INDICE

1.- INTRODUCERE. Pag. 3.

2.- UNIVERSUL CONFORM ANTICILOR. Pág. 4 la 13.

- 2.1.- Concepțiile cosmologice ale antichității.

- 2.2.- Zodiacul.

3.- TEORII DESPRE ORIGINEA ȘI FORMAREA

UNIVERSO.Pág. 13 la 15.

3.1.- Teoria Inflacionară.

3.2.- Teoria Big Bang-ului.

- 3.3.- La Teoria delStatEstacionar.

- 3.4.- Teoria Universului Pulsant.

4.- STRUCTURA ȘI COMPONENȚA UNIVERSULUI. Pág. 16 a

25.

- 4.1.- Componentele universului.

4.1.1.- Galaxiile.

- 4.1.2.- Găurile negre.

- 4.1.3.- Pulsari.

- 4.1.4.- Asteroizii.

- 4.1.5.- Cometele.

- 4.1.6.- Meteorii.

4.1.7.- Stelele.

1
5.- Calea Lactee. Pág. 25 la 26.

6.- SISTEMUL SOLAR. Pag. 27 - 36.

- 6.1.-Teoriile fragmentării sau ipoteza

catastrofale.

- 6.2.- Teoriile nebuloase.

- 6.3.- Soarele.

- 6.3.1.- Istoria observației științifice.

- 6.3.2.- Compoziția și structura Soarelui.

- 6.3.3.- Pete solare.

- 6.3.4.- Câmp magnetic solar.

- 6.3.5.- La coroană.

- 6.3.6.- Vânt solar.

- 6.3.7.- Evoluția solară.

- 6.4.- Planetele.

7.- INTERPRETARE ȘI CONTRIBUȚII PRIVIND

EXISTENȚA VIEȚII ÎN ALTE PLANETE.Pág. 36 la 40.

8.- EXPLORÂND UNIVERSUL. Pag. 40 la 46.

9.- MASS-MEDIA ȘI CUNOȘTINȚELE

DEL UNIVERSO.Pág. 47.

BIBLIOGRAFIE. Pág. 48 49.

2
1.- INTRODUCERE.
Universul a fost un mister până acum câț iva ani, de fapt, încă este, deș i
ș tim multe lucruri. De la explicaț iile mitologice sau religioase ale trecutului,
până la actualele mijloace ș tiinț ifice ș i tehnice de care dispun astronomii, există un
un salt calitativ semnificativ care s-a dezvoltat, în special, începând cu a doua jumătate a
secolul XX.

Mai sunt foarte multe lucruri de descoperit, dar Universul este enorm, sau noi
prea mici.

Începând cu începuturile timpului, ființ a umană s-a minunat observând cerul

steluț at.

Se poate spune că Astronomia s-a născut în acelaș i moment în care în OM a

a trezit curiozitatea ș i capacitatea de a se întreba despre lumea care-l înconjoară.
Toate civilizaț iile s-au interesat ș i au studiat astrele. Încă din preistorie, la
mesopotamia, trecând prin vechiul Egipt ș i marile contribu ț ii ale
astronomi greci, de la Democrit până la Ptolemeu. Marii astronomi arabi
de la Ev Medie. Ș i apoi, începutul Astronomiei moderne începând cu
Renasterea cu Copernic, Kepler, Galileo ș i atât de mulț i alț ii care au reuș it să se desprindă de
rémora a astrologiei ș i lăsând calea liberă pentru a întemeia Astronomia ca o
Ș tiinț a prin drept propriu.

Odată cu sosirea secolului XX ș i crearea marilor observatoare, Astronomia

a făcut un salt calitativ mare. Feroneriile de observaț ie s-au extins: astronomii
nu se mai limitau să observe cerul în lumină vizibilă, acum era posibil să observe ș i
firmamentul în unde radio, în infraroș u, în ultraviolet... în practic tot
spectrul electromagnetic. Ș i pentru aceasta au fost create telescoapele adecvate ș i
observatoare care îi găzduiesc. Radiotelescopii imensi au fost desfă ș uraț i în
a doua jumătate a secolului XX: urechi spectaculoase cu care să asculț i Universul în
unde radio.

Ș i în ultimul sfert al secolului trecut, Astronomia iese din Pământ cu...

observatoare în orbită. Telescopii specializaț i în diferite regiuni ale spectrului
electromagnetic care au fost trimise în afara atmosferei terestre pentru a evita deranjul
efectul acesteia asupra radia ț iei provenite de la astre. Ce să spun despre
imagini spectaculoase pe care ni le-a oferit telescopul Hubble, încă în
orbită în jurul Pământului.

Ș i Astronomia secolului XXI, cu telescoape mai mari, mai bine pregătite pentru
observa ț ie. Mari instala ț ii pentru interferometria de foarte lungă bază. Ș i la
noua generaț ie de telescoape în afara Pământului: un posibil observator situat în
Luna o ansambluri de telescoape situate departe de Pământ care ar oferi un serviciu
extraordinar în noul domeniu al căutării planetelor extrasolare.

3
2.- UNIVERSUL CONFORM ANTICILOR.
2.1.- Concepț iile cosmologice ale antichităț ii.

Teoria Geocentrică
Lastructurădel Univers elaborată în secolul II d.C. de astronomul grec Claudio
Ptolemeu. Teoria lui Ptolemeu susț inea căPământuleste nemiș cat ș i se află în
centrul Universului; cel mai apropiat corp ceresc dePământeste Luna ș i pe măsură ce mergem
alejando, suntMercur, Venus ș i Soarele aproape pe o linie dreaptă, urmaț i succesiv de
Marte, Jupiter Saturn y las apeluri stele imobile.
Ulterior, astronomii au îmbogăț it acest sistem cu o a noua sferă, al cărei
miș carese presupune că este cauzată de precesia echinocț iilor. De asemenea, s-a adăugat
o a zecea sferă care se credea că era cea care conducea celelalte corpuri cereș ti.
Pentru a explica diversele miș cări ale planetelor, sistemul lui Ptolemeu le
descria formând mici orbite circulare numite epicicluri, centrele lor
care se învârteau în jurul Pământului pe orbite circulare numite deferente. El
miș carea tuturor sferelor se produce de la vest la est.

După declinulcultura greacăclasică, astronomii arabi au încercat

perfec ț ionarea sistemului prin adăugarea de noi epicicluri pentru a explica varia ț iile
imprevizibile în miș cările ș i poziț iile planetelor. Cu toate acestea, acestea
eforturile au eș uat în soluț ionarea multor incoerenț e ale sistemului ptolomeic.

Teoria heliocentrică a lui Niccolò

Copernicus.
În 1543 [Link]., astronomul Nicolaus Copernicus a publicat o carte numită "LaRevoluț ie
de las Esferas Celestes", donde da a conocer su teoría. Esta determinaba que el sol
era plasat în centru ș i toate planetele se aflau în jurul său. De asemenea
afirma că planetele aveau mi ș cări circulare uniforme.
Teoria lui Copernic postula un univers geocentric în care Pământul se
întâlneastaticăîn centrul său, înconjurată de sfere care se învârteau în jurul ei
în jur. În interiorul acestor sfere se aflau (ordonate de la interior spre exterior):
Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn ș i, în cele din urmă, sfera exterioară
în care erau numitele stele fixe. Se credea că această sferă exterioară
fluctua lent ș i producea efectul equinoxiilor.

În antichitate era dificil de explicat de către cosmologi ș ifilozofimi ș carea

aparent retrograd al lui Marte, Jupiter ș i Saturn. Uneori, miș carea
aceș ti planete din cer păreau să se oprească, începând să se miș te apoi în sens
din contră. Pentru a putea explica acest fenomen, cosmologii medievali au gândit că
planetele se învârteau într-un cerc pe care îl numeau epiciclu, iar centrul fiecărui epiciclu
se învârtea în jurul Pământului, trasa ceea ce denumeau o traiectorie deferentă.
Germana Johannes Kepler a descoperit că orbitele planetelor erau elipse.

4
observând planeta Marte ș i comparând aceste observa ț ii cu cele anterioare
realizate de astronomul danez Ticho Brahe. Acest german a descoperit de asemenea
laslegial miș cării planetare. ItalianulGalileo Galileia observat pentru prima dată,
petice pe soare, cratere pe lună, marilesateliț ide Jupiter ș i losinelede
Saturn, pe care nu l-a reu ș it să-l distingă cu precizie. La descoperirea fazelor planetei
Venus a descoperit experimental că acesta se învârte în jurul soarelui. Acesta a fost
argumentul decisiv pentru a confirma teoria lui Copernic.

Teoria universului static ș i

uniforme
Această teorie a fost formulată deIsaac Newtonîn secolul al XIX-lea. Acest matematician engleză
a formulat legile gravitaț iei universale. În plus, Isaac Newton a dat o explicaț ie pentru
las leyes del movimiento formuladas por Kepler.

Legea gravitaț iei universale este o lege clasică agravitaț ieprezentată deIsaac
Newtonîn cartea sa publicată în 1687,Principiile matematice ale filozofiei naturale
care stabileș te o relaț ie cantitativă pentru forț a de atracț ie între două obiecte cu
masa.

Orice obiect din univers care de ț inemasaexerce o atrac ț ie gravita ț ională asupra
orice alt obiect cu masă, indiferent de distan ț a care îi desparte.
Conform acestei legi, cu cât obiectele au o masă mai mare, cu atât va fi mai mare forț a
atracț ie, ș i în paralel, cu cât se află mai aproape unul de celălalt, cu atât va fi mai mare aceasta
forț ă, potrivit uneilegea inversă a pătratelor.

Mesopotamienii.
În ceea ce priveș te formarea universului ș i a
natura, credinț a era că pământul ș i cerul se
se găseau uniț i la început. Zeiț a Nammu
era mama cerului ș i a pământului, iar ea
reprezenta un abis de apă dulce peste care
reposaba ș i plutea lumea. Astfel, pentru sumerieni,
abisul de apă dulce era cel care dăduse naș tere
la naș terea cerului ș i a pământului, unificate într-un
todo, sub forma unei munț i, ș i din această uniune
a apărut zeul atmosferei, care a fost cel care i-a
separat
În cosmogoniile babilonienilor se pot
a găsi unele ca cea care se referă la
timp în care întreaga ț ară era un mare. Los
zei primordiali erau crea ț i sau apăreau, ca ș i cum
ar fi ie ș it prin emanare, din acea pereche
inicial.

Dar atât zeii, cât ș i oamenii, cât ș i pământul, făceau parte din cosmos,
toț i aveau o materie comună primitivă ș i erau incluș i în devenirea lor.

5
Sumerienii ș i babilonienii au adorat trei tipuri de divinităț i: cerul, apele, pământul ș i
infernele, care corespund diferitelor elemente ale lumii; soarele, luna ș i
stelele, care sunt divinităț i cereș ti; ș i focul, fulgerul, uraganul ș i zeii
de la fecunditate, care constituie forț ele naturii. Aceasta evidenț iază
intensul sentiment de comuniune cu natura, împreună cu concepț ia despre ceea ce
nelimitat al cerului, al puterii vântului ș i al fertilităț ii apelor.

Conform grecilor, termenul cosmogonie se referă la naraț iunile care descriu

originea lumii. Iată câț iva dintre cei mai reprezentativi dintre clasicii:

Relatarea lui Hesiod.

În primul rând a existat Haosul. Apoi Gea cea cu pieptul larg,
sede întotdeauna sigură de toț i Nemuritorii care locuiesc în zăpadă
vârful Olimpului (În adâncul pământului cu drumuri largi a existat
el tenebroso Tártaro). Por último, Eros, el más hermoso entre los
zei nemuritori, care slăbesc mădularele ș i captivează pe to ț i
Dumnezei ș i toț i oamenii inima ș i voinț a înț eleaptă în piepturile lor.

Din Haos au apărut Erebus ș i Noaptea neagră. Din Noapte, la rândul ei, s-a născut Eterul (El
Ether este cerul superior, unde se găsesc astrele, stelele etc., ș i unde
anticele situau sus zeii lor) ș i Ziua, pe care o luminează gravidă în contact iubitor
cu Érebo.

Gea l-a iluminat mai întâi pe Uranul înstelat cu aceleaș i proporț ii, pentru ca...
să contureze peste tot ș i să fie astfel o sediu mereu sigur pentru zeii fericiț i.
De asemenea, a născut marii Munti, delicioasă locuinț ă a zeitelor, Ninfele care
locuiesc în muntii păduroș i. Ea de asemenea a născut în marele pelag al valurilor agitate,
el Ponto, fără a media comerț ul plăcut.

La versiunea latină: Ovidiu.

"Inainte de mare, si de pamant, si de cerul care acopera totul, in toata intinderea sa"
orbe era un singur aspect pe care îl oferea natura. I s-a spus Haos; era o masă
confuză ș i dezordonată, nu mai mult decât o greutate inertă ș i o aglomerare de germeni
mal uni ț i ș i discordante... Într-un singur corp, ceea ce era rece lupta cu ceea ce era cald, ceea ce
umed cu uscat, moale cu tare...

Această contiendă a pus capăt un zeu, o natură mai bună. A separat, în efect, de cer...
pământul, ș i din pământ ape, ș i a separat cerul limpede de aerul dens... Substanț a
fără greutate ș i ignele din cerul concav a sărit ș i ș i-a găsit un loc în cele mai înalte
cimas. Imediat după, în greutate ș i situaț ie se află aerul. Mai dens decât
ei, pământul a atras cu sine elementele din trecut ș i s-a compactat prin propriul său
gravitaț ie; iar apa care îl înconjura a ocupat ultimul loc ș i a cuprins partea solidă a
lumea.

