EXERCITII

1. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre ideea poetică
și mijloacele artistice.

Copilărie crudă, tot raiul tău uitat:

Un car purtând recolta grădinilor în el,

Re’nvii deplină iarăși, ca-n arcul de oțel

Al unui orologiu stârnind, când sferturi bat,

Un timp ce nu-l încape cadranul său rotat.

Imagini migratoare, în stol foșnind aripi,

Întoarse dintr-al undei fior în ochiul clar,

Cum steaua roabă pietrei se mântuie-n amnar,

Fiți doar secunda primă ce, ștearsă de pe chip,

Egal se contopește în ceasul de nisip.

Miron Radu Paraschivescu, Copilărie

2. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

ACTUL I

TABLOUL I

Încăpere strâmtă, săracă, dar curată, în casa curelarului Ion Sorcovă.

În mijloc, ușă deschisă: se văd poarta și strada, iar dincolo de stradă, maidan de gunoi, tăiat în două
de linia ferată. În dreapta ușii, fereastră cu perdele albe și mușcate roșii. În stânga ușii, un dulap de
lemn. În colț, pat de scânduri [...].

E în amurg și ultimele raze ale soarelui împurpurează perdelele albe. [...]

SCENA II

SORCOVĂ, NASTASIA, VULPAȘIN

VULPAȘIN (s-a oprit în prag, sfielnic, se descoperă; e în cămașă, cu mânecile sumese și palmele
murdare, așa cum a ieșit din atelier; dând cu ochii de Nastasia, tresare și coboară privirea): Bună
seara! (Nu știe ce să facă cu pălăria.)
 NASTASIA (s-a întunecat, nemulțumire).

SORCOVĂ: Noroc, Vulpașine!

VULPAȘIN (încearcă surâs și se apropie de Nastasia cu mâna întinsă): Îmi pare bine că te văd!
NASTASIA (îi întoarce spatele și iese, trântind ușa).

G.M. Zamfirescu, Domnișoara Nastasia

3. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

ACTUL II

După o lună de la acțiunea primului act. E tot o duminică, spre dimineață, și pe fereastră se
vede, în decorul cunoscut, toamna de octombrie. Interiorul casei lui Manole e mult schimbat. […]
Încăperea, ca aspect general, are acum un aer de sărăcie, de pustiu, în bună concordanță cu
perspectiva de dincolo de fereastră. Pomii îngălbeniți, goi și Dunărea ternă, cenușie ca portul, în
ceața care s-a ridicat din ape și, în burnița egală, rece și monotonă, care se presupune că se cerne
peste larg. La ridicarea cortinei, Manole se plimbă prin încăpere, cu mâinile la spate, adâncit în
importanța lucrului pe care îl face. […] Manole dictează la roman. Maria, așezată la biroul obișnuit, la
masa de mâncare, […] așteaptă cu tocul atent, dar cu gândurile ei personale duse dincolo de
manuscris, dincolo de oraș și parcă de lume.

Câteva clipe de pauză. Manole se plimbă, Maria așteaptă.

MANOLE (care, dincolo de preocuparea lui actuală – romanul – are cugetul greu din cauza
Mariei și a legitimei sale tristeți, se oprește în fața ei și, văzând că se gândește „departe”, zice cu
blândețe): Ai ostenit?

Tudor Mușatescu, Trenurile mele

4. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre ideea poetică
și mijloacele artistice.

De sticlă ‒ câmpia înghețată.

Departe un șir de pomi despuiați
scutură chiciura luminată.

Au trecut sănii trase de boi

albi ca zăpada, și aburind ca zarea,
să încarce lemne din zăvoi.

Am rămas singur, și e atât de frig

încât aș putea să-mi văd cuvintele
înghețând în aer, când te strig.
 Caut prin grădină pașii tăi,
ieri le-am zărit în prima ninsoare urmele,
umbre albastre, ca niște porumbei.
Adrian Maniu, Iarnă

5. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre ideea poetică
și mijloacele artistice.
Sunt zece ani. Ce curios îmi pare
Aspectul lucrurilor vechi, uitate!
Ca dintr-un somn, deodată deșteptate,
Parcă privesc c-un aer de mirare...

Mai strâmtă-i casa, toate-s micșorate,

Mă uit ca-n vis, și caut prin sertare,
Nimicuri scumpe... inima-mi tresare
De-o sfântă și duioasă pietate.

Aceleași cadre-mpodobesc păreții,

Din rame, cată lung și trist la mine:
Povești pierdute-n haosul vieții.

De farmecul de-odinioară pline,

Îmi readuc parfumul tinereții...
Parfum de flori crescute pe ruine.
Alexandru Vlahuță, Sonet

6. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.

