SENECA

Seneca este una dintre figurile cele mai proeminente din întreaga literatură latină, fiind exponentul prozei filosofice.
în operele sale sunt reluate motivele filosofiei morale antice.

Viaț a:
Lucius Annaeus Seneca aparț inea unei familii bogate provinciale, s-a născut la Cordoba, în Spania.
Ș i s-a mutat la Roma pentru a-ș i cultiva darul filosofic.
Învăț ătorii săi au fost Papiriu Fabiano, stoicul Attalo ș i pitagoricul Soț iune, de la care a învăț at obiceiuri ș i un mod de viaț ă.
să renunț i la vin, la parfumuri etc.

Capacitatea sa de a vorbi era cu adevărat strălucitoare, dar relaț iile sale cu împăraț ii au fost complicate ș i dificile:
Caligula îi fu atât de ostil încât s-a gândit să-l facă omorât, Claudio l-a acuzat de adulter cu Giulia Livilla, fiica de
Germanico, ș i l-a condamnat la exil în Corsica.
După ce a petrecut mulț i ani în Corsica, s-a întors la Roma, dar nu avea intenț ia de a-ș i relua cariera politică,
ar fi trebuit totuș i să accepte sarcina de preceptor al lui Nero.
După moartea lui Claudiu, Nero a urcat pe tron ș i Seneca s-a văzut consilier imperial.
După ce Nero ș i-a ucis mama Agrippina, Seneca a decis să se retragă din viaț a publică, dedicându-se doar
la studiile sale; aceasta se întâmplă în 62.
Din 62, anul retragerii, până în 65, anul morț ii sale, Seneca a realizat în sfârș it acea viaț ă contemplativă la care aspira.
începând din anii tinereț ii.
Când a fost descoperită complotul îndrăzneț împotriva împăratului Nero, filosoful a fost considerat printre complici ș i a fost
condus să îș i ia viaț a, sinucigându-se.
El a înfruntat moartea cu serenitate ș i curaj.

DIALOGURI
IDialogi sunt un grup de opere de subiect filozofic: este vorba despre zece opere pentru un total de douăsprezece cărț i.
Cei de la Seneca nu sunt însă dialoguri ca cele ale lui Platon ș i Cicero, între două sau mai multe personaje, ci dimpotrivă,
autorul vorbeș te întotdeauna la persoana întâi având ca singur interlocutor dedicatarul operei.
Structura dialogurilor este influenț ată de o altă tradiț ie, cea a diatribei cinico-stoice, de unde provine.
ripresa:
tendinț a de a se adresa direct destinatarului, imaginându-se că iniț iază cu el o discuț ie ș i
frecventa introducerii întrebărilor ș i obiecț iilor unui interlocutor fictiv care nu se identifică întotdeauna cu
destinatar; sunt toate elemente ale acestei tradiț ii.

Cea mai veche operă este Consolatio ad Marciam (Discurs de consolare adresat lui Marcia), scrisă înainte de exil.
În această lucrare, Seneca îș i propune să o consoleze pe Marcia, o femeie din înalta societate romană, care suferă deja de trei ani din cauza
pierderea fiului tânăr Metilio.
Opera se încadrează în tradiț ia Consolatio, care a avut precedenț i în special în literatura greacă ș i
în latina respectivă din Consolatio lui Cicerone.
Seneca, deci, în ea, consolează pe cei care au suferit o pierdere.
În cele din urmă, încheie ampla tratare cu elogierea lui Metillius ș i cu apoteoza sa, imaginându-l pe bunicul său primindu-l.
în cer, în sediul rezervat sufletelor oamenilor mari.
În această operă, stilul este foarte elaborat ș i susț inut, se distinge, ca în restul operelor sale, printr-o mare
stăpânirea mijloacelor expresive.