Odată ce acel zeu, oricare ar fi fost, a împărț it acea masă, ș i odată

divizată, a distribuit-o organic în membri, a început prin a aglomera pământul,
pentru a realiza ca suprafaț a sa fie uniformă în toate părț ile, dându-i figura unui

6
globo enorm. Apoi a dispus ca mările să se extindă ș i ca să se
îmbrăț iș ează suflul răpit al vânturilor ș i care să înconjoare malurile pământului,
ciñéndola.

Egiptenii.
Pentru egipteni, universul avea forma de
o cutie rectangulară, cu un acoperiș plat susț inut
pe coloană în cele patru puncte cardinale.
Coloanele erau unite între ele printr-o
acequia, prin care curgea un râu ceresc.
Pe acesta navigau ambarca ț iuni care
conduceau soarele, luna ș i alț i zei.

Mediu
O concepț ie medievală a Universului susț ine că stelele erau fixe pe o
sferei care se rotea în jurul Pământului o dată pe zi, împinsă de un motor primar.

- Hinduistii.
Teoria hinduistă a Universului susț ine că acesta este împărț it în trei niveluri:

1º nivel: Se află în cer, este locuinț a zeilor cereș ti.

2º nivel: Se află în regiunea atmosferică ș i este locuin ț a zeilor

atmosferice.

3º nivel: Este este Pământ, plat ș i cercuri, locuinț ă nu doar a oamenilor ș i spiritelor,
ci ș i de diverse divinităț i care acț ionează ca intermediari între zeităț i ș i
bărbaț ii.

Grecii.
• PITAGORA.

Astronomia pitagoreică era de tip speculativ,

conț inând o serie de idei care mai târziu au renăscut.
Dar aceste idei se bazau foarte pu ț in pe ra ț iuni
ș tiinț ifice serioase ș i erau amestecate cu multe conjeturi
fără valoare.

Credeau că Pământul era sferic ș i ofereau două argumente

în sprijinul acestei teze:

1. - Analogía cu Soarele ș i Luna.

7
2.- Sfera este cea mai perfectă dintre toate figurile geometrice, prin urmare toț i
corpurile cereș ti trebuie să fie sferice.

Astronomia pitagoreică a fost criticată de Aristotel din trei motive:

1.- A crede că Universul era etern plecând de la convingerea în repetiț ie

ciclul evenimentelor, într-o perioadă de 10.000 de ani, numită
«An măreț ».

2.- A crede că Universul era infinit, deș i aceasta nu a fost o opinie

generalizată între pitagoreici.

3.- A crede că centrul Universului era constituit dintr-un Foc Central.

Se pare că primitiva teorie pitagoreică a fost geocentrică,
evoluând la heliocentrism în al doilea perioadă al ș colii
(Filolao). În jurul focului central s-ar învârti cele zece corpuri cereș ti:
Soarele, Luna, Pământul, Anti-Pământul, sfera stelelor fixe ș i
Cinci planete cunoscute. Orbitele acestor Corpuri Cereș ti erau
necesar circular, uniform ș i regulat.

Credeau că distanț ele celor mai multe corpuri cereș ti faț ă de foc
central se aflau în raț iuni numerice simple; afirmau că se
produce un sunet de acord perfect prin miș carea astrelor, ș i
că vitezele acestor astre au între ele propor ț ii
sinfónicas, „cele trei idei ale sale cele mai importante au fost: că Pământul este
sferică, care nu este în centrul Universului ș i care se mi ș că. La
primera se generalizó entre los científicos griegos. Las otras dos no
au fost luate cu adevărat în serios până când Copernic le-a resuscitat în
secolul XV. Chiar ș i atunci le-a fost greu să se impună.

• PLATON.

În concepț ia platoniciană, Universul sau Cerul este sferic,

finito ș i exclude complet vidul. Îl consideră dotat
de rotaț ie circulară ș i privat de toate celelalte tipuri de
miș care ș i deplasare.

Sfera exterioară a Cerului este constituită din sfera

hiperuraniana, de asemenea dotată de mi ș care circulară, ș i
unde sufletele nemuritoare, când ating vârful
Cerul la sfâr ș itul transmigrărilor sale, se opresc ș i,
rămânând fermi, sunt duse de rota ț ie în
miș care circulară ș i vezi tot ce este dincolo de
Cer

Pământul este de asemenea sferic, este suspendat în centrul acestei sfere cereș ti; nu
nu necesită nicio for ț ă pentru a nu cădea, datorită echilibrului ș i egalită ț ii Cerului
sinele meu în toate părț ile.

8
Soarele, Luna, planetele ș i sfera hiperuraniană se învârt în jurul Pământului
descriind orbite circulare, uniforme ș i regulate.

Universul a fost creat de Demiurg, care pentru a-i da Inteligenț ă a compus un

alma în interiorul corpului lumii, a fabricat Universul cu această alma, numind-o
Alma del Mundo y que constituye el principio ordenador del Caos. El Demiurgo
a compus Universul din patru elemente: pământ, foc, apă ș i aer. La aceste patru
elementele le corespund celor patru corpuri geometrice cele mai simple.

În cartea sa, Timeul, Platon se declară favorabil plasării Soarelui deasupra

Mercur ș i Venus.

• EUDOXO.

Cea mai celebră dintre ipotezele sale astronomice este cea a sferei omocentrice, cu care
care încearcă să rezolve problemele ridicate de Platon, ș i care constituie punctul
de la partida de la astronomiei tradiț ionale.

Eudoxos a presupus că fiecare planetă era legată de sferele omocentrice, adică că

toate aveau acelaș i centru: Pământul; ale cărui miș cări ordonate ș i regulate se
combinau pentru a forma mi ș carea fiecărui corp ceresc prin
separat. Astfel admitea trei sfere pentru Soare ș i Lună, ș i patru sfere pentru fiecare
de cei cinci planete cunoscute.

Fiecare sistem va fi independent de celelalte. De asemenea, nu exista contact între sferă

cea mai exterioară a unui planet ș i cea mai interioară a următorului. În schimb, sferele care
ordonau miș carea fiecărui planetă acț ionau împreună.

Pentru a explica retrogradările planetelor, cum ar fi

combinarea miș cărilor circulare presupune că
traiectoria fiecărui planet este generată de un
sistem de patru sfere. Cea mai externă dintre acestea
se învârte în jurul unei axe orientate în direcț ia axei
lume, în 24 de ore; în acest fel reuș eș te să explice
miș carea zilnică a stelelor. A doua sferă
se învârte cu axa sa înclinat 23,5 fa ț ă de axa
lume, astfel încât ecuatorul său coincide cu
ecliptica. Această sferă face o rotaț ie în timp care
planeta durează o perioadă lungă pentru a face o rundă completă în jurul Zodiacului

într-un mod în care miș carea sa explică miș carea

del planeta prin ecliptica. Sferele a treia ș i
cuarta, care sunt cele mai interioare, au rotaț ii egale ș i
opusuri, ș i servesc pentru a explica regresiunile ș i le
bucles.

Teoria lui Eudox este prima explicaț ie plauzibilă a miș cării planetare.

• ARISTOTELE.

9
Cosmologia aristotelică postulază existenț a unui Univers finit, unde nu există
vidul, format dintr-o serie de sfere concentrice.

Pământul este de asemenea o sferă, nu de mari dimensiuni, ș i se află în centrul

Univers, în repaus.

La envoltura exterior a Universului, „primul cer”, este o sferă finită care conț ine
stelele fixe; aceste stele nu au mi ș care proprie, dar rota ț ia
uniformele primului cer le face să îndeplinească o revoluț ie de 24 de ore. Miș carea
din primul cer pune de asemenea în miș care toate celelalte sfere.

Pentru Aristotel, Universul era geocentric ș i geo-static, iar planetele descriau traiectoriile lor.
orbite într-o miș care circulară ș i uniformă.

Dar niș te orbite circulare ș i concentrice în jurul Pământului nu

coincid cu faptele observate. Acest mecanism
oferă o explicaț ie bună a miș cării anuale
al Soarelui ș i al miș cării lunare, care deș i sunt neregulate
nu retrocedează.

Soluț ia acestor probleme a fost încercată să fie găsită în

o Geometrie Celestă care va explica satisfăcător
aceste mi ș cări pe baza descompunerii lor în
mi ș cări circulare ș i uniforme. Consideră-l
miș carea fiecărui dintre corpurile cereș ti ca un
problemă separată. Admit existenț a sferei
reactivate, animate by a movement in the direction
contrar contrar faț a esferelor originale. Miș carea de a
esfera externă se propagă la sferele interne.

Miș cările Soarelui ș i ale Lunii, precum ș i ale celor cinci planete cunoscute implică sfere care
giran în direcț ii diferite de cea a primului cer. Această miș care o explică cu un
agent motor diferit pentru fiecare sferă.

Aristotel a preluat Teoria celor Patru Elemente, rezultând din schema acestora
proprietăț ile sistemului celor patru sfere: sfera de pământ, sfera de apă, sfera de aer ș i
de foc. Dincolo de aceste patru sfere se află o a cincea sferă cu Luna
fija în ea. Aceasta împarte cosmosul aristotelic în două: lumea sublunară ș i supralunară.

- În lumea sublunară totul este supus schimbării, decăderii ș i

moarte.

- În lumea supralunară se află sferele lui Mercur, Venus,

Soarele, Marte, Jupiter, Saturn ș i sfera stelelor fixe.

Corpii cere ș ti sunt compu ș i dintr-un al cincelea element care nu suferă niciun
schimbare. Sfera cerească este transparentă, este un strat
cristaline tridimensionale, păr ț i ale ma ș inăriei fizice
care menț inea în miș care corpurile cereș ti.

10
 • ARISTARCO

A arătat că elSoarele dista de 19 ori mai mult faț ă de Pămâ[Link] la Luna, y que el Sol avea să fie
de multe ori mai mare decât Luna, având în vedere că ambele astro par de aceeaș i mărime, în ciuda
diferitele tale distanț e.

Efectuat primadeterminarea distanț ei lunarebazându-se pe o eclipsă totală de

Luna de maximă durată. Aristarcu a comparat apoi dimensiunile Pământului ș i Lunii,
profitând de o eclipsă lunară.

Este autorul primeiTeoria HeliocentricăIdeea că Pământul se învârtea în jurul

del Sol trebuia să apară în mintea omului care pentru prima dată s-a format
o idee calitativ corectă despre dimensiunile lor respective.

«Prin mărturia lui Arhimede se ș tie că Aristarh a afirmat că Soarele era nemiș cat.
în legătură cu stelele fixe ș i că Pământul se miș ca în jurul lor într-o
circunferinț ă.

Obiecț ii în epoca sa:

1.- Ș i dacă Pământul s-ar miș ca în jurul Soarelui, constelaț iile ar suferi
pentru vederea noastră deformări unghiulare.

2.- Ș i dacă Pământul este cel mai greu dintre elemente, trebuie să se afle în
centrul lumii.

3.- Dacă stelele sunt de foc ș i Pământul este cel mai greu dintre corpuri
celeste, nu pot să rămână nemiș cate primele ș i să se miș te a doua.

• ERATOSTHENES

Calculeazăradio de la Terramăsurând înclinaț ia

razele solare ș i umbra produsă de acestea în aceeaș i zi ș i
la aceea ș i oră în două ora ș e diferite, Alexandria ș i
Siena. Eratóstenes a fost de asemenea autorul calendarului
iulian, în care la fiecare patru ani este o zi în plus.

A măsurat oblicitatea eclipticiiLa estimarea de

Eratosthenes a fost pu ț in excesiv, iar ulterior a fost
precizat de Hiparco.

• APOLONIO

Apolonio, în loc să folosească teoria revoluț iei sferelor pentru a prezenta

miș carea planetelor a inventat teoria luiepicicluri, conform căreia fiecare stea
se învârte în jurul unui punct ideal.

• HIPARCO

11
 A măsurat înclinarea eclipticii mai precis decâtEratosthene
ș i a determinatdurata anuluicu o eroare de ș ase minute. A făcut un
catalogde 1.080 stele fixe, cu poziț iile lor relative. Ceea ce
motivaț ia sa de a stabili acest catalog a fost apariț ia unei străluciri
estrella nouă: fenomenul refuta direct Teoria de
Aristotel cu privire la inmutabilitatea lumii supralunare.

Observarea stelelor fixe i-a permis lui Hiparh să î ș i mai

descoperire faimoasă: aprecesieo giro al poli ceresc în aproximativ 26000 de ani. A îmbunătăț it
ladeterminarea distanț eide la Pământ la Lună de Aristarco.

Hiparco este inventatorul trigonometriei.

2.2.- Zodiacul.

Conceptul de zodie a fost propus ini ț ial de babilonieni, înainte de

2000 î.Hr., ca un calendar cu care să vizualizăm trecerea timpului.

Anticii greci, studiind cerul, au recunoscut un grup de constelaț ii

(agrupări de stele) care se vedeau pe parcursul traseului aparent al soarelui văzut
de pe pământ. Au asociat fiecare constela ț ie cu un semn ș i au numit întregul
zodiac. Pe lângă greci, egiptenii au asociat de asemenea sisteme similare,
chinoș i, ș i aztecii.