Aproape de sfârșitul lunii, într-o zi când iar n-a găsit pe Dandu la întâlnirea fixată și după ce s-a
consolat iar la Universitate cu colegii binevoitori, Liana s-a suit în tramvai și a pornit spre casă. Se
uita distrată, din fereastra vagonului, la forfoteala lumii pe Calea Victoriei și pe bulevard. Deodată, în
furnicarul de oameni de pe trotuarul cinematografelor, i se păru că zărește pe Dandu cu o femeie...
Întoarse capul să se uite mai bine, dar tramvaiul gonea clopoțind furios și coroanele castanilor
acoperiră grupul în care a zărit pălăria cafenie trasă pe ochi și în dreapta, cum o purta el. Vru să se
dea jos la stația din Brezoianu, să alerge, să se convingă. Vagonul era arhiplin și ar fi trebuit să dea o
luptă prea desperată ca să ajungă până la platforma de coborâre.

„O, dacă asta e la mijloc!”, își zicea mereu Liana nemaivăzând nimic până acasă, deși îi privea fix
pe trecătorii de pe trotuare, parc-ar fi așteptat să mai apară pălăria cafenie...

Liviu Rebreanu, Jar

 7. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

ACTUL I

O cameră simplu mobilată. [...] În stânga, lângă perete, o etajeră cu volume legate frumos și
frumos orânduite. În dosul etajerei, o ușă care duce în odaia de dormit a doamnei Chirică și în camera
copiilor. În dreapta, planul întâi, camera domnului Chirică. O ușă laterală, ceva mai sus, răspunde în
coridorul care duce la bucătărie. În fund, un mic vestibul cu geamlâc.

Nichita și Varlam se zăresc în geamlâcul vestibulului. Varlam deschide și îi face loc lui Nichita.
Amândoi își agață pălăriile în cuier.

NICHITA: Sunt tare curios să-l văd la față.

VARLAM: E neschimbat ca înfățișare, atâta doar, că anii i-au cam pungit obrajii. (Oprindu-se în
prag.) Să știi că nu-i acasă.

NICHITA: Ce te face să crezi?

VARLAM: Dacă nu-i în colțișorul lui (arată biroul), slabă nădejde să fie... (Deschide ușa din
dreapta, dispare o clipă, apoi se întoarce.) Nu-i.

Gh. Ciprian, Omul cu mârțoaga

8. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.

Tăcură amândoi câteva clipe fără să se privească. Simțeau amândoi că-i desparte un zid și că nu se
vor putea înțelege […].

Apoi se despărțiră ca doi străini. Își dădură mâna, își urară noroc, iar David îi zise la revedere […], ca
și când ar fi vorbit cu oricare din camarazii ceilalți, cei de care sufletul său nu era legat prin nicio fibră.
Rămase pe loc și se uită lung în urma lui Oprișor, care mergea cu capul sus, legănându-și puțin corpul și
tăind aerul cu o cravașă* moale, foarte liniștit și nepăsător. Privindu-l, David se pomeni că-l invidiază.

„Iată un om fericit care știe ce are să facă!” se gândi dânsul, trecându-i prin creieri, ca o fulgerare
năprasnică, toate frământările și chinurile care pe dânsul îl făceau să nu știe ce are de făcut.

Liviu Rebreanu, Catastrofa

9. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

SCENA III

NASTASIA, ION SORCOVĂ

NASTASIA (schimbare, veselie nervoasă, neliniște; umblă de colo până colo și caută): N-ai văzut oglinda?

SORCOVĂ (pe pat și se uită îngândurat la ea).

NASTASIA: Parcă era la fereastră, adineauri.

 SORCOVĂ (gest: o fi fost...).

NASTASIA (își aduce aminte și caută, grabnic, în cutia mesei): Uite-o! (Se privește în oglindă, scoate din
cutia mesei: pudră – într-o hârtioară – și foiță roșie; iar se uită în oglindă și se întristează.) Nu-i așa că m-
am urâțit? Și-am îmbătrânit, m-am zbârcit la ochi...

SORCOVĂ (tace).

NASTASIA (îl privește): De ce taci? Vreau să fiu frumoasă! Vine Vulpașin și vreau să fiu frumoasă! Ce te
uiți așa la mine? (Râs chinuit.)

George Mihail-Zamfirescu, Domnișoara Nastasia

10. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.

Același freamăt trece-n crâng,

Aceleași ape-n văi se frâng,

Căzând din stâncă-n stâncă,

Același a rămas și-acum

Conacu-n margine de drum,

În liniște adâncă.

Deasupra lui pier stoluri-stol

Pribegii nori pe cerul gol,

Și-n nopțile cu lună

Ca ieri alături amândoi

Stam ascultând glas de cimpoi

Din munți în munți cum sună...

Ion Pillat, Același freamăt

 11. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului, identificate
în fragmentul dat.