-IlDe Ira este împărț it în trei cărț i, în care poetul îș i propune să combată mânia, o pasiune dintre cele mai periculoase ș i nefaste.
În opoziț ie cu doctrina peripatetică, care justifica mânia în anumite circumstanț e,
Seneca afirmă că mânia nu este niciodată acceptabilă sau utilă, deoarece este produsă de un impuls care întunecă raț iunea, ș i are
de fapt manifestări foarte asemănătoare cu cele ale nebuniei.
Printre numeroasele exemple de personaje se remarcă cel al lui Caligula, împăratul asupra căruia autorul îș i varsă ura ș i...
rancor, purtând numeroase dove ale furiei sale furioase ș i descriindu-l ca pe o fiare însetată de sânge.
Caligula, când Seneca a scris această operă, era cu siguranț ă deja decedat, deș i probabil nu de mult timp.

Perioada exilului în Corsica (42-43) aparț ine celor două Consolationes:

LaConsolatio ad Helviam Matrem (discorso consolatoriu destinat mamei Elvia) care are ca destinatară mama
al autorului care suferă din cauza condamnării sale la exil ș i pentru depărtarea sa.
Seneca dezvoltă topica consolatorie afirmând că exilul, până la urmă, nu este un rău, deoarece simplul
schimbarea locului nu poate lua de la om singurul adevărat bine care constă în virtute.
De altfel, conform doctrinei cosmopolitismului stoic, înț eleptul are ca patrie întreaga lume.
Opereta este considerată printre cele mai bune ale lui Seneca pentru tonul afectuos ș i intim, dar ș i pentru demnitatea păstrată.
de la autor: filosoful doreș te de fapt să transmită, despre sine, imaginea unui om care, lovit de nenorocire, păstrează o
serenitate în plină coerenț ă cu doctrinele pe care le profesează.
-Cealaltă consolare este Consolatio ad Polyibium, adresată unui puternic liber al împăratului Claudiu, cu ocazia
despre moartea unui frate al său.
Întrucât este vorba despre o Consolatio mortis, partea argumentativă relucrează locurile comune ale anterioarei Consolatio ad
Marciam.
Seneca încearcă să-l consoleze pe Polybius reafirmând inevitabilitatea destinului ș i faptul că acum este inutil să plângi pentru cei care nu mai sunt.
mai în viaț ă deoarece „aut beatus aut nullus est” (sau este fericit sau nu mai există).
Scopul adevărat al lui Seneca este de a face o cerere către Claudiu, deoarece Polibio, colaborator
al împăratului, era capabil să influenț eze deciziile sale pentru a-l aduce înapoi din exil.
Seneca îl elogia atât pe Polibio, cât ș i pe fratele său decedat, dar mai ales subliniază faptele militare ale împăratului.
Atitudinea deschisă ș i sfidătoare de lăudare, în contradicț ie cu ceea ce spusese înAd
Helviamha a făcut să se gândească la mulț i cercetători că opera nu a fost scrisă de Seneca; nicio argumentare validă nu este în
gradul de a confirma această ipoteză.
Există totuș i cei care o văd mai mult ca pe o mărturisire a unei înfrângeri morale.

-Perioada în care filozoful era la putere alături de Nero aparț ine de Vita beata ("Fericirea").
Opera este împărț ită în două părț i: în prima, Seneca expune doctrina morală stoică, care indică supremul bine în virtute.
se polemizează împotriva epicureiș tilor, care identifică binele suprem cu plăcerea.
Partea a doua are de asemenea un caracter polemic, dar este mai personală.
Seneca in essa respinge le critiche di chi accusa i filosofi d'incoerenza perché non vivono secondo i precetti che
confessano; chiar dacă poezia nu o exprimă în mod explicit, ș tim că criticile au fost îndreptate ș i către el, de fapt
el era condamnat pentru a de ț ine averi uria ș e ș i mereu în cre ș tere ș i pentru a duce o via ț ă extravagantă ș i
luxuoză într-un contrast zgomotos cu doctrina stoică care privilegia un stil de viaț ă simplu ș i auster.
Seneca nu neagă fundamentul acuzaț iilor, ci se apără recunoscând că nu a reuș it încă să atingă
obiectivele pe care ș i le propunea.
Elaborează-ț i apărarea cu tărie, afirmând că el nu iubeș te bogăț iile ș i nu suferă când este lipsit de ele, dar ele le
servesc pentru a exersa cel mai bine virtutea.