ÎnAstronomie, zodiacul sau zodia (din grecescul "zoon-diakos" care înseamnă roată de
los animales) este o formaț ie care învârte în jurul sferei cereș ti, înț elegând ecliptica ș i
care este suficient de lată pentru a conț ine Soarele.

12
Enastrologie, zodiacul este bazat pe divizarea în douăsprezece părț i egale a benzii
celeste pe care soarele îș i trasează traiectoriileLună, ș i planetele, avansând un
sector pe fiecare lună a anului. Fiecare sector conț ineconstelaț ietradicional la care
trebuie să-i spună numele. Babilonienii ș i grecii au împărț it această bandă în douăsprezece părț i egale,
fiind fiecare dintre ele un sector al cerului cu o extensie de treizeci de grade de arc,
botezate cu numele celor douăsprezece constelaț ii cele mai remarcabile pe care le vedeau în fiecare
una dintre subdiviziuni. Zodiacul are o importanț ă fundamentală înastrologie
occidentalAlte culturi cu tradiț ie astrologică, cum ar fichinaoferă de asemenea o
importanț a specială a acestei regiuni a cerului, deș i definesc un zodiac diferit.

Numele zodiac provine din faptul că majoritatea acestor constelaț ii au

nume de animale derivându-se cuvântul zodiac din cuvântul greceascăzoo
animal

3.- TEORII DESPRE ORIGINEA ŞI FORMAREA

UNIVERSUL.
Originea universului este momentul în care a apărut întreagamateriay laenergiece
avem în prezent înuniversca urmare a unei mari explozii. Aceasta
postularea este acceptată deschis de ș tiinț ă în zilele noastre ș i implică că
universul ar fi putut să se fi originat acum între 13.500 ș i 15.000 de milioane de ani, într-un
instante [Link] 1960, astronomul americanEdwin Hubble
a confirmat că universul se extindea, fenomen careAlbert Einsteincu
teoria relativităț ii generaleprezisese anterior.

Cercetătorii încearcă să explice originea Universului prin diverse teorii.

Cele mai acceptate sunt teoria Big Bang-ului ș i teoria Inflatorie, care se completează.

13
3.1.- Teoria inflaț ionistă.

Teoria inflaț ionistă a lui Alan Guth încearcă să explice primele momente ale
Universul. Se bazează pe studii despre câmpuri gravitaț ionale foarte puternice, cum sunt cele care există
aproape de o gaură neagră.
Presupune că oforț ăunica s-a împărț it în cele patru pe care le cunoaș tem acum,
producând originea Universului.

Împingerea iniț ială a durat un timp practic neobservabil, dar a fost atât de violentă încât,
cu toate că atracț ia gravitaț ională încetineș te galaxii, Universul încă mai creș te.

Nu se poate imagina Big Bang-ul ca explozia unui punct de materie în

gol, pentru că în acest punct se concentrau toată materia, energia, spaț iul ș i
timp. Nu exista nici "afară" nici "înainte". Spaț iul ș i timpul se extind de asemenea cu
Universul.

3.2.- Teoria Big Bang-ului.

Teoria Big Bang-ului sau a marii explozii presupune

care, s-a întâmplat între 12.000 ș i 15.000 de milioane de ani,
toată materia aUniversera concentrată pe
o zonă extraordinar de mică a
spaț iu, ș i a explodat. Lamateriaa ieș it impulsionată cu
energie mare în toate direcț iile.

Coliziunile ș i un anumit dezordine au făcut ca

14
materia se agrupează ș i se concentrează mai mult în unele locuri din spaț iu, ș i s-au format
primelesteleș i leprimele galaxii. De atunci, Universul continuă în
constante miș care ș i evoluț ie.

Această teorie se bazează peobservaț

iiriguroase ș i este matematic corectă dintr-un
instante după explozie, dar nu are o explicaț ie pentru momentul zero
del origenul Universului, numit "singularitate".

3.3.- Teoria luiStatEstacionar.

Teoria Statului Staț ionar este un modelcosmologicdezvoltat în1949por

Hermann Bondi, Thomas GoldyFred Hoyleca o alternativă laTeoria Big Bang
BangDeș i modelul a avut un număr mare de susț inători în decada anilor50, y
60, popularitatea sa a scăzut notabil la sfârș itul anilor '60, odată cu descoperirea
de laradia ț ia de fond de microunde, ș i este considerat de atunci ca
cosmologie alternativă.

Conform teoriei stării staț ionare, scădereadensitateque

produce-lUniverspe măsură ce se extinde, se compensează cu o creaț ie continuă demateria.
Deoarece este nevoie de puț ină materie pentru a egala densitatea Universului (2 atomi)
de hidrogen pentru fiecare m³ pentru fiecare 1.000 de milioane de ani), această Teorie nu a putut fi
demonstrat direct.

Teoria stării sta ț ionare provine din aplicarea a ceea ce se nume ș teprincipiu
cosmologic perfect, el cual sostiene que para cualquier observador el universo trebuie
parece acelaș i în orice loc din spaț iu. Versiunea perfectă a acestui principiu
include timpul ca variabilă, prin urmare universul nu prezintă doar aceeaș i
aspect din orice unghi, ci ș i în orice moment al timpului fiind
proprietăț i generale constante atât în spaț iu cât ș i în timp.

Problemele cu această teorie au început să apară la sfârș itul anilor '60, când
îndemnat de observa ț ii să arate că, de fapt, Universul era
schimbând: s-au întâlnit quasaridoar la distanț e mari, nu în cele mai îndepărtate galaxii
cercanas. Proba definitvă a venit odată cu descoperirea deradiaț ia de fond de
microundeen1965, deoarece într-un model staț ionar, universul a fost întotdeauna la fel
ș i nu există niciun motiv pentru ca să se producă o radia ț ie de fond cu caracteristici
termice. Căutarea unei explica ț ii necesită existen ț a particulelor de lungime
milimetric în mediul intergalactic care absoarbe radiaț ia produsă de surse
galactice extrem de luminoase, o ipoteză prea forț ată.

Multora le consideră că universul este o entitate care nu are început ș i sfârș it.
are început pentru că nu a început cu o mare explozie ș i nu se va prăbuș i, în viitor
lejano, pentru a rena ș te. Teoria care se opune latezăde un univers
evolu ț ionar este cunoscută ca "teoria stării sta ț ionare" sau "de crea ț ie
continua" ș i se naș te laprincipiidin secolul XX.

Impunătorul acestei idei a fost astronomulenglezăEdward Milne ș i, potrivit ei, ceidate

recabate de laobservaț iede un obiect situat la milioane de aniluminătrebuie să fie
identici cu cei obț inuț i în observarea Căii Lactee de la aceeaș i distanț ă.
Milne a numit teza sa "principiul cosmologic".

15
În 1948, astronomii Herman Bondi, Thomas Gold ș i Fred Hoyle au reluat acest lucru
gândireș i au fost adăugate noi concepte. Astfel se na ș te "principiul cosmologic"
perfecto" ca alternativă pentru cei care respingeau de plano teoria Big Bang-ului.

Acest principiu stabileș te, în primul rând, că universul nu are un genesis ș i un

în final, întrucât materia interstelară a existat întotdeauna. În al doilea rând, susț ine
că aspectul general al universului nu este doar identic în spaț iu, ci ș i în
timp

3.4.- Teoria Universului Pulsant.

Universul nostru ar fi ultimul dintre multe apărute în trecut, după successive

explozie ș i contracț ii (pulsatii).

Momentul în care universul se prăbu ș eș te asupra sa, atras de propria sa

gravitaț ia este cunoscută sub numele de "Big Crunch" înmediucercetător. Big Crunch
ar marca sfârș itul universului nostru ș i naș terea unui alt nou, după subsistentul
Big Bang care l-a format.

Dacă această teorie ar avea un sprijin complet, Big Crunch ar avea loc în aproximativ 150
un miliard de ani.

4.- STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE A UNIVERSULUI.

Putem stabili două tipuri de compoziț ie: atomi sau elementece îl formează ș i
pierdeobiecte care există în Univers.

Elemente:sunt în proporț ie de 75% Hidrogen (H) ș i 23% Heliu

(El) format în timpul primelor etape aleBig-Bang. Elementele rămase
cele mai grele s-au format din acestea în interiorulsteleș i în timpul
explozia supernovelor. De aceea, Pământul ș i noi înș ine suntem formaț i
din reziduul altor stele care au existat înainte: "Suntem praf de stele" (Carl
Sagan).

Obiecte:Privit la o scară mare, universul are aspectul unei mari

nori de spumă albăstrie. Acestea suntSupercúmuli de galaxii. Aceș tia a lui
sunt formate dinCúmulos de galaxiasÎn fiecare grup sunt multe galaxii
conformate dintr-o infinitate de stele. Uneori se vede o serie de corpuri cereș ti
rotind în jurul unei stele formândSisteme planetare.

16
Foarte puț in se cunoaș te despre dimensiunea Universului. Poate avea o lungime de trilioane.
de ani lumină sau chiar având o dimensiune infinită, există diferite teze despre dimensiune; una dintre
ele este că există mai multe universuri, altul este că universul este infinit.

Universul observabil (sau vizibil), care constă în toată materia ș i energia care putea
ne-a afectat încă de la Big Bang, având în vedere limitarea viteza luminii, es
cu siguranț ă terminat.

Astfel, Universul vizibil poate fi considerat ca o sferă perfectă cu Pământul în centrul său.
centru, ș i un diametru de aproximativ 93.000 de milioane de ani lumină. În prezent, cel mai...
comun acceptat este propus deAlbert Einsteinin suRelativitatea Generală, en
care propune un univers "finita dar nelimitat", adică, că în ciuda faptului că are un
volumul măsurabil nu are limite, într-o manieră analogă cu suprafaț a unei sfere, care este
măsurabilă, dar nelimitată.

Cu toate acestea, volumul universului nu poate fi calculat,

deoarece nu putem observa nimic mai îndepărtat de
limita de observaț ie citată anterior (sferă cu rază de
46.500 milioane de ani lumină, având în vedere efectele de
expansiune).

În prezent, mul ț i cosmologi cred că Universul

observable este foarte aproape de a fi plan spa ț ial, cu
cute locale unde obiectele masive distorsionează
spaț iu-timp, la fel cum suprafaț a unui lac este aproape plană. Aceasta
opinie a fost întărită de ultimele date de la WMAP (Wilkinson Microwave
Proba de Anisotropie), privind spre "oscila ț iile acustice" ale varia ț iilor de
temperatura în radiaț ia de fundal a undelor millimetrice.

Universul observabil actual pare să aibă un spaț iu-timp geometric plan.

conț inând o densitate masă-energie echivalentă de 9,9 × 10-30grami pe centimetru
cubic. Constituienț ii primari par să constea dintr-un 73% de energia întunecată,
23% dematerie întunecatărece ș i un 4% din atomi. Astfel, densitatea atomilor
ar echivala unui nucleu dehidrogensencillo pentru fiecare patru metri cubi de
volum. Natura exactă a energiei întunecate ș i a materiei întunecate reci rămâne
un misteriu. În prezent se speculează căneutrin, (o particulă foarte abundentă
în univers), să aibă, deș i minimă, o masă. Dacă se va verifica acest fapt, ar putea
a însemna că energia ș i materia întunecată nu există.

În timpul primelor etape ale Big Bang-ului, se crede că s-au format aceleaș i cantităț i
de materia yantimaterie

Înainte de formarea primelor stele, compoziț ia chimică a Universului

consista în principal înhidrogen(75% din masa total), cu o sumă mai mică de
helio-44El) (24% din masa total) ș i restul altor elemente. O mică porț iune
aceste elemente erau în forma deizotopdeuteriu(2H),helio-3 (3El) ylitiu
(7Li). Prin urmare lamaterie interstelarăde la galaxii a fost îmbogăț ită fără
cesar pentru elemente mai grele. Acestea au fost introduse ca un rezultat al
explozie desupernove, vânturile stelare ș i expulzarea stratului exterior de
stele dezvoltate.

17
Big Bang a lăsat în urmă un flux de fond de fotoni ș ineutrini. La temperatura de la
radi ț ia de fund a scăzut constant odată cu expansiunea Universului ș i acum
fundamentalmente consta în energia microondelor echivalentă cu o temperatură
de 2,725KDensitatea actuală a fundului de neutrini este de aproximativ 150 pe centimetru.
cubic

4.1.- Componentele universului.

Toată materia existentă constituie Universul, care se extinde. Universul este

compus din galaxii, unităț i de bază ale Universului, acestea sunt formate din
agregate de stele ș i nebuloase. Galaxiile sunt dotate de o miș care de rotaț ie
în jurul axei sale. Calea Lactee este galaxia în care se află Sistemul nostru
Solar.

4.1.1.- Galaxiile.

Sunt grupări enorme de stele, gaz ș i praf. Galaxiile sunt formate din
agregate de stele, seturi de sute, sau chiar miliarde de stele
nebulose, nori imense de gaz ș i praf, cu densitate variabilă.

Sistemul nostru solar este imersat într-o galaxie numită Calea Lactee.

În funcț ie de forma pe care o au galaxiile, acestea pot fi clasificate în:

-Galaxii lenticulare Agregatele de stele formează

un nucleu central înconjurat de un disc de nebulose.

- Galaxii neregulate:Agregatele nu prezintă o

forma definită ș i sunt înconjurate de nenumărate nebuloase

18
Galaxii eliptice:Au o formă mai mult sau mai puț in sferică.
Contin puț ine nebuloase. Au o culoare roș iatică ș i sunt formate din stele roș ii.