În dimineața de 28 aprilie, un vizitator neașteptat bătu la ușa portarului Julius. Necunoscutul era un
tânăr lung, palid, și vorbea puțin gângav, stânjenit, dar afectându-și în același timp gângăveala; se
rezemă într-un baston necioplit, pe care îl ținea cu amândouă mâinile la spate. Julius venise numai cu
puține minute înainte, ca să deschidă ferestrele sălii de lectură și să scuture praful din biroul
directorului. Era singur în toată clădirea. Era încă prea devreme, nu mai mult de șase jumătate. Firește,
vizitatorul neașteptat îl înciudă, cu atât mai mult cu cât vorbirea lui împiedicată se dovedea plină de
taine. Julius nu izbutise să-i afle numele. Era străin, de-abia picat de la gară; Julius zărise geamantanul în
trăsura care îl aștepta la poarta bibliotecii. Nici motivul vizitei nu izbuti să-l afle. Necunoscutul revenea –
după scurte pauze, în care timp schimba poziția bastonului – la aceeași întrebare inițială:

— Și știi bine că nimic nu s-a schimbat în bibliotecă?

Julius îl asigura stăruitor că totul era ca mai înainte; nu s-a schimbat nimic, pentru că toate erau
bune așa cum erau; de ce să se schimbe?

— Bibliotecarul e aici?

— Cum se poate? D. Cesare vine la opt. Biblioteca se deschide la nouă. Cum ar putea veni cu
noaptea în cap?

— Firește, firește... Așadar, nimic?... Hm! E de necrezut! Dumneata ai fost aici astă-noapte?

— Nu rămâne nimeni noaptea aici, dar ușa o închid eu, seara. Și vedeți, e destul de zdravănă.

Mircea Eliade, Lumina ce se stinge...

12. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.

Trecutu-l știm atât cât l-am aflat

C-a fost trăit și că s-a spulberat.

Acumul se trăiește tot la fel.

Se spulberă-n tăcere și nevăzut și el.

Nu-l înțeleg de noi cum se desparte,

Trăind cu noi și totuș mult departe.

Că viața-și pierde și văzută drumul,

Ca umbra și ca fumul.

Au fost frumoase și trăite toate.

Firește, zice gândul, și se poate.

 Trăiește-ntr-adevăr tot ce se vede?

Tudor Arghezi, S-a spulberat

13. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.

A mele visuri risipite!

Ce-mi umplu inima de jale,

Le văd în frunzele pălite

Și-n pustiirea de pe vale.

De-a pururi sta-vor troienite,

Sub vremea ce s-așterne-n pale*,

A mele visuri risipite,

Ce-mi umplu inima de jale!

Copac, când zile fericite

Îți vor întoarce iar în cale

Podoaba ramurilor tale,

În noapte-or sta mai adâncite

A mele visuri risipite!

Al. Vlahuță, A mele visuri...

14. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

Casa de la Snagov a sculptorului Crudu. Un hol mare. [...]

MANOLE (singur, s-a prăbușit într-un fotoliu cu schițele risipite lângă el. După o clipă se apleacă cu greu
și începe să le strângă. Și le așază pe genunchi, trecându-și palma peste ele cu un gest de mângâiere.
Apoi se ridică brusc, scrâșnind cu furie.): Idiotule! Idiotule!

(Și pe această invectivă*, deschide larg ușile atelierului. Îl vedem apucând un ciocan și o daltă. Apoi
dispare din ochii noștri; prin geamul mat îi vedem bine silueta, lângă un bloc uriaș de piatră. Ridică
ciocanul și lovește, o dată, de două ori, de trei ori. Apoi, ciocanul îi cade din mână. Reintră în scenă
descompus, cu mâna pe inimă. Se târăște până la fotoliu. E țeapăn, respiră greu.)
 MANOLE: N-o să mai pot lucra niciodată. Niciodată... (Din interior apare Cristina.)

CRISTINA: M-a trimis mama... (Dar, când îl vede mai bine, rămâne împietrită, speriată. Tăcere. Manole
ridică ochii spre ea și o privește un timp, care pare nesfârșit.)

Horia Lovinescu, Moartea unui artist

15. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.

E vântul care-mi bate-n geam

Ori mâinile iubitei mele,

Care-a zburat pe-un șir de stele

Să mă sărute când plângeam?

Sunt sunetele harpei mele,

Sunt sufletele unor morți

Ce bat în geamuri și la porți?

Oh! ploaia, ploaia-mi bate-n geam, –

Subt șirurile lungi de ploaie

Gândirea mea se încovoaie,

Suspinul meu e lung și stins,

Și imnul meu se-nalță mort

Din coarda ruptă ce-am întins.

Tudor Arghezi, Versuri

16. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.

Radu Comșa, oprit în ușă, îi căuta cu ochii peste mese.

Când zări mâna colonelului ridicată, făcu semn că i-a văzut.

Era însoțit de un om în haine castanii, vărgate, decolorate pe umeri, cu fața ascunsă de umbra unei
panamale* demodate, cu borurile foarte largi.

— E cu un tip! anunță unchiul Pol.

 Tonul acestei constatări lămurea îndestul că, după aparență, colonelul îl categorisise printre indivizii
de la periferia umanității, care nu prezintă niciun interes pentru neamul Vardarilor.

Tipul voia să se despartă și, din gesturi, se înțelegea că Radu Comșa stăruia să-l târâie după dânsul.

