1.

Primele reflecții serioase asupra originii poporului român apar în Evul

Mediu târziu, în contextul ideologic și cultural al Renașterii europene. În
această perioadă, umaniștii redescopereau valorile Antichității greco-
romane și încercau să reconstruiască trecutul popoarelor europene din
perspectiva moștenirii clasice. Pentru români, această reconstrucție a
trecutului însemna întoarcerea la Roma.

Unul dintre cei mai importanți gânditori din acest timp este Nicolaus Olahus
(1493–1568), născut la Sibiu, om de cultură și umanist de origine română. În
lucrarea sa „Hungaria” (1536), Olahus face o observație esențială pentru
istoriografia românească timpurie: el afirmă că românii (valahii) sunt urmașii
coloniștilor romani aduși în Dacia de împăratul Traian. Chiar dacă nu
folosește exact formularea: „Ne tragem din coloniile romane din Dacia”,
ideea este clar exprimată în scrierile sale, unde subliniază faptul că românii
vorbesc o limbă apropiată de latină și că obiceiurile și religia lor sunt similare
în toate cele trei regiuni istorice: Țara Românească, Moldova și Transilvania.

Latinitatea era, în acest context, sinonimă cu civilizația, cu rațiunea, cu o

moștenire imperială care justifica aspirațiile de autonomie politică și
culturală ale românilor. În Transilvania, acest discurs era folosit ca argument
politic de-a lungul secolelor, în special de Școala Ardeleană (secolele XVIII–
XIX), care va prelua ideea lui Olahus și o va transforma într-un adevărat
program identitar.

Pe de altă parte, în secolele XV–XVI, ideea de dacism – adică valorizarea

trecutului autohton, pre-roman, al dacilor – nu exista încă în mod serios în
gândirea istorică. Dacii erau văzuți ca un popor barbar, învins de Imperiul
Roman, iar în conștiința epocii, înfrângerea lor echivala cu inferioritatea lor
culturală. Pentru umaniștii Renașterii, victoria Romei era o justificare a
superiorității latine, nu o dramă istorică. Dacii nu erau sărbătoriți, ci mai
degrabă uitați sau marginalizați în discursul istoric.

Un alt aspect important este acela că Olahus nu este singurul care face
aceste legături între romani și români. În mod indirect, alți cronicari și autori
din aceeași perioadă sau din cea imediat următoare – precum Grigore Ureche
în Moldova (cu Letopisețul Țării Moldovei din 1647), Miron Costin sau Dimitrie
Cantemir – dezvoltă ideea continuității romane. Ureche spune clar:
„De la Râm ne tragem”,

iar Miron Costin întărește:

„Toți românii din Țara Leșească, din Țara Ungurească, din Ardeal, din
Maramureș, din Țara Muntenească și din Moldova, toți de la un loc sunt
români.”

De altfel, în Europa secolului XVI, a fi roman însemna a fi european. Într-o

vreme în care marile puteri ale vremii (Spania, Franța, Sfântul Imperiu
Roman) își revendicau filiația romană, românii – prin asemenea afirmații
umaniste – își cereau locul în această familie culturală a Latinității. Prin
urmare, discursul despre originea romană a românilor nu era doar o
constatare istorică, ci un act de identitate, un gest de afirmare a demnității
naționale.

2. secolul al XVIII-lea aduce o transformare esențială în gândirea

românească: apariția unei elite intelectuale care încearcă să
demonstreze nu doar noblețea, ci și legitimitatea istorică a românilor în
Transilvania. Această mișcare poartă numele de Școala Ardeleană.
În Transilvania, românii, deși erau majoritari, nu erau recunoscuți oficial
ca națiune politică. Drepturile le erau refuzate în fața celor trei „națiuni
recunoscute”: ungurii, sașii și secuii. Școala Ardeleană vine cu o
strategie curajoasă: să demonstreze că românii sunt urmașii Romei,
deci au o noblețe egală sau chiar superioară.

Ce lucrări importante au scris?

