Povestea lui Harap-Alb

Ion Creanga
-basmul cult-

Basmul este o naraţiune deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic din literatura populară
sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două categorii opuse – Binele şi Răul -, simbolizate prin
personaje pozitive şi negative. Din această confruntare, Binele iese învingător, deoarece basmul propune
modele de conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din literatura populară, specia a trecut şi în
literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea artistică a unui singur creator.
Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a
lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii
populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se
dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune
materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile
concepţii.
Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare.
Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei fete, - care va
fi perturbat prin sosirea scrisorii lui Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi
trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc uşor de îndeplinit, pentru că cele
două împărăţii se află departe una de cealaltă, separate de războaie.
Acţiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un alt element din tiparul narativ tradiţional,
începe în momentul în care fiii mai mari ai craiului pornesc spre împărăţia unchiului lor, convinşi că vor
reuşi. Ambii eşuează lamentabil, la proba podului unde sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de urs.
Când mezinul cere permisiunea de a pleca în aceeaşi călătorie riscantă, este refuzat cu asprime. Supărat,
fiul mai mic al craiului se retrage în grădina palatului şi întâlneşte o bătrână pe care o miluieşte cu un bănuţ.
Drept răsplată, bătrâna îi dă sfatul să nu plece la drum fără calul, armele şi hainele tatălui său de când a fost
mire. Fabulosul îşi face apariţia într-un cadru care nu sugerează prin nici o caracteristică evenimente
neobişnuite. Bătrâna se dovedeşte a avea puteri supranaturale şi dispare învăluită într-un nor misterios, spre
surprinderea tânărului crăişor.
La pod, tatăl îl supune aceleiaşi probe, dar mezinul o depăşeşte cu ajutorul calului cu puteri
supranaturale. Motivul călătoriei iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi
cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dăruindu-i pielea de urs.

Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de asemenea, tipice pentru structura basmului
tradiţional. La trecerea prin pădurea – labirint, fiul craiului se rătăceşte şi acceptă, după trei întâlniri
fatidice, tovărăşia omului spân. Spânul, spre deosebire de personajele negative tipice din basmele
populare, adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la legile firescului. Nicăieri şi
niciodată eroul lui Creangă nu dă dovadă că ar avea puteri supranaturale sau capacităţi de vrăjitor, în stare
să-şi impună voinţa asupra celorlalţi fără nici un efort. Neavând calităţi supranaturale, Spânul îşi pune în
aplicare planul de uzurpare a identităţii lui Harap-Alb prin alte mijloace. Inteligenţă vicleană, înzestrată cu
o mare putere de persuasiune, Spânul recurge la argumente atât de normale, încât este aproape imposibil să-
i fie respins ajutorul. Prin vicleşug, la fântână, acesta îşi însuşeşte identitatea crăişorului, momentul fiind
echivalent cu un adevărat botez, întrucât fiul craiului primeşte un nume – Harap-Alb – şi o nouă identitate –
slugă a Spânului.

Multiplicarea numărului de probe la care este supus eroul din basmul lui Creangă
diferenţiază basmul cult de basmul popular. Procesul iniţiatic din Povestea lui Harap-Alb este mult mai
complicat şi include parcurgerea unor etape complexe, marcând simbolic drumul spre maturitate al eroului.
După ce ajung la Verde-Împărat, Harap-Alb este trimis să aducă salatele nemaiîntâlnite din Grădina
Ursului, probă pe care o depăşeşte cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici. Pielea de urs dăruită de tatăl
său la plecare îşi găseşte justificarea, proba marcând depăşirea unei etape iniţiatice care sugerează
maturizarea fizică, prin învingerea unei forţe primare.

A doua probă la care este supus eroul este una a maturizării voinţei. Nestematele cerbului din
pădurea fermecată nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă fără şovăire sfaturile Sfintei Duminici.
Harap-Alb trebuie să sape o groapă în care să se ascundă după ce taie capul cerbului dintr-o singură
lovitură. Ascunzătoarea nu trebuie părăsită până după apusul soarelui, deşi capul cerbului îl strigă continuu.
Depăşirea acestei probe sugerează maturizarea psihică, depăşirea unei etape iniţiatice care se referă la
devenirea spirituală (pentru că Cerbul poate fi comparat cu Meduza din mitologia greacă, a cărei privire
împietrea pe oricine şi a cărei simbolistică se asociază, în sens larg, cu evoluţia spirituală).