Galaxii spirale:Au un nucleu central ș i braț e

espirale care pot fi mai mult sau mai puț in deschise în care se găsesc nebuloasele.

Galaxii spirale cu bare:Agregatele

formează un nucleu central alungit, în care se concentrează stelele. Din acest nucleu
întind braț ele.

19
Cumpolurile de galaxii.
Galaxiile se grupează, de asemenea, pentru a forma structuri ș i mai mari numite
cúmulo galactic. În cîmpurile de galaxii, galaxii eliptice se situează de obicei
spre centru, în timp ce spiralele ș i formele neregulate sunt mai aproape de
borde

Calea Lactee se află situată în grupul de galaxii numit Grup Local, care
include ș i galaxia Andromeda, Nori de Magellan ș i mai multe
zeci de galaxii mai multe. Galaxiile dintr-un grup se men ț in unite
gravitationalmente.

La rândul lor, ciorchinii de galaxii pot fi grupa ț i în superciorchini pentru a forma

structuri chiar mai mari. Grupul nostru Local aparț ine supercumpărului Virgo.

Între câteva cumuluri de galaxii ș i altele există mari regiuni ale spa ț iului
complet complet goale.

Galaxiile active.

20
Se cunosc sub numele de galaxii active o serie de obiecte cereș ti care emit
o cantitate enormă de energie.

Câteva exemple de galaxii active sunt quasarii ș i radiogalaxiile.

Cuazarii sunt galaxii care emit o mare

cantitate de energie sub formă de lumină, radia ț ie
ultraviolete, unde radio, etc. Aceste obiecte sunt
cei mai îndepărta ț i din univers care sunt cunoscu ț i;
uni dintre ei sunt la o distanț ă de mai multe
miliarde de miliarde de ani lumină de Pământ.
Pot fi optice sau radioelectrice
observabile. Sunt surse radiante, aproape
punctuale, care emit un spectru neobi ș nuit:
în timp ce spectrul său este normal, radiaț ia este
deplasată extraordinar de mult spre roș u.

Cuásarii se îndepărtează de noi cu viteze apropiate de cea a luminii. Fiindcă

viteză proporț ională cu distanț a sa, obț inem că acestea trebuie să fie în marginile
al Universului observabil.

- Radiogalaxiile sunt galaxii care emit o cantitate mare de radiaț ie sub formă de
undele radio. Sunt mult mai aproape de Pământ decât quasarii.

Formarea galaxiilor.
Galaxiile se formează prin unirea unor cantităț i mari de praf ș i gaz prezente într-o
determinată regiune a spaț iului.

Pentru a se forma o galaxie, este necesar ca o zonă a spaț iului să aibă o densitate
de materia algo mai mare decât împrejurimile sale, atrăgând astfel materia care ulterior
se va transforma în stele.

4.1.2.- Gaura neagră.

Posibila existenț ă a găurilor negre se deduce

de la teoria general a relativită ț ii enun ț ată de
Albert Einstein în 1915.

Găurile negre sunt obiecte care nu lasă să scape

niciun tip de radiaț ie din cauza atracț iei puternice
gravitational pe care îl exercită în spaț iul care îi înconjoară.

Teoria evolu ț iei stelare prezice că o

o stea foarte masivă se va transforma într-un găuri negre
când tot combustibilul din interiorul său. Dacă masa unui obiect invizibil este mai mare
un 5 mase solare, acest fapt indică că cel mai probabil este un gaura neagră.

21
Schema unui gaura neagră într-un sistem binar. Se observă cum gaura neagră
absorbă materia de la colega sa stelară, într-un vârtej denumit disc de
acrecț ie. Gaura neagră poate fi detectată atât prin radiaț ia X pe care o emiț ă.
prin observarea stelei vizibile care prezintă un comportament anormal.

4.1.3.- Puloare.

Sunt surse de unde radio ș i, în unele cazuri, ș i de

lumina vizibilă ș i raze X, care pulsează la intervale care variază
de la câteva secunde la o mică fracț iune de secundă.

Astronomii cred că un pulsar este un grup de stele

de neutroni în rotaț ie rapidă, ale căror radiaț ii sunt emise
într-un fascicul îngust, care mătura spaț iul ca lumina unui far
pe măsură ce steaua se roteș te în jurul ei. De fiecare dată când
hazul îndreptat spre Pământ poate detecta o pulsaț ie.

Există alte componente ale Universului, cum ar fi Antimateria, Nebuloasele,

Găuri albe ș i radiaț ia reziduală.

4.1.4.- Asteroizii.

Sunt, în general, mai mici decât planetele ș i

sateli ț i. Cei de dimensiuni mai mici sunt neregula ț i ș i
majoritatea au formă sferică.

Aceș ti astre provin din planetesimale care nu au ajuns

a se integra în niciun planetă ș i au rămas să rotească
în jurul Soarelui.

În funcț ie de compoziț ia lor, se distinge două tipuri: unele asteroide formate în esenț ă
prin silicat ș i altele constituite din fier ș i nichel.

Între orbitile lui Marte ș i Jupiter ș i între cele ale lui Neptun ș i Pluton au fost localizate
centuri de mii de asteroizi. Cel mai cunoscut a fost descoperit în 1801 ș i se roteș te în
între Marte ș i Jupiter, se recită numele lui Ceres.

4.1.5.- Cometele.

Au aceeaș i origine ca ș i asteroizii ș i

forma lor caracteristică îi transformă în astre
foarte populare. Sunt compuse dintr-o
amestec congelat de apă, amoniac, ș i
dioxid de carbon, împreună cu particule
solide de praf.

22
Cometele descriu o orbită foarte eliptică în jurul Soarelui, astfel încât, când
păș esc foarte aproape de el, căldura face ca o parte din componentele sale să se transforme în gaz, ș i
se desprind particule de praf. În acest punct al parcursului lor se pot observa în
cometele

Când cometa se îndepărtează de Soare, se răceș te ș i devine din nou un corp

solid. Una dintre cele mai faimoase comete este Halley, studiată pentru prima dată în
1682 de astronomul englez Edmond Halley ș i vizibil de pe Pământ la fiecare 76 de ani.

4.1.6.- Meteoriț ii.

Fiule, în general, fragmente provenite din asteroizi sau comete care cad asupra
suprafaț a planetelor sau a altor astre. Pot avea dimensiunea unui bob de
arenă, sau, un diametru de câț iva sute de km.

Când intră în contact cu atmosfera terestră, mul ț i dintre ei se transformă.

incandescente din cauza frecării ș i lasă o urmă luminoasă. Acesta este originea
apeluri stele căzătoare. De obicei, se dezintegrează înainte de a ajunge la suprafaț ă
terestre, dar dacă sunt de mari dimensiuni, pot păstra o parte din masa lor ș i pot cădea asupra
suprafaț a planetei noastre. În acest caz, se numesc bolizi.

În funcț ie de compoziț ia lor, meteoriț ii se clasifică în:

• Sideritos:Sunt compuse esenț ial din fier ș i nichel.

• SideralitosCon ț în o aliaj de fier ș i nichel, ș i
silicaț i.

• AerolitoFormate în principal din silicate.

Sideriț ii ș i sideroliț ii sunt cei mai puț in abundanț i; reprezintă aproximativ 5%
del total. Sunt importante pentru a le compara cu compoziț ia pentru a le compara cu
compozi ț ia Pământului, deoarece sunt considerate fragmente din interiorul acestuia
planetele.

De asemenea, se consideră meteoriț i unele fragmente ale Lunii ș i ale lui Marte care s-au
localizat pe Pământ, ș i care s-au originat din impactul asteroizilor asupra acestora
astrozi.

Studiul meteoriț ilor care cad pe Pământ a

facilitarea cunoa ș terii compozi ț iei
asteroizi ș i sateliț ii. Ș i în plus, din cauza că aceș tia
proceden de la agregare a planetesimalelor,
oferă informaț ii despre originea planetelor
al Sistemului Solar.

23
4.1.7.- Stelele.

Stelele sunt corpuri cereș ti gazoase de dimensiuni mari în

în interiorul căruia se produc reacț ii nucleare care provoacă emiterea
de o cantitate mare de energie în spaț iul interior.

Stelele au un nucleu unde au loc reac ț iile

nucleare. Aceste reacț ii nucleare sunt cauza emisiunii stelare
de lumină ș i căldură.

- Tipuri de stele.

Stelele pot fi clasificate în funcț ie de culoarea ș i dimensiunea lor. Culoarea stelelor

Stelele depind de temperatura lor superficială:

Stelele albastre sunt cele care au o temperatură superficială mai ridicată.

- Stelele roș ii sunt acelea a căror temperatură superficială este mai puț in ridicată.

În funcț ie de dimensiunea lor, stelele se clasifică în:

Supergigante:au un diametru de sute de ori mai mare decât

del sol. Pe de altă parte, densitatea sa este extrem de scăzută. Culorile pe care le prezintă sunt albastru
ș i roș u.

- Gigantes:au între 10 ș i 100 de ori mai mult decât soarele, dar doar de 2 până la 5 ori mai mult decât al său
masa. Există albastră ș i ro ș ie. Cei ro ș ii sunt de obicei mai mari, cu o densitate mai mică ș i
temperaturi superficiale care ajung la 7000º Kelvin.

Novas:sunt stele cu o strălucire redusă din cauza unei explozii, o cresc

bruscamente ș i expulzează material în spaț iu sub formă de nori gazoș i.

- Supernovae:cu caracteristici asemănătoare celor anterioare, dar

cu explozii ș i schimbări bruș te de luminozitate la o scară mai mare.

- Banane normale:au un radio cuprins între

jumătate ș i patru ori solarul ș i o masă de 1/10 la 20. Sunt grupul cel mai numeros. A
asta aparț ine Soarelui.

Supernove albe:posesion un volum care ajunge să fie

inferior la de la Terra, dar au o masă similară cu cea a Soarelui.

24
Unitatea folosită pentru a măsura masa stelelor este masa solară. Stelele de
cei mai mari, cunoscuț i ajung să aibă o masă de peste 100 de mase solare.

Magnitudinea unei stele.

Magnitudinea unei stele este un număr care ne indică strălucirea ei.

Magnitudinea aparentă se referă la strălucirea cu care se vede steaua de pe Pământ.

Cu cât o stea este mai strălucitoare, cu atât magnitudinea ei este mai mică.

Magnitudinea absolută este o cantitate care indică strălucirea intrinsecă a stelei.

Asociaț ia stelelor.
Stelele nu apar singure pe firmament, ci adesea se întâlnesc.
agrupate formând sisteme duble ș i clustere stelare:

Sistemele duble sunt formate din două stele care se învârtesc în jurul unui centru
comun.

Cumulative stelare sunt grupuri de stele care sunt legate prin for ț ele
gravitational. Există două tipuri de clustere: deschise, sunt grupări de zeci de
stele tinere; ș i roiuri globulare care sunt formate din mii de stele.

Originea stelelor.
Stelele se nasc din resturile de gaze interstelare care se grupează.
masa se va concentrându-se ș i încălzindu-se până când ajunge un moment în care
temperatura din interior este suficientă pentru a iniț ia reacț ii nucleare care
transformă hidrogenul în heliu.

Nebuloasa Orion este unul dintre locurile unde se desfăș oară procesul de
formarea stelelor.

Odată ce reac ț iile nucleare au fost ini ț iate în interiorulstelar, structura

o stea se schimbă de-a lungul a milioane de ani. Această evoluț ie stellară
depinde de:

La masa de la stea.

- Compoziț ia sa chimică iniț ială.

Ș tiind aceste aspecte, se poate calcula evoluț ia stelei.

Destinul stelelor depinde de masa lor. Stelele cu masă mică, cum ar fi Soarele,
se sting încet când au consumat combustibilul.

25
5.- Calea Lactee.
Numele Calea Lactee provine din
mitologia greacă ș i înlatinînseamnă
drumul laptelui. Aceasta este aparenț a de
benț ia de lumină care înconjoară cerul,
ș i astfel o afirmămitologiegreacă
explicând că este vorba despre lapte
derivarea pieptului zeiț ei Hera la
amamantar a Hércules. Al ser mordida
pentru infant, zei ț a a separat
brusc de pe pieptul copilului si
lapte de rămas bun, s-a vărsat pe
firmament, formând marele roată
lactoză.

Cu toate acestea, deja înAntigua GreciaDemocrit a sugerat că acel fascicul alb în

cerul era de fapt un conglomerat de foarte multe stele.

Ulterior, aspectul pe care îl asumă Calea Lactee observată de pe Pământ a dus la

creș tinii catolici o numesc, Calea lui Santiago, făcând referire la traversarea
ce a realizat apostolul Iacov Zebedeul, întorcându-se din nordul Spaniei până la
Ierusalim. Acest fapt nu este confirmat de arheologi, dar astăzi, oraș ul
hipotetica partida primeste numele de Santiago de Compostela.

Cunoș tinț ele despre galaxia noastră sunt foarte recente. Abia la începutul secolului
Descoperirea rotaț iei sale a avut loc în trecut. Această descoperire se datorează muncii desfăș urate
de către Jacobus Kapteyn (1851-1922) în 1904, când a descoperit stele cu mi ș cări
proprii în direcț ii opuse.

Zece ani mai târziu, în 1914, Arthur Eddington (1882-1944) a stabilit că a noastră
galaxia era doar o parte foarte mică a Universului. Este important de menț ionat că în
în acel moment se credea că întregul Univers era confinată la Calea Lactee.

