LECTURA 1ª.

BOCCACCIO: DECAMERONUL (ZIUA VII)

1. AUTORUL Ș I EPOCA SA
1.1. Boccaccio
Boccaccio (1313-1375) este, alături de Dante ș i Petrarca, unul dintre creatorii literaturii italiene
y de la cultura renaiscentistă europeană. S-a născut în Certaldo ș i a fost fiul ilegitim al unui important
agent comercial florentin al puternicei companii a Bardi. A trăit copilăria sa, stabilă ș i
acomodată, în Florenț a ș i, fiind încă adolescent, tatăl său l-a trimis în regatul Napoli cu
fin de a primi o educaț ie temeinică ș i a învăț a meseria comercială lucrând pentru
banca Bardi, care împrumuta sume mari de bani regelui. Având în vedere interesul său scăzut pentru acest lucru
munca, a început studiul Dreptului Canonic. Cu toate acestea, adevărata sa vocaț ie o
a găsit în studiile umaniste, cu un interes deosebit pentru cultura greco-romană ș i cultura
cortesană franceză, căreia i-a consacrat restul vieț ii. În tinereț e s-a îndrăgostit ș i a fost amantă
de o doamnă napolitană, inspiratoare a personajului Fiammetta, care apare în multe opere
del autor.

Abandonează Napoli ș i se întoarce, chemat de tatăl său, la Florenț a în 1340, unde a combinat
dedicaț ie literară cu îndeplinirea funcț iilor diplomatice. A călătorit frecvent prin Italia ș i
prin Provenț a ș i printre prieteniile pe care le-a cultivat în călătoriile sale cu intelectuali din epocă,
se evidentia la pe care a menț inut-o din 1350 cu marele poet Francesco Petrarca, ghid ș i maestru, care se
s-a prelungit până la moartea acestuia în 1374. A trăit ultimele sale momente în Certaldo, o mică
villă în împrejurimile Florenț ei, în care s-a dedicat meditaț iei religioase ș i muncii sale
erudită. În Certaldo, din cauza oboselii ș i bolilor, a decedat la 21 decembrie 1375. Este
considerat creatorul nuvelei italiene (nou gen creat de Boccaccio) ș i inovatorul
de la vechea epică.

1.2. Context istoric-literar.

Deș i mentalitatea vremii sale este încă medievală, Boccaccio este unul dintre precursorii
Renasterea italiană. În timpul secolului XVI, Renasterea europeană îș i atinge perioada de maximă
plenitudine, cu toate acestea, în Italia secolelor XIV-XV au apărut deja circumstan ț ele idoine pentru
venirea acestei revoluț ii sociale ș i culturale renascentiste.

Epoca lui Boccaccio (1313-1375), Evul Mediu Târziu, a reprezentat o nouă formă de a concepe
lumea. A fost o etapă de profunde schimbări în numeroase ordine ale vie ț ii umane:
economia, politică, religie, cultură, ș tiinț ă, artă... Ascensiunea ș i puterea burgheziei în
ora ș ele-state italiene au produs o schimbare a structurilor economice: cresc
activităț i industriale ș i comerciale, ale căror căi vor deschide noi căi de relaț ii, banii
are o importanț ă deosebită ca valoare de schimb; individul dobândeș te o poziț ie de dignitate ș i se
se situează într-o lume care doreș te să cunoască ș i să se bucure, ceea ce va încuraja dezvoltarea ș tiinț ei;
noua mentalitate emergentă, cu o mai mare rădăcină terestră, conferă o nouă valoare bunurilor
materiale.

În ceea ce priveș te literatura, trei sunt scriitorii care prezidează tranziț ia între tradiț ie
medieval ș i Renaș terea: Dante Alighieri, Francesco Petrarca ș i Giovanni Boccaccio.

Oraș ul Florenț a este leagănul Renaș terii europene. Între anii 1252 ș i 1345 trăieș te un
perioada de splendoare excep ț ională. Boccaccio, bun cunoscător al ora ș ului ș i al realită ț ii
mercantil al vremii sale, menț ionează în Decameron numele florinului de aur, cea mai
fierbinte din toată Europa, bătut în Florenț a (1252) ș i care ar ajunge să reprezinte puterea de
schimb economic florentin, al cărui sector textil ar conduce toate for ț ele de
economia europeană. Spre deosebire de Decameron, în Cartea Conteului Lucanor, de don Juan
Manuel, se reflectă o societate feudală în care se vorbeș te despre bogăț ie ș i chiar despre bani, dar nu
aparete o monedă concretă. Dacă ceea ce va prevala în don Juan Manuel este problema
om feudal castilian, în cazul Decameronului, pe de altă parte, este surprinsă epoca de
Boccaccio, caracterizată prin mentalitatea comercială, competi ț ia mercantilă ș i voin ț a
utilitarist al burgheziei, nouă clasă socială care pentru prima dată în istoria Literaturii
Boccaccio consideră ca protagonist al unei opere literare.

În epoca lui Boccaccio, clasa burgheză este deja prima forț ă socială din Florenț a ș i se va
îmbogăț indu-se rapid pe seama sărăcirii nobilimii. Burghezii, de asemenea,
îș i propunea să atingă propria sa demnitate socială ș i revendica pentru aceasta o formare culturală proprie ș i
o atitudine morală caracterizată prin "valorile" vicleniei ș i intuiț iei.

Figura mercatorului este coloana vertebrală a societăț ii din secolele XIII ș i XIV, iar Boccaccio o
prezentă ca pionieră a epocii stăpânirii economice italiene. Au fost, de fapt, multe
companii comerciale care s-au format atunci într-un oraș prosper fără comparaț ie
cum ar fi Florenț a. Datorită schimbului său economic intens, aceste companii ar ajunge să se conecteze
ca parte a aceeaș i activitate, industria, comerț ul ș i finanț ele. Acest lucru, totuș i,
ar însemna, de asemenea, o practică tot mai crescută a uzurii (s-a ajuns să se împrumute până la 33%)
interes) ș i, în cele din urmă, o falimentare zgomotoasă a numeroaselor companii (în special a celor de
Bardi), din cauza neplă ț ii datoriilor considerabile acumulate de acesta cu ele de către regele Angliei,
Eduardo al II-lea, pentru războiul său împotriva Franț ei (nouă sute de mii de florini) ș i pentru regele Siciliei, Roberto
de Anjou (cien mii de florine).

