1

Deriva continentală ș i tectonica plăcilor

Deriva continentală
În 1912, Alfred Wegener a sugerat că toate continentele erau odată unite ca una.
supercontinentul pe care l-a numit Pangea (Fig. 1). Potrivit lui Wegener, Pangea a început să
se fragmentază în continente mai mici care au derivat prin superoceanul Panthalassa
aproximativ 200 de milioane de ani în urmă. Alț i oameni de ș tiinț ă (de exemplu, Suess ș i Alexander du Toit) care au
diferite versiuni ale ipotezei derivării continentale, au fost introduse numele
Gondwanaland ș i Laurasia pentru supercontinente. În zilele noastre, Pangea este considerată a fi
s-au rupt prima dată în două supercontinente: Gondwanaland, care mai târziu s-a rupt în
Africa, India, Australia, Madagascar, Antarctica ș i America de Sud; ș i Laurasia, care
a inclus America de Nord, Europa ș i Asia. Oceanul dintre aceste două supercontinente
se numeș te Tethys (Fig. 2).

Dovezile lui Wegener pentru deriva continentală au inclus:

1- Compatibilitatea geometrică bună a continenț ilor, în special atunci când taluzele continentale
sunt considerate.
2- Dovezi geologice: tipuri de roci ș i structuri similare au fost găsite în diferite locuri
continente care par să se potrivească (Fig. 3). Aceste roci (sau structuri) acum pe diferite
continentele s-au dovedit a fi formate în acelaș i timp.
3- Apariț ia fosilelor identice pe mase de teren sau continente foarte îndepărtate.
4- Dovezi paleoclimatice: Roci care au fost odată formate prin mi ș carea calotelor de ghea ț ă
(depozite glaciare) apar în regiunile calde actuale, cum ar fi Africa ș i Australia, în timp ce
roci de aceeaș i vârstă în regiunile reci actuale, cum ar fi Pennsylvania, formate sub
condiț ii tropicale. Această observaț ie l-a determinat pe Wegener să concluzioneze că Africa ș i Australia
la un moment dat se aflau lângă Polul Sud, în timp ce părț i din America de Nord erau aproape de
ecuatorul în acela ș i timp ș i au derivat de atunci spre nord până la locatia lor actuală
poziț ii.

Tectonica plăcilor
Conceptul de tectonica plăcilor poate fi considerat o renaș tere a teoriei derivaț iei continentale
cu o modificare majoră: "stratul exterior" al pământului este format din mai multe straturi rigide
plăci litosferice constând din crusta continentală, precum ș i din crusta oceanică ș i cea mai superioară
parte a mantalei (în contrast cu teoria lui Wegener). Aceste plăci alunecă deasupra unei
strat plastic mai slab (asthenosfera; Fig. 4) care se miș că către, departe de sau pe lângă fiecare
alte. Prin urmare, există trei tipuri de limite tectonice:
(i) Limite divergente (constructive) unde crustă oceanică este creată la
crestele oceanice medii (Fig. 5a), un proces cunoscut sub numele de "extinderea fundului mării".
(ii) Limite convergente (destructive), unde materialul crustal este tras în jos
prin ș anț uri de-a lungul zonelor de subducț ie în mantie (adică acolo unde materialul crustal este
fiind distruse; "subducț ie"; Fig. 5b). Limitele plăcilor convergente sunt de trei tipuri:
(a) ocean - ocean marcat de formarea arcurilor insulare (Fig. 6a)
(b) ocean - continent, marcat de generarea arcurilor vulcanice pe
continente de-a lungul marginii plăcii (Fig. 6b)
 2

(c) zone de coliziune a continentalelor, marcată de dezvoltarea

lanț uri montane (Fig. 6c).
(iii) Limite de transformare (conservatoare), unde crusta nu este creată ș i nici
distrus, dar unde plăcile alunecă una pe cealaltă (Fig. 5c).

Un punct în care se întâlnesc trei plăci este cunoscut sub numele de intersecț ie triplă. Limitele plăcilor în
Astfel de cazuri pot fi creste, ș anț uri sau falii transformante. La fel ca plăcile, joncț iunile triple se miș că
ș i au viteze. Totuș i, doar anumite tipuri de intersecț ii triple sunt considerate stabile,
în funcț ie de natura limitelor plăcilor implicate.