În 1918, Harlow Shapley a realizat un studiu al grupurilor globulare ș i a descoperit că

se află distribuite în jurul centrului galactic. Determină poziț ia Soarelui în
galaxia, locaț ie care este acceptată în prezent.

Calea Lactee este ogalaxiaspirala în care se aflăSistemul Solar. Este o

spiral baratăcu un diametru mediu de aproximativ 100.000ani lumină, ș i se calculează că
conț ine între 200 de miliarde ș i 400 de miliarde desteleCalea Lactee formează
parte dintr-un ansamblu de aproximativ patruzeci de galaxii numit Grup Local, ș i este a doua
mai mare ș i mai strălucitor dupăGalaxia de Andromeda.

Conform celor mai recente studii efectuate cu

telescopul spaț ial Spitzer, galaxia noastră are două
bra ț ele spirale principale, bra ț ul Scutului -
Centauro y el brazo de Perseo. Alrededor de la barra
în centrul se dispun două bra ț e mici,
denumite braț e apropiate ș i îndepărtate. De asemenea, are

26
trei braț e mai mici, cele ale Normei, Săgetătorului ș i Externului ș i o mică desprindere,
numit de unii spicul lui Orion, important pentru că acolo se află Soarele
cu sistemul său planetar.

În galaxie se disting patru tipuri distincte de populaț ii de stele:

- Del Bulbo, caracterizate prin stele vechi, bogate în metale.

- Din discul galactic, caracterizate prin stele de vârste ș i metalicitate
intermedia
- De los brazos, caracterizate prin stele tinere.
- De la haloul galactic, caracterizate prin stele vechi ș i sărace în
metale.

6.- SISTEMUL SOLAR.

Există două grupuri de teorii care încearcă să explice originile sale. Sunt ipotezele de
fragmentare ș i ipotezele de condensare sau teoriile nebuloase.

27
6.1.-Teoriile fragmentării sau ipotezele catastrofice.

Părț ile provin aproape toate dintr-o catastrofă, coliziunea sau trecerea foarte apropiată a două stele.
În zilele noastre, aceste teorii sunt complet depăș ite deoarece se consideră că atât ciocnirea...
de două stele ca o apropiere importantă între ele este extrem de
improbabil.

În secolul al XVIII-lea, unii oameni de ș tiinț ă precum Buffon au sugerat că originea sistemului
soarele se datora coliziunii unei stele cu soarele: desprinderea unui material
ce se producea în această mare coliziune ar genera planetele. Alț i oameni de ș tiinț ă cred
că niciodată nu a avut loc un astfel de accident, ci pur ș i simplu o mare apropiere între
soarele ș i steaua. Forț a gravitaț ională ar fi responsabilă pentru extragerea materialului,
în interiorul soarelui ca al stelei, material care, după deplasarea sa, nu s-a întors la
ligar de origine, ci a rămas rotindu-se în jurul soarelui ș i a generat ulterior
planetele.

Cunoa ș terea existen ț ei stelelor binare sau duble în univers a făcut

a se gândi la Hoyle, deja în secolul nostru, că soarele ar fi putut fi steaua binară a
alta. Conform acestei ipoteze, originea sistemului solar ar fi explicată prin explozia de
această stea imaginară; materialul acesteia ar fi originat planetele.

6.2.- Teoriile nebuloase.

Încep să se formuleze în secolul XVIII. Kant ș i Laplace susț in că sistemul solar se

a prins viaț ă dintr-un nor de particule. Aceasta, atunci când a început să se rotească, a concentrat o parte
de la materie din centru ș i a expulzat restul către exterior. Începând de la această materie
externa s-ar origina planetele.

Între anii 1944 ș i 1950, oamenii de ș tiinț ă Weizsäzker ș i Kuiper au propus

denumită teoria planetesimal, denumită astfel deoarece în ea particulele de la
primitiva nube sau nebuloasă primesc numele de planetesim sau fragmente de planete.

Această teorie relatează formarea sistemului solar în următorul mod:

Acum aproximativ 5000 de milioane de ani, o nebuloasă a început să se contracte ș i să genereze

concentraț ii de materie sau globule. Coliziunile care au avut loc între atomi
de hidrogen, in centrul nebuloasei, au dus la reactii nucleare, care
au generat o cantitate uriaș ă de energie: este începutul Soarelui.

Radiatia Soarelui, situat în centrul nebuloasei, a favorizat vaporizarea de

restul acesteia. Rotirea nebuloasei a format un disc aplatizat. Nebuloasa a fost
răcindu-se ș i condensându-se în particule de dimensiuni mici (planetesimi), ș i
după aceea pe planetoide mai mari.

Elementele uș oare s-au condensat în zonele cele mai reci, care erau la exterior
de la disc ș i care au dus la formarea planetelor exterioare. Planetele interioare sau terestre
s-au încălzit din cauza coliziunilor planetesimelor, s-au topit ș i s-au diferenț iat

28
por densităț i. Astfel s-a originat un nucleu metalic, o înveliș de roci ș i o
atmosferă. Ulterior, planetele s-au răcit. În spa ț iu încă există
planetoizi, care se ciocnesc de planete ș i produc în ele nenumărate cratere, sau
care sunt capturate gravitaț ional ș i se transformă în sateliț i. Planetele care se
iban diferenț iind prin densităț i iban creând o atmosferă cu gazele eliberate,
care era reț inută doar în acele planete care aveau o gravitate importantă.

6.3.- Soarele.

Soarele, steaua care, datorită efectului gravitaț ional al masei sale,

domină sistemul planetar care include Pământul.
Prin radia ț ia energiei sale electromagnetice,
aporta direct sau indirect toată energia care
menț ine viaț a pe Pământ, deoarece toată hrana ș i
combustibilul provine în ultimă instanț ă din plante care
utilizează energia luminii soarelui. Din cauza faptului că
proximitatea faț ă de Pământ ș i cum este o stea tipică, Soarele
este un resursă extraordinară pentru studiul fenomenelor stelare. Steaua cea mai
cercana al Sol este la 4,3 ani-lumină; pentru a observa trăsăturile suprafeț ei sale comparabile
a celor care pot fi văzuț i în mod obiș nuit pe Soare, ar fi necesar un telescop de aproape
30 km. diametru.

6.3.1.- Istoria observaț iei ș tiinț ifice.

În cea mai mare parte a timpului în care oamenii au fost pe Pământ,

Soarele a fost considerat un obiect de o importanț ă deosebită. Multe culturi antice
au adorat Soarele ș i multe altele i-au recunoscut importanț a în ciclul vieț ii. În afară de
de relevanț a sa poziț ională pentru a indica, de exemplu, solstiț ii, echinocț ii ș i eclipse,
studiul cantitativ al Soarelui datează din descoperirea petelor solare; studiul
De sus propiedades fizice nu a început până mult mai târziu.

Astronomii chinezi au observat pete solare cu ochiul liber încă din anul 200 î.Hr.
dar în 1611, Galileo a folosit telescopul, abia inventat, pentru a le observa astfel
sistematic. Descoperirea lui Galileo a însemnat începutul unei noi
aproximarea studiului Soarelui, care a început să fie considerat un corp dinamic, în
evolu ț ia, iar proprietă ț ile ș i varia ț iile sale au putut fi, a ș adar, în ț elese
ș tiinț ific.

Următoarea avansare importantă în studiul Soarelui a avut loc în 1814 ca rezultat

directorul inventului spectroscopului.

Progresul în cunoaș terea Soarelui a continuat datorită abilităț ii oamenilor de ș tiinț ă

oamenii de ș tiinț ă pentru a face observaț ii noi sau a îmbunătăț i pe cele anterioare. Printre progrese
în instrumentele de observaț ie care au influenț at semnificativ fizica solară
este spectroheliograful, care măsoară spectrul caracteristicilor solare individuale;
coronograf, care permite studiul coroanei solare fără eclipse, ș i magnetograful,
măsuraț i forț a câmpului magnetic al suprafeț ei solare.

29
Dezvoltarea rachetelor ș i sateliț ilor a permis oamenilor de ș tiinț ă să observe radiaț ia
în lungimi de undă care nu sunt transmise prin atmosfera Pământului. Între cei
instrumente dezvoltate pentru utilizarea în spaț iu includ coronografele,
telescopii ș i spectrografele sensibile la o radiaț ie ultraviolet extrem ș i la
razele X. Instrumentele speciale au revoluț ionat studiul atmosferei
exterior al Soarelui.

6.3.2.- Compoziț ia ș i structura Soarelui.

Cantitatea totală de energie emisă de Soare sub formă de radia ț ie este destul de
constante, ș i nu variază mai mult decât câteva zecimi dintr-un 1% în mai multe zile.

Energia produsă este transportată la cea mai mare parte a suprafe ț ei solare prin
radiaț ie. Cu toate acestea, mai aproape de suprafaț ă, în zona de convecț ie care ocupă
ultimul terț al radului solar, energia este transportată prin amestecul turbulent de
gases.

Între regiunile Soarelui se află nucleul, zona de radiaț ie, zona de convecț ie ș i
fotosfera.

Nucleul:are aproximativ 400 000 km. Diametru, unde se concentrează un 60

% de su masă, la temperatura este foarte ridicată (de aproximativ 15 milioane de grade) ș i are
locul proceselor termonucleare care produc energia sa. Energia produsă în
nucleul este radiat către suprafaț a Soarelui, până la aproximativ 100 000 km. dedesubtul acesteia,
de unde este transportată prin convenț ia materiei până la suprafaț ă. Acolo în
La fotosferă, temperatura este de aproximativ 6000ºC.

Gazele din nucleu sunt de aproximativ 150 de ori mai dense decât apa ș i ating
temperaturi de 16 milioane de grade Celsius. Energia Soarelui se produce în
nucleu prin fuzionarea nucleelor de hidrogen în nucleele de heliu.

La fotosfera:este suprafaț a superioară a zonei de convecț ie, are

doar 400 km. grosime ș i este formată dintr-o masă gazoasă incandescentă, în care
există zone mai întunecate numite pete solare. Observarea petelor din
pământul permite determinarea creș terii perioadei de rotaț ie sinodice, care este de
26,9 zile la ecuator ș i 29,6 zile la latitudini de 40º. Se pot vedea dovezi ale
turbulenț ă în zona de convecț ie observând fotosfera ș i atmosfera situată
deasupra ei. Turbulenț a acestei regiuni este vizibilă de pe Pământ sub formă de
maci solar, erupț ii ș i mici bule de gaz numite granule. Deasupra de
La fotosferă se extinde cromosfera.

În zona de radiaț ie, radiaț ia electromagnetică curge spre exterior sub formă
de calor, ș i gazele sunt la fel de dense ca apa. Această zonă este mai rece decât miezul,
cu aproximativ 2,5 milioane de grade Celsius. Are o grosime de aproximativ 380 000 km.

Zona de convecț ieeste uș or mai rece (aproximativ 2

milioane de grade Celsius) ș i de 10 ori mai pu ț in dens decât apa. Are aproximativ
140.000 km. de grosime.

30
6.3.3.- Pete solare.

George Ellery Hale a descoperit în 1908 că petele solare (zone mai reci de
fotosfera) prezintă câmpuri magnetice puternice.

Petele solare se întâlnesc de obicei în perechi, cu cele două pete având câmpuri
magnetici care indică sensuri opuse. Ciclu petelor solare, în care
cantitatea de pete solare variază de la mai puț in la mai mult ș i revine să scadă după câteva
11 ani, este cunoscut cel puț in din începutul secolului XVIII. Cu toate acestea,
modelul magnetic complex asociat cu ciclul solar a fost confirmat doar după
descoperirea câmpului magnetic al Soarelui.

De la perechile de pete solare din hemisferiul nordic,

la Mancha care îș i ghidează partenera în direcț ia de
rotatia are un câmp magnetic în sens opus
al de la mancha solar dominantă a hemisferiului sud.
Când începe un nou ciclu de 11 ani, se inversează
sensul câmpului magnetic al petelor solare
dominantele fiecărui hemisferiu. Astfel, ciclul solar
complet inclusiv polaritatea câmpului magnetic,
dură aproximativ 22 de ani. În plus, petele solare se
de obicei apar în aceeaș i latitudine în fiecare emisferă. Fiecare pată solară durează cel mult
câteva luni.

6.3.4.- Câmpul magnetic solar.

O mare parte a câmpului magnetic se află în afara petelor solare. Absenț a de

penetrarea câmpului magnetic al Soarelui adaugă complexitate, diversitate ș i frumuseț e la
atmosfera exterioară a Soarelui.

În cromosferă se lansează jeturi de materie la o altitudine de 4.000 km în 10 minute.

Aș a-numitele spicule sunt produse prin combinaț ia dintre turbulenț ă ș i
câmpuri magnetice.

Cu toate acestea, aproape de petele solare, radiaț ia cromosferică este mai uniformă.
Aceste locuri se numesc regiuni active ș i zonele înconjurătoare, care au
distribuită uniform emisia cromosferică, se numesc plaje. Regiunile
zonele active sunt locul unde apar erupț iile solare, explozii provocate de
eliberare foarte rapidă a energiei stocate în câmpul magnetic (deș i nu se
cunoaș te mecanismul exact). Printre fenomenele care însoț esc erupț iile
solarele sunt reajustările câmpului magnetic, raze X intense, unde radio ș i
ejerciț ii de particule foarte energice care uneori ajung pe Pământ, alterând
comunicări radio ș i producând fenomene cunoscute sub numele de aurora.