În timpul lui Boccaccio, entitatea echivalentă cu municipiul era cunoscută sub numele de Comune.
termenul provine din comuna medievală, mo ș tenire a Imperiului Roman (ora ș e-stat
italianas, oraș imperial liber) ș i aș ezarea sa a constituit formula politică care lăsa deja foarte
departe de conformarea socială ș i culturală specifică feudalismului, căci cuvântul comună (din franceză
comune) denotă o organizaț ie socială ș i economică care nu se supune regulilor sociale
traditionale. În Italia medievală s-au înfiin ț at comunele ca ora ș e
independenț i de un domn feudal.
Un eveniment istoric determinant al epocii lui Boccaccio a fost Marea Ciumă Neagră de
1348. Sosirea în Florenț a din China, când comercianț ii din porturile Mediteranei ș i
del Negro au mers în Extremul Orient pentru a comercia cu produsele lor, au devastat oraș ul ș i au oprit
un perioadă excepț ională de splendoare economică, politică ș i socială. Boccaccio ar redacta aici în
trei ani următori Decameronului său.

De asemenea, merită subliniat întărirea spiritului laic datorită încorporării laicilor.

în lumea culturii: apar ș i proliferează universităț i laice (Florenta, 1349); se întăreș te
sector profesional al juri ș tilor ș i Boccaccio creează prima catedră de greacă în Europa
(Florencia 1360) oferind noi orizonturi culturii umaniste florentine. Acest proiect laic
de viaț ă va avea în curând replica Bisericii, a cărei suprematie culturală până atunci fusese
inegabil, prin difuzarea literaturii pietiste, utilizarea artei ca resursă de
evanghelizarea ș i acț iunea Inchiziț iei.

1.2.1. Miș carea literară în care se încadrează.

Umanismul, miș care literară în care se încadrează Boccaccio, este o direcț ie culturală
caracteristică a perioadei renascentiste apărută în Italia în secolul al XIV-lea ș i care în secolele următoare
se extinde pe întreaga Europă. Această miș care considera omul ca fiind centrul creaț iei
y, prin urmare, cu dreptul de a controla ș i a domina natura. Cu acest nou ideal
antropocentric, imperant in antichitatea greco-latină, umaniș tii au luat ca model
lumea clasică în toate activităț ile culturale. Astfel, au citit, tradus ș i difuzat
texte ale autorilor clasici ș i ale umaniș tilor italieni, au imitat scrierile lor, au studiat limba latină ș i
griego, etc. Umanismul a produs o anumită distanț are de sentimentul religios medieval,
că a intrat în criză, iar odată cu el concepț ia despre lume sacralizată ș i teocentrică. Ceea ce este natural a dispărut
separându-se complet de supranatural, atât de confuzi în timpul Evului Mediu, ș i se
a experimentat o exaltare a naturii ș i a atitudinii vitaliste care invită la bucuria vieț ii:
juvat vivere, 'e frumos să trăieș ti'. Este deviza noii ere.

Florentinul Francesco Petrarca (1304-1374) a fost figura cea mai importantă a Umanismului
italian, iar în Spania, cei mai reprezentativi umaniș ti au fost Elio Antonio de Nebrija (1441-
1522), creatorul primei Gramatici spaniole, ș i Francisco Sánchez de las Brozas (1523-1600).

2. LA OBRA Ș I CONTEXTUL SĂU.

2.1. El Decamerón.
Capodopera lui Boccaccio are loc în Florenț a în 1348, dată la care oraș ul a fost devastat
din cauza Marii Plăgi care se extindea prin Europa. Zece tineri - ș apte dame ș i trei cavaleri - se
se retrag la o vilă la marginea oraș ului, fugind de această plagă. Durante zece zile ('zece zile'
este semnificatia in greaca a termenului decameron), si cu scopul de a se distra, fiecare dintre
tinerii va trebui să povestească zilnic o poveste, ceea ce presupune un total de o sută de relatări. În fiecare zi
se va desfăș ura sub domnia sau mandatul unuia dintre aceș ti tineri, care este cel care va stabili ca rege sau
reina un tema despre care fiecare dintre colegi va povesti o poveste. Astfel, cei
zece povesti sunt grupate în zece zile. Fiecare zi (cu excepț ia primei ș i a nouălea, de
tema liber) se va referi la o chestiune determinată. Aș a cum se observă, structurarea artistică a
entertinament, structura în care poveș tile se împletesc, constituie un mecanism magistral
de inserț ie perfect elaborat prin intermediul a trei cadre narative (cel al autorului, cel al celor zece
narratori ș i cel al poveș tilor) conț inute unul în interiorul altuia. Opera manifestă tendinț a de
literatura medievală, ș i care se menț inea în Comune, de a crea lucrări de mare amplitudine în
să se compendieze cunoaș terea epocii ș i să se dea norme de viaț ă.

Cea mai mare parte a relatărilor care compun Decameronul dezvoltă teme ale tradiț iei literare
anterior -tanto european cât ș i oriental- sau de naraț iunile tradiț iei orale. În istoria de
multe dintre aceste poveș ti subliniază componenta erotică, dar ceea ce iese cel mai mult în evidenț ă este ingeniozitatea
de personaje, pentru a-ș i realiza intenț iile, frecvent de natură licenț ioasă. În acest fel,
cosmoviziunea medievală bazată pe preocuparea pentru păcat ș i pe sentimentul de vinovăț ie
este depăș ită de o viziune plăcută ș i încântătoare a existenț ei.

În Decameron apar trei teme mari: 1) exaltarea ingeniozităț ii ș i a isteț imii pentru a obț ine
finii proprii; 2) forț a iubirii, motorul lumii; 3) elogiul idealului cavaleresc al
societate comercială.

2.2. Produț ia literară a autorului.

Boccaccio a scris numeroase lucrări în limba sa vernaculară ("în vulgar florentin") ș i unele în
latină de caracter erudit. În acele se percepe traiectoria literară a lui Boccaccio de la
autobiografism ș i dintr-o proză încărcată, caracteristici proprii etapei sale napolitane,
până la realismul operei sale de referinț ă, Decameronul, compus în Florenț a, în plină epocă de
maturitate. Între primele merită să se evidenț ieze următoarele:

Caccia di Diana(1334), opera iniț ială scrisă de Boccaccio în timpul ș ederii sale napolitane (1327-
1341). Este vorba despre un grup de tinere napolitane active ș i îndrăzneț e care participă, supuse
a Diana, într-o vânătoare de piese prin muntii de unde vor obț ine premiul victoriei
dragoste, căci prada lor vânată, prin intermediul lui Venus, se transformă în tineri atrăgători
dedicaț i să se dăruiască iubirii lor. Între trăsăturile tehnice esenț iale, Boccaccio reflectă deja aici
predilecț ia sa de a plasa iubirea în centrul lumii sale literare, autobiografismul său amoros;
atenț ia sa specială asupra protagonismului feminin, plăcerea de a amesteca (ș i de a transgredi) liber
diverse surse ale tradiț iei literare; abilitatea sa fermă de a se adapta gusturilor ș i intereselor
de su receptor ș i pentru a rezolva tehnica narativă a punctului de vedere de unde se concentrează
relat (la prima persoană)

Filocolo (1336). Filocolo, conform lui Boccaccio, înseamnă 'oboseala dragostei'. Este prima sa lucrare (dacă
exceptuăm Rimele), o mostră timpurie de roman de aventuri sau bizantin, compusă
pentru cinci cărț i, în care autorul experimentează aproape toate modelele narrative: romanul sentimental,
pastoral, grecă, relatarea alegorică, mitul, evenimentele minunate... Boccaccio povesteș te istoria
de Flores ș i Blancaflor. În această lucrare apare schema compozi ț ională care apoi va fi a
Decameron.