A treia probă este şi cea mai dificilă, ca şi în basmele populare. Spânul cere să-i fie adusă fata
Împăratului Roş, pentru a o lua de soţie. Această probă presupune alt drum iniţiatic, cu mai multe etape:
întâlnirea cu furnicile cărora le cruţă viaţa, primind în schimb o aripă; întâlnirea cu albinele, cărora le
construieşte un adăpost aduce o a doua aripă ca recompensă. Personajele auxiliare se înmulţesc prin
întâlnirile cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă. La curtea Împăratului Roş, Harap-Alb
şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor provocări pentru a dobândi mâna fetei: proba ospăţului este
depăşită cu ajutorul lui Flămânzilă şi al lui Setilă; înnoptatul în casa înroşită de foc nu are drept consecinţă
moartea tuturor datorită ajutorului dat de Gerilă; alegerea macului de nisip este realizată cu ajutorul
furnicilor; fata Împăratului Roş este păzită şi prinsă cu ajutorul lui Ochilă şi al lui Păsări-Lăţi-Lungilă;
alegerea fetei se realizează cu ajutorul albinelor. Ultima probă este impusă de fată şi constă în aducerea
apei vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de măr dulce de unde se bat munţii în capete. Sunt implicate,
de această dată, personajele animale cu puteri supranaturale: turturica fetei de împărat şi calul lui Harap-
Alb.
Întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat marchează şi ultima etapă a maturizării eroului, de natură
afectivă. Harap-Alb se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş şi nu ar vrea să i-o dea Spânului, cum a
procedat cu trofeele dobândite în cursul celorlalte probe. Restabilirea echilibrului se realizează prin
dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, iar calul îl omoară pe
uzurpator, ridicându-l până în înaltul cerului, de unde îi dă drumul. Este, de altfel, una dintre puţinele
situaţii în care calul îşi dezvăluie adevăratele puteri. Fata Împăratului Roş recompune trupul eroului, îl
descântă, readucându-l la viaţă, element echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea noii identităţi,
de stăpân.
Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular prin multiplicarea numărului probelor
la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul
principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri
neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte.
De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine
tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate,
asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl
construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică,
naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca
erou exemplar: bunătatea. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-
Alb calitatea de arhisemn ( simbol ) al binelui. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei
calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate
dominantă a eroului în sfera întregului univers.
Personajele auxiliare, foarte numeroase, sunt mai complexe decât personajele auxiliare din
basmele populare. Uriaşii care îl însoţesc pe Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât sub aspect
fizionomic, cât şi sub aspect psihologic. Portretele lor se alcătuiesc prin trimitere la fiinţa umană –
„schimonositură de om”, „pocitanie de om”, „dihanie de om”, „namilă de om”, „arătare de om”. Deşi sunt
puternic caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd trăsăturile umane – Gerilă se ceartă cu însoţitorii nemulţumiţi de
căldura pe care a făcut-o în casă şi „trânteşte o brumă pe pereţi” care îi contrariază pe ceilalţi. Gerilă,
Flămânzilă şi Setilă sunt expresia alegorică a unora dintre impulsurile aparţinând instinctului de apărare şi
de conservare ale fiinţei umane. Acţiunile lor se înscriu, de altfel, în sfera realităţii mai mult decât în sfera
supranaturalului. Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă aparţin preponderent tipologiei fabulos-mitice. Simţurile lor
exagerate se circumscriu sferei cunoaşterii. Singurele personaje auxiliare care amintesc de basmele
populare sunt calul, albinele, furnicile, personificate şi dobândind calităţi supranaturale. Având în
vedere caracteristicile personajelor, se poate spune că în basmul cult fantasticul este puternic
antropomorfizat ( umanizat ).

Construcţia subiectului este lineară, episoadele se structurează prin înlănţuire, acţiunile decurg
firesc una din cealaltă şi se motivează reciproc. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt imaginare, chiar dacă au
elemente care amintesc de universul obişnuit. Întâmplările se petrec odată, cândva, atunci, adverbele
sugerând un timp nedefinit, rupt de cel cotidian. Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului
– undeva, într-o pădure, în grădina ursului.

La nivel formal, scenariul epic este încadrat de formulele specifice, iniţiale – „Amu cică era odată
un crai…” - , mediane – „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este” - , finale –
„”Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”. Incipitul basmului lui Ion Creangă elimină
schematismul enunţiativ specific prototipului folcloric umplând de conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea
convenţiei prototipale: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori…”

Basmul cult respectă convenţia de oralitate din basmul popular, dar naratorul intervine în text
prin comentarii şi prin reflecţii personale, participând la povestire. Scopul relatării este mai puţin
didactic şi mai mult de delectare: „Dar ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să vă spun povestea şi vă rog să m-
ascultaţi”.
Ca şi alte basme, Povestea lui Harap – Alb valorifică tema confruntării dintre bine şi rău. Particularitatea
viziunii autorului cult constă, însă, în acest basm, în relativizarea perspectivei asupra noţiunii de bine şi de
rău, simbolizate prin două personaje care se situează mai mult în sferă realistă decât în lumea fantastică. Ca
şi în viaţa reală, pare a spune naratorul, devenit complice al cititorului, limitele dintre cele două noţiuni
antitetice se şterg adesea, provocându-l pe omul obişnuit să descopere complexitatea unei existenţe în care
el însuşi e un erou.