Ion

Liviu Rebreanu

1. ÎNCADRAREA ÎN CATEGORIA ROMANELOR REALIST-

OBIECTIVE

Ion este un roman realist-obiectiv prin înfățișarea veridică a structurilor

sociale din Ardeal de la începutul secolului al XX-lea (se remarcă valoarea acordată
averii pentru oferirea unei poziții sociale), prin obiectivitatea perspectivei narative,
prin prezența naratorului omniscient care dirijează destinele pesronajelor, prin
desfășurarea cronologică a evenimentelor și prin stilul sobru.

Aspectele sociale care atrag atenția sunt legate atât de încadrarea categoria
„bogătanilor”, respectiv a „sărăntocilor”, în funcție de avere, cât și de nivelul unei
realități politice, înfățișate veridic, ce presupunea statutul inferior al românilor în
fața maghiarilor, datorită ocupării austro-ungare sub care se afla Transilvania la
începutul secolului al XX-lea. În lumea satului Pripas acest conflict socio-politic este
secundar și nu se insistă asupra lui. Stratificarea socială, dictată de numărul de
terenuri aflate în proprietate, este cea care declanșează conflictul central al
romanului. Personajul principal, simțindu-se inferior, înjosit din cauza sărăciei
hotărăște să-și schimbe statutul cu orice preț. Lupta lui interioară, dar și conflictele
exterioare, prezintă un caracter veridic în acel context social.
Perspectiva narativă obiectivă oferă posibilitatea unei analize lucide, din
exterior, a evenimentelor, astfel încât personajele să fie înfățișate în complexitatea
lor. Naratorul stabilește desfășurarea narativă pe o linie care urmărește pedepsirea
celor care au încălcat normele morale: Ana se sinucide, Ion este omorât, George
ajunge la închisoare, Florica rămâne singură. În paralel se prezintă și destine
împlinite: Laura e recompensată, pentru ascultarea de părinți de care a dat dovadă,
cu o familie fericită; învățătorul, deși părăsește satul, are perspectiva unei slujbe bine
plătite; preotul este apreciat pentru construirea noii biserici.

2. TEMA ILUSTRATĂ PRIN DOUĂ SCENE

Tema romanului o constituie patima care se înfățișează sub două forme: setea
de înavuțire, respectiv dragostea pasională. O scenă semnificativă pentru ilustrarea
patimii pentru pământ a lui Ion este cea în care sărută pământul. Naratorul
prezintă această dragoste pentru pământ în evoluție, pământul i-a fost lui Ion, încă de
mic, „mai drag ca o mamă”, apoi îl vede ca pe o „ibovnică” și în final își găsește
sfârșitul pe pământ, sângele lui amestecându-se cu țărâna. După ce reușește să obțină
proprietatea întregii averi a lui Vasile Baciu, abia așteaptă primăvara să vadă
pământul în toată frumusețea lui, neacoperit de zăpadă. Într-o zi obișnuită, se
îmbracă în haine de sărbătoare și pleacă pe câmp pentru a se închina în fața
pământului, ca unei zeități. Acolo, în singurătatea tăcută a naturii are impresia că stă
în fața unui uriaș ce l-a subjugat, se apleacă, aproape evlavios, ia în mâini pământul
negru și umed și îl sărută, așa cum și-ar săruta un tânăr iubita. Pentru el pământul a
devenit un substitut al iubitei, o formă de împlinire socială care îl face fericit. După
acest gest are impresia că se află deasupra oricărei patimi, că a devenit un stăpân
absolut al pământului. Fără să-și dea seama însă, această împlinire îi aduce doar o
mulțumire de moment fiindcă în sufletul său se ridică puternic „glasul iubirii”.

