.
În acel moment, nimeni nu dorea sa vândă procedeul de construcție a avioanelor din
metal.
Astfel, singura soluție viabilă pentru uzina IAR era achiziționarea unei licențe
pentru un avion construit din metal.
Singurii care au fost de acord erau cei de la uzina poloneză PZL.
Mai mult, uzina IAR a fost obligată sa treacă la construcții metalice de un ordin
venit din partea Secretariatului Aerului si Marinei care stipula că aeronautica
română nu va mai comanda avioane fabricate din lemn.
Un alt exemplu este cel al fabricării în licență a avionului Messerschmitt Bf 109.
Deoarece avionul IAR-80 era deja depășit tehnic, iar fabricile germane nu puteau
livra României numărul convenit de avioane Messerschmitt Bf 109, s-a luat hotărârea
ca acesta sa fie fabricat în România.
Astfel România putea fabrica un avion modern și în cantitățile necesare
înzestrării.
== Sfârșitul ==
Raidurile aviației americane asupra României în 1943-1944 au pus problema pentru
autoritățile militare a dispersării uzinei aeronautice.
Amânată între noiembrie 1942 – aprilie 1944 dispersarea IAR a devenit stringentă
datorită bombardamentelor americane asupra uzinei din 16 aprilie și 6 mai 1944.
Acestea au determinat finalizarea dispersării fabrici lor și a personalului.
În aceste condiții, practic producția uzinei aeronautice a fost oprită timp de
câteva luni.
Fabrica de celule a fost dispersată la Caransebeș și Topleț, fabrica de motoare la
Colibași și Ucea, iar fabrica de armament și accesorii la Câmpulung.
Consecințele evenimentelor de la 23 august 1944 s-au repercutat și asupra IAR.
Unitățile armatei sovietice au impus uzinei brașovene confiscarea materialului
aeronautic importat din Germania și executarea de reparații autovehicule în contul
articolului 10 din Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944.
Aceste abuzuri au produs pierderi financiare care însumau la nivelul anului 1946
peste o jumătate de miliard lei.
Nota Subsecretariatului de Stat al Aerului nr.
1431/C secret din 30 septembrie 1944 indica reducerea producției aeronautice la
contractul Messerchmitt 109G și Daimler Benz și profilarea întreprinderii pe
reparații autovehicule.
Anularea contractelor aeronautice și insuficienta resurselor financiare rezultate
din reparațiile de autocamioane au condus la propunerea uzinei de a trece la
producția de tractoare.
A fost aleasă în final licența tractorului Hanomag de 45 CP.
Contractul nr.
034237 din 12 octombrie 1945 între Ministerul Agriculturii și Domeniilor, pe de o
parte, și IAR, pe de altă parte, marca încetarea producției aeronautice.
Manopera utilizată în 1947 la IAR pentru unele reparații aeronautice însuma 1,1%
din totalul manoperei.
Denumirea uzinei de R.A.I.A.R.
Brașov a fost păstrată până în 1947 când a devenit Întreprinderea Metalurgică de
Stat Brașov, iar de la 30 noiembrie 1948 Societatea sovieto – română pentru
fabricarea și desfacerea tractoarelor.
În luna noiembrie a anului 1946 au fost terminate componentele a doua tractoare
prototip.
Acestea au fost montate în fostul sector de reparații ale motoarelor de avion
Mercedes-Benz DB-605 și Junkers-Jumo 211 D, iar în dimineața zilei de 26 decembrie
1946 a ieșit pe ușa halei de montaj primul tractor românesc denumit IAR-22.
Tractorul, în greutate de 3400 kg, cu roti metalice, având ghimpi de otel pe rotile
din spate, era echipat cu un motor Diesel de 38 CP ce dezvolta o forță de tracțiune
de 1225 kgf.
Primele tractoare fabricate au fost apreciate la mitingurile de la Brașov și
București cu ocazia zilei de 1 mai, lucru care a dus la creșterea rapida a
producției.
La data de 1 august 1948, în locul întreprinderii metalurgice s-a înființat Uzina
Tractorul Brașov.
Astfel, după 23 de ani, uzina IAR își încheia cariera de fabricant de aeronave.
Avea sa revină la viata în 1968 sub denumirea de ICA, mai apoi revenind la numele
inițial IAR.
== Vezi și ==
Lista personalului navigant din industria aeronautică românească

