SINFONIA

Sinfonia este o sonată monumentală pentru orchestra simfonică clasică, unde fiecare instrument este la fel de
importante decât ceilalț i. Prin varietatea sa de timbre ș i texte, sinfonia este cea mai
important. Se compune din patru miș cări (contemporanii au 3 miș cări) fiecare cu un
tempo ș i structură diferită. Naș terea sa a fost foarte discutată de muzicologi. Atât Giovanni
Batsta Sanmartni (1698-75), ca fiii lui Bach: Carl Philipp Emanuel (1714-88) ș i Johann Christan (1735-
82), Johann Stamitz (1717-57), Franz Joseph Haydn (1732-1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756-91)
Ludwig Van Beethoven (1770-1827) ș i atâț ia alț ii, au avut importanț a lor în crearea a ceea ce astăzi
cunoaș tem sub numele de simfonie.

STRUCTURA
În epocile antice, simfoniile constau din patru miș cări contrastante:
Primul mi ș care este de obicei rapid, iar în ea se stabile ș te tema, caracterul ș i con ț inutul. Primul
miș carea urmează structura formei sonate. În legătură cu forma sonată trebuie explicat că
ne referim la o modalitate de a elabora ș i structura materialul muzical, independent de faptul că
există un tip de lucrare, care desigur urmează acest schelet, numit sonată.
Al doilea este lent.
Al treilea este clar rapid.
- ș i cvartetul este de obicei foarte rapid ș i energic, ș i este plin de ritmuri puternice care conduc la un
final incitant.
Forma simfoniei a variat odată cu timpul, de exemplu, cele mai contemporane, de Arthur Honegger,
constă în 3 miș cări.

ORIGINE:
Precursorul direct al sinfoniei moderne a fost overtura operei italiene de la începutul secolului XVIII. Aceasta
forma, numită "sinfonie" în italiană, consta din trei miș cări separate, întotdeauna în ordinea rapidă-
lento-rapid. Spre mijlocul secolului, mai mulț i compozitori au început să scrie sinfonii mai elaborate, deja
nu destinate sălii de teatru, ci pentru interpretarea lor în concert. Acestea au fost primele "simfonii",
în sensul actual al termenului, ș i deș i multe dintre ele erau formate din cele trei miș cări
traditionale, uneori compozitorii extindeau forma pentru a include patru miș cări. Primii
compozitorii simfonici erau în majoritate bărbaț i ale căror nume astăzi nu ne sunt foarte familiare: o
lista scurtă include pe Giovanni Batsta Sammartni, din Milano; Georg Mathias Monn, Georg Christoph Wagenseil,
y Carl Diters von Ditersdorf, de Viena; Johann Christan Bach, fiul cel mai mic al lui J. Sebastan Bach, care se
stabilit la Londra; iar Johann Stamitz, Ignaz Holzbauer ș i Franz Xaver Richter din Mannheim, Germania,
oraș care a fost casa celei mai mari orchestre din Europa de atunci.

MAXIMII EXPONENTI:
-F. J. Haydn: considerat ca „tatăl simfoniei”, cele 104 simfonii ale sale constituie cele mai bune
referinț ă pentru a cunoaș te evoluț ia acestei forme muzicale. Se remarcă grupuri de sinfonii, cum ar fi
„Sturm und Drang” sau „simfoniile Londrei”.
- W. A. Mozart: a compus 41 de sinfonii. În cazul său, primele 20 pot fi considerate lucrări
juvenile ș i cu personalitate proprie redusă. Cele mai interesante sunt ultimele 21, fiind cele mai
 importante: la 25, la 35 (Haffner), la 36 (Linz), la 38 (Praga) ș i ultimele trei (la 39, în mi bemol, la 40,
în sol minor ș i la 41, Jupiter).
-L. van Beethoven: a compus nouă sinfonii. Sunt opere de artă în sine, de ș i se remarcă Sinfonia
nr. 3 Heroica, a cincea simfonie, nr. 6 Simfonia Pastoral, a ș aptea simfonie, a opta simfonie, ș i
novena, la Sinfonia Coral.
Franz Schubert: 9 simfonii, cele mai celebre fiind nr. 8, denumită „Inconclusă” (sau „inacabată”)
pentru că îi lipsesc al treilea ș i al patrulea miș cări, precum ș i nr. 9, denumită „La grande”.
-Johannes Brahms: 4 simfonii. Brahms a fost continuatorul operei simfonice a lui Beethoven (de fapt, al său
prima simfonie a primit porecla de „a 10-a a lui Beethoven”. Se remarcă prima ș i a patra.
-Antonin Dvorak: 9 simfonii. Frecvent eclipsate de 9-a (din noua lume), au o valoare înaltă
inspiratie melódică. Sunt excepț ionale a 6-a, a 7-a ș i a 8-a.
Gustav Mahler: 9 simfonii ș i Adagio-ul celei inconclusă 'a zecea'. Mahler presupune o ruptură cu
stil sinfonic tradiț ional. Sinfoniile sale folosesc resurse foarte variate: voci soliste, coroane,
inversarea ordinii miș cărilor, etc.
-Anton Bruckner: 9 simfonii (plus două simfonii de tinere ț e: 0 ș i 00). Opera simfonică a lui Bruckner
este de concepț ie grandioasă. Abundă melodiile inspirate de natură ș i de misticism
religios. Necesită orchestre mari ș i, în mod normal, depăș esc o oră ca durată. Se remarcă a 4-a ș i a
7-a.
-Dimitri Shostakovich: 15 simfonii. Lucrările sale sunt un adevărat reflec ț ie atât a spiritului, cât ș i a genului
compositvo de autorul său, precum ș i evoluț ia secolului XX din perspectiva Rusiei sovietice.
Se evidenț iază întoarcerea la clasicism în a 5-a, fervorul patriotic în a 7-a ș i a 11-a sau introspecț ia personală în
ultimele două.
-Sergéi Prokófiev: 7 simfonii. Sunt o dovadă a eclectismului autorului său, mergând de la lucrări cu ritmuri
armoniile furioase ș i îndrăzneț e, până la altele de un stil mai clasic. Se remarcă prima ș i a cincea.
-Jean Sibelius: 7 simfonii. Profund inspirate de peisajele finlandeze ș i de referin ț ele
folclor naț ional, întotdeauna în tonalitate. Se remarcă a 2-a ș i a 5-a.
-Ralph Vaughan Williams: 9 simfonii. Peisajul ș i folclorul englez sunt un reper al acestui ciclu, fiecare
sinfoníatene un limbaj foarte particular, culminaț ia diferitelor momente compoziț ionale ale
autor: de la coral 1ª, programatica 2ª (Londra), pastorală 3ª, disonante 4ª ș i 6ª, mistică 5ª
laflmica 6ª ș i experimentalele 8ª ș i 9ª.