El Filostrato (1338), adică, 'înfrânt de dragoste', este un poem cavaleresc de douăsprezece cânturi în
octave, scris în vers narativ, unde în cheie literară ș i cu un argument mitologic (cei
amores de Troilo ș i Criseida, trădarea acesteia ș i moartea nefericitului Troilo), autorul
din nou se referă la iubirile sale cu Fiammetta.

Ninfeul lui Ameto (1341), roman pastoral în care se combină versul ș i proza ș i se povesteș te despre
educa ț ia sentimentală a pastorului Ameto prin intermediul nimfei Lia. Aici a introdus de asemenea
schema al înglobării narative specifice Decameronului.

Viziuni amorase (1342), poem în tercete legate inspirat de Divina Comedie

Dante, unde Boccaccio vrea să o glorifice pe Fiammetta.

Elegia Madonnei Fiammetta (1443-1444), lucrare în care Boccaccio poveste ș te, la întoarcerea sa din
Napoli, aventura ta de dragoste din tinereț e în prima persoană ș i cu un ton elegiac, deș i acum
va fi tânăra Fiammetta (María de Aquino) abandonată de Pánfilo, iubitul ei. Autorul
va impulsiona cu această naraț iune aproape autobiografică un gen de roman nou în care predomină
aspectul sentimental ș i cel psihologic. Influenț a acestei opere va contribui la crearea romanului
sentimentale spaniol al secolului XV. Vaga tandreț e a acestui tip de roman sentimental apare
absorbită de peisaj. Odată cu trecerea timpului, va apărea ș i genul vie ț ii
pastoril, care a atins majoratul în Renaș tere ș i Neoclasicism.

Ninfale fiesolano (1343-1354), poemă în optine în care povesteș te, într-un ton popular ș i cu un
realism psihologic, asemănător cu cel exprimat în Fiammetta, povestea unui păstor ș i a unei nimfe
convertiț i în râuri după ce au încredinț at bunicilor un copil generat de ei. Astfel se inaugurează
un alt gen care va fi tipic pentru Renaș tere: romanul pastoral cu încrustare frecventă de
versuri.

El Corbacho (1355), invectivă împotriva sexului feminin care se leagă de filonul de literatură.
misogină atât de răspândită în tradiț ia literară europeană latină ș i romanică, de la Juvenal până la
Evul Mediu. Femeia, spiritualizată în Dante ș i idealizată în Petrarca, este contemplată de
Boccaccio cu un realisim absolut ș i umanitate. Acest titlu a fost preluat de Arciprestea de
Talavera în opera sa omonimă împotriva femeilor.

3. TEMA OPEREI.
Tematica Decameronului este foarte variată: s-a ajuns să se vorbească despre "comedia umană laică".
Unele pove ș ti povestesc întâmplări care au loc în spa ț ii îndepărtate ș i exotice, altele -la
majoritatea - sunt de ambientare realistă în societatea vremii. Boccaccio abordează temele de
faibleaux, din colecț iile arabe sau din alte surse tradiț ionale.
Tema amoros: cultul iubirii ca motor esenț ial al acț iunii umane în lume, fie că este vorba de
corte nobilă ș i tragică, acum comică ș i obraznică, este concepută în Decameron ca un impuls
ș i o forț ă care nu poate fi suprimată, astfel încât este capabilă să se manifeste în orice circumstanț ă
ș i în orice clasă socială, confruntându-se cu prejudecă ț i culturale sau cu conven ț ii sociale.
Boccaccio prezintă incapacitatea ființ elor umane de a se apăra de puterea iubirii. El
dragostea în cea de-a VII-a zi apare ca educator, ca inspira ț ie ș i sursă de solu ț ii
ingenioase la ofensele geloziei neîntemeiate împotriva femeii ș i stimulează justa răzbunare a
este împotriva soț ului agresor. Boccaccio nu se bucură de obscenitate, ci mai degrabă se concentrează pe
intenț ia de a descrie jocul instinctelor ș i sentimentelor, experienț a sa personală filtrată prin
guvernul raț iunii. Dragostea boccacciană este adesea o pasiune nume care poate ajunge
până la paroxism, eroism sau nebunie. Este o iubire care are de asemenea multe din etica feudală,
dar care, la rândul său, este concret, viu ș i apropiat de realitatea naturală. Găsim, în această direcț ie
tematica, povestiri în care se atenț ionează asupra pericolelor iubirii ș i înș elăciunilor femeii,
unde se adună multe dintre cele mai obiș nuite teme ale misoginiei medievale; ș i în cele din urmă,
poveș ti în care se idealizează sentimentul amoros ca una dintre cele mai naturale emoț ii ș i
necesare ale ființ ei umane. În a VII-a zi, dragostea devine profesor al celor inteligenț i.
sfaturi ș i resurse ingenioase pentru a cuceri iubitul sau pentru a ie ș i din încurcături
circumstanț e neplăcute ș i periculoase... Boccaccio se conectează cu psihologia feminină ș i denunț ă
cu un impuls la situaț ia injustă în materie sexuală, familială ș i socială în care se afla femeia.

Cultul inteligenț ei: nu este un cult abstract, ci uman în toate aspectele sale, de la
care se manifestă în isteț imea delincventului până la cel care o face în demnitatea cavalerului,
trecând prin bunătate, magnanimitate, ingeniozitate ș i modestie. Coexistă prostia ș i
vividor sinvergüenza, ș i aproape întotdeauna câ ș tigă vividorul. Într-o prima analiză comparativă, ne
ne aflăm în faț a a două autori, Arciprestele de Hita ș i Boccaccio, de o natură aparent foarte
distinctă, dar cu un spirit jovial de un mare asemănare. Ceea ce se eviden ț iază cel mai mult din operele sale
maestra este simț ul ei al umorului, utilizarea ingeniozităț ii, capacitatea de a râde de lume,
a te bucura de viaț ă, etc. Boccaccio o face conș tient ș i astfel ne clarifică în propria sa operă.
Arcipreste joacă mai mult cu ambiguitatea în intenț ia sa finală. Deș i sunt autori de naț ionalităț i
diferite, unul burghez ș i altul religios, unul umanist ș i altul aparț inând Mesterului de Clereț ie,
Amândoi par să fi cunoscut o poveste similară, de ș i cu un tratament diferit.
Am putea spune că povestea lui Pitas Payas ar fi putut fi inclusă în a IV-a zi a
Decameronul, la fel ca povestea lui Quiquibio, ar putea fi un exemplu, scris în cuaderna vía, în
Cartea iubirii bune.