== Note ==

== Bibliografie ==
Cioroianu, A; Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc,
București, editura Curtea Veche, 2007;
Ion Gudju, Gheorghe Iacobescu, Ovidiu Ionescu, Construcții aeronautice românești
1905-1970, București: Editura Militară, 1970
Nicolae Balotescu ș.a, Istoria aviației române, București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1984
Ion Ștefan, Incursiune în istoria industriei aeronautice din Brașov în Columna nr.
6/2017, pp 471-494, Supliment cultural-științific al revistei Studii și
Comunicari/DIS a Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române
([Link] Arhivat în 27 aprilie 2021, la Wayback Machine.)
en Dan Antoniu, George Cicos, Romanian Aeronautical Constructions, Ed.
a 2-a, București: Editura Vivaldi, 2007, ISBN 978-973-150-002-7

== Legături externe ==

Istoricul uzinei document al Fundației Aspera ProEdu Brașov (Link nou)

Site Armata romana în al Doilea Război Mondial
[Link]
IAR nu a murit, renaște prin ARCA
O companie aeriană (în engleză airline, în franceză compagnie aérienne, iar în
germană Fluggesellschaft) este o companie care oferă în cadrul aviației civile
servicii de transport aerian pentru călători (pasageri) și pentru marfă.
Companiile aeriene împrumută prin leasing avioane sau dețin aeronavele lor cu care
pot să presteze aceste servicii și pot forma parteneriate sau alianțe cu alte
companii aeriene pentru beneficii reciproce.
În general, companiile aeriene sunt recunoscute oficial cu un certificat de operare
aer sau autorizație de conducere (pilotaj) eliberată de un organism guvernamental
în domeniul aviației.
Companiile aeriene variază ca mărime, de la cele cu un singur avion care transportă
poștă sau pachete, până la companii aeriene internaționale cu servicii complete,
care operează sute de avioane.
Serviciile de transport aerian pot fi clasificate ca fiind intercontinentale,
intracontinentale, locale, regionale sau internaționale și pot fi exploatate ca
servicii sau în regim charter.
== Istoric ==

=== Primele companii aeriene ===

DELAG, Deutsche Luftschiffahrts-Aktiengesellschaft a fost prima companie aeriană
din lume.
Ea a fost fondată la 16 noiembrie 1909 cu asistență guvernamentală, și lucra cu
aeronave fabricate de Zeppelin Corporation.
Sediul central a fost în Frankfurt.
Patru din cele mai vechi companii aeriene de non-dirijabile]] care au existat încă
sunt Țările de Jos "KLM, Columbia Avianca, Australia Qantas și Republica Cehă.
KLM a zburat primul zbor în mai 1920, în timp ce Qantas (nume care vine de la
"Queensland și Teritoriul de Nord Aerial Services Limited") a fost fondată în
Queensland, Australia, la sfârșitul anului 1920.
Compania Franco–Română de Navigație Aeriană, cu acronimul CFRNA, care a fost prima
companie aeriană din România, prima companie aeriană multinațională și prima
companie aeriană transcontinentală, a fost fondată în 1920, cu zboruri pe rutele
Paris - Strasbourg - Praga - Viena - Budapesta - București - Constantinopol (azi
Istanbul).
Urmașele de azi ale acestei companii aeriene sunt Air France și TAROM.
=== Industria europeană de avioane ===