O scenă semnificativă pentru ilustrarea forței patimii ce îl distruge sufletește

pe Ion, este cea a morții acestuia. Deși se declara prietenul lui George, Ion îl vizita
foarte des pentru a fi în apropierea Floricăi, prima și singura lui iubire. Se înțelege
cu aceasta să aibă o întâlnire într-o noapte în care George era plecat la pădure, dar
Savista, oloaga pe care George o ținea de milă pe lângă casă, aude planul celor doi și
îl avertizează pe soțul înșelat. Ion merge la casa Floricăi, scoate un anumit fluierat,
ca să fie recunoscut, dar iese George, care s-a întors pe neașteptate acasă. Ion nu mai
are nicio reacție, uimit de apariția acestuia, și se lasă lovit mortal. George nici măcar
nu verifică efectul loviturilor de sapă și intră în casă, spre groaza Floricăi. Ion se
târăște în curte, ultimul lui gând fiind „Mor ca un câine.” Acolo a fost găsit
dimineață, plin de sânge.
Patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea
viziunii despre lume a autorului, sunt: incipitul, acțiunea, finalul și conflictul.
Incipitul surprinde imaginea unui „drum alb” ce se desprinde din șosea și se
îndreaptă încet spre satul Pripas în care „dă buzna”. Această imagine a drumului
reprezintă modalitatea naratorului de a introduce cititorii în lumea ficțiunii, de a ne
face conștienți că intrăm într-un univers necunoscut, drumul desprinzându-ne de
realitatea concretă și oferindu-ne posibilitatea de a fi părtași la existențele
zbuciumate ale personajelor. Locațiile menționate, Jidovița, Armadia, Cișmeaua
Mortului, ancorează acțiunea într-un spațiu real din zona Bistriței, doar satul Pripas
este o construcție auctorială, pornind de la Prislopul în care tatăl lui Rebreanu a fost
învățător. Înainte de a intra în sat, drumul se oprește puțin la crucea neîngrijită ce ne
întâmpină ca un semn rău-prevestitor. Tinicheaua ce alcătuiește chipul Mântuitorului
este ruginită și scârțâie în bătaia vântului, florile așezate la picioarele acestuia sunt
ofilite, indicând lipsa de preocupare a oamenilor din sat față de cele sfinte. Valorile
apreciate de ei sunt doar de natură materială, cele spirituale sunt neglijate.
Acțiunea se desfășoară pe două planuri narative mari( epicul dublu) ce
urmăresc viața țăranilor din satul Pripas, respectiv viața intelectualilor de la țară. În
centrul primului plan narativ se află Ion, țăran tânăr, sărac, harnic, inteligent și
frumos. Acesta joacă la horă cu Ana, fată pe care o consideră „urâțică”, fiind
interesat de averea acesteia. Hotărât să își schimbe cu orice preț statutul social, o
seduce pe Ana, o lasă însărcinată și apoi nu mai vrea să știe de ea așteptând ca tatăl
ei să se umilească în fața lui și să îi propună căsătoria. Vasile Baciu crede la început
că George Bulbuc este tatăl copilului și îl abordează pentru a împlini și actul
căsătoriei. După ce află că Ion era vinovat de situația Anei, se enervează și o bate
mult, dar totuși nu vrea să se facă de rușine în sat și vorbește cu băiatul. Ion acceptă
căsătoria,cu promisiunea că va obține întreaga avere a lui Vasile Baciu, iar la nuntă
joacă doar cu Florica, spre supărarea Anei care vede cât de mult o îndrăgește soțul ei
pe fosta lui iubită. Ion se ceartă mult cu socrul său ce amână trecerea averii pe
numele său, dar recurge la amenințări, o tot bate și pe Ana și o alungă la tatăl ei, iar
Vasile Baciu cedează până la urmă, temându-se de posibila nedreptate ce i s-ar face
în cazul unui proces. Ana naște pe câmp sperând că acel copil îi va aduce aprecierea
și dragostea lui Ion, dar află de la Savista, că soțul ei s-a împrietenit cu George doar
de dragul Floricăi, cu care el se căsătorise între timp. Ana decide că nu mai are
pentru ce să trăiască și își pune capăt zilelor, însă Ion nu are nicio remușcare și
continuă să o caute pe Florica, lucru ce îi va aduce moartea.
Viața intelectualilor se desfășoară în același spațiu al satului transilvănean de
la începutul secolului al XX-lea. Familia învățătorului Zaharia Herdelea duce o
existență dificilă, venitul lui nefiind suficient pentru a alcătui o zestre fetei mai mari,
Laura. Astfel încât, în momentul în care George Pintea își exprimă dorința de a se
căsători cu Laura fără a pretinde zestre, părinții fetei sunt de acord, în ciuda faptului