6.3.5.- La corona.

În atmosfera solară exterioară care se întinde pe mai mulț i raze solare de la discul Soarelui
este coroana. Toate detaliile structurale ale coroanei se datorează câmpului magnetic.
Cea mai mare parte a coroanei se compune din mari arce de gaz fierbinte: arce mai

31
micii în interiorul regiunilor active ș i arcurile mai mari între ele. Formele
arcuite ș i uneori ondulate se datorează câmpului magnetic.

În anii patruzeci s-a descoperit că coroana este mult mai caldă decât fotosfera.
Fotosfera Soarelui, sau suprafaț a vizibilă, are o temperatură de aproape 6.000 K.
cromosfera, care se extinde la câteva mii de kilometri deasupra fotosferei, are
o temperatură apropiată de 30.000 K. Dar coroana, care se extinde de la juste
deasupra cromosferei până la limita cu spa ț iul interplanetar, are o
temperatura de 1.000.000 K. Pentru a men ț ine această temperatură, coroana are nevoie de un
supply of energy.

Căutarea mecanismului prin care energia ajunge la coronă este una dintre
probleme clasice ale astrofizicii. Încă nu este rezolvat, deș i au fost propuse
multe explicaț ii. Observaț iile recente din spaț iu au arătat că
corona este o colecț ie de bucle magnetice, iar modul în care se încălzesc aceste bucle a fost
convertit în focal principal al cercetării astrofizice.

Câmpul magnetic poate, de asemenea, să menț ină material mai rece deasupra suprafeț ei.
Soare, deș i acest material rămâne stabil doar câteva zile. Aceste fenomene se
pute ț i observa în timpul unui eclipsă cum mici regiuni, cunoscute sub numele de
protuberan ț e, la aceea ș i extremitate a Soarelui, ca bijuteriile unei coroane. Se află în
calmă, dar ocazional erup, aruncând material solar în spaț iu.

6.3.6.- Vânt solar.

În unul sau două raze solare de la suprafaț a Soarelui, câmpul magnetic al coroanei
are suficienta putere pentru a reț ine materialul gazos ș i cald din coroană în
circuite mari. Cu cât se află mai departe de Soare, cu atât câmpul magnetic este mai slab ș i
gazul de la coroană poate arunca literalmente câmpul magnetic în spaț iul exterior.
Când se întâmplă asta, materia parcurge distan ț e mari pe câmp.
magnetico.

Fluxul constant al materialului aruncat de la

coroana este cunoscută sub numele de vânt solar ș i
de obicei ajunge din regiunile denumite
găuri ale coroanei. Acolo, gazul este mai rece
ș i mai puț in dens decât în restul coroanei,
producând o radia ț ie mai mică. Vântul
solar de mari găuri din coroană
(care poate dura mai multe luni) este foarte puternic.
Datorită rotaț iei solare, aceste regiuni de
vânt solar puternic, cunoscut sub numele de curenț i
de vânt solar la mare viteză, de obicei
se repetă la fiecare 27 de zile văzute de pe Pământ.
Vântul solar provoacă alterări care pot fi detectate din câmpul magnetic
de la Pământ.

32
6.3.7.- Evoluț ia solară.

Trecutul ș i viitorul Soarelui au fost deduse din modelele teoretice de structură

estelar. Durante primii săi 50 de milioane de ani, Soarele s-a contractat până a ajuns la sa
dimensiunea actuală. Energia eliberată de gaz încălzea interiorul ș i, când centrul
a fost suficient de cald, contrac ț ia a încetat ș i combustia nucleară a
hidrogenul în heliu a început în centru. Soarele a fost în această etapă a vieț ii sale
timp de aproximativ 4.500 de milioane de ani.

În nucleul Soarelui există suficient hidrogen pentru a dura încă 4.500 de milioane de ani.
Când se va termina acest combustibil, Soarele se va schimba: pe măsură ce se va extinde
capace exterioare până la dimensiunea actuală a orbitei Pământului, Soarele se va transforma în
o gigantă roș ie, ceva mai rece decât astăzi, dar de 10.000 de ori mai strălucitoare din cauza te
dimensiune uriaș ă. Cu toate acestea, Pământul nu se va consuma deoarece se va miș ca în spirală
în exterior, ca urmare a pierderii de masă a Soarelui. Soarele va continua să fie
o gigantă roș ie, cu reacț ii nucleare de combustie a heliului în centru, pe parcursul
doar 500 de milioane de ani. Nu are suficientă masă pentru a trece prin cicluri succesive de
combustie nucleară sau un cataclism sub formă de explozie, cum li se întâmplă unora
stele. După etapa de gigant roș u, se va micș ora până la a deveni o pitică albă.
aproximativ de dimensiunea Pământului ș i se va răci treptat în decursul mai multor
milioane de ani.

6.4.- Planetele.

O planetă este uncorp cerescce:

a). Se învârte în jurulSoare.

b). Are suficientă masă pentru ca gravitaț ia sa să depăș ească forț ele corpului rigid, de
manera în care asumă o formă de echilibru hidrostatic (formă practic sferică).

c). Să fi curăț at zona orbitei sale.

În plus, propune termenul de planetă pitică pentru corpurile care îndeplinesc

condiț iile (a) ș i (b), dar nu (c) ș i să nu fie sateliț i. Acesta este cazul dePluton, Ceresy
Eris. Ulterior, au fost adăugate ș i în lista de planete piticeMakemake
yHaumea.

ElSistemul Solarconstă din opt planete: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter,
Saturn, Uran ș i Neptun.

Etimologic, cuvântul planetă provine de lalatinăce a luat de lagrec

("vagabond, rătăcitor"). Originea acestui termen provine din miș carea aparentă de
planetele în raport cu fundalul fix al stelelor care, în ciuda faptului că se miș că prin
firmamentul în funcț ie de diferitele anotimpuri, îș i menț in poziț iile relative.

33
Astfel, cuvântul planetă a fost folosit în antichitateteoria geocentricăpara designar los
ș apte astre care sunt vizibile cu ochiul liber ș i care se deplasează în raport cu stelele
al firmamentului. Aceste astro erauSoare, laLuna, Mercur, Venus, Marte, Jupitery
Saturn.

Odată cu venireateoria heliocentricădeCopernic, care are un precedent în

la deAristarco de Samos, laPământa fost considerată un planetă1543), ș i Soarele ș i Luna
au încetat să mai fie. Prin urmare, numărul planetelor s-a redus la ș ase.

- Clasificación general de los

planetele Sistemului Solar
Conform structurii sale
•Planetele terestre sau telurice: mici, cu o suprafa ț ă stâncoasă ș i solidă,densitate
alta. FiulMercur, Venus, laPământyMarteDe asemenea, sunt numiț iplanete
interiores.
•Planetele joviene (similare lui Jupiter): diametre mari, esen ț ialmente
gazoasehidrogenyhelio), densitate scăzută. SuntJupiter, Saturn, Uranuy
Neptun, gigantii planetei din Sistemul Solar. De asemenea, sunt numi ț i
planetele exterioare.

În funcț ie de miș cările lor pe cer

Lateoria geocentricăclasifica planetele în funcț ie deelongare:

Planetele inferioare erau acelea care nu se îndepărtau mult de Soare (unghiul

de elongare limitată de o valoare maximă) ș i care, prin urmare, nu puteau fi
enopozitie, cum ar fi Mercur ș i Venus.

•Planetele superioare erau acelea a căror elongare nu este limitată ș i

prin urmare, pot fi în opoziț ie.

Mercur
Este format dintr-un mare nucleu metalic, acoperit de o
capa de roci silicioase. Relieful său se datorează impactului de
meteori ț i, iar în ace ș tia se remarcă craterele, câteva sisteme
munti ș i câmpii mari.

Atmosfera sa este foarte sub ț ire, aproape inexistentă, ș i con ț ine

în principal heliu. Temperatura medie este de 260º.

34
Perioada orbitală în jurul Soarelui („an”) 87,97 zile. Rotaț ie în jurul axei sale 56 zile 16 h.
Intervalul dintre două ieș iri ale Soarelui este de 176 de zile.

Venus.
Este format dintr-un nucleu lichid, înconjurat de un mantou ș i
o crustă rocheasă. Suprafaț a sa prezintă o întinsă câmpie,
la fel ca un număr mare de munț i ș i, mai ales, vulcani.

Este acoperit de o atmosferă densă constituită

în principal din dioxid de carbon, acid sulfuric ș i urme
de azot ș i oxigen. Temperatura medie este de 255º.

Perioada orbitală în jurul Soarelui („an”) 224,7 zile. Rota ț ia în jurul axei sale 243,01 zile.
Intervalul între două ieș iri de Sol este de 117 zile.

Pe Pământ.
Este format dintr-un nucleu metallic, înconjurat de un manta ș i o
fină Corteza rocosa, acoperită în mare parte de apă lichidă.

În relief se eviden ț iază lan ț urile montane, atât în

continente ca în fundurile oceanelor. Prezintă o atmosferă
densa constituită în principal din azot ș i oxigen. La
temperatura medie este de 22º.

Perioada orbitală în jurul Soarelui („an”) 365,56 zile. Rotaț ie în jurul axei sale 23 h. ș i 56 min.
Intervalul dintre două ieș iri ale Soarelui este de 24 de ore.

Marte.
Se crede că are un nucleu bogat în fier ș i un mantie acoperit
printr-o crustă sub ț ire de rocă. În relief se disting
vulcani gigantici, mun ț i înal ț i, văi adânci ș i
extense câmpii.

Are o atmosferă subț ire formată din dioxid de carbon, o

cantitate mică de vapori de apă ș i indicii de oxigen.
temperatura medie este de -23ºC.

Perioada orbitală în jurul Soarelui („an”) 686,98 zile. Rotaț ie în jurul axei sale 24 h. ș i 37 min.
Intervalul între două ieș iri de Soare este de 24 de ore ș i 38 de minute.

Jupiter.

35
Pare a fi constituit dintr-un nucleu rocheos, acoperit de două straturi de hidrogen.
liquid, înconjurat la rândul său de o atmosferă de hidrogen ș i heliu.

Straturile gazoase formează benzi de culori ca urmare a densită ț ii lor ridicate

viteza de rota ț ie. Prezintă mai multe inele întunecate. Temperatura medie este de
-150ºC.

Perioada orbitală în jurul Soarelui („an”) 11,86 ani. Rotire în jurul axei sale ș i intervalul între
două răsărituri de soare 9 h. 55 min.

Saturn
Se crede că este format dintr-un nucleu rocos, înconjurat
de două straturi de hidrogen, unul aproape solid ș i celălalt
lichidă, acoperite de o atmosferă de hidrogen ș i heliu.

Prezentă benzi de culori datorită rapidită ț ii sale

mi ș care de rota ț ie. Se disting mai multe spectaculoase
ineluri. Temperatura medie este de -180ºC.

Perioada orbitală în jurul Soarelui ("an") 29,46 ani. Rotire în jurul axei sale ș i intervalul între
două ieș iri de Soare 10 h. ș i 40 min.

Urano.
Pare să fie constituit dintr-un nucleu stâncos, acoperit de un
mantia înghe ț ată de metan, apă ș i amoniac, înconjurată de o
atmosferă de hidrogen ș i heliu.

A fost observată prezen ț a a zece inele foarte slabe. La

temperatura medie este de -220ºC.

Perioada orbitală în jurul Soarelui („an”) 84,01 ani. Rotire în jurul axei sale ș i interval între
două ieș iri de Soare 17 h. ș i 14 min.

Neptun.
Se crede că are o structură foarte asemănătoare cu cea a lui Uranus, un
nucleu aproape solid, acoperit de un mantou îngheț at de metan, apă
amoniac, înconjurat de o atmosferă de hidrogen ș i heliu. La
temperatura medie este de -220ºC

A fost observată prezenț a a patru inele abia vizibile.

36
Perioada orbitală în jurul Soarelui („an”) 164,79 ani. Rotaț ia în jurul axei sale ș i intervalul între
două răsărituri de soare 16 h. ș i 7 min.

- Plutón (Planeta enano).

Deș i nu este considerat o planetă propriu-zisă, ci o planetă pitică
datorită dimensiunii sale mici, echivalentă cu jumătate din dimensiunea
Luna.

Suprafa ț a sa este formată din metan înghe ț at, din cauza că

temperatura de -210ºC existentă în ea. Evaporarea metanului
origina o peliculă subț ire de acest gaz.

Perioada orbitală în jurul Soarelui („an”) 248,54 ani. Rotaț ie în jurul axei sale ș i intervalul între
două ieș iri de soare 6 zile ș i 9 ore.

7.- INTERPRETARE ȘI CONTRIBUȚII PRIVIND

EXISTENȚA VIAȚEI PE ALTE PLANETE.
În prezent, nu se ș tie dacă în afara planetei noastre există viaț ă. Oamenii de ș tiinț ă au
descartează aproape complet prezenț a vieț ii pe celelalte planete din sistem
Solar, având în vedere că condiț iile de mediu ale acestor planete sunt extrem de
factori adversi pentru stabilitatea compuș ilor de carbon, care este elementul chimic
ceea ce formează cea mai mare parte a ființ elor vii.