==== Începuturile ====

Cea mai veche companie aeriană cu aripi fixe a fost cu aeronave de transport și de
turism, formată de către George Holt Thomas în 1916.
Folosind o flotă de foste avioane militare DH.4 A biplane, care au fost modificate
de către Royal Air Force pentru a transporta doi pasageri în fuzelaj, a operat
zboruri de ajutorare între Folkestone și Gent.
După război, la 15 iulie 1919, compania a zburat un zbor doveditor peste Canalul
Mânecii, în ciuda lipsei de sprijin din partea guvernului britanic.
Efectuat de Lt.
H Shaw într-un DH.9 între RAF Hendon și Paris - Le Bourget Airport, zborul a durat
2 ore și 30 minute la costul de 21 £ (lire) per pasager.
La 25 august 1919, compania a folosit un avion DH.16s instaurând ca pionier un
serviciu regulat de la aerodromul Hounslow Heath la Le Bourget, primul serviciu
regulat de transport internațional din lume.
Compania aeriană a câștigat repede o reputație de fiabilitate, în ciuda problemelor
de vreme rea și a început să stârnească o competiție europeană.
În noiembrie 1919 a câștigat primul contract britanic civil "par avion".
Șase aeronave Royal Air Force DH.9A au fost împrumutate companiei, pentru a opera
serviciul de poștă aeriană între Hawkinge și Köln.
În 1920, ele s-au întors la Royal Air Force.
Alți concurenți britanici s-au grăbit să urmeze - compania Handley Page transport a
fost înființată în 1919 și a folosit un avion transformat din un bombardier pe timp
de război, cu o capacitate de 19 de pasageri, pentru a oferi pe ruta Londra - Paris
transport de pasageri.
Primele companii aeriene franceze au apărut, de asemenea, și a început să ofere
concurență pentru același traseu.
Societatea Generală a Transporturilor Aeriene (Société Générale des Transports
AERIENS) a fost creată la sfârșitul anului 1919, de către frații Farman și avionul
Farman F.60 Goliath a zburat servicii regulate de la Toussus-le-Noble până la
Kenley, în apropierea Croydon.
O altă companie aeriană franceză timpurie a fost
Compania olandeză aeriană KLM (Koninklijke Luchtvaart Maatschapij) a făcut primul
zbor în 1920, și este cea mai veche companie aeriană care operează continuu din
lume.
Inființată de aviatorul Albert Plesman, i-a fost acordat imediat un predicat de
"regal" de la regina Wilhelmina a Olandei | Regina Wilhelmina]], iar primul zbor a
fost de la Croydon Aeroportul, Londra a Amsterdam, folosind avioane închiriate de
transport și de turism DH-16, și care a transportat doi jurnaliști britanici și un
număr de ziare.
În 1921 compania KLM a început servicii regulate.
==== Rationalizarea organizatorică ====
La începutul anilor 1920, companiile aeriene mici se străduiau să concureze pe
celelalte, și astfel a luat naștere o mișcare de raționalizare și consolidare.
În 1924, a fost formată compania Imperial Airways din fuziunea Instone Air Company
linie, Marine britanic Air Navigation, Daimler Airway și Handley Page Transport Co
Ltd., pentru a permite companiilor aeriene britanice să concureze intens și mai
acerb companiile aeriene franceze și germane, care primiseră în țările lor
subvenții guvernamentale grele.
Compania britanică aeriană a fost un pionier în topografie și în deschiderea
rutelor aeriene din întreaga lume, pentru a servi părți îndepărtate ale Imperiul
Britanic și în a spori comerțul și integrarea.
Primul avion de pasageri nou comandat de Imperial Airways, a fost Handley Page W8f
în 1924.
În primul an de funcționare a companiei a fost efectuat transportul a 11.395 de
pasageri și a 212.380 scrisori.
În aprilie 1925, filmul Lost World a devenit primul film de testare pentru
pasagerii unui zbor aviatic, atunci când a fost rulat pe ruta Londra-Paris.
Două companii aeriene franceze, de asemenea, au fuzionat pentru a forma Uniunea Air
de la 1 ianuarie 1923, iar aceasta mai târziu a fuzionat cu alte patru companii
aeriene franceze pe 7 octombrie 1933, pentru a deveni Air France, al Franței prim
purtător aerian de astăzi.
În Germania, Deutsche Luft Hansa a fost creată în 1926 prin fuziunea a două
companii aeriene, una dintre ele Junkers Luftverkehr.
Luft Hansa (și ca urmare a patrimoniului Junkers) spre deosebire de cele mai multe
alte companii aeriene din acel timp, a devenit un investitor major în companii
aeriene din afara Europei, în furnizarea de capital la Varig și Avianca.
Avioanele germane construite de către Junkers, Dornier, și Fokker au fost printre
cele mai avansate din lume la momentul respectiv.
==== Expansiunea globală ====
În Franța compania Lignes Aériennes Latécoère a inițiat încă înainte de 1920
zboruri între Toulouse și Barcelona.
În anii care au urmat au luat naștere multe alte companii de zbor și linii aeriene,
ca de exemplu compania franceză „Compagnie des Messageries Aériennes“, britanica
Aircraft Transport & Travel, compania elvețiană Ad Astra Aero (devenită apoi
Swissair), olandeza KLM.
=== S.U.A..
industria aeronautică ===
==== Dezvoltarea timpurie ====