— Dar e domnul Probotă! strigă Mihai, recunoscându-l și sărind de pe scaun. Mă duc să-l aduc!...

Virgil Probotă, coleg de școală și prieten al lui Radu Comșa, dascăl de științe la un liceu din Capitală,
fusese, ca student, preceptorul* Luminiței și al lui Mihai. Cu toată sarcina ingrată de a iniția doi copii
răsfățați în tainele trigonometriei, în legile lui Newton și paragrafele lui Tacit, lăsase foștilor elevi
amintirea unui om cu multe ciudățenii și stângăcii, amuzant de deformat, până la pedanterie, de
învățătură, dar de o largă înțelegere și de o pasionată dragoste a cărților.

Cezar Petrescu, Întunecare

17. Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.

Încă o zi cu tine, o zi de fericire,

În dulcele extazuri ce simț când te privesc:

Încă un ceas... un zâmbet...Adânca mea iubire

Izvoarele nădejdei mai mult nu o hrănesc.

Și soarele mai palid din zi în zi îmi pare,

Și coardele vieței în pieptu-mi obosit

Se rup! Nici tinerețea, nici scumpa-ți sărutare,

Nu pot ele să schimbe ce soarta a voit.

Întorc acum asupră-ți privirea-mi dureroasă,

Ca cel din urmă-adio la tot ce am pierdut:

Din ceața veșniciei, stea blândă, luminoasă,

Te văd lucind departe, departe în trecut. [...]

Grigore Alexandrescu, Încă o zi (fragment)

 18. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

TABLOUL IV

S-a înserat, ca în orice zi de iarnă, devreme. Felinarul a fost aprins afară. În casă e o atmosferă plăcută, în
care cuvântul pare mai armonios și mai plin de înțeles. Se poate întinde, mai ușor, o punte de la o inimă
la alta.

SCENA I

MIOARA, STĂVĂROAIA

Mătușa și nepoata au băut cafele. Stau acum la masă, față în față, și caută în cești semnele norocului și
ale nefericirii. Stăvăroaia, care a dormit după prânz, e binedispusă și pare mai tânără, dacă nu mai
frumoasă. Mioara, dimpotrivă, e tristă și caută să-și ascundă ochii plânși. A rămas cu ceașca în mână și
privirile în gol, în timp ce mătușa – cu o figură surâzătoare și comod instalată în fotoliu – îngână o
frântură de romanță demodată.

STĂVĂROAIA (râde îngânat, cu o jenă prefăcută): Ba nu zău, inimioară, că e nebună ceașca asta!

George Mihail-Zamfirescu, Idolul și Ion Anapoda

19. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului, identificate

în fragmentul dat.

Rosmarin surâdea, în vreme ce Liana striga vesel:

— Sunt frumoasă, Tincuțo?

Bătu din palme și se răsuci cu pași de dans împrejurul camerei, parcă ar fi auzit o mare noutate.
Apoi, după ce Tinca ieși cu haina și blana, se așeză la masă, începând să examineze cu amănuntul
cumpărăturile, explicând fiece lucru în vederea zilei de mâine.

Era obișnuită să primească complimente și totuși îi făceau plăcere ori de la cine veneau. Pe stradă
bărbații întorceau capul după ea ca și când ar fi răspândit o vrajă irezistibilă. Figura ei de fetiță mirată și
nevinovată, cu părul blond natural, cu obrajii puțin bucălați, cu nasul mic obraznic, nu o prea distingeau
din mulțimea de femei drăgălașe care dau străzilor bucureștene, altfel puțin remarcabile, un aspect atât
de simpatic. Ochii ei însă fascinau prin culoarea lor albastră închisă cu reflexe violete, adumbriți de
lungile gene blonde ca într-un cuib de aur. În privirile lor scăpăra curiozitatea inteligentă, un etern semn
de întrebare și, mai ales în momentele de uitare de sine, o pâlpâire stranie, o melancolie tulburătoare ca
un avertisment ascuns.

Liviu Rebreanu, Jar

20. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

ACTUL I
 Vezi înaintea ochilor un șir de case ca și cum le-ai privi din stradă. Sunt acolo trei prăvălii modeste, de
târgușor provincial. Întâia este a lui Take, a doua este a lui Ianke și cea din urmă și micuță de tot, a lui
Cadîr. Casa lui Take și a lui Ianke sunt construite absolut la fel, numai că sunt cu totul altfel zugrăvite. De
pildă, zidurile casei lui Take sunt roșii, iar tabla de pe acoperiș albă, pe când casa lui Ianke are zidurile
albastre și tabla de pe acoperiș roșie. Firma lui Take, pe care-i scris doar: „La Take”, e neagră cu litere
galbene, iar a lui Ianke e galbenă cu litere negre. Căsuța micuță a lui Cadîr și firma lui au luat de la fiecare
câte o culoare. Așa, de pildă, zidurile sunt roșii, tabla neagră, firma galbenă cu litere albe. [...] E vreme de
vară. Toate cele trei prăvălii au perdele în față, cât ține micul trotuar provincial – firește, și ele deosebit
colorate. E cald și zăpușeală. Ghicești apropierea serii – dar vipia* nămiezii s-a prelungit până aici. Poate
să fie ora cinci. Ulița e pustie și nu se aude decât foarte departe – undeva – cântecul trist al unei
flașnete*. Toţi trei negustorii, ușor și comod îmbrăcați de vară, dormitează pe scaune înadins puse în
față, fiecare la prăvălia lui.