În 49, Seneca a scris De Brevitate Vitae dedicat prietenului său Paolin.

Filozoful susț ine că bărbaț ii au greș it să se plângă de brevitatea vieț ii.
În realitate, Seneca consideră că utilizarea timpului dă valoare vieț ii: oamenii care percep viaț a
cum scurt este pentru că îș i risipesc timpul în activităț i frivole, ei sunt cei pe care Seneca îi numeș te „Ocupaț i” ș i care se
contrapun la înț elept. Pentru Seneca, cel care nu se dedică căutării virtuț ii ș i înț elepciunii este o persoană
care îș i iroseș te timpul în acț iuni inutile.

O altă lucrare care probabil datează din perioada în care Seneca era colaborator al lui Nero este De tranquillitate Animi
(Liniș tea sufletului).
Este dedicată prietenului Anneo Sereno, pe care Seneca îl introduce în discuț ie imaginându-se că acest personaj îi cere lui
sfaturi ș i ajutor, aflându-se într-o stare de nesiguranț ă ș i instabilitate spirituală.
Filozoful face o descriere psihologică a simptomelor ș i manifestaț iilor unei ființ e neliniș tite ș i nesatisfăcute ș i indică
câteva remedii practice care ajută la atingerea liniș tii sufleteș ti, cum ar fi implicarea în viaț a activă
pentru binele comun, acceptarea senină a brutalităț ilor vieț ii ș i acceptarea morț ii.

-De otio(vita contemplativa) este opera care datează din perioada anterioară retragerii (62 [Link].).
În essa, Seneca se adresează din nou lui Anneo Sereno, abordând problema angajamentului ș i a despărț irii, adică
superioritatea vieț ii active sau a celei contemplative ș i se întreabă dacă înț eleptul ar trebui sau nu să participe la politica activă.
Seneca consideră că este practic imposibil să găseș ti un stat în care filozoful să poată acț iona întotdeauna în mod coerent cu
principiile sale.

-De providentia(La provvidenza), rămân doar două dialoguri din această operă ș i în plus, plasarea cronologică este
incert. În prima, Seneca răspunde prietenului său Luciliu care l-a întrebat de ce cei buni sunt loviț i de rele, dacă este
adevărat ceea ce afirmă stoicismul, conform căruia universul este guvernat de o providenț ă divină.
Il filosofo risponde che in realtà non sono veri mali che gli uomini considerano tali: essi sono invece prove a cui gli dei
îș i supun bunurile, pentru a le întări ș i pentru a-i ajuta să se perfecț ioneze moral.

-De constantia sapientis (Despre constanț a înț eleptului) este dedicat încă lui Annius Serenus.
Seneca în acesta demonstrează teza stoică conform căreia înț eleptul nu poate fi lovit de nicio ofensă pentru că forț a sa
superioritatea sa morală îl face invulnerabil în faț a oricărei atac exterior: înț eleptul nu poate suferi
nu există nicio daună deoarece pentru el singurul bun este constituit din virtute, lucru pe care nimeni nu i-l poate lua.
 TRATATELE
Ei au aceeaș i structură formală a dialogurilor: chiar ș i în acestea, autorul vorbeș te mereu la persoana întâi
adresându-se unui destinatar fictiv cu care îș i imaginează că dialoghează ș i discută, utilizarea procedurilor diatribice,
cum apelările frecvente la anecdote ș i la exemple din istoria greacă ș i romană.