Prin urmare, conform tectonicii plăcilor ș i spre deosebire de teoria derivaț iei continentale, nu doar
continentele se miș că, dar ș i fundul oceanului. O placă poate consta prin urmare din
crusta continentală ș i mantaua (de exemplu, placa persană), crusta oceanică ș i mantaua (de exemplu, Pacificul)
placă), sau crustele continentale + oceanice ș i mantle (de exemplu, placa africană; Fig. 7).
generarea de nou crustă oceanică la crestele mid-oceanice pare să fie compensată de
consumarea crustei oceanice vechi de-a lungul zonelor de subducț ie.

Procesele care au loc la fiecare tip de limită de placă ș i exemple

Dovezile tectonicii plăcilor:

Pentru a "proba" teoria tectonicii plăcilor, trebuie să găsim dovezi pentru:
1- deriva continentală (vezi liniile de dovadă enumerate mai sus) + rolul înclinaț iei magnetice (vezi
mai jos)
2- concentrarea activităț ii "tectonice" de-a lungul limitelor plăcilor
3-subducț ie: sau distrugerea litosferei oceanice vechi în zonele de subducț ie.
4- activitate în interiorul plăcilor: (exemplu de lanț vulcanic hawaian; Fig. 8)
5-întinderea fundului mării: sau generarea unei noi cruste oceanice la crestele mid-oceanice

Dovezi pentru activitate de-a lungul marginilor plăcilor:

1- Cutremurele sunt concentrate de-a lungul tuturor celor trei tipuri de limite tectonice, cu
cele mai puternice cutremure care au loc de-a lungul zonelor de subducț ie (Fig. 9).
2- Vulcanii de pe continente apar aproape de zonele de subducț ie.
3- Arcurile insulare cu erupț ii vulcanice puternice apar de asemenea aproape de zonele de subducț ie
ș i pe farfuria care nu este consumată.
Dovezi pentru subducț ie:
Cele mai vechi roci de pe fundul oceanului au vârstă jurasică, sugerând că cele mai vechi
roci au fost într-adevăr consumate prin subducț ie.
2- Activitatea vulcanică de-a lungul marginilor de placă convergente
3- Apariț ia anumitor tipuri de rocă sau asociaț ii de rocă care se pot forma doar prin
înmormântare la adâncimi extreme în cele mai recente lanț uri montane despre care se crede că s-au format prin
coliziune între continente; ș i în zonele de subducț ie din prezent (forare adâncă în
tranș ee).
 3

Dovezi pentru expansiunea fundului mării:

1- Datarea vârstei rocilor vulcanice de pe fundul oceanelor a arătat că cele mai tinere
stanț ele se află cel mai aproape de crestele mid-oceanice, în timp ce cele mai vechi stânci se găsesc aproape de
trandafirile.
2- Dovezi paleomagnetice: Rocile de aceeaș i vârstă de ambele părț i ale unui mijloc oceanic
creasta au aceeaș i semnătură paleomagnetică ș i, în multe cazuri, arată o tendinț ă generală
model simetric în jurul crestei (Fig. 10).

Pentru a înț elege ultimele două indicii, trebuie să înț elegem mai întâi conceptul de
paleomagnetism, care la rândul său necesită o înț elegere a câmpului magnetic al Pământului.

Câmpul magnetic al Pământului

(Chernicoff, p. 322 - 326)
Pământul are un câmp magnetic puternic. Dovezile clare pentru aceasta stau în acul magnetic
a unei busole care arată întotdeauna spre Nord, de parcă pământul ar avea un imens magnet baric în interior
(Fig. 11). Pentru că nordul magnetic nu coincide cu nordul geografic, acest lucru
un magnet bar imaginar pare înclinat. Această unghi de înclinare este cunoscut sub numele de magnatic
declinatie, ș i este doar câteva grade ca valoare (£ 15°). Valoarea câmpului magnetic
declinul este înregistrat că s-a schimbat în timp (pe perioade de timp geologic scurte
de ordinul sutele sau mie de ani), sugerând că câmpul magnetic al Pământului
îș i schimbă orientarea în timp (Fig. 12). Se crede că intensitatea pământului
câmpul magnetic a scăzut treptat în trecut pe perioade de timp atât de scurte până când a
a ajuns la zero, moment în care polaritatea câmpului magnetic a fost inversată (adică nordul
"înlocuit" sudul ș i viceversa) într-un proces cunoscut sub numele de inversarea magnetică. Figura 13
arată că au existat mai multe inversări magnetice de-a lungul istoriei pământului.