SCENA I

TAKE, IANKE și CADÎR

TAKE (somnoros și lehămetit de căldură, își șterge nădușeala oftând): Ooof, cald e!

IANKE: Și ce-mi spui asta mie?

Victor Ion Popa, Take, Ianke și Cadîr

21. Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.

Limpede vârtej în cerul nostru,

anii ca un stol ne însoțesc.

Fragede au fost potecile.

Acum privirea ta luminează înainte.

Ascultă cum îngână fântânile

cuvintele rămase din trecut.

Ce cuminte mâna ta pe umăr

în acest țărm cu singur drum,

unde vremea ne poartă ca un cântec de leagăn!

Ion Vinea, Drum

22. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice în textul
de mai jos.
 În noaptea tristă care ne desparte,

Tu poate simți în jurul tău suspine

Și fâlfâiri de aripi și de șoapte...

E dorul meu ce vine de departe

Și ostenit adoarme lângă tine,

Cuminte ca un fluture de noapte

Ce s-a lăsat la capul tău, pe-o carte

Închisă de la sine

Când ai simțit că somnul ne desparte...

George Topîrceanu, Șoapte

23. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

În București, la Leonida.

O odaie modestă de mahala. [...] la dreapta, o ușă; la stânga, o fereastră. De-o parte și de alta a scenei,
câte un pat de culcare. În mijlocul odăii, o masă împrejurul căreia sunt așezate scaune de paie. Pe masă,
o lampă cu gaz; pe globul lămpii un abat-jour* cusut pe canava*. În planul întâi, la stânga, o sobă cu ușa
deschisă și cu câțiva tăciuni pâlpâind. Leonida e în halat, în papuci și cu scufia de noapte; Efimița în
camizol*, fustă de flanelă roșie și legată la cap cu tulpan alb. Amândoi șed de vorbă la masă.

SCENA I

LEONIDA: Așa cum îți spusei, mă scol într-o dimineață și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe
Aurora democratică, să văz cum mai merge țara. O deschiz... și ce citesc? Uite, țin minte ca acuma:
„11/23 Făurar...”.

I. L. Caragiale, Conu Leonida față cu reacțiunea

24. Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidenţiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.

Sunt solitarul pustiilor piețe

Cu tristele becuri cu pală lumină –

Când sună arama în noaptea deplină,

Sunt solitarul pustiilor piețe.

 Tovarăș mi-i râsul hidos, și cu umbra

Ce sperie câinii pribegi prin canale;

Sub tristele becuri cu razele pale,

Tovarăș mi-i râsul hidos, și cu umbra.

Sunt solitarul pustiilor piețe

Cu jocuri de umbră ce dau nebunie;

Pălind în tăcere și-n paralizie, –

Sunt solitarul pustiilor piețe...

George Bacovia, Pălind

25. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

TABLOUL VII

Același decor.

Spre seară.

Afară-i vreme rea.

SCENA 1

PAMFIL, BRANĂ

(Pamfil, la birou, își adună hârtiile și dosarele, le pune în sertar, se pregătește de plecare. Gata de
plecare, cu pardesiu, cu fular și galoși, este și Brană, care stă în picioare lângă birou, cu pălăria în mână,
are o atitudine de subaltern, în așteptarea ordinelor.)

PAMFIL: Să fim înțelepți: orice șovăială ne dă peste cap! Nu știm dacă putem porunci istoriei, dar
împrejurărilor, în orice caz, le putem da pinteni. Știi bine cu ce scop am adus lucrurile până aici. Pentru
izbânda pe care o s-o avem acum, muncim și ne zbatem de atât amar de vreme. (Brană se uită drept la
Pamfil, dar pare furat de alte gânduri, îl privește așa numai ca să-i dea iluzia că-l ascultă.) Brană, cu tine
vorbesc.

BRANĂ (a tresărit): Da, cu mine...

G. M. Zamfirescu, Schimbarea la față

26. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.
 Bufnind pe nări, țâșnind fuioare lungi de aburi, trenul se opri înaintea peronului. Câteva clipe nu se
mai putu vedea decât o mare învălmășeală de oameni și de geamantane. Spre norocul lui, Vasile
Murășanu ajunse într-un vagon în care erau tot străini. Un loc mai era liber, dar Vasile nu intră, ci rămase
pe coridorul vagonului. O clipă se gândi să se coboare, să cerceteze unde este vreun coleg de-al lui, dar
nu se putu hotărî, de teama să nu scape trenul. [...]

