Definiţia:

Definiţia este o operaţie logică prin care se specifică proprietăţile caracteristice ale unui obiect
sau înţelesul unui termen. În primul caz, ceea ce se defineşte este o noţiune. În al doilea caz,
ceea ce se defineşte este chiar termenul respectiv. Pe scurt, obiectul operaţiei de definire este
o noţiune sau un termen.O operaţie de definire are drept rezultat o definiţie. Definiţia este o
propoziţie care fixează rezultatul unei operaţii de definire.
Componentele definiţiei
Orice definiţie are următoarele componente:
- definitul, adică noţiunea sau termenul care formează obiectul operaţiei de definire;
- definitorul, adică ceea ce se spune despre definit;
- relaţia de definiţie; în exprimarea obişnuită, relaţia de definiţie este redată prin cuvinte
precum: este, înseamnă, desemnează [Link] obişnuieşte ca structura oricărei definiţii să se
redea astfel: A=dfB
Reguli:
Regulile definitiei corecte:
Regula adecvării: Școala este o instituție.
Regula clarității și preciziei: Școala este fabrica umanității.
Regula circularității: Școala este locul unde se duc școlarii/este locul unde se face școală.
Regula nonnegației/afirmării: Școala nu este o formă de relief.
Regula consistenței: Școala este instituția care se ocupă de executarea legilor aprobate de parlament.
(Ar fi definiția guvernului).

LEGILE SILOGISMULUI

LEGILE GENERALE ALE SILOGISMULUI

(1). ÎNTR-UN SILOGISM VALID EXISTĂ TREI TERMENI ŞI NUMAI TREI.
(2). TERMENUL MEDIU TREBUIE SĂ FIE DISTRIBUIT CEL PUŢIN ÎNTR-O
PREMISĂ.
(3). NICIUNUL DINTRE TERMENII EXTREMI NU POATE FI DISTRIBUIT ÎN
CONCLUZIE DACĂ NU A FOST DISTRIBUIT ÎN PREMISE.
(4). CEL PUŢIN UNA DINTRE PREMISE TREBUIE SĂ FIE AFIRMATIVĂ.
(5). CEL PUŢIN UNA DIN PREMISE TREBUIE SĂ FIE UNIVERSALĂ.
(6). DACĂ AMBELE PREMISE SUNT AFIRMATIVE, CONCLUZIA ESTE CU
NECESITATE AFIRMATIVĂ.
(7). DACĂ O PREMISĂ ESTE AFIRMATIVĂ ŞI ALTA NEGATIVĂ, CONCLUZIA ESTE
CU NECESITATE NEGATIVĂ.
(8). DACĂ O PREMISĂ ESTE UNIVERSALĂ ŞI ALTA PARTICULARĂ, CONCLUZIA
ESTE CU NECESITATE PARTICULARĂ.

INDUCŢIA COMPLETĂ = GENERALIZARE ÎN CADRUL UNEI CLASE FINITE DE

OBIECTE, UNDE SUNT ANALIZATE TOATE CAZURILE POSIBILE. Este singurul
argument inductiv unde concluzia este certă.

Presupunerile pe care se bazează: clasa de obiecte nu este mare şi este finită; fiecare
obiect poate fi examinat individual; fiecare obiect are o proprietate; conchidem că întreaga
clasă are respectiva proprietate.

Observaţie:

Inducţia completă nu este atât de importantă pentru cunoaştere întrucât concluzia nu

face altceva decât să repete, într-o formă mai concisă, ceea ce s-a spus în premise.

Inducţia completă este un tip de argument inductiv aflat la limita dintre argumentele
deductive şi cele nedeductive, şi constă într-o generalizare în cadrul unei clase finite de
obiecte, unde sunt analizate toate cazurile posibile. Este singurul argument inductiv în care
concluzia este certă.
Exemplu de inducţie completă:

Universitatea A are studenţi străini

Universitatea B are studenţi străini

Universitatea C are studenţi străini

Universităţile A, B şi C (şi numai ele) sunt toate universităţile oraşului X

Prin urmare, toate universităţile oraşului X au studenţi străini.
INDUCŢIA INCOMPLETĂ / AMPLIFICATOARE = TIP DE RAŢIONAMENT
INDUCTIV ÎN CARE GENERALIZAREA SE FACE PORNIND DOAR DE LA O PARTE
DIN OBIECTELE UNEI CLASE.