Elogiul idealului politico al societăț ii comerciale: în Decameronul sunt prezente atât lumea
tragic ca lumea comică. Boccaccio, care reprezintă ș i reflectă societatea Comunelor,
a fost atât de mult cântat idealul cortés (idealul unei vieț i libere de vicii mizerabile ș i opresive, animat
pentru mari pasiuni ș i impulsionate de virtu ț i precum liberalitatea, mărinimia,
capacitatea de a aprecia meritele altora sau agilitatea de spirit) ca ș i civilizaț ia
urbană, în care Boccaccio pare să continue procesul de absorbț ie a lumii feudale de către
al lumii Comune, la care autorul însuș i aparț inea prin naș tere, înclinaț ie, studii ș i
forma de comportament. Poveș tile care exală idealurile curtenilor adună de asemenea ș i
experienț ele napolitane ale lui Boccaccio. De asemenea, în lucru abundă subiectele ș i motivele proprii
de la societate burgheză ș i comercială contemporană a autorului, precum isteț imea ș i ingeniozitatea (valori
burghezi), de inspira ț ie clar populară ș i folclorică. Boccaccio portretizează cu acuitate
trăsăturile cele mai caracteristice ale lumii sociale din vremea sa ș i elaborează poveș ti psihologice simple ș i,
în acelaș i timp, eficace al personajelor care intervin în relatări. Cele mai multe dintre relatări
oferă o viziune comică asupra societăț ii vremii cu unica intenț ie de a bucura cititorul.

Dispoziț ia tematică a celor zece zile din Decameron

ZILE DE LUCRU REY/REINA TEMATICA

PRIMA Pampinea (la lozana, la Tema liber. În general, subiecte tradiț ionale de la
mai mare în vârstă ș i în literatura europeană provenind din cultura arabă.
experienț ă)
A DOUA Filomena (lascivă ș i Povestiri despre personaje care reuș esc să îș i facă.
lujurioasă destin, în ciuda dificultăț ilor ș i adversităț ilor.
A TREIA Neifile (fată tânără ș i Înș elăciunile ș i trucurile la care trebuie să se recurgă
inexperta pentru a obț ine ceea ce se doreș te sau a recupera ceea ce s-a pierdut.

PATRA Filóstrato (vencut de el Povestiri de dragoste cu final tragic.

dragoste, iubitul nefericit)
CINCA Fiammetta (llamita, Iubiri cu final fericit, "după mai multe groaznice sau
amada poetului evenimente nefericite
SEXTA Elisa (slujitoare care iubeș te Argumente ingenioase care relatează agerile de
fără să fiu corespunzătoare) persoane determinate pentru "a evita o pierdere,"
un pericol sau o batjocură.
Săptămâna Dioneo (lujurios, cu Ardeli feminine pentru înș elarea soț ilor,
caracter subversiv ș i fie că l-au observat ei sau nu
rompător)
OCTAVA Lauretta (laur poetic) Triumful isteț imii ș i al batjocurii asupra candorii.
NOVENA Emilia (la gran Tema liber. În general, naraț iuni obscene ș i
pretenț iosă sinteză a diverselor cazuri tratate în zilele de lucru
anterioare.
DÉCIMA Pánfilo (tot iubire, Teme de o mai bună sau mai mică exemplaritate
personificarea gravemente narate despre "fapte de dragoste sau de
amante) altceva". Triumful generozităț ii ș i al iubirii
liberal ș i magnific.

Pe de altă parte, printre principalele subiecte sau motive literare prezente în a VII-a zi.
evidenț iem următoarele:

a) Triunghiul amoros: 1) batjocurile; 2) distincț ia sau din dragoste sau din propria salvare ș i 3)
distincț ia, fie că au fost atenț i soț ii sau nu.
b) Femeia ingenioasă.

c) Locus amoenus.

d) Călugărul lasciv ș i ș mecher.

e) Soț ul gelos.

A) TRIUNGHIUL AMOROS

Aș a cum am indicat mai sus, cele zece poveș ti din această a VII-a zi abordează un motiv literar foarte
extensiv ș i recurent al folclorului ș i al literaturii universale, încă din antichitatea orientală,
grecoromana ș i medievală până la propriile rădăcini ale celor mai diverse forme narative:
triunghi amoros în schema Ma-M-A (soț -soț ie-amanta soț iei) ș i cu o schemă
compositiv fix: femeia, printr-o batjocură la adresa so ț ului (gelos, nechibzuit, ipocrit), reu ș eș te
a consumat, a acoperit ș i, în general, a continuat trădarea. Tópicul literar, aș adar, este unul dintre cele mai
echivocuri ș i licenț ios: adună cu variaț ii care merg în direcț ii diverse, schimbul de
persoane, cu echivocurile corespunzătoare între soț i, amanț i ș i îndrăgostiț i nesatisfăcuț i.
Boccaccio îl va insera, pe lângă această zi, în intriga mai multor poveș ti ale sale (II, 7; III,
2y 9; IV, 2; VIII, 4) y, ca motiv central, în relatările de intrigă (III, 6; IX, 6; X, 8).

În tema celei de-a VII-a zi enunț ată ș i semnată de autor (în ea se discută despre batjocuri
că din dragoste sau pentru propria lor salvare, femeile ș i-au făcut so ț ii, având
fie ei atenț ionaț i sau nu) se pun în evidenț ă trei chei interpretative de ordin psihologic: 1)
burlas; 2) distincț ia prin dragoste sau pentru propria sa salvare ș i 3) distincț ia conș tientizându-se
soț ii sau nu. În timp ce inteligenț a femeii se demonstrează mai des prin
faptele care sunt enunț ate, ceea ce se subliniază este lipsa de inteligenț ă a soț ului (prost ș i credul).
Să vedem, pe scurt, fiecare dintre aceste trei chei tematice.

