SUBSTANTIVUL

DEFINIŢIE: Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte ceea ce în mod generic
intră în categoria obiectelor:
- lucruri (masă, creion, piatră, sacoşă etc.)
- fenomene ale naturii (ploaie, ceaţă, furtună etc.)
- fiinţe (om, Victor, urs, Joiana etc.)
- plante (grâu, stejar, iarbă etc.)
- forme de relief (deal, munte, podiş, Bucegi etc.)
- aşezări omeneşti (sat, municipiu, ţară, Bucureşti etc.)
- instituţii (minister, şcoală, BCR etc.)
- acţiuni (alergare, bătaie, marş etc.)
- însuşiri (milostenie, curaj, frică, bunătate etc.)
şi multe altele.
În categoria substantivelor intră o categorie foarte vastă de „obiecte”, grupate în obiecte concrete
sau obiecte abstracte, fiind dificilă cuprinderea tuturor în definiţie. Practic, tot ceea ce ne înconjoară într-
o manieră abstractă sau concretă îşi cere un nume, acesta fiind în limba română un SUBSTANTIV.
Substantivul se recunoaşte cu uşurinţă, fiindcă este singura parte de vorbire care se poate număra
şi totodată admite determinarea de către un adjectiv.
exemplu: Cuvântul pom este substantiv întrucât se numără (un pom/doi pomi) şi poate fi
determinat de un adjectiv (pom înalt, pom uscat etc.)

CLASIFICAREA SUBSTANTIVELOR

Substantivele pot fi grupate după criteriul formei şi după cel al gradului de generalitate pe care îl
are denumirea obiectului.
I. După formă, substantivele pot fi:
a) simple, alcătuite dintr-un singur cuvânt
exemplu: robot, idee, comisie, atenţie, elev
b) compuse, alcătuite din două sau mai multe cuvinte
- juxtapuse: Statele Unite ale Americii, Matei Georgescu;
- unite cu cratimă: câine-lup, ciuboţica-cucului, viţă-de-vie;
- sudate: bunăvoinţă, undelemn, binecuvântare;
- abreviate: B.C.R., S.U.A., aprozar.
II. După gradul de generalitate al denumirii obiectului, se deosebesc două categorii de substantive:
a) substantivele comune, care denumesc obiecte ce fac parte din clase de obiecte de acelaşi fel
exemplu: copil, sat, ţară, continent
b) substantivele proprii, care denumesc obiecte unice, singularizate chiar prin denumirea lor
exemplu: Vasile, Ghermăneşti, România, Europa
Spre deosebire de substantivele comune, cele proprii se scriu întotdeauna cu iniţială majusculă. În
cateoria substantivelor proprii intră o mare diversitate de cuvinte, denumind: persoane, aşezări omeneşti,
forme de relief, ape, instituţii, sărbători religioase sau laice, aştri cereşti etc.

CATEGORIILE GRAMATICALE ALE SUBSTANTIVULUI

Ca orice parte de vorbire flexibilă, substantivul are mai multe forme, iar trecerea de la o fomă la
alta se numeşte declinare. Categoriile gramaticale care explică formele substantivale sunt: genul,
numărul şi cazul.

GENUL SUBSTANTIVELOR

Orice substantiv se încadrează în unul din următoarele genuri, deosebite prin numărare:
- masculin un/doi
- feminin o/două
- neutru un/două
Nu există în limba română substantive care să poată avea două genuri. În cazul substantivelor care
denumesc fiinţe, distincţia între exemplarul mascul şi exemplarul femelă se face prin substantive diferite,
nu prin acelaşi substantiv la genuri diferite. Aceste substantive pot fi:
a) cuvinte total diferite
exemplu: bou/vacă, porc/scroafă, băiat/fată, bărbat/femeie
b) cuvinte derivate cu ajutorul sufixelor moţionale
exemplu: - substantive feminine derivate de la subst. masculine: poetă, ursoaică,
pictoriţă, prinţesă, bucătăreasă etc.
- substantive masculine derivate de la subst. feminine: gâscan, vulpoi etc.
Există şi substantive nume de fiinţe care ignoră diferenţa de sex între exemplare, prin acelasi
cuvânt fiind denumite şi masculul, şi femela: viperă, gorilă, balenă, focă, gaiţă, cimpanzeu, piton, piţigoi
etc. Aceste substantive se numesc epicene.