Spre deosebire de inducţia completă, unde concluzia este certă, în cazul inducţiei
incomplete, concluzia este doar probabilă, iar probabilitatea acesteia creşte odată cu creşterea
numărului de cazuri care o confirmă; dacă apare cel puţin un caz care o infirmă, atunci
concluzia unei inducţii incomplete este falsă.

În cazul inducţiei incomplete se trece de la un număr finit de cazuri la un număr infinit

de cazuri; presupunem că numărul elementelor dintr-o clasă este atât de mare încât nu le
putem studia pe toate şi de aceea studiem numai o parte pentru a conchide ulterior că întreaga
clasă are proprietatea P.

Exemplu de inducţie incompletă:

Pisica are blană

Tigrul are blană

Leul are blană

Pisica, tigrul şi leul sunt feline

Prin urmare, probabil toate felinele au blană.

Observaţia 1:

Inducţia incompletă este o formă de raţionament ipotetic, pentru că deşi premisele sunt
adevărate, concluzia rămâne totuşi probabilă; inducţia incompletă respectă trei principii logice
din cele patru: nu satisface în întregime principiul raţiunii suficiente (premisele, deşi
adevărate, nu pot fi temei suficient pentru concluzie).

Observaţia 2:
 Inducţia incompletă / amplificatoare are un rol important în cunoaştere întrucât
orientează demersurile cunoaşterii de la particular la general, permite totodată trecerea de la
cazurile cunoscute (limitate) la cele necunoscute (toate cazurile existente).

Clasificarea:
Clasificarea este operația logică prin care noțiunile (obiectele) sunt ordonate și
grupate, după diferite criterii, în diferite clase (din ce în ce mai generale).
Operația logică prin care descompunem genul în speciile sale se numește diviziune, iar
clasificarea este operația logică prin care realizăm genul din speciile sale.
Clasificarea presupune trei elemente:
1. Elementele clasificării, adică noțiunile ce vor fi supuse operației de clasificare și
care formează obiectul clasificării (de regulă, ele sunt noțiuni individuale sau
noțiuni cu un grad redus de generalitate);
2. Clasele, respectiv noțiunile obținute ca rezultat al clasificării (noțiuni generale sau
noțiuni cu un grad mai ridicat de generalitate);
3. Criteriul clasificării (diferența specifică), adică proprietățile pe baza cărora se
realizează gruparea elementelor în clase sau formarea genului din speciile sale.
Corectitudinea în clasificare:
1. Clasificarea presupune trei elemente: noțiunile date (obiectul clasificării), clasele
obținute și fundamentul clasificării. În absența unui element nu se poate vorbi despre
operația logică de clasificare.
2. Clasificarea trebuie să fie completă, adică ea nu trebuie să lase rest: fiecare din
elementele ce formează obiectul clasificării trebuie introduse într-o clasă. (Dacă ne
lipsește un element, clasificarea este incompletă, iar dacă apare un element dintr-o altă
clasă, atunci este prea abundentă, încălcându-se regula completitudinii).
3. Pe aceeași treaptă a clasificării, între clasele obținute, trebuie să existe numai
raporturi de opoziție.
4. Criteriul clasificării trebuie să fie unic într-o operație.
5. Regula omogenității: presupune ca asemănările dintre obiectele aflate în aceeași clasă
trebuie să fie mai importante decât deosebirile dintre ele.