Tratatul sunt De clementia, De Beneficiis ș i Naturales quaestiones

-Il De Clementia este un tratat de filozofie politică în care Seneca teoretizează ș i îndeamnă la monarhie, ș i din acest motiv
a avut un mare succes ș i a exercitat o influenț ă considerabilă asupra gândirii politice ulterioare, chiar ș i în epoca modernă.
Seneca, adresându-se lui Nero, îl laudă pentru că, deș i dispune de o putere nelimitată, el dă dovadă că posedă virtutea.
mai mare decât un suveran poate avea: mângâierea.
Este cu adevărat clemenț a cea care îl distinge pe regele drept ș i bun faț ă de tiran ș i aduce celui care guvernează iubire ș i
recunoș tinț ă.
Regele bun ș i clemenț iu stabileș te cu supuș ii o relaț ie aproape paternă ș i îi pedepseș te doar atunci când este indispensabil.
Se poate observa cum Seneca ia în considerare realist că principatul, în ciuda faptei augustee a
restaurarea republicii, este o monarhie absolută ș i tocmai din acest motiv filosoful o pune în centrul său
discurs ca virtute politică prin excelenț ă, nu mai justiț ia, ci clemenț a, o calitate care implică o relaț ie de
dependenț ă în măsura în care este exercitată de un superior asupra subalternilor.
În punctul de referinț ă nu mai sunt legile, ci voinț a prinț ului, care este liberă de orice limită.
Prin aceasta, Seneca încearcă să afirme că monarhia este cea mai bună formă de guvernământ, cu condiț ia ca regele să fie
înț eleaptă.
Opera se încheie cu un elogiu la adresa lui Nero; este clar că asupra figurii tânărului împărat Seneca projecț iează un
model ideal ș i comportamentele exemplare pe care le atribuie corespund unui program politic care
implicite îl îndeamnă să realizeze.

-IlDe Beneficiis este un tratat, împărț it în ș apte cărț i, dedicat prietenului său Ebuzio Liberale.
Seneca oferă principii despre modul corect de a face ș i de a primi beneficiile pe care le consideră fundamentul convieț uirii.
civile ș i a vieț ii sociale.

Le Naturales Quaestiones este un tratat de ș tiinț e naturale în ș apte cărț i dedicat lui Lucilius.
Anticii considerau în domeniul filosofiei ș i ș tiinț ele naturale.
În special, opera abordează subiecte meteorologice ș i anume în cartea I despre meteore ș i curcubeu, în II despre
lămpi, tunete ș i fulgere, în III al apelor terestre, în IV al creș terilor Nilului ș i al ploii, al sănilor ș i
a zăpezii, în V al vânturilor, în VI al cutremurelor ș i în VII al cometelor.
Seneca îș i propune ș i în această operă un scop esenț ialmente moral: urmăreș te de fapt să elibereze oamenii de temeri
care nasc din ignoranț a fenomenelor naturale, iar în acest sens atitudinea sa este similară cu cea a lui Lucreț iu.
Pentru Seneca, cercetarea ș tiinț ifică este fundamentală, deoarece este considerată mijlocul prin care omul se poate înălț a la
deasupra a ceea ce este pur omeneș te ș i a se ridica până la cunoaș terea realităț ii divine.
Seneca exprimă certitudinea că în viitor, chiar dacă foarte departe, progresul ș tiinț ific va aduce la iveală adevăruri.
ancora ignote.
 LECTII A LUCILIO