Nici nu avu vreme să se gândească mult, se auzi un fluierat prelung, și trenul porni. Vasile Murășanu
avu o tresărire de adâncă bucurie, de plăcere: mergea acasă! Era trecut de douăzeci și trei de ani,
adeseori în ceasurile de studiu își făcuse planuri serioase, bărbătești, – credea el, – asupra viitorului, și,
totuși, bucuria ce-o simți acum era copilărească, dulce, ușoară, ca o alintare. Gara, casele din oraș, stâlpii
de telegraf zburau în urma lui, și el simțea, ușor, deliciul apropierii de casa părintească. Căci în clipa
dintâi el nu se gândea decât la ai lui, la părinți, la cele două surori mari, la frățiorul mai mic, la casa, la
curtea, la grădina lor. Și la gândul că le va revedea în curând, o căldură, o moleșire plăcută i se
răspândeau în tot trupul, ca și când ar fi fost iarăși băiat de șase ani și ar fi adormit în mângâierile
mamei, care și-ar fi purtat domol degetele prin părul lui.

Ion Agârbiceanu, Arhanghelii

27. Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidenţiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.

Trec vremile... ca niște ape

Și fața lumilor o spală...

Se luptă sufletul să scape

Din furtunoasa-nvălmășală

Și din șivoaiele de apă.

Ca-n încleștarea agoniei

S-afundă iar și iar se suie.

Izbește-n porțile veciei,

Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,

Și iar s-afundă... și se suie!

Vasile Voiculescu, Trec vremile

28. Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.
 Sunt pași pe țărm, sunt slove de demult,

e ceasul sur, cu valuri în tumult

spre zodii mari în zările spălate,

citesc în urme, vuietul l-ascult,

fiorul mi-l măsor fără cuvinte,

văd pânzele-n a lor singurătate

și păsări odihnind ca pe morminte

pe und’ se lasă sufletu-mi cuminte.

...Vrăjmaș e cerul, vitreg mi-i pământul,

blestem în lună, stelele cu dinți,

fântânile de-otravă, urlet cântul,

și crucile viclene-ncurcă vântul

ce dibuie prin bezne, scos din minți.

Ion Vinea, Orizonturi

29. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

ACTUL I

Interiorul unei cârciume, clădite cu grinzi de lemn. [...] la mijloc, ușa de la intrare; la stânga, fereastră
mare și prăvălie cu oblon; lângă fereastră, taraba. La stânga, planul întâi și al doilea, două uși care dau în
două odăi. La dreapta, planul întâi, chepengul* beciului și o ușă care dă în celar*. La stânga, în față, o
masă de lemn și scaune rustice. Lavițe pe lângă pereți.

SCENA I

DRAGOMIR, GHEORGHE și ANCA

Toți trei stau împrejurul mesei pe care arde o lampă mică cu petrol. Gheorghe ține o gazetă în mână.
Anca lucrează la o cămașă.

GHEORGHE: E greu să scape, firește... dar se-ntâmplă... Așa fac mai toți câți scapă: dintru-ntâi s-arată
pocăiți, se prefac proști, se dau cu binișorul și, odată, când le vine bine, p-aici ți-e drumul...

DRAGOMIR: Adică și ăsta era șiret... se prefăcea... (Zâmbind.) Am înțeles.

I. L. Caragiale, Năpasta
 30. Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind relația dintre ideea poetică
și mijloacele artistice.

Pe-ascuns de ea, cu întristări tăcute,

În pomul dragostei, să nu mă vadă,

Cu fir de gând, cu bucurii trecute,

Cos frunzele iubirii să nu cadă.

Iubita mea, prin anii care zboară,

Prin zilele care se duc arzând,

Nu va cunoaște c-a trecut de vară

De n-o să vadă frunzele căzând.

Virgil Carianopol, Pe-ascuns

31. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul dat.

ACTUL I

În întuneric crește lumina unui felinar, pe o stradă liniștită și departe de centrul orașului mare și frumos.

Afară, firește, e un început vremelnic, dar cuminte de iarnă, pentru că – prin fereastră – se văd, în
lumina felinarului, cum cad fulgi mari de zăpadă. Poate să treacă pe stradă un automobil sau să se audă
glasul în fugă al unui vânzător de ziare de după-amiază. Un ceasornic de edificiu undeva, în apropiere
sau o pendulă, în casă, anunță ora opt. Ușa din ultimul plan a fost deschisă și în antreu e aprinsă lumina.

Ion, care a venit de afară, își dezbracă și pune paltonul – odată cu pălăria, după ce i-a scuturat zăpada de
pe boruri – în cuier. În urmă intră în scenă, atent să nu facă zgomot, caută o clipă comutatorul și, după
ce l-a întors, tot așa de atent pornește în vârful picioarelor spre camera lui, care e în stânga primului
plan. Omul are un patefon în mână și câteva plăci abia atunci cumpărate de la magazin și – din nefericire
pentru el – a uitat să-și lase galoșii, plini de lapovița de pe străzi, în antreu. [...]