NUMĂRUL SUBSTANTIVELOR

În funcţie de numărul exemplarelor denumite, substantivul are forme diferite, deosebirea fiind
realizată cu ajutorul desinenţelor. Formele arată:
a) singularul (un singur obiect): pom, casă, dulap
b) pluralul (mai multe obiecte de acelaşi fel): pomi, case, dulapuri.

Cazuri particulare:
I) Substantivele colective – substantivele care deşi au formă de singular, denumesc mai multe obiecte de
acelaşi fel. O mare parte dintre aceste substantive sunt derivate cu ajutorul sufixelor colective:
-iş: frunziş, rămuriş, pietriş, bolovăniş etc.
-ime: ţărănime, boierime, nobilime, turcime etc.
-et: tineret, puiet, brădet, făget etc.
-ăraie: fierărarie, apăraie etc.
Există însă şi substantive colective care nu sunt formate prin derivare: popor, grupă, cireadă, stol, roi etc.
II) Substantivele defective – substantivele cărora le lipseşte fie forma de singular, fie cea de plural
a) defective de plural (nu au plural): brânză, aur, sânge, sodiu etc.
b) defective de singular (nu au singular): icre, aplauze, câlţi, zori, bale, ochelari etc.
Observaţie: Lipsindu-le forma de singular sau de plural, substantivele defective pun problema stabilirii
genului (identificat, de regulă, prin numărare). Astfel, substantivele care au forma de singular feminină,
intră în categoria substantivelor feminine, cele care au forma de singular masculină sau forma de plural
feminină intră în categoria neutrelor doar dacă exprimă obiecte neînsufleţite, iar substantivele cu forma de
masculin plural intră în categoria masculinelor.

CAZURILE SUBSTANTIVULUI

Definiţie: CAZUL este forma pe care o ia substantivul pentru a îndeplini o anumită funcţie sintactică. Din
această definiţie se deduce că pentru a îndeplini diferitele funcţii sintactice în propoziţii, substantivul
alege doar acele forme care corespund rolului său în propoziţie.
exemplu: În contextul: ............. este înalt. substantivul bloc poate fi folosit doar cu forma blocul,
un bloc, fiind excluse forme de tipul al blocului, unui bloc etc.
Din limba latină, substantivul a moştenit cinci din cele şase cazuri (lipseşte doar cazul ablativ):
nominativul, genitivul, dativul, acuzativul şi vocativul.

NOMINATIVUL (N.)

2
 Substantivul in cazul nominativ poate fi articulat cu articolele hotărâte –l, -a, -i, -le sau nehotărâte
un, o, nişte (băiatul, fata, băieţii, fetele, un băiat, o fată, nişte băieţi, nişte fete).
Funcţiile sintactice pe care le poate îndeplini un substantiv în nominativ sunt:
1) Subiect (cine?, ce?): Copilul aranjează caietele pe birou. Au fost cumpărate multe bilete.
2) Nume predicativ1 (ce este?, ce devine?, ce se face?, ce pare?, ce ajunge?, ce înseamnă? etc.):
Marius a devenit elevul cel mai silitor din clasă.
3) Atribut apoziţional (care?): Băieţii aceia, colegii de clasă ai fratelui meu, au fost chemaţi de
director.

GENITIVUL (G.)