Epistolele morale către Luciliu sunt cea mai importantă operă filosofică a lui Seneca; cea în care el îș i exprimă în ...
într-un mod mai matur ș i personal, viziunea vieț ii ș i a omului în ea Seneca lasă ultimul său mesaj.
Este vorba despre o colecț ie de scrisori scrise după retragerea din activitatea politică, deci între 62 ș i 65 [Link].
S-au păstrat 124 de scrisori distribuite în 20 de cărț i.
Destinatarul este Luciliu Junior, un prieten căruia Seneca i-a dedicat ș i Naturales quaestiones ș i dialogul De
providentia
Epistolele, de diferite dimensiuni, sunt o reflecț ie filozofică continuă ș i calmă asupra problemelor morale.
Seneca se prezintă ca un om care, ajuns acum la o vârstă înaintată, în sfârș it stăpân pe timpul său, se
dedica studiului, cercetării ș i perfecț ionării moralei.
El adoptă faț ă de prietenul său mai tânăr atitudinea unui maestru, pentru a-l ajuta să atingă o
condiț ia de înț elepciune pe care, totuș i, Seneca însuș i declară că nu o are încă.
În realitate, el scrie aceste scrisori nu doar prietenului, ci ș i în vederea unei publicaț ii.

Unul dintre trăsăturile genului epistolar întâlnit ș i la Seneca este că se face referire la fapte personale ș i la ocazii ale
vita quotidiana.
Este de fapt tipic pentru Seneca să se inspire din trăsăturile vieț ii cotidiene în scop moral: experienț ele personale
sunt întotdeauna transformate ca o ocazie pentru o reflecț ie filosofică.
În plus, tonul expunerii este familiar ș i colloquial; filozoful foloseș te explicit serma, adică o
conversaț ie de familie, informală.
După mai multe scrisori, se poate observa un progres intelectual considerabil al lui Lucilio, pe calea cunoș tinț ei filosofice.
progresele lui Luciliu nu sunt doar intelectuale, ci avem ș i o perfecț ionare morală care corespunde cu
alegerea otiului, realizată treptat de Lucilius.
Unul dintre elementele esenț iale ale mesajului moral pe care autorul doreș te să-l transmită este, de fapt, tocmai invitaț ia la otium.
Seneca de asemenea a înț eles că adevărata bucurie ș i adevăratele valori se află doar în înț elepciune ș i că acestea se pot realiza doar
angajându-se total în lupta împotriva pasiunilor.
Seneca este dedicat căutării binelui adevărat, constituit doar în virtute; îi recomandă lui Lucilius să se elibereze de falsuri.
judecăț i ș i de a se abț ine de la orice ocupaț ie frivolă ș i moral inutilă.
Afirmă că evită contactul cu mulț imea, rezervându-se pentru compania câtorva prieteni aleș i.
Doctrina la care aderă ș i pe care o propune prietenului este cea stoică, pe care Seneca o urmăreș te în toate operele sale; totuș i el
nu ezită să critice aspecte ale stoicismului pe care nu simte că le aprobă.
În plus, citează adesea, în special în primele cărț i, maxime ale lui Epicur ș i îi explică lui Luciliu că citarea unei filozofii de
Cine nu aderează este explicat prin faptul că adevărul este o proprietate comună.
Temidominanț ii împreună cu otiul sunt timpul ș i moartea, prezente încă din literele de deschidere ș i constant.
recurrence.
Seneca, apropiindu-se de sfârș itul vieț ii, se pregăteș te să moară, convins că a scăpa de frica de moarte este o sarcină
de filosof: el crede că cel care a realizat adevăratul scop al existenț ei, adică virtutea, este pregătit să moară în orice moment
moment; el a atins libertatea de orice condiț ionare exterioară ș i a cucerit
autarhia („autosuficienț a”) proprie înț eleptului.
Stolto este pentru Seneca cel care se teme de moarte, pentru că el se răzvrăteș te împotriva unei nevoi inevitabile a naturii.
Moartea nu este temută de nimeni: de fapt, fie că reprezintă trecerea către o viaț ă mai bună, fie că duce în neant în
Cine eram înainte de a ne naș te, este oricum o eliberare de greutăț ile existenț ei.