Cinele. În această a VII-a zi, cinele pe care le fac femeile soț ilor lor conț in nu doar
autoapărare proprie, ci ș i umilirea soț ului, învins de viclenie ș i inteligenț ă
de la femeie. Batjocurile sunt răzbunarea, aprobată chiar de autor sau de naratori, împotriva
atitudini opuse ideologiei vitale a scriitorului: jealousy infundată (povesti 4, 5, 8),
mojigărie ș i viaț a ascetică (povestiri 1,3), căsătoria din interes ca ascensiune socială
(poveste 8). Este remarcabil faptul că, acolo unde această represaliere nu apare, batjocura este mai puț in
elaborată (II), o, pe dos, femeia schimbă impulsul negativ (mojicenie, invidie) pe unul
pozitiv: dragostea (povestiri 6, 7, 9, în care, de altfel, soț ul este mereu văzut cu un anumit
respect, chiar simpatie în 6, ș i că în 9 autorul relatează stratagema cu rezerve morale
manifests). La finalul a ș ase poveș ti din această zi VII (în 1, 4, 5, 7, 8, 9) se constată că
repetiț ia ironiei în continuare, aș a cum vom vedea ș i în ironycele amoroase din VIII, în 2
y 8; cu asta nu doar că se consolidează bătaia de joc, ci de asemenea acț iunea se proiectează spre infinit, cu un
efect structural important pentru dezvoltarea întregii lucrări.

Opozi ț ia care există în pove ș tile din această zi între impulsuri negative (invidie ș i
mojigaterie a soț ului) ș i între impulsuri pozitive (îndrăgostirea femeii) de asemenea implică
un trăsătură a viziunii ideologice a autorului: so ț ii gelosi, autoritari ș i ipocri ț i sunt
întotdeauna bogaț i sau nobili, îndrăgostiț ii care se opun lor au, dimpotrivă, anumite caracteristici
umane ș i personale care le fac preferabile pentru femei: sunt întotdeauna tineri (1, paragraf
6; 2, paragraf 8; 3, paragraf 4; 4, paragraf 6; 5, paragraf 11; 6, paragraf 5; 7; 8, paragraf 5; 9, paragraf 6)
în general frumoș i (1, paragraf 6; 5, paragraf 11, 9, paragraf 6) ș i galanț i (2, paragraf 8; 3, paragraf 4;
9, paragraf 6), apostoli ș i plăcuț i (5, paragraf 11; 6, paragraf 5), gata pentru râs (1, paragraf 28),
elegant ș i poet (3, paragraful 7); iscusit în orice lucru pe care ș i-ar fi dorit să-l facă (9, paragraful 6).
În definitiv, iubitul exprimă idealul lui Boccaccio, în care intervin tinereț ea ș i
galanterie, frumuseț ea ș i vivacitatea erotică.

La distincț ie fie din dragoste, fie pentru propria salvare. În poveș tile 5, 7 ș i 9, batjocura realizată "din
amor", adică, prin propria îndrăgostire a femeii, este un pas indispensabil pentru ca să se
consume la trădare. În celelalte relatări (1, 2, 3, 4, 6, 8 ș i 10), batjocura serveș te pentru a salva (păstrează-ș i
reputaț ie sau îi permite să continue intriga amoroso) femeii surprinse de soț . Aceasta
distincț ia, la rândul său, ne permite să distingem poveș tile de inspiraț ie trubadurescă sau cortesiană de
acelelalte unde iubirea este înț eleasă doar în sens naturalist.

La distincț ie, observând sau nu (soț ii). Având în vedere această a treia cheie tematică,
putem recunoaș te trei serii distincte de poveș ti: un prim grup de relatări (1, 2, 3, 5, 6 ș i 10),
unde batjocura femeii reuș eș te să ascundă soț ului trădarea; un al doilea grup (povestirile 6
y 8), în care soț ul a descoperit trădarea comisă fără a avea vreo îndoială, dar în faț a
care se resemnează să-ș i închidă ochii ș i, în cele din urmă, un al treilea grup de poveș ti denumit tip
„iluzionist” (7 ș i 9), mai complexe ș i elaborate, dintr-un punct de vedere psihologic, căci
trădarea se comite intenț ionat în faț a propriului soț .

Când înș elăciunea se realizează fără ca soț ul să o observe, autorul subliniază într-un mod ironic ș i
comica, consolidarea presupusă a soț ului-femeie: adică, atunci când femeia înș eală, subliniază-ș i
legături cu soț ul tocmai pentru ca el să diminueze sau să invalideze suspiciunile sale:

Povestea 1: batjocura descrisă se exprimă cu detalii de tipul: Dumnezeu ș tie că eu niciodată nu am avut
valoarea de a merge singură să o încerc (propoziț ia); dar acum că eș ti tu vreau să mergem să o conjurăm (Eu,
24). O de asemenea: s-au dus amândoi în tăcere spre uș ă (I, 25).

Povestea 2: cuplul soț -soț ie se arată cu fraze precum: fă-o cu mine cu încredere, că
sunt soț ul tău (II, 28), Soț ul meu va curăț a tot butoiul (II, 30).

Povestea 3: femeia îi spune soț ului, apărut pe neaș teptate: Era nevoie să spui câteva
oracole (III, 31).

Povestea 5: femeia îi pronunț ă un întreg discurs soț ului pentru a-i demonstra că presupusul său
amante este el însuș i (52-8): Crezi, soț ul meu, că sunt oarbă la ochii feț ei aș a cum eș ti tu
eşti dintre cei cu mintea...?

Povestea 6: femeia ș i soț ul ei se aliaza în apărarea amanț ilor, descriș i ca victime ale unei
violenta injustă.
Într-o a doua serie (povestirile 4 ș i 8) soț ul se conformă în faț a unei trădări pe care el însuș i a avut-o.
descoperit. Gelosie aici constituie stimulul trădării. În povestea VIII se evidenț iază,
stilistic vorbind chiar, cum soț ul trădat, care crezuse că îș i loveș te soț ia (era în
cambiaste slujnica) i-au spus cea mai mare insultă care nu i s-ar spune niciunui om rău.

În cele din urmă, în al treilea grup de poveș ti de tip iluzionist (7 ș i 9) adulterul soț iei ș i al amantului
se desfăș oară dincolo de absurd, deoarece se consumă cu bună ș tiinț ă în faț a soț ului. Această a treia serie
aparț ine distincț iei din dragoste ș i nu pentru propria sa mântuire.

Povestea 7: abia iubitul, Anichino, ajunge în camera conjugală, femeia, Beatriz, ia cu

o mână lui Anichino în timp ce cu cealaltă îi strânge pe cea a soț ului. Femeia, ș tiind că joacă
în propriul său teritoriu, cu premeditare alege momentul ș i locul pentru a realiza trădarea.
Ajunge să citim răspunsul femeii la amant pentru a face referire la ferocele batjocor al soț ului (care
va produce apoi o bucurie ș i plăcere extraordinară) pentru a capta cruzimea cuvintelor sale.