==== Dezvoltarea din 1945 ====

== Personalul ==
Personalul de la o "companie aeriană" este format din:

Personal tehnic (la "Air France" este folosit acronimul PNT)

Personal comercial (la "Air France" este folosit acronimul PNC)
Personal la sol
Echipaj tehnic: avioanele actuale sunt pornite, pilotate, controlate de către doi
piloți, dintre care unul are gradul de căpitan.
Funcțiuni ca, navigator, mecanic sau inginer de zbor și de radio nu mai sunt
actuale.
Echipaj comercial format din stewardesse responsabile de siguranța pasagerilor și
servicii la bord.
Personalul de la sol:
Personal tehnic: de întreținere și de mentenanță
Personal comercial: responsabil pentru recepție, vânzare sau înregistrarea
pasagerilor.
În Uniunea Europeană, pasagerii beneficiază de un cadru legal extins care
reglementează compensațiile în caz de zboruri întârziate sau anulate, pierderea
conexiunii, refuzul la îmbarcare ori probleme legate de bagaje.
Aceste drepturi sunt prevăzute în Regulamentul (CE) nr.
261/2004 și în alte instrumente europene, iar în ultimii ani au apărut diverse
modalități de valorificare a lor, inclusiv prin servicii juridice digitale sau
instrumente automate de depunere a cererilor.
== Note ==
Compagnie Aeree Nazionali Arhivat în 28 septembrie 2007, la Wayback Machine.
Ministero dei trasporti
Le compagnie aree ed i loro aeromobili
Elenco compagnie LowCost in Italia ed Europa Arhivat în 24 decembrie 2007, la
Wayback Machine.
== Legături externe ==
fr L'épopée de la Franco-roumanie

== Vezi și ==
1919 (MCMXIX) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-
o zi de miercuri.
== Evenimente ==