Substantivul în cazul genitiv poate fi articulat cu articolele hotărâte –lui, -i, -lor sau nehotărâte
unui, unei, unor (băiatului, fetei, băieţilor, fetelor, unui băiat, unei fete, unor băieţi, unor fete). În plus,
forma de genitiv presupune adesea o dublă articulare, fiindcă substantivul în acest caz poate fi însoţit şi de
articolul posesiv genitival al, a, ai, ale (al băiatului, al unui băiat etc.).
Funcţiile sintactice pe care le poate îndeplini un substantiv în cazul genitiv sunt:
1) Atribut substantival genitival (al cui?, a cui?, ai cui?, ale cui?): Lucrurile fratelui meu erau
aranjate în dulap.
2) Nume predicativ (al cui este?): Meritul victoriei este al echipei.
Adeseori, substantivul în genitiv poate fi însoţit de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale specifice
acestui caz:
- prepoziţii: asupra, contra, împotriva, deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, îndărătul, împrejurul etc.
- locuţiuni prepoziţionale: la stânga, la dreapta, în faţa, în spatele, în mijlocul, în jurul, în centrul, la
marginea, în susul, în josul, de-a lungul, de-a latul, în timpul, în vremea, din cauza, din pricina, din vina
etc.
Precedat de aceste prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale, substantivul în G. poate îndeplini şi alte
funcţii sintactice:
3) Complement prepozițional (asupra cui?, contra cui?, împotriva cui?): Vulturii s-au năpustit
asupra prăzii.
4) Circumstanţial de loc (unde?): În faţa casei era parcată o masină roşie.
5) Circumstanţial de timp (când?): Am reuşit să ajung înaintea începerii examenului.
6) Circumstanţial de cauză (din ce cauză?): I-am spus că am întârziat din cauza traficului.
7) Atribut substantival prepoziţional (care?): Florile din mijlocul grădinii au înflorit peste noapte.

DATIVUL (D)

Substantivul în cazul dativ are aceeaşi formă cu substantivul în genitiv. Diferenţa este dată de:
- funcţiile sintactice diferite;
- prepoziţiile care pot însoţi un substantiv în G. sau în D.;
- articularea cu articolul posesi-genitival al, a, ai, ale (numai substantivul în G poate avea un
asemenea articol).
Funcţiile sintactice ale substantivului în D. sunt următoarele:
1) Complement indirect (cui?): Profesorul le-a vorbit elevilor despre „Amintirile din copilărie” ale
lui Ion Creangă.
2) Circumstanţial de loc (rar, în limba populară): Stai locului, copile!
Şi substantivul în D. poate fi însoţit de anumite prepoziţii, diferite de cele ale genitivului sau ale
acuzativului. Acestea sunt: datorită, mulţumită, graţie. Împreună cu aceste prepoziţii, substantivul poate
fi:
3) Circumstanţial de cauză (din ce cauză?): El a fost premiat datorită ambiţiei sale de a fi cel mai
bun.

1
Numele predicativ apare în cadrul predicatului nominal, lângă unul din următoarele verbe copulative: a fi (când nu se poate
înlocui cu a exista, a se afla), a deveni, a ajunge, a ieşi, a se face, a rămâne, a părea, a însemna etc.
3
Observaţie: Deosebirea între complementul circumstanţial de cauză în genitiv şi cel în dativ este dată nu
numai de prepoziţiile diferite, ci şi de ceea ce exprimă. Astfel, dacă un substatniv în genitiv arată cauza ce
are un efect negativ (ex. Mi-am rupt piciorul din cauza neatenţiei.), substantivul în dativ arată cauza unui
efect pozitiv (ex. Sunt sănătos mulţumită regimului alimentar prescris de doctor.).

ACUZATIVUL (Ac.)