Inclusiv pe Marte, ale cărui condiț ii păreau mai favorabile, pare puț in probabil că
existenta vie ț ii conform informa ț iilor vehiculelor spa ț iale Viking care
au vizitat planeta roș ie în 1976. Cu toate acestea, având în vedere că doar în galaxia noastră se
calculează că pot exista mii de planete cu condiț ii asemănătoare
las de la Tierra, ș i că în Univers există mai multe mii de milioane de galaxii, nu se
poate exclude în prezent posibilitatea existen ț ei unor forme de via ț ă în alte
planetele.

Termenul viaț ă extraterestră se referă la ipoteticeforme de viaț ăce pot

s-a originat, a existat sau încă există în alte locuri din univers, în afara de
planetăPământÎn prezent nu existăeviden ț ăcineva care să testeze sau să contrazică a sa
existenț ă.

O porț iune tot mai mare a comunităț ii ș tiinț ifice tinde să considere că ar putea
există vreo formă de via ț ă extraterestră în locuri unde condi ț iile sunt
propice, deș i în general se consideră că probabil o astfel de viaț ă există doar în
formele de bază. O ipoteză alternativă estepanspermiece sugerează că viaț a ar putea
a apărut într-un loc ș i apoi s-a extins între alte planete locuibile. Aceste două
ipotezele nu sunt exclusiv. Se speculează despre forme de viaț ă extraterestră
care variază de la bacterii, care reprezintă poziț ia majoritară, până la alte forme de viaț ă mai
evoluate, care ar fi putut dezvolta o inteligenț ă de vreun fel. Disciplina

37
ce studiază viabilitatea ș i posibilele caracteristici ale vieț ii extraterestre se numeș te
exobiologie

Din cauza acestei lipse de dovezi în favoare sau împotriva, orice abordare ș tiinț ifică a subiectului
toma întotdeauna forma deconjecturiș i estimările. Deș i trebuie menț ionat că subiectul
deț ine, de asemenea, o mare cantitate de teorii informale ș i paracientifice, care depăș esc
cu uș urinț ă criteriile oricăruiepistemologieș tiinț ifică.

Toată viaț a înPământapelează lacarbon, hidrogen, oxigen, azot, sulfy

fosfor, precum ș i alte numeroase elemente în cantită ț i mai mici, cum ar fi anumite
minerale; necesită de asemenea apă ca solvent în care reac ț iile au loc
loc. Cantitate suficientă de carbon ș i alte elemente constitutive ale vie ț ii,
împreună cu apa, ar face posibilă formarea de organisme vii pe alte planete
cu o chimie, presiune ș i temperatură similare cu cele de pe Pământ, este foarte probabil ca altele
planetele s-au format cu o compoziț ie asemănătoare deelemente chimicecei care
terestre.

Combinaț ia de carbon ș i apă sub forma decarbohidraț i, cum ar fizahar, poate

a fi o sursă de energie chimică de care depinde viaț a, în timp ce în acelaș i timp
oferă elemente de structură ș i codificare genetică. Apa pură este utilă, căci are
un pH neutru datorită disocierii continue între ale saleionidehidroniuehidroxid.
Ca rezultat, poate dizolva ambele tipuri de ioni, pozitivi (metalici) ș i negativi
(non-metalice) cu aceeaș i abilităț i.

Din cauza abundenț ei sale relative ș i a utilităț ii în susț inerea vieț ii, mulț i au
hipotetizat că toate formele de viaț ă, oriunde s-ar produce, s-ar folosi
de asemenea, aceste materiale de bază. Cu toate acestea, alte elemente ș isolven ț ipot
a oferi o anumită bază de viaț ă. S-a semnalat căsiliciucumo alternativă posibilă la
carbon; bazate pe acest element, au fost propuse forme de viaț ă cu o morfologie
cristaline, teoretic capabile să existe în condiț ii de temperatură ridicată, ca în
planetele care orbitează foarte aproape de elesteaDe asemenea, s-au sugerat modalităț i de
via ț ă bazată pe al ț i solven ț i, deoarece existăcompu ș i chimicicapace de
menț inerea stării lichide în diferite intervale de temperatură, astfel extinzând astfelzonelor
locuibileconsiderate viabile.

Aș adar, de exemplu, se studiazăamoniacca solvent alternativ la apă. Viaț a în

un ocean de amoniac ar putea apărea pe o planetă mult mai îndepărtată de steaua sa.

Din punct de vedere tehnic, viaț a este practic oreacț iecare se replică pe sine, pentru că
sub această premisă simplă, viaț a ar putea apărea într-o gamă largă de condiț ii ș i
ingrediente diferite, de ș i calea carbon-oxigen pare a fi cea mai optimă ș i
conductivă.

-Îndemnuri științifice despre viață

extraterestru.
Datorită faptului că este un fenomen care în prezent rămâne esenț ialmente în afara
alcance de la ciencia (al nu dispune de date, ș i prin urmare de posibilitatea de
a experimenta ș i a infirma ipotezele), nu există o disciplină "formală" care să studieze

38
viaț ă extraterestră în sine, niciuncurriculumacademic care formează experț i în acest domeniu.
Cei care s-au apropiat de subiect în mod ș tiinț ific sunt în general
experț i în domenii diverse, care dintr-un interes pur personal au elaborat ipoteze
despre posibilităț ile de viaț ă în alte lumi ș i au împărtăș it punctele lor de vedere
printr-un anumit mijloc. Cu toate acestea, a apărut o cantitate enormă de lucrări ș i
publicaț ii serioase pe tema, astfel încât se poate vorbi despre o aproape-ș tiinț ă
dedicată studiului ș i teoretizării despre acest fenomen, în ciuda absenț ei dovezilor.
Proto-ș tiinț a care studiază viaț a extraterestră se numeș teexobiologieoastrobiologie,
ș i se dedică în esen ț ă la a specula despre limitele în care, conform celor noastre
cunoș tinț e ș tiinț ifice, viaț a ar putea apărea.

Fenomen OVNI.
În cultura populară ș i înufología, se
denomina extraterestru la totser viuoriginar
de undeva din Cosmos străin dePământo a su
atmosferă. De ș i cuvântul extraterestru se
employa pentru tot ceea ce este străin de Pământ,
cea mai mare parte a oamenilor o au doar în
conta referindu-se la fiin ț ele provenite din
spa ț iu exterior. În general, via ț a
extraterestru inteligent se asocia la fenomen
ovni.

- Investigaț ii asupra fenomenului.

În prezent, fenomenul extraterestru este conceptualizat folosind perspective diferite:

•Ca un fenomen de care nu există dovezi, dar se poate ob ț ine de

mod riguros folosind metoda ș tiinț ificăastrobiologiey la «ufologie
procientifică"
•Ca un fapt care este acceptat ca fiind real ș i de care pur ș i simplu trebuie
acumulează dovezi pentru a convinge pe toț i necredincioș ii (ufologie „populară”
o „comercial”, numită „ufologie neș tiinț ifică”).
•Ca un fenomen paranormal în cadrulocultismteoria mai puț in acceptată de
ș tiinț a ortodoxă ș i majoritatea celor ufológicos, deoarece îi lipseș te obiectivitatea
ș tiinț ifică).

Abordările ufologiei neș tiinț ifice ș i ieș ite din ocultism sunt la fel de variate, ca
variate sunt opiniile celor care propun teoriile. Este de prisos să spunem că aceste
abordările nu se bucură de nicio acceptare ș tiinț ifică, iar doar astrobiologia ș i

39
ufologia procientifică se apropie de noț iunea deș tiinț ă, fără a fi acceptate de
complet.

În contextul astrobiologiei, există eforturi de cercetare pentru a încerca

demonstrând prezenț a vieț ii încosmos, de exemplu, proiectul numit SETI
(Cautare de Inteligen ț ă Extraterestră, o Căutare a Inteligen ț ei Extraterestre)
dedicat urmăririi spaț iului curadiotelescopii, aș teptând să capteze un semnal nu
un mesaj natural provenit de la ființ e inteligente.

Potrivit cuescéptici, cu toate că multe persoane sus ț in că le-ar avea

cunoscut sau, chiar, a fi unul dintre ei, nu există în prezent nicio dovadă de încredere
care confirmă existen ț a devia ț ă extraterestrăSus ț in că majoritatea
probările prezentate sunt presupuse mărturii de observa ț ii sau abduc ț ii, sau
fotografii care nu reprezintă prin ele însele dovezi irefragabile; cu toate acestea, un sector
variabilă de la populaț ie (schimbătoare în funcț ie de ț ară ș i cultură) pe parcursul
lumea crede în veridicitatea afirmaț iilor multor dintre aș a-numiț ii martori.

În prezent, ideea de extraterestru este asociată cu fenomenulovni, dar nu

întotdeauna a fost astfel. Ș i de ș i observa ț ia vehiculelor ș i fenomenelor străine
aeriene este poate foarte vechi, asocierea sa cu extratereș trii este istorică
foarte recent. Poate că cazul care a dus la asocierea OZN-urilor cu extratereș trii este
caz deKenneth Arnoldcare a afirmat că a văzut „farfurii zburătoare” în apropiere de
Muntele Rainier24 iunie1947, înstatdeWashington, Statele Unite.
După ce ș i-au făcut publice afirmaț iile, o mulț ime de oameni au raportat că au fost
martor al observărilor în Statele Unite, fenomen care nu a încetat până la
prezente ș i se extinde pe tot cuprinsul planetei.

Opinia ș tiinț ifică.

Conform opiniei celorexobiologiș i de asemenea de uniiastronomi, da, este foarte
probabil că viaț a a apărut în alte lumi; motivul acestei afirmaț ii este că
legile fizicii ș i chimiei sunt aceleaș i în toate părț ile. Fenomenele care
au dat naș tere vieț ii pe Pământ, mulț i consideră că se pot repeta în altă parte
parte, în care condiț iile seamănă suficient.

Cu toate acestea, deoarece nu se dispune încă de informaț ii despre aceste locuri cu

condi ț ii similare (de exemplu, planete extrasolare similare Pământului),
întrebare despre existenț aviaț ă extraterestrărămâne încă fără un răspuns
ș tiinț ifică. Este de remarcat că recunoa ș terea ignoran ț ei în acest domeniu nu este
sinonim de denegare. Ș i că atât opiniile pro cât ș i cele contra în cadrul
comunitate de exper ț i, până în prezent, sunt opinii informate dar fără dovezi
irefutabile care stabilesc adevărul sau falsitatea faptelor.

Această stare de lucruri nu împiedică existenț a unor critici puternice la adresa ufologiei, atât
epistemologicecummetodologiceysemantici, care fac ca această disciplină să
găsiț i, prin consens general, printre aș a-zisele pseudostiinț e.

Din punct de vedere epistemologic, se critică faptul că experț ii săi în mod obiș nuit
fac afirma ț ii infalsificabile, adică afirma ț ii care nu pot fi contestate.

40
Din punct de vedere metodologic, se criticizează că se limitează doar la a observa reacț iile.
de grupuri umane, dar fără a înț elege cauzele lor; adică, fără a lua în considerare că
Aceste reacț ii pot proveni din fenomene de isterie colectivă, modă sau glume.
recurrenț ei. Pe plan semantic, se consideră ca fiind extrem de îndoielnic că Pământul este
atât de vizitată de extratereș tri cum pare să fie conform ufologiei: considerând
extensia decosmos, efortul necesar pentru a călători până pe Pământ, ș i ulterior
lipsa de contact face ca prezenț a sa să pară un absurd.

8.- EXPLORÂND UNIVERSUL.

Până în secolul XX, ideea de a călători prin
spaț iul era o chestiune de
oameni de ș tiinț ă prea mult
avansaț i sau de scriitori cu
multe imaginaț ie.

Cunoaș terea spaț iului, când

numai se putea observa cu ochiul liber,
era limitat ș i adesea se baza mai mult
în credinț e magice sau religioase care
în realitate.

Începând cu anul 1600, studiile de

Kepler, la inventarea telescopului ș i
observaț iile lui Galileo au schimbat
panorama. Dar, cu toate că
instrumente de observaț ie
s-au îmbunătăț it, continuau să fie prinș i de
pământ.

De la sfârș itul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, cursa către spaț iu se
s-a intensificat. Germanii îș i perfecț ionaseră rachetele ș i cunoș tinț ele lor au fost
fundamentale pentru ruș i ș i nord-americani.

Când s-a reuș it să se traverseze atmosfera Pământului a început era spaț ială,
mai întâi cu sateliț i ș i sonde, apoi, cu nave spaț iale echipate.

Sovieticii au lansat primul satelit artificial, Sputnik I, pe 4 octombrie de

1957. O lună mai târziu, pe 3 noiembrie, au trimis primul organism viu, câinele Laika, la
bordul Sputnik II.

În februarie 1958, Statele Unite au pus în

orbita Explorer I, primul său satelit. Pe 12 aprilie de
în 1961, sovieticii au efectuat primul zbor uman
Yuri Gagarin a fost primul astronaut. După aceea
norteamericano Alan B. Shepard a ieș it cu un sfert de oră
în afara capsulei sale. Era prima plimbare în spaț iu.

41
Începând cu 1966, obiectivul eraLunaș i americanii au sosit mai devreme. Pe 21 iulie
din 1969, capsula Apollo XI a rămas în orbită lunar în timp ce modulul Eagle cobora
până pe suprafaț ă. Neil Armstrong a devenit primul om care a păș it pe
Luna.

Ruș ii începând din 1971 ș i-au dedicat eforturile

a construi o sta ț ie spa ț ială. După aceea,
au făcut americanii. Europa ș i Japonia au creat
agenț iile lor proprii de spaț iu ș i au început să
participar. La exploración del espacio se convirtió
astfel într-un proiect internaț ional.