=== Ianuarie 5 ===

5 ianuarie: Crearea Partidului Muncitoresc Național–Socialist German (N.S.D.A.P) –
partidul nazist.
18 ianuarie: La Paris, la Palatul Versailles, se deschid lucrările Conferinței de
Pace.
18 ianuarie: A fost fondată compania Bentley Motors.
=== Februarie ===
3 februarie: Trupele sovietice ocupă Ucraina.
8 februarie: Primul zbor comercial aerian Paris – Londra.
11 februarie: Friedrich Ebert este ales de către Adunarea Națională, primul
președinte al Republicii de la Weimar și rămâne în această funcție până în 1925.
14 februarie: Începe Războiul polono-sovietic, terminat în 1921 cu victoria
polonezilor.
=== Martie 2 ===
2 martie: Prima Internațională Comunistă are loc la Moscova.
6 martie: Ungariei i se înmânează hotărârea Consiliului Militar interaliat de la
Paris (Nota Vyx) privind obligativitatea retragerii trupelor maghiare din
Transilvania.
19 martie: La Universitatea din București, în cadrul măsurilor de pedepsire a celor
care au pactizat cu germanii, se instituie o "comisie de cercetare" a profesorilor
universitari.
Sunt incriminați mai mulți universitari care s-au comportat servil în timpul
ocupației germane, unii au fost îndepărtați din învățământ, altora li s-a interzis
temporar să țină cursuri.
21 martie: În Ungaria are loc o revoluție care răstoarnă guvernul Mihály Károlyi,
proclamându-se Republica Sovietică Ungaria condusă de Béla Kun.
23 martie: A fost fondat "Fasci di Combattimento" (partidul fascist italian) de
către Benito Mussolini (Il Duce).
=== Aprilie1 ===
1 aprilie: România adoptă calendarul gregorian.
Ziua de 1 aprilie (stil vechi) devine 14 aprilie (stil nou).
11/24 aprilie: A fost creată Organizația Internațională a Muncii, cu sediul la
Geneva.
România este membru fondator.
19 aprilie: A apărut, la București, revista literară Sburătorul, condusă de Eugen
Lovinescu.
=== Mai 1 ===
1 mai: Guvernele sovietic și ucrainean au adresat guvernului român două
ultimatumuri prin care îi cereau să părăsească în 24 de ore Basarabia și Bucovina.
4 mai: În China s-a declanșat "Mișcarea 4 Mai", antifeudală și antiimperialistă.
Ziua Tineretului Chinez.
5 mai: A fost creată, la Geneva, Liga Societăților de Cruce Roșie (LORCS), ca organ
de legătură permanentă între societățile naționale de Cruce Roșie.
15 mai: Începe războiul greco-turc prin debarcarea de trupe grecești la Izmir, în
Anatolia.
25 mai: Vulcanul Kelut erupe în insula Java.
Au decedat 16.000 de persoane.
=== Iunie 28 ===
28 iunie: A fost semnat Tratatul de la Versailles (Franța), act ce a dus la
încheierea Primului Război Mondial.
Germania își pierde toate coloniile; Alsacia și Lorena revin Franței, Eupen și
Malmedy Belgiei și Poznania și Prusia Orientală Poloniei.
Polonia este recunoscută ca stat independent, Germania este obligată să desființeze
serviciul militar obligatoriu, să limiteze forțele armate la 100.000 de militari și
să plătească despăgubirile de război care vor fi stabilite.
=== Iulie 20 și 28 ===
20 iulie: Are loc atacul trupelor maghiare asupra armatei române.
Armata română trece Tisa și pătrunde pe teritoriul ungar.
28 iulie: Se instaurează administrația română la Timișoara.
Banatul este împărțit între România (2/3) și Serbia (1/3).
=== August ===
1 august: Principele Carol, comandantul regimentului de vânători de munte, a cerut
autorizația să se căsătorească cu Ioana Zizi Lambrino.
În aceeași zi, îi adresează o scrisoare Regelui Ferdinand prin care renunță pentru
a doua oară la calitatea de Principe moștenitor al Coroanei României pentru sine și
pentru descendenții săi.
3 august: Armata română intră în Timișoara.
4 august: Armata română a intrat victorioasă în Budapesta.
Sfârșitul regimului comunist instaurat de Béla Kun la 21 martie 1919 în Ungaria.
19 august: Afghanistan își câștigă independența față de Marea Britanie.
31 august: Este constituit Partidul Comunist American.
=== Septembrie ===
4 septembrie: Înființarea, la București, a Societății Opera - artiștii asociați; la
22 septembrie același an va lua numele de Societatea lirică română Opera (nucleul
Operei Române de mai târziu).
10 septembrie: Puterile aliate semnează, la Saint-Germain-en-Laye (Franța),
Tratatul de pace cu Austria.
Prin acest tratat se recunoștea, pe plan internațional, unirea Bucovinei cu
România.
12 septembrie: Guvernul I.
Brătianu demisionează motivat de faptul că la Consiliul Suprem de la Conferința
Păcii s-a nesocotit Tratatul de alianță din 1916 și a impus României condiții
incompatibile cu demnitatea și interesele sale economice și politice.
Va urma un guvern de generali condus de generalul Arthur Văitoianu.
12 septembrie: Decret-lege privind înființarea Universității Regele Ferdinand din
Cluj.