Samuil Micu – De Origine Valachorum (circa 1774–1779)

Un tratat care afirmă limpede: românii sunt urmașii coloniștilor romani
din Dacia. Micu arată că limba română este derivată din latină, oferind
argumente lingvistice și istorice.

Petru Maior – Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812)

Aici, Maior afirmă că românii nu au părăsit niciodată spațiul carpato-
danubian și că romanizarea a fost profundă și durabilă. El scrie, cu un
ton polemic:

„Românii n-au venit de aiurea, ci au rămas aici de la daci și romani

încoace.”

Gheorghe Șincai – Hronica românilor și a mai multor neamuri

 O lucrare enciclopedică în care reconstituie trecutul istoric al românilor,
subliniind latinitatea, dar și continuitatea teritorială.

3. După perioada iluministă, în care latinitatea a fost arma principală a

emancipării culturale și politice, în secolul al XIX-lea, odată cu apariția
romantismului, are loc o importantă reevaluare a rădăcinilor autohtone. În
această perioadă a marilor construcții identitare, dacii trec de la statutul de
„popor învins” la cel de simbol eroic și fondator al spiritului românesc.

Romantismul cerea nu doar date istorice, ci mituri, eroi, origini glorioase și

strălucitoare, iar cultura română, în plină afirmare, răspunde acestei nevoi
printr-o idealizare a trecutului dacic.

Mihail Kogălniceanu (1817–1891), unul dintre întemeietorii istoriografiei

române moderne, scrie, în Letopisețul Țării Moldovei, despre vitejia dacilor,
punând accent pe demnitatea lor, pe capacitatea de rezistență în fața Romei,
dar și pe continuitatea spirituală a poporului român.

Kogălniceanu, deși format în spirit iluminist și influențat de ideile pașoptiste,

introduce nuanțe romantice în discursul său istoric, recunoscând că
latinitatea nu este suficientă pentru a explica specificul românesc. Astfel, el
vorbește despre un amestec între civilizația romană și „elementul dacic,
statornic și tenace”, care dă profunzime și originalitate națiunii române.

Într-un discurs celebru din 1843, susținut la Academia Mihăileană,

Kogălniceanu declara:

„Istoria trebuie să fie nu o înșiruire de date, ci oglinda sufletului unui popor.”

Prin această viziune, el deschide calea revalorizării trecutului autohton, într-

un moment în care românii își căutau un sens istoric și cultural propriu.

4. Nicolae Iorga a fost un critic activ al extremelor istorice, mai ales al

dacomaniei (exagerarea importanței dacilor) și al latinizării excesive
promovate de unele cercuri academice occidentale sau de Școala Ardeleană,
când era scoasă complet din ecuație contribuția autohtonă.
El afirmă, într-un articol din 1905:

„Exagerarea unei singure surse, fie romană, fie geto-dacă, duce la

falsificarea istoriei. Poporul nostru s-a născut prin osmoză, nu prin dominație
unilaterală.”

Această perspectivă face din Iorga un precursor al unei istorii naționale

lucide și echilibrate, bazate pe fapte și interpretări raționale, nu pe mitologii
exagerate.

Spre deosebire de Hasdeu , Iorga rămâne un istoric riguros, bazat pe

documente, inscripții, izvoare medievale, arhive. El dezvoltă o adevărată
școală de istoriografie națională, în care formarea poporului român este
studiată științific, nu speculativ.

5. După 1947, odată cu instaurarea regimului comunist în România, istoria

devine un instrument esențial de propagandă politică. Dar cea mai radicală
schimbare intervine în perioada conducerii lui Nicolae Ceaușescu (1965–
1989), când miturile istorice sunt exploatate cu scopul întăririi unui
naționalism cultural autoritar și izolaționist.

Dacii devin un popor „pur”, neînvins și de neclintit, un simbol al vitejiei,

curajului și al suveranității naționale.