În plus faț ă de zborurile cu echipaj, au fost trimise la

spa ț iu nave cu instrumente care explorează
Sistemul SolarVoyager, care a fotografiat de
caută aproape toateplanete; la Mars Pathfinder,
care s-a plimbat prin Marte; o el Hubble, un
telescopul situat în orbită ș i care, din afară de
atmosferă, fotografie universul ca niciodată
vazusem.

La ISS, după iniț ialele în engleză (International Space Station), este

un centru de cercetare care a fost construit în
orbita terestră. În proiect participă cinci agen ț ii de
spaț iul: NASA (Statele Unite), Agenț ia Spaț ială Federală
Rusa (Rusia), la Agen ț ia Japoneză de Explorare Spa ț ială
(Japonia), Agenț ia Spaț ială Canadiană (Canada) ș i Agenț ia
Agenț ia Spaț ială Europeană (ESA).

Sta ț ia spa ț ială este situată în orbita în jurul Pământului, la o altitudine de

aproximativ 360 de kilometri, un tip de orbită terestră joasă. Înălț imea reală variază în
un anumit termen pe o distanț ă de mai mulț i kilometri din cauza frecării atmosferice ș i a repetiț iilor
propulsii. Realizează o orbită în jurul Pământului într-o perioadă de aproximativ 92
minute; înainte de iunie 2005, încheiase mai mult de 37500 de orbite de la
lansarea modulului Zarya pe 20 noiembrie 1998.

42
Următoarea fotografie a fost făcută de echipajul navetei spa ț iale
Endeavour, care pe 7 Februarie a plecat spre Staț ia Spaț ială
Internaț ional pentru instalarea modulului Tranquility ș i a unei cupole de observaț ie dotate
de 6 ventanales în părț ile sale ș i unul în centru care oferă o vedere de 360° a
centrul de cercetare cel mai scump ș i ambiț ios construit de omenire.

Începând din 2008, 6 turiș ti au vizitat Staț ia

Staț ia Spaț ială Internaț ională (ISS), plata este efectuată de
Statele Unite cu un cost aproximativ de 25
milioane de dolari. Ultimul zbor de turism
misiunea spaț ială către ISS a avut loc în aprilie 2009.

- Cronologie.
1957:

4 octombrielansarea primuluisatelit artificialde la Pământ, elSputnik 1de la

Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice(URSS).

3 noiembrieprimul lansare în spaț iu a unei ființ e vie, câineleLaika, în la

Sputnik 2).

1958:

31 ianuarielansarea primuluisatelit artificialdeStatele Unite, elExplorator 1.

18 decembrielansarea primuluisatelit de comunicaț ii, elPUNCTAJ, de

Statele Unite.

1959:
12 septembrie: Luna 2de la URSS, se converte în prima sondă care ajunge la
Luna.

4 octombrie: Luna 3, din URSS, a făcut primele fotografii ale feț ei ascunse a
Luna.

43
1961:
12 februarie: Venera 1, de la URSS, devine prima sondă care atinge
Venus.

12 apriliemisiuneaVostok 1, de la URSS, devine prima zbor uman

orbitalul istoriei, cucosmonautYuri Gagarinla bord. Pe 12 aprilie a fost
convertit în Ziua Cosmonautului.

1962:

20 februariemisiuneaPrietenia 7, din Statele Unite, efectuează primul său zbor orbital

tripulat, cu astronautulJohn Glennla bord.

1963:
19 iunie: Marsnik 1, de la URSS, devine prima sondă care atinge
Marte.

1965:

26 noiembrie: Fran ț adevine a treia ț ară după URSS ș i SUA în

a atinge spaț iul, lansând satelitulAstérix A1, de 39 kg, cu o rachetăDiamant,
ambii de fabricaț ie complet franceză.

1969:
21 iuliemisiuneaApolo 11, din Statele Unite, efectuează prima aterizare în
Lună, cuNeil ArmstrongyBuzz Aldrina bord

1971:

19 aprilieURSS a realizat lansarea primeistaț ie spaț ialătripulată, la

Salyut 1.

2 decembrielaMarsnik 3, de la URSS, realiza primul aterizaj pe Marte, eș uând

comunicările odată ce terenul marț ian a fost atins.

1972:

7 decembrie: Apolo 17cea mai recentă misiune cu echipaj uman a Statelor Unite pe Lună.

1973:

14 mai: Skylabdevine prima staț ie orbitală a Statelor Unite.

44
1974:

29 martie: Mariner 10, din Statele Unite, efectuează primul zbor deasupra planetei
Mercur.

1975:
17 iulie: Apolo 18ySoyuz 19, din Statele Unite ș i URSS, respectiv,
realizează un cuplaj de capsule în prima misiune interna ț ională
conjunctă tripulată.

22 octombrie: Venera 9, de la URSS, ia primele imagini ale suprafeț ei de

Venus.

1976:

20 iulieelViking 1, din Statele Unite, realizează primul aterizare cu succes în

Marte.

1977:

Lansarea sondeiVoyager 1y2cu destinaț ia cătreJupiter, Saturn, Uranoy

Neptun, îndreptându-se spre exteriorulSistemul Solar.

1979:

1 septembrie: Pioneer 11, din Statele Unite, efectuează primul zbor de supraveghere de
Saturn.

24 decembriese lansează primul rachet europeanAriane 1.

1986:

SondeleVega 1 ș i 2investighează planeta Venus ș i fotografiază nucleul cometelor

1P/Halley.

45
1990:
Puşcare în orbită aTelescopul spaț ial Hubble.

1995:
Lansarea sondeiClementină, care a investigat ș i a trimis fotografii cu Luna.
A găsit indicii degheaț ăîn celecraterepolares.

1996:
Lansarea misiuniiMars Pathfinderplaneta roș ie.

1997:

Lansarea misiuniiCassini-Huygens, care în luna iunie de2004a ajuns la Saturn.

2003:

15 octombriecapsula chinezăShenzhou 5, cuYang Liweila bord, se transformă în

prima navă spa ț ială umană lansată nu de Rusia (fosta Uniune Sovietică) sau
Statele Unite.

Cercetarea spa ț ială în

lumea.
În plus fa ț ă de programele spa ț iale bine
consolidaț i din Statele Unite, laURSS, Japoniay
Europa (prin intermediulAgenț ia Spaț ială Europeană), se
a produs înflorirea începând cuani
1980de programe spaț iale în ț ări în dezvoltare
dezvoltare, fie în na ț iuni cu o oarecare tradi ț ie
cumChina(a treia agenț ie spaț ială care a dus
a cabo misiuni cu echipaj, după Statele
Uniț i ș iRusia) o laIndia(care deț ine lansatoare de
satelite proprii) ca ș i în altele care au început
recent. Programele sunt remarcabile
spaț iale deBrazilia, Mexic, ChileyArgentina.

Pentru unele ț ări în dezvoltare, sateliț ii artificiali au reprezentat forma

mai uș or de îmbunătăț it reț elele interne de telecomunicaț ii, în special în acelea
cuyaorografieu otras causas hacen difíciles los medios de comunicación tradicionales.
Este cazul sateliț ilor domestici pe care îi utilizeazăIndonezia, o serie de sateliț i
împărtăș ite de naț iunile arabeArabsat).

Europa.

46
Primul satelit artificial din lume a fost dezvoltat ș i lansat de URSS (apoi
Rusia) el4 octombriede1957Se trata de Sputnik 1, cu o greutate de 83,6 kg, pentru care
satelizarea a fost utilizatărachetele R-7 . În Europa de Vest,Franciaa dezvoltat ș i
a lansat racheta Diamant, punând-o pe orbită 26 noiembriede1965satellitul său
Asterix A1.

Al treilea ț ară europeană care dispune de capacitate de acces propriu la spaț iu ar fi

Regatul Unit, care în octombrie de1971a pus în orbită satelitul săuProspero X-3 mulț umesc pentru
un rachet de fabricaț ie complet britanic, elSăgeata Neagră.

Între 1963 ș i 1973, o conferinț ă internaț ională a ț ărilor din Europa de Vest,
dirijată de Regatul Unit, Franț a ș iGermaniaa încercat să pună în aplicare un program
spaț iu integrat de proiectele de rachetăEuropa I ș i Europa II. Posterior,
după eș ecul tuturor prototipurilor anterioare, a apărutESAîn 1974, al cărui racheta
Arianea obț inut primul său succes24 decembriede1979.

Din 1999Ucrainadispune de racheta lansatoare de sateliț iDnepr-1.

Spania.
Situa ț ia astronau ț ilor înSpaniaeste la un nivel oarecum inferior la care
ar corespunde nivelului său de dezvoltare. Lipseș te capacitatea de lansare a sateliț ilor.

El15 noiembriede1974se lansează elÎntorsat, primul satelit spaniol, într-un rachetă

Deltaestadounidense. În decada 1970 ș i 1980 s-au realizat numeroase
lansări derachete sondăsuborbitale de la baza deEl Arenosillo, el más
avansat dintre care a fostINTA-300. A fost proiectat la începutul decadelor de1990
construc ț ia unui lansator orbital de microsateli ț i (până la 50 kg) denumit
Capricorn, dezvoltat deInstitutul Na ț ional de Tehnică Aerospatială, dar
în cele din urmă a fost anulat din motive bugetare. A fost în această perioadă când mai multe
universităț ile spaniole au vrut să lanseze microsateliț i, dar în cele din urmă, doar au făcut-o
Universitatea Politehnică din Madrid(elUPM/LB-Sat 1 în 1995) ș i însuș i INTA (cel
Minisat 01în 1997, cu un proiect deja început pentru Minisat 02 ș iNanosat 01, în
2004). Primul ș i al treilea au fost lansate ca încărcătură utilă de rachete Ariane de la
AESA, în timp ce al doilea a fost plasat pe orbită de laCanarepentru o rachetă
Pegasus XL, american. Programul ș tiinț ific se reduce la câț iva sateliț i de
dimensiune mică (cum ar fi Intasat, Minisat ș i UPM Sat). În ceea ce prive ș te sateli ț ii de
telecomunicaț ii, se dispune de programulHispasat(actualmente trei sateliț i, ș i în
proiectez o cameră, aparte de Amazon, care va acoperi spaț iul sud-american) de o anumită
entitate. Spania a contribuit cu un [Link] Duque, al programa tripulat
de la ESA. Pedro Duque a ieș it în spaț iu în 1998.

9.- MIJLOACELE DE COMUNICARE ȘI

CUNOȘTINȚE DESPRE UNIVERS.

Mass-media joacă un rol important în formarea oamenilor,

care consumă în principal informa ț ii prin radio sau televiziune, presa,
pagini Web...

47
Este foarte important să se divulgheze activitatea ș tiinț ifică ș i tehnologică prin intermediul diverselor
mijloace de comunicare sociale regionale, naț ionale ș i internaț ionale (radio, medii
impresii, televiziune ș i pagini web ale instituț iilor publice ș i private.) într-un mod
oportuna, veraz y efectiva.

În trecut, în ț elegerea universului se baza pe observa ț ia directă,

instrumentele de care dispuneau erau foarte rudimentare ș i o mare parte a
cunoș tinț a era bazată pe conjeturi sau ipoteze.

În prezent, avansul mijloacelor de observa ț ie (radiotelescopii,

observatoare astronomice, sateliț i artificiali, sonde spaț iale...) au făcut ca se
dispune de imagini, studii ș tiinț ifice, mostre... care permit o mai mare
înț elegerea universului nostru cel mai apropiat.

Los medios de comunicación actuales permiten a la ciudadanía tener acceso a

informaț ii pe care anterior le aveau doar oamenii de ș tiinț ă ș i cercetătorii.

La rândul ei, cercetarea spaț ială a permis plasarea în orbită a sateliț ilor spaț iali care
sunt foarte utile pentru omul modern ș i sunt protagoni ș tii principali ai
comunicări în lume; datorită lor, primim semnale de televiziune, de radio ș i
telefon, sau avem informaț ii valoroase despre vreme, despre mediul nostru ș i despre
spaț iu.

Curiozitatea ființ ei umane, împreună cu accesul la o informaț ie mai mare, au dus la

la realizarea de documentare ș i filme care, deș i nu reflectă exact
realitate, au permis o apropiere de studiul universului. De asemenea, trebuie să
ț ine cont de faptul că, în unele ocazii, mass-media dă ocazia la conț inuturi
fără valabilitate ș tiinț ifică, contribuind la menț inerea ș i promovarea erorilor despre realitate
din spaț iu.

BIBLIOGRAFIA

[Link]

[Link]

48
[Link]

[Link] ială

[Link]

[Link]

[Link]

[Link]

[Link]
[Link]

[Link]

[Link]

[Link]

[Link]

[Link]

[Link]
cache:x2bidLbGJ48J:[Link]/wiki/Mitolog
Calea Mesopotamiei universul în Mesopotamia
gl=es

[Link]

[Link]

[Link]

[Link]

[Link]
Telescopul Canarelor se pregăteș te să exploreze Universul.

[Link]
optiune=com_content&view=article&id=2761:contribuț iile călătoriilor spaț iale
&catid=53

[Link]

[Link]

49
[Link]

[Link]

Fotografii: Google Imagini.

Libros:

Conquista cerului. (Montena)

- Sistemul solar (Editia planeta Pamant)
- Mari atlasuri vizuale; lumea, corpul ș i spa ț iul. (DORLING
KINDERSLEY)

50