Substantivul în acuzativ are aceeaşi formă cu substantivul în cazul nominativ, fiind însoţit de
aceleaşi articole hotărâte sau nehotărâte. Deosebirile între cele două cazuri constau atât în funcţiile
sintactice diferite, cât şi în faptul că, în timp ce acuzativul este de regulă un caz prepoziţional,
nominativul nu admite prezenţa prepoziţiilor.
Notă: Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale ale acuzativului se întâlnesc mult mai frecvent decât cele
ale genitivului sau ale dativului. Dintre cele mai folosite prepoziţii sunt: de, la, de la,în, din, prin, cu, pe,
spre, înspre, prin, printre, dintre, pe la, fără, faţă de etc.
Funcţiile sintactice ale unui substantiv în cazul acuzativ sunt următoarele:
1) Complement direct (pe cine?, ce?): L-am văzut pe fratele tău, cumpărând mere din piaţă.
2) Complement prepozițional (cu cine?, cu ce?, despre cine? despre ce?, din ce?, din cine?, de la
cine?, de la ce? etc.): Am vorbit cu colegii mei despre filmul de aseară.
3) Complement de agent (de către cine? de către ce?): Meciul a fost pierdut de echipa cea mai slabă
din campionat.
4) Circumstanţial de loc (unde? de unde? până unde? încotro?): Voi pleca din ţară spre Polul
Nord.
5) Circumstanţial de timp (când?, de când? până când? cât timp?): A trebuit să îl aştept o veşnicie
până a sosit.
Observaţie: Nu confunda substantivele care arată o perioadă de timp (momentele zilei, zilele săptămânii,
lunile anului, anotimpurile etc.) cu adverbele de timp obţinute prin conversiune. Spre deosebire de
substantive, adverbele au obligatoriu funcţia sintactică de complement circumstanţial de timp şi nu pot fi
însoţite de adjective.
exemplu: Toamna este anotimpul nostru preferat. (substantiv cu f.s. de subiect)
Toamna se numără bobocii. (adverb cu f.s. de C.C.T.)
Într-o toamnă frumoasă ca aceasta, l-am cunoscut pe scriitorul Marin Sorescu.
(substantiv cu f.s. de C.C.T., determinat de adjectivul „frumoasă”)
6) Circumstanţial de mod (cum?, în ce fel?): Ei mă priveau cu simpatie.
7) Circumstanţial de cauză (din ce cauză?): Câinele suferea de căldură mult mai tare ca mine, de
aceea căuta şi cea mai mică umbră din ogradă.
8) Circumstanţial de scop (cu ce scop?): Au muncit din greu pentru obţinerea acelor rezultate, dar
satisfacţia se putea citi pe chipul lor.
9) Nume predicativ (cu ce este?, din ce este?, pentru ce este?, pentru cine este? despre ce este?
despre cine este? etc.): Textul din manual era despre frumuseţile acestei ţări.
10) Atribut substantival prepoziţional (care?, ce fel de?): Ramurile verzi de brad miroseau în toată
casa.

VOCATIVUL (V.)

Ultimul caz este cel care presupune o folosire specială a substantivului în comunicare. Astfel,
substantivul în vocativ exprimă întotdeauna o strigare, o atenţionare a interlocutorului adresată de
vorbitorul care vrea să se asigure că cel cu care vorbeşte este atent şi recepţionează mesajul transmis:
- Paule, sună cineva la uşă!
Având rolul precizat mai sus, substantivul în vocativ nu aparţine de fapt enunţului în care apare,
motiv pentru care:
- se izolează prin virgule de acesta;
- nu îndeplineşte funcţie sintactică.

4
 Totodată, substantivul în acest caz se foloseşte doar în vorbirea directă, presupunând adresarea
directă către o altă persoană. De cele mai multe ori, are o intonaţie exclamativă.

Observaţie: Reţine că prezenţa virgulelor pentru a izola substantivul în vocativ de restul propoziţiei este
obligatorie.
Nu confunda substantivul în vocativ cu atributul apoziţional, chiar dacă amândouă situaţiile cer
ca substantivul să fie separat prin virgule. În timp ce atributul apoziţional arată o informaţie
suplimentară despre elementul determinat (Prietenul meu, Matei, este cel mai bun din clasă.),
substantivul în vocativ nu apare într-o relaţie de subordonare cu niciun alt cuvânt din enunţ, având strict
rolul de adresare directă a vorbitorului către interlocutor (- Matei, du-te să cumperi două pâini!).

MODEL DE ANALIZĂ

Ex.: Pasărea stătea de câteva minute pe acel gard.

„pasărea” = substantiv simplu, comun, gen feminin, număr singular, caz nominativ, articulat cu articolul
hotărât „-a”, funcţia sintactică de subiect
„de minute” = substantiv simplu, comun, gen neutru, număr plural, caz acuzativ, precedat de prepoziţia
simplă „de”, nearticulat, f.s. de circ. de timp
„pe gard” = substantiv simplu, comun, gen neutru, număr singular, caz acuzativ, precedat de prep. „pe”,
nearticulat, f.s. circ. de loc