Aceștia sunt portretizați drept strămoși direcți și singuri autentici ai poporului

român, iar continuitatea lor pe teritoriul actual al României este prezentată
ca o certitudine istorică absolută.

În același timp, latinitatea este redusă aproape la tăcere, fiind considerată un

element străin, legat de influențele „occidentale decadente”:

Roma este văzută ca o putere colonială care a invadat Dacia, iar moștenirea
ei culturală și lingvistică este minimalizată.
Latinitatea este uneori portretizată ca o influență impusă, de natură străină,
care nu trebuie pusă în prim-planul identității românești.

De ce a făcut Ceaușescu asta?

Regimul avea nevoie să promoveze o ideologie naționalist-comunistă, care

să unească populația în jurul unei mândrii naționale accentuate.

În fața presiunilor sovietice și a influențelor externe, accentul pe autohtonism

servea ca o formă de rezistență culturală.

Dacismul exagerat era un mijloc de a justifica ideea unui stat puternic,

suveran, cu o identitate „nealterată” de influențe externe.

În plus, glorificarea dacilor și a istoriei antice legitima discursul

propagandistic despre „măreția” poporului român și justificarea
conducătorului suprem, care se asemăna adesea cu marii eroi istorici ai
trecutului.

Manifestări concrete ale dacismului în epoca Ceaușescu

Manualele școlare din acea vreme prezentau dacii drept eroi neînfricați, iar
romanii erau adesea omişi sau minimalizați.

Monumente imense, cum este statuia lui Decebal de la Cazanele Dunării

(finalizată după 1989, dar concepută în această perioadă), reflectă fascinatia
pentru simbolul dacic.

Se organizau sărbători și comemorări care puneau accentul pe „eroismul”

dacilor, iar istoria medievală și modernă era adesea interpretată prin prisma
acestei moșteniri antice.

POETI
1. Poetul Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică şi a fost
printre primii intelectuali români care a încercat ”restaurarea” originii
dacice abandonată de Şcoala Ardeleană în detrimentul demostrării
originii latine şi descendenţei romane a poporului roman.
Întreaga sa operă lirică are informaţii despre daci: Rugăciunea unui
dac, în care deplânge soarta dacilor învinşi. În Povestea Dochiei şi
ursitoarele redă măreţia Daciei şi încercările la care a fost supusă.
Aceleaşi idei reies şi din Gemenii, Scrisoarea III, Memento mori, Sarmis,
Planul lui Decebal.

Figura legendară a Dochiei ocupă un loc central în mitologia dacică.

Potrivit legendei, Dochia era fiica (sau Sora) lui Decebal, fie o zeitate a
Daciei, de unde ar proveni, probabil, şi numele ţării – Dacia. În textul
eminescian este Zeiţa Mamă a pământului străbun sau similară zeiţei
tracice, Bendis.

În poemul Memento mori este prezentată ca Zâna Dochia ce

călătoreşte în luntrea de cedru, trasă de lebede pe marele fluviu, Istru.

În postuma Sarmis, Dochia este stăpâna zimbrilor iar în Planul lui

Decebal, Dochia se prezintă astfel: Mândră/mi este rochia / Şi mă
cheamă Dochia.
Interesul pentru istorie şi conturarea viziunii dacice la Eminescu
datează din anii adolescenţei. Între 14 şi 19 ani, Eminescu a colindat
prin ţară cunoscând tradiţiile şi valorile create de poporul nostru. În
1866 se întâlneşte la Sibiu cu Nicolae Densuşianu, mai mare cu patru
ani, care i-a vorbit despre daci şi religia lor. Au rămas prieteni şi s-au
revăzut la Bucureşti, mai târziu, când Densuşianu contura celebra
Dacia preistorică.

