Plumb

De George Bacovia
George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului simbolist, cu o lirică profund originală, dar care
se impune mai târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în majoritate în
perioada interbelică. La început este văzut ca poet minor de critica literară, el va cunoaşte treptat o
receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român şi
unul dintre cei mai de seamă poeţi din poezia română modernă.

Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei de început de
secol XX, o ruptură față de schema romantică anterioară. Poezia ,,Plumb” (1916) este de la început
salutată de Macedonski și de cercul acestuia ca artă poetică aparținând simbolismului.

Simbolismul este un curent literar european apărut ca reacție la naturalism și la parnasianism. Textul
poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica repetițiilor,
cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului liric.

Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală starea eului
liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din elementele căruia fac parte:
sicrie, flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este un simbol care creează
puternica impresia a pustiirii sufletești bacoviene.

De asemenea, corespondența preferată de simboliști este prezentă și în Plumb, prin legătura dintre
planul interior și cel exterior, corespunzător celor două catrene ale poeziei. În poezia bacoviană
lumea de afară este o reflectare a unei stări de spirit corespunzătoare, dacă lumea este cenușie,
dominată de sicrie, cavou și flori de plumb, sufletul nu poate fi decât inert, iar amorul decadent.

Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaimă de moarte sunt transmise sub
forma monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este o artă
poetică, deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar și față
de propria afectivitate.

Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive

Temele poeziei sunt singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină incapabilă să-i
înţeleagă adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru tema condiției
poetului într-o societate meschină este spaţiul limitat şi definit chiar din primul vers prin
structura ,,sicriele de plumb’’, accentuat în versul al treilea prin altă sintagmă ,,stam singur în cavou’’.
Cele două simboluri ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’ îl imping pe individ la izolare şi la singurătate într-un spaţiu
sufocant, închis şi apăsător. A doua imagine semnificativă este cea simbolică a ,,amorului de plumb”
ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind
confesiv. Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează ,,mineralizarea” sentimentului, apăsarea
pierderii iubirii. Imaginea sinestezică (figură de stil prin care se asociază diferite senzații din natură,
care dau impresia că sunt simbolul celuilalt) ,,dormea întors…și-am început să-l strig…” amintește
motivul folcloric al morții ca întoarcere către apus. El se asociază cu un efort disperat al eului liric de
recuperare a sentimentului. Metafora finală/Oximoron ,,și-i atârnau aripile de plumb” pune în
opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.

Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea temei
şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății este titlul, care reprezintă
simbolul plumb, ce evidențiază apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, cenușiul existențial,
universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire. Titlul poeziei
constitue și simbolul central, dar un simbol plurivalent. Ocurențele cuvântului plumb, reluat de șase
ori, în poziții simetric distribuite în cele două strofe, configurează atmosfera lirică.

Semnifiicațiile cuvântului plumb se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv,

uman și planul obiectiv, cosmic. Ca element anorganic evidențiază mineralizarea, moartea, prin
greutate denotă apăsare sufletească, sufocantă, prăbușirea interioară, culoarea gri poate reda
tristețea, monotonia, cenușiul vieții cotidiene, mediul meschin, răceala, lipsa de viață, absența
sentimentelor, singurătatea.

Sonoritatea cuvântului, un lexem alcătuit din patru consoane și o vocală închisă, evidențiază căderea
grea, fără ecou. Rolul de simbol central este marcat și de dispunerea grafică, simetria perfectă-poziția
în strofe și versuri, fiecare strofă fiind închisă cu acest cuvânt –și realizarea unor asocieri semantice
inedite, nu atât în prima strofă, unde sintagmele constitue elemente ale decorului funerar, artificii
funerare-sicriele de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb, cât în strofa a doua unde lumea
obiectuală este înlocuită prin lumea interioară –amorul meu de plumb, aripile de plumb. Cuvântul
plumb invadează toate câmpurile lexicale-sicrie, flori, coroane, amor, aripi-devenind metaforă
simbol.

Cuvintele cheie –plumb, cavou, singur, în același timp simboluri obsedante, care circulă de la o poezie
la alta contribue la realizarea unui decor macabru, dezolant.

Textul este alcătuit din două catrene construite pe baza lexemului plumb, care este reluat în șase din
cele opt versuri ale poeziei. Realizate prin paralelism, cele două strofe corespund celor două planuri
ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou și realitatea interioară,
subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii ,,amorul meu de plumb’’ , a cărui invocare se face cu
disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.

Starea de solitudine a eului liric este evidențiată de repetarea laitmotivului ,,stam singur’’, care
alături de celelalte simboluri, accentuează senzația de pustietate sufletească.

Realizată preponderent din imagini vizuale, poezia exploatează stările și emoțiile produse de
elementele decorului funerar, care transmit o stare interioară: vidul sufletesc, angoasa existenței.
Astfel că între planul exterior și cel interior se stabilesc o serie de corespondențe.

Strofa întâi surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic se
simte claustrat: un cavou, simbolizând universul interior, și în care mediul înconjurător a căpătat
greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele decorului funerar sunt: ,,sicriele de
plumb’’, ,,veșmântul funerar’’, ,,flori de plumb’’, ,,coroanele de plumb’’. Repetarea epitetului ,,de
plumb’’ are multiple sugestii insistând asupra existenței mohorâte, lipsită de transcendență sau de
posibilitate a înălțării. Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingășie și de frumuseșe –florile, este
marcată de împietrire. Vântul este singurul element care evidențiază mișcarea, însă produce efecte
reci, ale morții, evidențiate auditiv: ,,Și scârțârțâiau coroanele de plumb’’.

Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.

Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția afectivității: ,,Dormea
întors amorul meu de plumb’’. Cuvântul ,,întors’’ constituie misterul poeziei. Eul liric își privește
sentimentul ca un spectator. ,,Aripile de plumb” presupun un zbor în jos, căderea surdă și grea,
moartea. Încercarea de salvare este iluzorie: ,,Și-am început să-l strig’’. Ambiguitatea poetică este
produsă prin multiplele semnificații pe care le poate primi epitetul ,,dormeau întors’’, ,
metafora ,,aripile de plumb’’ sau lexemul ,,mort’’ , -în versul ,,Stam singur lângă mort’’, termenul din
domeniul funebru poate conota înstrăinarea de sine, alienarea, ca reacție la absurdul existenței.

Expresia spaimei de moarte, a senzației de vid sufletesc, a singurătății se realizează, dincolo de

aglomerarea elementelor decorului funebru prin două imagini auditive: în prima strofă, verbul cu
efect imitativ, strident, din versul ,,Și scârțâiau coroanele de plumb’’ , evidențiază dezacordul eului cu
lumea, dizarmonia; în strofa a doua, ,,strigătul’’ sugerează spaima neantul ființei, iar verbul la
persoana I, singular acentuează întoarcerea spre planul subiectiv ,,Și-am început să-l strig’’.

Elementele naturii primordiale frigul și vântul, produc, în poezie, disoluția materiei și sugerează
percepția prin senzații tactile a vidului sufletesc.

Sursele expresivității, sugestiei și ale ambiguității se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.

La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central plumb, asociat metaforelor ,,flori de
plumb’’, ,,coroanele de plumb’’, ,,aripile de plumb’’. Ambiguitatea poetică este produsă, în strofa a
doua, prin multiplele semnificații pe care le pot primi epitetul verbului din versul inițial: ,,Dormea
întors amorul meu de plumb’’ și metafora/oximoronul din versul final ,,Și-i atârnau aripile de plumb’’.

Impresia de simplitate a formei și de intensitate a unei obsesii se realizează prin utilizarea

paralelismului sintactic, ca procedeu de construcție a textului poetic și a repetițiilor, mai ales a
simbolului plumb.

În ceea ce privește prozodia, poezia ,,Plumb,, este riguros construită, sugerând prezența morții, prin
închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul.
Rima masculină susține accentuarea puternică a finalului fiecărui vers, iar repetarea aceluiași
cuvânt ,, plumb,, în rimă susține gradarea obsesiei. Elementele prozodiei clasice, care produc
muzicalitatea exterioară sunt valorificate pentru a conferi și o muzicalitate interioară, dată și de
repetiții, paralelism și pauze care transformă poezia într-un freamăt monoton.

La nivel fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă de câte două consoane grele, ceea ce
evidențiază o închidere a spațiului. În restul poeziei predomină vocalele e, i, u, dând sentimentul
golului existențial, al absenței, al vidului lăuntric.

La nivel morfologic se remarcă prezența verbelor, în marea lor majoritate statice. Timpul imperfect
desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei stări de
angoasă: ,,dormeau’’, ,,stam’’, ,,era’’, ,,scârțăiau’’, ,,dormea’’, ,,atârnau’’. Verbele statice la imperfect
sunt așezate la început de vers. Cele două verbe la perfect compus –,,am început’’ și, respectiv la
conjunctiv, ,,să strig’’, evidențiază disperarea eului atunci când conștientizează că întreg universul
este cuprins de atmosfera sumbră a morții. Actul de a striga dobândește o valoare simbolică.

Verbul ,,a fi’’, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, în construcții care sugerează
trecerea de la planul obiectiv ,,era vânt’’, la planul subiectiv, în a doua, percepția lumii fiind realizată
prin senzații ,,era frig’’.

Versul al treilea din prima strofă se remarcă prin elipsa verbului a fi cu sens existențial: ,,Și flori de
plumb și funerar veșmânt’’, conturând o imagine statică. Adverbul ,,adânc’’ așezat lângă
verbul ,,dormeau’’ sugerează somnul veșnic, moartea. Apropierea dintre somn și moarte este clasică,
atât datorită nemișcării pe care amble stări o presupun, cât și faptul că ambele constitue o rupere de
lumea reală.
La nivel sintactic, textul este alcătuit din propoziții principale, independente, coordonate prin
juxtapunere sau copulativ. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus : ,,Dormeau
adânc sicriele de plumb’’; ,,Dormea întors amorul’’.

Textul poetic este realizat prin procedeul acumulării: prin repetarea conjuncției copulative ,,și’’
realizează suprapunerea de imagini pentru a reda aceeași stare.

La nivel lexical se remarcă prezența cuvintelor din câmpul semantic al morții: sicriu, cavou, funerar,
coroană, mort, modalitate a insistenței, dar și cale de reducere a numărului de lexeme din text,
repetarea obsesivă a acelorași cuvinte, inclusiv în rimă, are ca efect monotonia, senzația de limitare.

Concluzia

Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb’’ este o capodoperă a liricii bacoviene şi, în general, a
poeziei simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul realizează o viziune
despre lume tipic simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema poeziei, prin simbolurile
folosite şi printr-un imaginar poetic adecvat, toate menite să realizeze o atmosferă specific
bacoviană, reliefată prin unele elemente exterioare, transpuse apoi într-un univers interior, afectiv,
în care rezonează profund. Astfel, din îngemănarea elementelor de conţinut cu cele de formă ia
naştere un univers ficţional inedit prin sensibilitate şi prin originalitate. Manolescu afirma că Bacovia
este „singurul poet român care a coborât în infern”, recuzita care alcătuiește imaginarul bacovian
preponderent eului, justificând această idee. Ceea ce este semnificativ este faptul că prin intermediul
procedeelor simboliste, cititorul îl însoțește pe eul liric în această călătorie în lumea tenebrelor
(întunericului, obscurităților).