că ea iubea un alt băiat. Până la urmă acceptă și ea propunerea tânărului teolog, care
obține și o parohie după căsătorie. Fericirea ulterioară demonstrează cât de
importantă era, în viziunea autorului, ascultarea de părinți. Tânărul Titu se declară
poet, nu se poate adapta muncii de birou și visează să plece în România pentru a-și
împlini destinul de artist. Are și niște escapade amoroase care nu îi fac cinste, Roza
Lang fiind căsătorită. Important este în acest plan conflictul iscat între familia
Herdelea și preotul Belciug, din cauza lui Ion. Învățătorul îl susținuse întotdeauna și
îi apreciase inteligența, dar preotul se supără pe tânăr pentru bătaia de la cârciumă și
îl face de rușine în biserică, spunând că e un „netrebnic”. Până la urmă familia
Herdelea și preotul de împacă, despărțindu-se în final cu greu, învățătorul fiind
nevoit să părăsească satul pentru că fusese numit un tânăr în locul său, iar el avea o
slujbă în Armadia.
Finalul aduce în prim plan tema timpului care „trece nepăsător” față de toate
dramele care se petrec zilnic și care par nesemnificative în comparație cu infinitatea
lui. „Câțiva oameni au murit, alții le-au luat locul” – exprimă la modul cel mai
simplu cât de lipsite de importanță sunt aceste drame mărunte. Se revine la imaginea
drumului ce iese din Pripas, odată cu trăsura familiei Herdelea, și apoi „se pierde în
șoseaua cea mare”, ducând cu el toată desfășurarea unei vieți zbuciumate.
Conflictul central al textului este de natură interioară și se dă în sufletul lui
Ion, marcând o luptă continuă între „glasul pământului” și „glasul iubirii” (acestea
sunt și titlurile celor două părți ale romanului). În primă instanță „glasul pământului”
este mai puternic, Ion se autoiluzionează cu o dragoste falsă, susținută doar de
averea mare a Anei, dar apoi „glasul iubirii” îi copleșește întreaga ființă, făcându-l
irațional. Acest conflict interior are la bază unul social generat de diferențele între
cei cu avere și cei săraci. Ion se simte inferior și își urăște tatăl care a risipit averea
familiei din cauza patimii pentru băutură. Mai mult, la horă se conturează conflicte
individuale, cauzate de aceleași criterii sociale. Vasile Baciu îl jignește pe Ion când
află că fata lui are un anumit interes față de băiat, îl numește „sărăntoc”, „fleandură”,
făcându-l de rușine în fața tuturor, chiar și a intelectualilor. Tocmai de aceea, ca gest
de răzbunare, îl face și el de râs în sat, lăsând-o însărcinată pe Ana. Tot la horă intră
în conflict cu George pentru plata lăutarilor, în aparență, pentru Ana, în realitate. Se
bat apoi la cârciumă și Ion îl lovește rău cu un par, dar cei doi băieți se împacă
destul de repede. În finalul romanului se reia același conflict, pentru Florica de data
aceasta, însă George este lipsit de îndurare și îl ucide cu sapa pe Ion. Conflictul
secundar între autoritățile austro-ungare și români este important doar pentru a
marca acel context socio-politic prin care se conferă veridicitate evenimentelor.
În opinia mea romanul Ion ilustrează efectele negative pe care le are dorința
de înavuțire asupra sufletului uman. În primul rând, patima de avere duce la
dezumanizare. Ion ajunge indiferent la rușinea fetei pe care a mințit-o nopți la rând
că o iubește, apoi o bate fără milă, deși era însărcinată, iar moartea ei nu stârnește
nicio reacție în sufletul său. Nici măcar pentru copilaș nu are sentimente paterne,
văzând în el doar posibilitatea de a păstra pământurile. Moartea lui îl lasă la fel de
indiferent ca și cea a soției sale. În al doilea rând, setea de îmbogățire determină
distrugerea unor relații. Personajul principal a renunțat la studii, în ciuda faptului că
învățătorul l-a ajutat să meargă mai departe, având șansa de a se întoarce chiar
învățător în satul natal. Atașamentul său față de pământ a fost mult mai puternic și l-
a schimbat foarte mult. Se ceartă chiar și cu cei din familia Herdelea când își
exprimă dezacordul față de acțiunile lui. Chiar dacă obține pământurile, Ion nu este
apreciat în sat din cauza mijloacelor de care s-a folosit pentru a intra în posesia lor.
În concluzie, orice patimă distruge sufletește omul, îl macină până la dezumanizare.