Demonstrația:
Demonstrația este procesul logic (raționamentul sau lanțul de raționamente) prin care o
propoziție dată este compusă numai din propoziții adevărate.
Structură:
1. Teza de demonstrat este o propoziție concretă pe care o propunem și pe care urmează
să o argumentăm(dovedim, demonstrăm / aceasta e concluzia noastră, am putea
spune).
2. Fundamentul demonstrației este un ansamblu de premise din care urmează să
conchidem teza (premisele sunt numite și argumente).
 3. Procesul de demonstrare (forma logică a raționamentului care leagă fundamentul de
teză) este raționamentul sau ansamblul de raționamente prin care deducem teza din
premise. (De exemplu, poate avea forma unui silogism).
Reguli:
1. Teza de demonstrat trebuie să fie clar și precis formulată, adică nu trebuie să conțină
părți variabile (termenii sunt bine definiți și au o semnificație unică).
2. Teza de demonstrat este cel puțin o propoziție probabilă și nu este o propoziție
infirmată (în caz contrar nu are sens să o demonstrăm).
3. Teza de demonstrat trebuie să rămână aceeași pe tot parcursul demonstrației.
Reguli privind fundamentul demonstrației:
1. Argumentele demonstrației trebuie să fie adevărate.
2. Demonstrația argumentelor este independentă de demonstrarea tezei, astfel încât
argumentele să constituie un temei suficient pentru teza de demonstrat.
3. Demonstrația trebuie să fie corectă.

ARGUMENTE DEDUCTIVE ȘI NEDEDUCTIVE:

Argumentele deductive pot fi de 2 feluri:
- Imediate (conversiuni, obversiuni / formate dintr-o premisă și o concluzie)
- Mediate (silogismul, polisilogismul / care au cel puțin 2 premise și o concluzie)
Acestea pot fi valide sau nevalide.
Argumentele nedeductive sunt Inducția (completă, incompletă, prin simplă enumerare
sau științifică) și Analogia.
Argumentele nedeductive pot fi tari sau slabe.
Un argument nedeductiv este tare numai dacă premisele sunt adevărate și concluzia
are o mare probabilitate să fie adevărată.
Ex: Mihai a învățat 20 din cele 21 de subiecte de examen. Probabil, Mihai, va lua la examen
unul dintre subiectele învățate și va lua nota 10.
Un argument nedeductiv este slab numai dacă premisele sunt adevărate și concluzia
are o mică probabilitate să fie adevărată.
Ex: Mihai a învățat 4 din cele 21 de subiecte de examen. Probabil, Mihai, va lua la examen
unul din subiectele învățate și va lua nota 10.

SOFISME ȘI PARALOGISME: (*Scoase din programa din 2021)

Acestea sunt legate de erorile comise într-o argumentare. Atunci când greșeala este
făcută voit de către emițător (cel care face argumentarea), se numește sofism, atunci când este
făcută fără intenție, se produce un paralogism.
Sofismele de limbaj:
 a) Echivocația: se datorează folosiri într-un mod ambiguu a unui termen care
îndeplinește o funcție importantă într-un argument.
Ex: Balanța este numele unei constelații
Balanța reprezintă un instrument de măsură a greutății
Un instrument de măsurare a greutății este numele unei constelații.
b) Amfibolia: Apare atunci când o expresie sau o propoziție dintr-un argument este
ambiguă din punct de vedere sintactic.
Ex: Copiii sunt părinții fac numai năzdrăvănii.
c) Accentul: se produce datorită sublinierii improprii a unui cuvânt sau expresii dintr-un
argument.
Ex: Mă îmbăt de fericire! (Poate însemna euforie sau actul propriu-zis al consumării de
băuturi alcoolice).
d) Diviziune: apare atunci când un termen este folosit în mod colectiv în premisa
argumentului respectiv, în timp ce în concluzie este folosit în mod distributiv.
Ex: Elevii liceului au obținut rezultate foarte bune la olimpiadele școlare, ceea ce
înseamnă că și Mihai a obținut rezulate foarte bune la olimpiadele școlare.
e) Compoziția: inversul sofismului diviziunii, apare atunci când în premise un termen
este folosit distributiv, iar în concluzie colectiv.
Ex: Mihai a obținut rezultate foarte bune la olimpiadele școlare, ceea ce înseamnă că
elevii liceului au avut rezultate foarte bune la olimpiadele școlare.