STILUL PROZEI SENECANE

În scrisori, influenț a genului epistolar implică un limbaj colocvial; totuș i, stilul nu este în esenț ă
divers de dialoguri ș i de tratate, cu excepț ia faptului că asumă tonuri mai intime ș i confidenț iale decât în celelalte lucrări sunt mai puț in
frecvent
Atitudinea autorului, vorbind întotdeauna direct la persoana întâi, are intenț ia nu doar de a convinge pe
destinatarul, dar ș i implicarea acestuia emoț ional.
Seneca, care cu pasiune caută adevărul ș i cu pasiune vrea să-l comunice altora, foloseș te cele mai rafinate
procedee retorice în scopul de a atinge efectul maxim persuasiv ș i emoț ional.
Utilizează un stil axat pe sentinț ă, pe fraza captivantă.
Perioada amplă se rupe, dând naș tere unei prevalenț e nete de propoziț ii scurte în care adesea la parataxă se
acompaniază asindetul.
Seneca, de asemenea, preferă anafora. Toate procedurile sunt destinate nu construirii de propoziț ii complexe, ci pentru
a formula sentinț e morale în care gândul să fie exprimat în cel mai intens mod posibil, astfel încât în minim de cuvinte să fie
concentrat maximum de semnificaț ie.
 TRAGEDIA

Ne-a fost transmis sub numele de Seneca un corpus de zece tragedii (singurele din toată literatura latină care
cunoaș tem nu fragmentar); nouă de subiect mitologic, una, Octavia este o pretext.
Cronologia tragediilor senecane este incertă ș i discutată; ipoteza cea mai probabilă este că au fost scrise în mare parte în
perioada în care filozoful era alături de Nero ca preceptor ș i apoi ca consilier.

L’Octavia este considerată aproape unanim de către studii, opera unui imitatore al lui Seneca.
Aceasta este situată la curtea imperială în anul 62 [Link]. ș i îi are ca protagoniș ti pe Nero ș i pe acelaș i Seneca.
Fiind prezent printre personaje figura aceeaș i a lui Seneca, pentru unii cercetători acesta este un indiciu al ne-
autenticitatea operei: niciun autor dramatic din antichitate, de fapt, nu s-a reprezentat niciodată pe sine în lucrările sale.
Împăratul, reprezentat ca un tiran, o repudiază ș i o condamnă la moarte pe prima sa soț ie, Ottavia, pentru că se
era îndrăgostit de o altă femeie.
Seneca a încercat în van să-i recomande clemenț ă ș i moderaț ie.
În plus, Octavianon nu poate fi de Seneca, deoarece conț ine predicț ii exacte despre modul în care a murit Nero ș i,
După cum ș tim, cu câț iva ani înainte, Seneca a primit de la împărat ordinul de a se sinucide.
În text, profeț ia circumstanț elor morț ii lui Nero este încredinț ată fantomei mamei Agrippina.

Octavia este o operă care nu este potrivită pentru reprezentarea scenică, dar este un text care se pretează la lectură; de fapt, emfaza, tonurile
macabri, căutarea pathos-ului poate fi artificii deosebit de potrivite pentru a atrage atenț ia ș i imaginaț ia
al ascultătorului, datorită forț ei expressive a cuvântului.

În plus, este posibil să observăm câteva anticipări ale teatrului elisabetan, cum ar fi, de exemplu, apariț ia pe scenă a umbra lui
Agrippina, mamă ș i victimă a împăratului roman, îmi aminteș te atât de mult de fantoma tatălui în Amleto.

Tragedii mitologice:
Ercole după Epoca aceea nu este atribuit cu certitudine lui Seneca.
În această poveste este relatată întâmplarea morț ii lui Hercule pe un rug ridicat pe muntele Eta ș i ulterior divinizarea sa.
al eroului.
-Agamennone una delle tragedii autentice; reproduce povestea uciderii lui Agamemnon, re al Argo, întors
vittorioso de la cucerirea Troiei, prin mâna soț iei Clitennestra.
Edip
Edip, re al Tebei, află ș ocanta adevăr că, fără să ș tie, ș i-a ucis tatăl ș i s-a căsătorit cu propria mamă.