Pentru că majoritatea proceselor geologice ș i schimbărilor în crustă ș i manta au loc pe parcursul

milioane, mai degrabă decât mii de ani, oamenii de ș tiinț ă cred că schimbările în
declinarea magnetică ș i intensitatea nu ar fi putut rezultat din manta ș i crustă
procese. În consecinț ă, se crede că câmpul magnetic al pământului îș i are originea în nucleu.
Deoarece nucleul Pământului este în mare parte compus din Fe ș i Ni, este considerat a fi cel mai
locaț ia probabilă pentru acest "magnet bar". Cu toate acestea, materialele magnetice îș i pierd magnetismul
când este încălzit peste o anumită temperatură cunoscută sub numele de temperatura Curie. Pentru Fe, aceasta
Temperatura Curie este mult mai mică decât temperatura din miezul pământului. Acest lucru indică
că Pământul nu are un magnet permanent în miezul sau mantaua sa. Pământul
se crede că câmpul magnetic provine din curenț ii electrici din interiorul său topit
miez, într-un proces similar cu conceptul de dinamo (Fig. 15). Miș carea de
miezul fluid acț ionează ca discul unui dinam, iar cu curenț i electrici care trec prin acesta
material, se generează un câmp magnetic. Un model complex de două dinamo cu discuri cuplate
în serii ș i rotind la viteze diferite a fost propus pentru a explica schimbările în
direcț ia câmpului magnetic ș i inversarea acestuia.
 4

Paleomagnezism

Mineralele care conț in fier ș i care sunt magnetice se vor orienta întotdeauna ca magnetul
aguja unui compas spre direcț ia nordului magnetic al pământului
timpul de răcire a acestor minerale la temperaturile lor Curie. Acolo unde mineralele sunt
depozitate în sedimente, orientarea cristalelor minerale va reflecta orientarea
nordul magnetic în momentul depunerii sedimentului (cu condiț ia ca roca să nu fie
mai târziu deformate). Prin urmare, rocile care con ț in astfel de minerale magnetice ș i care
formate acum mii sau milioane de ani înregistrează direcț ia nordului magnetic la
timpul formării lor (Fig. 14) ș i se spune că de ț in „magnetism fosil” sau
paleomagnetism

Prin studierea paleomagnetismului în roci, oamenii de ș tiinț ă au descoperit că pământul ș i-a schimbat
polaritatea magnetică de mai multe ori în trecut printr-o serie de inversări magnetice. Prin
determinând vârsta acestor roci, oamenii de ș tiinț ă au reuș it să identifice perioade de "normal
polaritate", adică, când câmpul magnetic al pământului era similar cu câmpul magnetic de astăzi
câmp ș i perioade de "polaritate inversă", când câmpul a fost inversat (adică Nord magnetic
în poziț ia sudului magnetic actual (Fig. 13).

În plus fa ț ă de identificarea perioadelor de polaritate normală ș i inversă de-a lungul istoriei,

paleomagnetismul este util în determinarea latitudinii la care roca s-a format (sau mai mult
cu precizie, la care mineralele magnetice s-au răcit prin temperaturile lor Curie).
Aceasta se realizează prin determinarea valorii înclinaț iei magnetice (Fig. 14a).
Inclinaț ia magnetică este unghiul de înclinare al unui domeniu magnetic (Fig. 14b ș i c)
în raport cu suprafaț a orizontală. Deoarece forma pământului este oarecum similară cu un
sferă, valoarea înclinaț iei magnetice într-o rocă care se formează pe suprafaț a pământului
va depinde de poziț ia acelui rock în raport cu polul magnetic al Pământului (Fig. 14a). Dacă
declinatia magnetica la momentul formării acestor roci este cunoscută, atunci
inclinaț ia magnetică poate fi folosită pentru a determina paleolatitudinea acestei roci.

Pentru că valoarea declinatiei magnetice este mică ( ș i a fost întotdeauna mică,

variind de la 0 la 15°), valorile paleolatitudinii determinate pentru roci vechi de pe continente
indicaț i că aceste continente au fost într-adevăr derivate (adică valorile paleolatitudinii diferă cu mai mult
decât 15° comparativ cu pozi ț iile actuale ale stâncilor). Această diferen ț ă în
valorile de palelatitudine nu pot fi explicate doar prin variaț iile declinaț iei magnetice,
ș i, prin urmare, este o altă dovadă care susț ine conceptele de deriva continentală ș i
tectonica plăcilor.
 5

