A fost o dată ca niciodată o casă unde trăiau două gemene.

Pe una o
cheama Suzana, iar pe cealaltă Vaiana. Suzana are 14 ani, ochii albaştri,
părul ca de culoarea aurului şi are foarte mulţi prieteni. Prietenele ei cele
mai bune erau Elia şi Tea. Vaiana are 14 ani, are ochii verzi şi părul şaten, îi
place să gătească şi să îngrijească animale. Are un câine pe nume Fulger.
Este o zi de luni. – Fetelor! a strigat tatăl lor. Aduceţi imediat o cană cu
lapte proaspăt! – Vaiana! a strigat mama. Du-te de grabă la magazin şi
cumpără biscuiţi!! Haide, haide repede! – Suzana! a strigat tatal. Haide! –
M-am întors, a zis Vaiana. – Adu-mi biscuiţii şi aprinde-mi televizorul! Apoi
du-te şi mătură în ogradă! a repezit-o mama. Aţi observat cu toţii. Era
greu. – Vaiana, haide să plecăm de aici! – Pai, da… La ce rău se comportă
faţă de noi… Accept. Zis şi făcut! Cele două gemene şi-au făcut bagajul şi
au plecat. Au mers unde au văzut cu ochii, timp de şapte nopţi şi şapte zile
în şir. Până la urmă, obosite cum erau au văzut o căsuţă în depărtare. Aşa
că s-au apropiat mai bine şi înăuntru au zărit o femeie îmbrăcată într-o
rochie atât de verde, încât părea ţesută din safire. Fetele au bătut la uşă
curioase. Femeia în rochie verde şi cu părul roşcat a deschis uşa şi a zis: –
Bine aţi venit, dragele mele, vă aşteptam. Gemenele au stat pe loc
nedumerite câteva secunde. Apoi au intrat. – Casa aceasta este
încântătoare! i-a zis Vaiana femeii îmbrăcate în rochie verde. –
Dumneavoastră cum vă numiţi? a întrebat Suzana. – Numele meu este
Erena şi sunt Zâna Animalelor, a răspuns femeia cu rochie verde. Vă este
foame, fetelor? – Daaa! au spus gemenele în cor. Erena a aşezat pe masă
drept băutură chiar roua dimineţii, drepzmeură, mure şi multe altele.
Fetele s-au aşezat la masă şi au mâncat, şi au mâncat, şi au mâncat până
când s-au săturat. – A fost delicios! a zis Vaiana. – Da! a aprobat Suzana.
Apoi au dormit. Dis-de-dimineaţă s-au trezit şi au considerat că este
momentul să plece. Aşa că şi-au făcut bagajul şi erau gata-gata să iasă pe
uşă, dar Zâna Erena le-a oprit. – Vin şi eu cu voi ca să vă ajut în caz de
nevoie, a zis Erena. – Sigur! au răspuns fetele. Apoi au pornit la drum. Şi
mergând şi mergând au intrat într-un oraş şi au întâlnit nişte oameni trişti,
nervoşi şi rău dispuşi. În acel oraş, totul părea plictisitor şi fără rost. –
Haide să plecam mai repede de aici! a spus Suzana. – Haide mai bine să
vedem ce se întâmplă acolo, a răspuns Erena. Şi să vedem de ce toţi
oamenii sunt prost dispuşi. – Bine… au încuviinţat fetele. Apoi s-au
apropiat mai bine. Au mers la un om şi l-au întrebat de ce este trist. –
Pentru că mă simt singur, a răspuns acesta. Au continuat să-i întrebe şi pe
alţii şi era problema era aceeaşi. Aşa că s-au gândit că îi pot ajuta. Fetele
s-au îndreptat spre un bărbat din apropiere şi l-au întrebat: – Tu ai
prieteni? – Nu… a răspuns acesta cu faţa tristă. – Pot să fiu eu prietena ta,
i-a spus Suzana. În acel moment, locuitorul celui mai trist oraş s-a simţit
pentru prima oară în viaţa lui fericit. Aşa că s-a dus şi şi-a făcut mai mulţi
prieteni. Şi în felul ăsta tot oraşul a ajuns să fie într-o completă armonie!
Dar gemenele nu se simţeau aşa de bine. Acum ele erau cele care se
simţeaA fost odată un sat micuţ, sărac, dar drăguţ şi paşnic, care se
numea Viscri. În el locuiau puţini oameni şi animale. Locuitorii acestui sat
erau foarte prietenoşi unii cu ceilalţi, aveau sărbători, plante, case mici din
lemn, mâncare, puţine jucării, dar erau fericiţi. Printre ei se mai aflau un
băiat de 16 ani pe nume Eduard, o soră mai mică decât el şi părinţii lor.
Eduard era un băiat român cu părul bălai şi cârlionţat, ochii limpezi şi
albaştri, obrajii roşii şi pătaţi de pistrui şi era întotdeauna îmbrăcat cu o
salopetă veche de blugi. Eduard se plictisise să locuiască în acest sat mic.
Spunea că nu mai are chef să vadă acelaşi peisaj zi de zi, să respecte
aceleaşi obiceiuri, să mănânce întotdeauna aceeaşi mâncare. De fapt, pe
scurt, voia să se mute în altă ţară. Vreau ceva nou, spunea el adesea cu
voce plictisită. Într-o noapte, aşa, pe nesimţite, când a împlinit vârsta de
18 ani, a plecat la drum. După 7 ceasuri, Eduard a ieşit din ţara sa. A intrat
într-o pădure care părea fermecată. Erau copaci roz, verzi, roşii, mov, cu
carouri şi cu steluţe! Pe jos erau multe flori şi frunze multicolore: „Straniu”,
se gândi Eduard. Pădurea însă părea liniştită. A mai înaintat puţin şi s-a
oprit pentru că a auzit o voce groasă. Vocea aceea groasă i s-a adresat
chiar lui! – Cine eşti? Şi ce te aduce în lumea noastră? a spus un copac
uriaş şi bătrân din spatele băiatului. Eduard a tresărit. Nu mai auzise un
copac să vorbească până acum. – Sunt Eduard şi sunt în căutarea unei
case noi pentru că m-am plictisit de cea veche. Mă puteţi ajuta? – Bine, a
spus copacul. Avem ceva care te-ar putea ajuta, spuse el cu