O mitologie tebană s-a inspirat ș i din: - Fenixul, care însă nu este o tragedie completă, ci o serie de scene separate
Ercole furiosoErcole prins de nebunie, măcelăreș te copiii ș i soț ia; rinvasit ar dori
să se sinucidă, dar este reț inut de tatăl său Anfitrione ș i de prietenul său Tezeu.
Dar cele care au avut cel mai mult succes datorită celei mai puternice dramatisme ș i a relevanț ei cu adevărat tragice pe care o asumă
personaje, sunt:
-Medea
Medea, furioasă pentru că a fost părăsită de Iasone, care se pregăteș te să se căsătorească cu tânăra fiică a lui Creon, regele
Corinto, servindu-se de artele magice, provoacă moartea lui Creon ș i a fiicei acestuia.
Apoi ucide cu propriile mâini, din ură pentru omul care a trădat-o, ș i pe cei doi copii mici pe care i-a avut de la Giasone ș i în cele din urmă
vola via su un carro trainat de şerpi zburători.
-Fedra
Fedra, soț ia lui Tezeu, regele Atenei, este îndemnată de o puternică pasiune faț ă de fiul vitreg Hipolit ș i îi declară acesta
dragostea ta.
Respinsă ș i vândută, acuzând tânărul că a încercat să-i facă violenț ă, dar când, din cauza unei blesteme a lui Tezeu,
un monstru marin cauzează moartea lui Ippolit, Fedra este disperată, îș i mărturiseș te vina ș i se sinucide.
-Tieste
Povesteș te despre întâmplarea cu Atreu, tiran furios împotriva fratelui său, Tieste, pentru că îi sedusese soț ia.
complottat pentru a prelua puterea regatului.
Atreo simulează o reconciliere ș i îi aduce în palat pe Tieste ș i fiii săi pentru a se răzbuna; apoi îi ucide.
nepoț i, ne găteș te carnea ș i o aranjează fratelui în timpul unui banchet, dezvăluindu-i imediat după aceea adevărul atroce.
În timp ce Tieste este înspăimântat, Atreu savurează pe deplin bucuria răzbunării.
-Troienii
După căderea Troiei, femeile troiane, prizonieră a grecilor, plâng soarta lor ș i trebuie să suporte consecinț ele.
despre înfrângere:
De exemplu, Ecuba, vaduva regelui Priam, asistă la sacrificiul fiicei sale celei tinere; Andromaca, vaduva lui Hector, încearcă
în zadar să salveze fiul care moare aruncat de sus de pe un turn.

Tragediile nu au fost scrise pentru teatru, ci pentru recitări: ș tim că în perioada imperială, deș i nu au lipsit
testimonii sporadice ale unor adevărate reprezentări teatrale, utilizarea predominantă era de a citi textele tragice în
ocazii de recitări care erau organizate în case private sau în săli speciale sau chiar în aceeaș i curte imperială.