Dacismul lui Eminescu este legat, mai ales, de profesorul său de la

Cernăuţi, Aron Pumnul. Prin mărturisirea făcută de Mihai Eminescu într-
o scrisoare către Veronica Micle, când avea 24 de ani (8 nov. 1874) şi
trimisă la Iaşi, el spunea: Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Această
afirmaţie arată pasiunea sa pentru cercetarea istoriei în perioada
studiilor de la Viena şi Berlin (1869-1874). A studiat istoria şi mitologia
Indiei, unde, în Himalaya credea poetul că s-au reaşezat zeii Daciei, în
frunte cu Zamolxe.
 O atenţie deosebită acordă Eminescu lui Zamolxe în Memento mori,
care locuia într-o peşteră din munţi:

Zeii Daciei acolo locuiau – poartă solară

În a oamenilor lume scările de stânci coboară

Şi în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun

Şi pe negre stânci trunchiete stau ca-n tron în verdea lume…

2. Una dintre cele mai fanteziste şi cunoscute scrieri care rescriu istoria
dacilor a fost lucrarea lui Nicolae Densuşianu, „Dacia Preistorică”,
scrisă la începutul secoluli XX. În cartea lui Densuşianu apar tot felul de
afirmaţii privind originile şi istoria triburilor dacice, considerate de
lumea academică drept pure speculaţii şi rod al unei imaginaţii bogate.
În imaginariul lui Densuşianu, pe teritoriul României ar fi locuit nişte
populaţii imaginare precum pelasgii şi hyperboreeni, care bineînţeles
au legătură cu dacii, trăiau în Dacia şi ar sta la originea poporului
român de mai târziu. Mai mult decât atât, pe teritoriul carpato-
danubiano-pontic aceste populaţii idealizate, perfecte din punct de
vedere al lui Densuşianu, au creat cea mai măreaţă civilizaţie a
omenirii.
Pentru Densuşianu era un imperiu pelasgic întemeiat în Dacia acum
6.000 de ani, care a ajuns să ocupe întreaga Europă, Africa de Nord şi o
parte din Asia. Un adevărat imperiu universal răspândit din Dacia.
Totodată personajul legendar Prometeu erau un strămoş al dacilor.
Bineînţeles toate aceste afirmaţii din „Dacia preistorică“ au fost
interpretate de istoricii serioşi drept poveşti. Inclusiv Vasile Pârvan
spunea despre această lucrare uriaşă că este doar un ”roman
fantastic”.
Totodată Densuşianu arăta că de fapt limba dacă şi limba latină erau
dialecte ale aceleiaşi limbi, „pelasge”, având drept dovadă lipsa
inscripţiilor dace de pe teritoriul Daciei Romane. Teza lui Densuşianu şi-
a câştigat imediat adepţi. De exemplu Generalul Nicolae Portocală
publica în 1932 lucrarea ”Din preistoria Daciei şi a vechilor
civilizaţiuni”. Acesta spunea că de fapt româna nu este o latină
stricată, ci invers, limba latină este o veche limbă română sau mai
precis dacică, vorbită prost
3. Mitul dacic l-a atras şi pe Mircea Eliade, care recunoaşte setea de
origini a românilor. Acesta publică, în 1943, sinteza Los Rumanos.
Breviario historico. În capitolul „Sub semnul lui Zalmoxis”, autorul pune
accent pe menţinerea substanţei etnice primare în ciuda romanizării,
dacii adoptând imediat creştinismul datorită pregătirii lui Zalmoxis,
informaţii care, ca şi în cazul celor ale lui Blaga legate de gena
tumultoasă dacică, nu au un temei documentar. Asociind dacii cu un
puternic simbolism al lupului, care „caracterizează îndeosebi iniţierile
militare şi prin urmare ale acelor Männerbunde, confreriile secrete de
războinici”şi susţinând eroismul şi tenacitatea combinate cu principiul
religios ascetic, Eliade oferă material pentru crearea unei stări de spirit
unificatoare care s-ar prelungi adânc în trecut. Totuşi, istoricul religiilor,
deşi sursă de inspiraţie pentru propaganda dacistă, relua termenul din
1941 al lui Şerban Cioculescu, criticând „un curent care, în expresiile
lui cele mai extravagante, a meritat numele de tracomanie”.