Povestea 9: femeia, Lidia, (hotărâtă, violentă ș i aproape distrugătoare) se îndreptă spre spa ț iul unde
va scenariza batjocura având de o parte so ț ul, Nicostrat, ș i de cealaltă parte pe Pirro, viitorul său
amante; ș i, în cele din urmă, nefericitul soț , batjocorit, împreună cu ea ș i cu amanț ii s-au întors
la palat. Este semnificativă reiterarea autorului.

B) LA MUJER INGENIOSA

Femeia, ca temă medievală, apare literar descrisă ca înger (Dante, dragoste

cortés...) sau demon (mizoginia medieval); de asemenea, ca frumoasă doamnă fără milă sau ca femeie
ingenioasă. În a VII-a zi a Decameronului, în linia narativă a fabulelor franț uzeș ti (secolele
XII-XV), apar femei ingenioase, fără ruș ine ș i isteț e, cu gesturi de independenț ă ș i
rebeliune, nesă ț ioș i ș i de sex nelini ș tit, echivalen ț i cu bărba ț ii atât prin valorile lor
personale, precum ș i dreptul lor de a accesa plăcerile vieț ii ș i ale iubirii, libertatea ș i
aventura. Femeile triumfă asupra soț ilor lor, deoarece prin batjocură reuș esc să se întoarcă la.
favors a social situation unfavorable. In front of these two opposite poles, a path emerges
intermedia care presupune un pas important pentru emanciparea femeii: femeia reală,
valoroasă prin sine, care susț ine exprimarea cu propria voce, reprezintă un avans semnificativ în
el Decameron. În literatura spaniolă putem observa această caracteristică în personajul Melibea,
când se plânge amar pentru că condiț ia ei de femeie îi împiedică să îș i exprime clar
sentimente. Mult după, această luptă pentru independenț a feminină se va reflecta în
personaje cervantine de Marcela.

Receptorul Decameronului este feminin. Boccaccio demonstrează în această operă o cunoa ș tere
profund al sufletului feminin, ș i asta îl face să denunț e situaț ia familială ș i socială în care
femeia se afla (să ne amintim cum femeile sunt obiecte de reflec ț ie pentru autor în contextul
prălog iniț ial). De aceea, revendică împreună cu ele dreptul de a vorbi ș i îș i apără libertatea în toate
domenii: sexual, familial ș i social. Autorul îș i dedică cartea femeilor, dar doar acelora care
Aman y, de paso, denunț ă situaț ia în care se aflau. Denunț ul lui Boccaccio
are mult de-a face cu plângerea lui Melibea: lipsa de libertate de a-ș i exprima sentimentele
amorosi. De asemenea, închisoarea ș i lipsa de mobilitate.

Boccaccio dedică, spunem, cartea sa femeilor care iubesc ș i, în plus, naratorii sunt în
majoritatea sunt femei. Potrivit autorului, bărbaț ii sunt liberi să vorbească, să se miș te. Faptul că
a se distra în afara casei le alină durerea provocată de supărări. Femeile, văzându-se
obligate să rămână acasă, supuse soț ului, ajung să-ș i transforme emoț iile în
obsesiile. În timp ce Dante ș i Petrarca aprofundează căile spirituale ș i idealizarea
neoplatonică a iubitelor sale (Beatriz ș i Laura, respectiv), Boccaccio reflectă situa ț ii
mult mai multe materiale ș i terenuri. Experien ț a sa particulară cu femeile, în special cu
aceea pe care a botezat-o în opera sa ca Fiammetta, precum ș i propriul spirit, mai înclinat la
lumea mundană, se transformă în scrierile lor în recrearea plăcerilor carnale ș i a
debilităț ile la care este supus genul uman. Cu toate acestea, în Decameronul de asemenea
apare femei ingenioase care încep să arate semne de independenț ă ș i de rebeliune (cf.
IV, 1; IV, 5). Alături de referinț a la Anunț ări ș i la alte tablouri unde ar putea apărea
îngeri, este latentă de asemenea în „Introducerea” la această zi referinț a la poeza de
"femeie-înger" din Dolce stil Nuovo ș i spiritualizarea prezenț ei feminine; cu toate acestea,
valorând mai mult frumuse ț ea femeii decât cea a îngerilor se răstoarnă mitul de ample
repercusii pentru tradiț ia literară de atunci.

C) LOCUL AMOEN

Tópicul literar al locus amoenus ("loc plăcut") constă în a descrie natura ca

loc plăcut. Este o expresie latină utilizată pentru a prezenta un mediu idilic al peisajului (de
natura) care înconjoară compoziț iile sau descrierea literară (epitete, senzaț ii ș i
impresii: briză uș oară, pajiș te verde, dulce simfonie de culori). Axul narativ principal al
Decameronul (cadru al povestitorilor) se structurează într-un locus amoenus. Acest topic literar
este prezent în îndepărtarea de oraș ș i în apropierea de ț ară pe care o asistăm în
lucrarea, unde se stabileș te fixarea canonului descriptiv al peisajului, care este reluat ca
tehnica în cadrul Decameronului, ș i că Sannazaro, pentru a scrie Arcadia sa, nu va avea decât
imitaț i într-o formă fidelă ș i literală.

Evadarea fizică ș i morală a grupului de zece tineri ca replică la durerea ș i dezordinea ciumei
se desfăș oară în trei spaț ii diferite în contact cu natura, de mare valoare simbolică,
ce îi duce într-o călătorie de regenerare interioară. Luminarea zorilor, cântul dulce ș i vesel al
cărustele ș i celelalte păsări, iarba verde, la fel ca laurii vii ș i frumoș ii
arbori (simbol al fertilităț ii) sau frumosul lac (simbol al purificării), descris totul în
începutul zilei VII, reprezintă nemurire, perpetuitate, ascensiune... ș i produc un
proces spiritual benefic, purificator, în tinerii povestitori, pătrun ș i cu
natura frumoasă înconjurătoare. Va fi culminarea simbolică a purită ț ii ș i perfec ț iunii.
Concret, spaț iul cadru al naraț iunilor din a ș aptea zi se desfăș oară în El
vale de damelor, la care tinerii se mută deja după cea de-a ș asea zi. Acest spaț iu al
historia, exterior (un loc edenic de delectare, plăcut ș i frumos, circular, plin de con ț inut
simbólico -Paradis Celestial- în afara Floren ț ei), stilizat ș i idilic, contrastează cu
spaț iul interior al poveș tilor, mai variat, material ș i realist, nu mai alegoric, ci verosimil.