SCENA I

ION, FROSA

În trecere, atent cum merge să nu facă zgomot, Ion lovește, cu patefonul, mescioara de sub panoplie.
[...] A încremenit așa, speriat și în egală măsură îndurerat, cu ochii la plăcile de sub picioare și cu mâna
pe vasul de pe mescioară. FROSA (i se aude glasul, din camera stăpânei): Ce-i, cine-i acolo? (Privește în
scenă, după o clipă, numai capul scos prin deschizătura ușii. Speriată la început, are acum un gest de
liniștire, dar și de ciudă că și-a făcut spaimă din întuneric.)

George Mihail-Zamfirescu, Idolul și Ion Anapoda

 32. Prezintă, în minimum 0 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului, identificate
în fragmentul dat.

Stavru, negustor ambulant – numit „limonagiul din cauza mărfii ce vindea prin bâlciuri – era văr de-
al doilea, după mamă, cu Adrian, şi o figură foarte cunoscută altădată în cercurile băieţilor de viaţă din
mahalale. El era acum uitat, îngropat sub dispreţul unui scandal pe care firea sa îl pricinuise cu treizeci
de ani în urmă.

De talie deasupra mijlociei; blond spălăcit; foarte slab şi foarte zbârcit; ochii săi albaştri şi mari, când
deschişi şi sinceri, când ascunşi şi vicleni, după împrejurări, înfăţişau toată viaţa lui Stavru. Existenţa de
burlac hoinar, zvârlit de ici-colo de natura lui nomadă şi ciudată; viaţă prinsă la vârsta de douăzeci şi cinci
de ani în tristul angrenaj al societăţii (căsătorie cu o fată bogată, frumoasă şi sentimentală), din care ieşi
după un an, acoperit de ruşine, cu inima sfâşiată, cu caracterul falsificat. [...]

Stavru trecea drept un flecar pentru toată lumea – şi era în adevăr, voia să fie. În costumul său
prăpădit şi boţit chiar când era nou; cu înfăţişarea sa de ţăran orăşenit, cu cămaşa necălcată, fără guler;
cu aerul său de geambaş hoţoman, el se deda la o paradă de vorbe şi de gesturi cari amuzau pe oameni,
dar cari lui nu-i aduceau decât umilire, dispreţ. [...]

Într-un colț al magazinului puțin luminat, Stavru, cu zbârciturile feței puțin suprimate, cu trăsăturile
îndulcite, cu ochii mari deschiși, ficși și luminoși, privea pe băcanul cu chip umflat și posac și zicea, sfios,
dar hotărât, în vreme ce celălalt îl aproba cu capul:

— Kir Margulis... Merge prost... Nu e cald și limonada nu se vinde. Îmi mănânc economiile mele și
zahărul dumitale... Prin urmare, ai înțeles? Nici de data asta nu plătesc.

Panait Istrati, Chira Chiralina

33. Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidenţiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.

S-aștept să vie viața cu coșurile pline

Și să-mi aștearnă daruri din zări până la mine?

S-aștept în noaptea goală s-aud suind un pas

De prieten fără nume, străin și fără glas?

Cu aripi adormite în dimineața lunii

S-aștept să mi se-ntoarcă în streașină lăstunii?

S-aștept poate-amintirea să-și mai încerce cheia

La poarta dintre dafini, s-aștept cumva scânteia

Luminilor pierdute în pulbere și scrum?

La mine nu mai urcă de-a dreptul niciun drum;

 De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum.

Nu intră nicio ușă, n-am prag, n-am pălimar*,

Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arțar.

Ce să aștept să vie și ce să înțeleg,

Când peste mine timpul se prăbușește-ntreg?

Tudor Arghezi, S-aștept

34. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.

Dafina ședea neclintită, cu mâinile în poală pe ziarul împăturit frumos, privind la bolnavul care zăcea
cu brațele întinse peste învelitoarea albă, capul înfășurat într-un pansament alb din care i se vedea
numai fața de ceară, vârstată* cu trei linii negre paralele – sprâncenele, genele și mustățile. Pleoapele-i
închise păreau niște pete violete, iar buzele cărnoase erau atât de palide că de-abia li se deosebeau
marginile. [...]

Atunci Toma Novac ridică pleoapele ca și când s-ar fi trezit dintr-un somn fără visuri. O durere
uniformă îi înfășura tot corpul. Lumina moale îi ustura ochii mari negri, cu o lucire stranie, cu bulbii roșii
ca înecați în sânge. Văzu întâi pendula dintre ferestre; limba se legăna rar, greoi, fără zgomot, iar
cadranul părea spălăcit de nu putea distinge nici cifrele, nici minutarele. Dedesubt însă, pe calendarul de
perete, citi ușor un șapte negru arab și un altul roșu roman.

„Ciudat calendar!” îi trecu prin minte.

„Și luna e scrisă cu cifre... N-am mai pomenit...” Și numaidecât își zise, parc-ar fi vrut să-și controleze
luciditatea:

„Ziua a șaptea din luna a șaptea... Coincidență!... Care-i luna a șaptea?”