Forț a de conducere a miș cării plăcilor

Forț a motrice a miș cării plăcilor este încă slab înț eleasă. Mulț i oameni de ș tiinț ă cred că
celulele de convecț ie din mantie sunt principalul motor care determină miș carea plăcilor. Astfel
celulele sunt considerate a proveni din heterogenitatea mantalei, cu căldura produsă
din decăderea radioactivă care determină topirea unor părț i ale mantalei (un proces cunoscut sub numele de
topire parț ială). Acest material topit fierbinte urcă la niveluri mai puț in adânci, dând naș tere mantalei
plume, puncte fierbinț i ș i creste mid-oceanice. Când acest material topit ajunge la suprafaț a
astenosfera, o parte din ea se răspândeș te lateral sub plăcile litosferice, unde se răceș te
coboară, devine mai dens ș i începe să se scufunde în astenosfera mai puț in densă, astfel
completarea unei celule de convecț ie. Cu toate acestea, dimensiunea ș i extinderea acestor celule de convecț ie
rămân necunoscute, cu mai multe posibilităț i prevăzute (Fig. 16).
Pe de altă parte, generarea de nou crust oceanic la crestele oceanice este în sine o
forț a cunoscută sub numele de "apăsare a crestei", care contribuie la miș carea plăcilor. La plăcile distrugătoare
graniț ele, plăcile descendente sunt reci ș i dense în comparaț ie cu astenosfera, ș i
oferă o altă forț ă cunoscută sub numele de „tragere a plăcilor” imediat ce aceste plăci încep să fie subduse
(Fig. 15). Mulț i oameni de ș tiinț ă cred că tracț iunea plăcii este cea mai semnificativă forț ă din spatele plăcilor
miș care, ș i este cu siguranț ă mai semnificativă decât împingerea crestei.

Ciclul tectonic ș i formarea munț ilor

Teoria tectonicii plăcilor a reuș it să explice (1) fenomene seismice ș i

distribuț ia cutremurelor, (2) valorile fluxului de căldură de suprafaț ă ș i activitatea vulcanică pe
fundul oceanului ș i continentele, (3) anomalii gravita ț ionale ș i magnetice, ș i (4)
caracteristici fizice (adică trăsături legate de forma Pământului). Pentru a dezvolta o întreagă
aprecierii tectonica plăcilor, trebuie să în ț elegem cum această teorie explică
evoluț ia unor caracteristici precum falii, creste, bazine oceanice, tranș ee ș i lanț uri montane.
Ciclul tectonic (sau Ciclu Wilson) descrie relaț ia dintre aceste caracteristici
ș i evoluț ia lor în ș ase etape:

1-Stadiul embrionar: Acest stadiu implică cele mai timpurii etape care conduc la
dezvoltarea bazinelor oceanice. Începe cu riftingul în cadrul unui continent, probabil ca urmare a
a unui ascensiuni a unui plummet de mantalele adânci la niveluri superficiale, rezultând în fracturarea
crusta continentală deasupra ei, de obicei, de-a lungul a trei fracturi radiante la un unghi de 120° între ele
altul. Magma urcă de-a lungul acestor două fracturi pentru a dezvolta falii. Un exemplu al acestui
scena este Valea Riftului din Estul Africii.
2- Etapa Tânără: Este caracterizată prin lărgirea văii de rift dezvoltate în
etapa I, separarea blocurilor continentale ș i dezvoltarea unei bazine oceanice tinere,
cu magma bazaltică curgând către suprafa ț ă dintr-o pozi ț ie mediană. Această etapă este
reprezentat de Marea Roș ie, care a început să se deschidă în perioada jurasică.
3- Etapa matură: Această etapă este caracterizată prin dezvoltarea unui adevărat mijloc de ocean.
falia ș i expansiunea bine stabilită a fundului oceanic. Un exemplu pentru această etapă este Atlanticul
ocean
 6

4- Etapa în declin: Această etapă se caracterizează prin micș orarea oceanului ș i

dezvoltarea ș anț urilor, zonelor de subducț ie ș i arcurilor insulare în apropierea limitelor sale cu
continente. Oceanul Pacific este un bun exemplu pentru această etapă.
5- Stadiul terminal: Este caracterizat prin închiderea bazinului oceanic ca rezultat al
subducț ie continuă. Această etapă poate fi însoț ită de coliziunea a două continente
ducând la dezvoltarea lanț urilor montane, uneori lăsând în urmă mici straturi de apă
bucătile de apă (mări) ca rămăș iț e ale oceanului. Exemplele includ marea Mediterană, care este
considerat ca ceea ce a fost lăsat în urmă de Oceanul Tethys după ce India ș i
Plăcile eurasiatice s-au ciocnit pentru a forma Himalaya, iar plăcile africane ș i europene
s-au ciocnit pentru a forma Alpii. Figura 17 arată diferitele etape ale unui ciclu Wilson.