D) CĂLUGĂRUL LASCIV Ș I Ș IRET

Întârzierile erotice ale bărbaț ilor din Biserică sunt un subiect constant în narrativa clasică
occidental. Cu variante curioase în a VII-a zi (povestea 3), acest motiv de critică anticlericală de
Boccaccio constituie unul dintre cele mai frecvente teme în Decameron, unde abundă.
câț iva clergii nelegiuț i ș i licenț ioș i, cu o morală dublă, care prin ș iretenie reuș esc să obț ină favoruri
despre dame, adesea cu aprobarea acestora.

E) SOȚUL GELOS

Celuț ul gelos condensează cele mai extreme ironii ș i dispreț ul total al romancierului. Acest motiv
literar apare în mai multe poveș ti bine cunoscute din cea de-a VII-a zi a Decameronului: numărul 4, în care
Ghita, ofuscată de geloziile nefondate ale lui Tofano, decide să se răzbune pe soț acceptând un
amante. În această poveste se fixează cosmoviziunea ideologică a celei de-a ș aptea zile: se constată o
opinia negativă a geloziei nejustificate, care prin răzbunare devin gelozie justificată. În
povestea 5, povestea negustorului din Rimini, în care Fiammetta, naratoarea, stabileș te
principiul că orice lucru pe care soț ia îl face pentru cei geloș i fără motive este bine făcut.
Ele acț ionează în legitima apărare deoarece cei geloș i atacă viaț a femeilor ș i le
reduci la moarte ț inându-le constant închise ș i închise. În basmele 4 ș i 5
gelos infundaț i, din răzbunarea femeii, devin gelos justificaț i. În povestea 8, după
ferozul refuz al geloziei ca sentiment îmbătrânitor, se trece la aprecierea isteț imii
strategia cordonului, care confirmă teza formulată în cea de-a VII-a zi, că o mai mare
Vigilarea, cu o dificultate mai mare, devine mai rafinată ș i periculos de complicată strategia.

4. LA FORMA DE LA OBRA
Trei trăsături cheie fac din Decameron o lucrare esenț ială în istoria literaturii
universal: realismul cadrului în care se desfăș oară axa narativă principală ș i majoritatea
povestiri, vitalismul care se desprinde din toate paginile sale ș i calitatea prozei sale.

În Decameron, Boccaccio ne arată un contrast variat de situaț ii (ciumă-distracț ie,

dolor-bucurie) pentru a ne prezenta niș te tineri nobili ș i discreț i care, cu cântările ș i dansurile lor
sus ameninț ări narative, încearcă să evadeze, în "buna lor retragere", de durere ș i de moartea Pestei
care în 1348 a afectat Florenț a. De aici, aș adar, acel ton vitalist, care iradiază întreaga carte, cu care
Europa încheie toamna medievală ș i dă bun venit minț ii emergente renascentiste.

4.1. Tehnica narativă.

Predominenț a naraț iunii este aproape absolută, cu perioade ample, ritmice ș i bine legate. De
făcut, abia există fragmente descriptive. Dialogurile sunt rare ș i scurte, fiind integrate unele.
inclusiv, în naraț iunea în stil indirect. Toate acestea conferă povestirilor din Decameron o
o agilitate mare ș i, fără a renunț a în dialoguri la vorbirea colocvială ș i spontană, îi apropie de
împresia poveș tii orale.

4.1.1. Structură.

Subliniază strălucita perfecț iune a structurii Decameronului. Structura internă este una dintre
aspectele cele mai inovatoare ale cărț ii: oferă modelul poveș tii încadraț i, folosind
sistem de „inserț ie multiplă, unul în interiorul altuia”. Critica a subliniat cum
Decameronul a depăș it cu mult genul de „colecț ii de povestiri” precedent, atât de
tradiț ie orientală precum tradiț ia occidentală romantică, cu o surprinzătoare modernitate
ceea ce continuă să facă astăzi lectura o imensă plăcere.

Putem găsi trei secț iuni, sau niveluri, fiecare având o structură în cadru inserată
în interiorul celeilalte:

1º Marcajul autorului: în care autorul vorbeș te cititorilor săi. Corespunde lumii exterioare a
nuvele, ceea ce este în afara naraț iunilor. Include „Proemiu”, epigrafele, care definesc
într-o manieră sintetică, limita romanelor, introducerea în "Cea de-a Patra Zi", în care
textul se deschide la dezbatere cu critica ș i „Concluzia autorului”, în care acesta confirmă suplimentul său
autorităț ii completând reflecț ia sa ș i orientează procesul de descifrare al cititorului.

2º Cadru al naratorilor: acesta este format din următoarele secț iuni: introducere în „Prima
Jornada”, introducerile ș i concluziile (cu baladele anexe) ale fiecărei zile ș i rapidele
tranziț ii între un roman ș i următorul, adică preludiile care servesc pentru a anunț a
novela următoare ș i pentru a comenta pe cea precedentă. În definitiv, toate acele momente care
ajută la focalizarea vieț ii naratorilor în „buna lor retragere” ș i reacț iile lor diferite la
relatări ale fiecărui narator. Prin urmare, autorul creează aceș ti naratori-personaje care, la
vezi, creează alte contexte narative cu alț i personaje. În acest cadru al naratorilor se
profilarea coordonatelor socioculturale: Pesta din 1348 în Florenț a, călătoria în afara oraș ului
oraș ul Florenț a al celor zece naratori, care se retrag într-un locus amoenus unde se
structura linia narativă principală. Cei zece naratori sunt Fiammetta, iubita poetului;
Lauretta, care face referire la laurul poetic (Dante, Petrarca); Neifile, „noua îndrăgostită” (Dolce stil)
Filomena, lascivă ș i lujuriosă; Emilia, preten ț ioasă; Pánfilo, "tot iubire";
Filóstrato, „abătut de dragoste” (Filóstrato ar reprezenta dragostea îngrijorată ș i a patra zi)
că el prezidează cazuri de iubiri nefericite: Dragostea poate duce la concluzii tragice);
Dioneo, "lujurios, venereu"; Pampinea, la voioasă, cea mai în vârstă ș i cu cea mai multă experienț ă; ș i Elisa,
fată care iubeș te fără a fi iubită.

3º Cadru pentru poveș ti: sunt naraț iuni autonome, cu un început sau o prezentare, o complicaț ie
central ș i o concluzie sau un desenluci. Autorul se referă în „Proemiu” la aceste relatări când le
defineste astfel: „înț eleg să scriu o sută de romane, sau fabule sau parabole sau poveș ti (…) scrise de mine în
florentin vulgar ș i în proză ș i fără titlu”. Această ultimă secț iune poate fi organizată în jurul
„ poveste în poveste”, când chiar ș i personajele pove ș tii pe care o povestesc tinerii se
se transformă ei în ș iș i în naratori, povestind propriul lor vădit cu unul sau altul
finalitate: cuvintele disperate ale Gismondei (IV, 1), predica fraț ilor Cipolla (IV, 10);
confesiunea lui Ciapepelleto (I, 1) sau tăcerea emblematică a Griseldei (X, 10).