Liviu Rebreanu, Adam și Eva

35. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

ACTUL I

Decor unic. Birou-salon. Provincie. Zi de mai, în casa domnului Alexandru Filimon. Mobilă învechită. Pian
cu fotografii. Panoplie*. Pe un perete, două fotografii mărite cu cărbunele, ale doamnei și domnului
Filimon, ceva mai tineri și semnate Alice, tronează în rame de aur, foarte încărcate, oval peste pătrat.

Ușa și ferestrele se vor așeza după fantezia regizorului sau posibilitățile teatrului.

Ceasornicul cu cuc anunță ora patru. Doamna Raluca Filimon e în scenă cu fiica dumisale, Alice, și
brodează.

RALUCA: Patru.
 ALICE (care citește un roman): Te-am rugat de-atâtea ori, mamă, să scoți cucul ăsta din casă. Nu e
modern.

RALUCA: Amintire de la mama...

ALICE: Dac-am păstra toate amintirile...

Victor Eftimiu, Omul care a văzut moartea

36. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului, identificate

în fragmentul dat.

Lui Dinu îi muriseră părinții, de când era de optsprezece ani, și, de atunci, toată gospodăria de acasă
și de pe câmp pe umerii lui se sprijinise. Frați și surori nu avea. Oamenii din sat, când l-au văzut rămas
orfan, au început să-l căineze:

— Vai, săracul Dinu, ce s-a alege de dânsul? Cum s-a face mere-pere moșioara de la părinți!...

N-a fost însă vai de dânsul, nici moșioara nu i s-a ales mere-pere. Ci, dimpotrivă, moșioara a mai
crescut, în locul celor două vaci, care intrau seara în curtea părinților, acum intrau doi boi, mari și grei,
învârtindu-și capul să le încapă coarnele pe portiță. La câțiva ani mai venise și calul cel țintat să bată din
copită la portița Natului.

E drept, însă, că oamenii aveau pentru ce se teme, Dinu era un om căruia părea că mereu îi plouă și-i
ninge. Avea un cap mare, pe care-l purta tuns până la piele − iarna, vara. Țeasta era aproape în colțuri,
ca și când i-ar fi fost turtită, de când era copil mic, de poveri mari. Funtea – îngustă cât o muchie de
topor, și îndată din frunte părea că se încep obrajii − mari și lați. Avea ochii mici, cețoși, ca și când
îndărătul lor ar pluti neguri dese. Mustața-i răsărise rară și, cu anii, firele se lungeau, se înăspreau, dar
nu se îndesau.

Ion Agârbiceanu, Dinu Natului

37. Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidenţiind relația dintre ideea
poetică și mijloacele artistice.

Ieri am găsit pe banca solitară

Din parc un biet mănunchi de flori trecute...

Sărmane flori! Ce mâini necunoscute

V-au strâns la piept și-apoi vă aruncară?

La ce-ntâlnire mărturii tăcute

Mi-ați fost? Ce ochi cuminți ori plini de pară,

 Privind la voi cu drag, se bucurară?

Și v-au uitat apoi așa de iute?...

Săltau atâția fluturi pe câmpie

Când străluceați în roua dimineții...

Ce v-ați făcut mireasma timpurie?...

Ce triste-mi stați acuma, și zdrobite!

Nu vreau să plâng... O clipă-i visul vieții...

Flori veștede, flori moarte, flori iubite!

Șt. O. Iosif, În parc

38. Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

Actul III

O odăiță, acasă la sora lui Mitică. [...] Două ferestre aproape lipite dau peste o boltă de viță ruginită.
Ghivece cu mușcate în fereastră, gutui puse să se coacă, perdele albe și figuri geometrice brodate
deschise și prinse într-o parte și alta a ferestrei. În mijloc, o masă cu un picior, pe care e așternută o față
de masă lucrată de mână: verde, roșu și culoarea nisipului. [...] Pe pereți portrete de familie, făcute după
fotografii. O fotografie îl arată pe Mitică militar, cu ranița și arma pe umăr. Altă fotografie reprezintă un
grup de absolvenți. Sub fereastră e ca un soi de laviță pe care se pot pune hainele. În jurul mesei se află,
în dreapta, un fotoliu scund, cu brațe groase de tot, așa că se poate sta comod pe ele. E acoperit cu o
velință*. În partea cealaltă e un fotoliu din altă garnitură. Mai e un scaun obișnuit de restaurant pe care
stă Mitică acum, când se bărbierește. Tot mobilierul e vechi, ruinat destul, dar foarte curat. Străbate,
aruncând pete luminoase pe dușumea, ici și colo, prin bolta de viță, un soare anemic de noiembrie.

Scena 1

MITICĂ, NEPOTUL, apoi ANA[...]

ANA (femeie ca de treizeci de ani, foarte frumoasă, dar cu fața obosită de griji și necazuri, gospodină
harnică, muncită de nevoi, intră cu un braț de lemne): Mitică, parcă te-ai duce la nuntă, frate.

Camil Petrescu, Mitică Popescu

39. TEST 20 2020