În centrul tuturor tragediilor găsim dezlănț uirea pasiunilor nestăpânite, care nu sunt dominate de raț iune ș i care au
consecinț e catastrofale.
Intenț ia lui Seneca este de a propune exemple semnificative ale conflictului din sufletul uman al impulsurilor contrastante, pozitive.
e negativi.
Pe de o parte este raț iunea, de care adesea îș i asumă rolul de purtători personajele secundare; acestea încearcă să descurajeze pe
protagoniș tii din propuș ii lor nesăbuiț i; pe de altă parte există furia, adică impulsul iraț ional, pasiunea (dragoste, ură,
gelosia, ambiț ie etc.)
În interiorul tragediilor există, aș adar, un intent pedagogic ș i moral: principalul obiectiv al lui Seneca este
învăț area morală.
O altă caracteristică a tragediilor este că se acordă o importanț ă deosebită cuvântului mai mult decât acț iunii ș i
la articularea complotului; poetul, de fapt, nu este interesat de evenimentele mitologice în sine, ci de modul în care acestea oferă ocazii pentru a dezvolta ș i
a dezbate despre subiecte morale ș i politice.
De asemenea, personajele, mai degrabă decât figuri propriu-zise dramatice, sunt purtătorii unor teme anume încredinț ate lor de poet.
pe baza sugestiilor oferite de tradiț ia mitico-literară.
Tonalitatea tragediilor este magniloquentă ș i acest lucru constituie un obstacol pentru cititorul modern care este deranjat de
ridondanț ă ș i a suprabundenț ei de exclamative, interogative retorice etc.
Cu toate excesele, chiar ș i în tragedii, regăsim totuș i prezenț a sentenț elor ș i a replicilor de efect, care au ...
incisivitate puternică.

APOKOLOKYNTOSIS
Apokolokyntosis ocupă un loc aparte în producț ia senecană; este o operetă care aparț ine genului.
satira menippea.
Această operă este importantă pentru că este singura aparț inând acestui gen literar care s-a păstrat în întregime.
Satira menippeeană este denumită astfel după numele iniț iatorului genului, Menip, care datează din secolul III î.Hr.
forma era caracterizată prin amestecul de versuri ș i proză.
Opera senecană este definită un pamflet, adică un eseu scurt în care autorul susț ine o temă de actualitate în
mod de a declara deschis ș i sincer de partea ș i cu intenț ia polemică ș i satirică, pentru a trezi conș tiinț a socială.
A fost scris într-adevăr cu ocazia morț ii lui Claudio, ș i în el Seneca îș i dă frâu liber urii ș i ...
dispreț pentru cel care l-a urmărit ș i condamnat la exil.
Titlul este grec ș i interpretarea sa este incertă ș i discutată: termenul kolokyntein grecesc înseamnă „dovleac” ș i apoteoză
„transformare în dumnezeu”. Totuș i, în operă, Claudio nu suferă nicio transformare, de aceea mulț i au presupus că
semnifica „deificarea unei dovleci”, sau mai bine „deificarea acelui prostănac de Claudio”.

Trama:
Seneca începe povestea din momentul în care Parcele taie firul vieț ii sale, în timp ce Apollo cântă un cântec de
gioia a fost începutul regatului fericit al lui Nero.
Claudio se ridică în cer ș i se prezintă lui Jupiter, dar nu este recunoscut pentru că vorbeș te într-un mod incomprehensibil.
După o lacună în text, găsim zeii în conciliu pentru a discuta despre propunerea de divinizare a lui Claudio ș i se
urmează câteva intervenț ii pro ș i contra, până când August îș i exprimă opinia ș i îl acuză pe nepotul său Claudiu că a
asasinat numeroș i membri ai familiei ș i cere pentru el o pedeapsă severă.
Claudio este, aș adar, tras în infern, unde întâlneș te numeroasele sale victime ș i aici este condamnat să joace
eternamente ai dadi cu un băț perforat.
Opereta este remarcabilă atât pentru subiect, cât ș i pentru stăpânirea mijloacelor lingvistice ale lui Seneca, care trece de la un
limbaj colocvial "scăzut" ș i umoristic într-un stil mai înalt ș i solemn.

EPIGRAMĂ
Apare de asemenea sub numele de Seneca ș i aproximativ o sută de epigrame, deș i autenticitatea lor este destul de ...
dubbia.
Este dificil ș i probabil imposibil să se stabilească dacă vreunul dintre epigramele provine cu adevărat de la Seneca sau dacă este vorba despre
de false; într-adevăr, marele renume al autorului nostru a favorizat apariț ia de opere atribuite greș it lui.