În Spania, Don Juan Manuel a folosit de asemenea modelul narativ al nara ț iunii încadrate, pentru
încadrarea diferitelor exemple din Cartea conului Lucanor. Don Juan Manuel finalizează, de
într-un mod asemănător, fiecare poveste cu o maximă pusă în gura autorului. În relatările sale
de asemenea, putem observa aceste trei niveluri: 1º Cadru al naratorului (Patronio se adresează Conteului
Lucanor); 2º Exemplu (în centrul acestui tablou de inserț ii; 3º Cadru al autorului (Don Juan
Manuel la sfârș itul fiecărei povestiri).

MARCO DEL AUTOR

Corespunde cu cuvintele lui Boccaccio. Titlul zilelor, situaț ia povestitorilor.

Dar când a venit ora când toț i erau treji ș i în momentul în care se pregăteau să povestească, precum regele
a vrut, nu foarte departe de locul unde mâncaseră, să întindă covoare pe iarbă ș i să ia loc
lângă lac, regele i-a poruncit Emiliei să înceapă; ș i ea, cu bucurie, a început să spună, zâmbind:

MARCO DEL NARRADOR

Începerea poveș tii în sine. În acest caz, naratoarea este Emilia. Se exprimă
în prima persoană pentru a reflecta asupra poveș tii pe care o voi relata ș i învăț ătura pe care o aduce
vrea ca din acesta să se extragă.

Domnul meu, mi-ar fi fost foarte plăcut, dacă v-ar fi făcut plăcere, ca o altă persoană în locul meu să vă fi dat
încep cu o materie atât de frumoasă, cum este aceea despre care vom vorbi; dar deoarece vă place să mă încurajaț i să
toate celelalte, căci o voi face cu plăcere...

RELATIV (în a treia persoană)

Începe astfel:

A fost o dată în Florenț a, în cartierul San Pancracio, un vânzător de fir care se numea
Gianni Lotteringhi..

Ș i se încheie cu următoarele cuvinte:

Ș i din acest motiv, dragele mele doamne, rămâne la alegerea voastră să alegeț i pe cea care vă place mai mult dintre cele două, sau pe ambele.

ș i dacă dori ț i; au o putere foarte mare pentru lucruri asemănătoare, a ș a cum a ț i auzit din experien ț ă.
Învăț aț i-le ș i poate că vă vor fi de folos.

După cum a evidenț iat critica de specialitate, povestirile din cea de-a VII-a zi pot
a se referi la două tipuri (A ș i B) fundamentale de scheme de bază sau simetrii narative care exprimă
faze sau momente ale dezvoltării acț iunii fiecărui basm:
TIPO A: este este cel mai liniar ș i cel mai elaborat din punct de vedere tehnic al naraț iunii.
Corespunde basmelor 5, 7, 9, de caracter cortaz. Trebuie precizat că actualizarea (sau
procesul de îmbunătăț ire a femeii) se realizează printr-o trădare scenarizată a acesteia, de
într-un mod care să-l liniș tească pe soț , ș i prin urmare, să anuleze din prima clipă obstacolul
a continuarea trădării. Este vorba despre un schemă ternară, având în vedere că B (batjocura) se
identifică cu T (trădarea), sunt fuzionaț i. Ironia în aceste poveș ti "iluzioniste" constă
precis în a prezenta o trădare într-un mod în care să poată fi negat. Batjocura are o dublă
relaț ie: către fantastic (trădare scenificată ș i negată) ș i către real (trădare efectivă).
Poate fi indicat cu sigla: E --- B --- T --- T:

Îndrăgostire

TIPO B: în celelalte pove ș ti ale zilei (1, 2, 3, 4, 6, 8) trădarea ar putea să se dezvolte

în liniș te ș i fără să existe D (descoperirea) sau ameninț area descoperirii de către soț , care
face necesară B (strigăt). Trebuie să avertizăm de asemenea că trădarea, scopul, s-a consumat
da, în aceste poveș ti, în prima fază a poveș tii, care se distinge de ultima printr-un pas în
gradul de siguranț ă. În concluzie, schema cvarternară este deci:

T--- D --- B --- T

4.1.2. Naratorul

Cele o sută de poveș ti sunt spuse pe parcursul a zece zile de zece povestitori: ș apte femei ș i trei bărbaț i.
bărbaț i. Cadru narativ al acestei lucrări corespunde cu izbucnirea Peste Neagră care
Florencia în 1348, fapt care îi obligă pe cei zece personaje să se refugieze într-o conac
campestru, unde decid să înceapă să povestească relatări pentru a face timpul mai plăcut, doi
săptămâni, care trebuie să treacă acolo închiș i în cadrul idilic al câmpului toscan. Din acest motiv,
în fiecare zi, un rege sau o regină aleg un subiect despre care fiecare dintre colegi va relata un
poveste. În acest sens, cadrul narativ al Decameronului presupune o evoluț ie clară faț ă de
colecț ii de poveș ti medievale, cum ar fi O mie ș i una de nopț i, în care firul călăuzitor al
toate poveș tile obiș nuiau să fie mult mai slabe.

Aș adar, fiecare dintre aceș ti zece personaje va trebui să spună o poveste care să se concentreze pe tema
determinat de regele sau regina care gestionează fiecare dintre cele zece zile. Fiecare poveste se
prezentat marcat de această situaț ie iniț ială ș i fiecare zi se termină cu oCanzonecare
întonează unul dintre aceș ti zece naratori-personaje.

4.1.3. Spaț iul

După cum afirmam mai sus, în a treia întrebare, referindu-ne la subiectul dellocus amoenus, sunt
trei spaț iile distincte în care se desfăș oară evaziunea fizică ș i morală a celor zece tineri pentru
a face faț ă teribilei ciume negre. Spaț iul exterior idealizat al Valea Doamnelor în
ce se desfăș oară în a VII-a zi, contrastează cu spaț iul interior, mai variat ș i mai realist, al celor zece
poveș ti care o configurează.
Boccaccio a creat un limbaj istoric aluziv: localizează acț iunea poveș tilor sale într-un mediu
urban ș i se îngrijeș te să precizeze oraș ul (Florenta, în special) unde se desfăș oară diferitele sale
nara ț iuni ș i episoade. Prin introducerea în diferitele pove ș ti a termenilor care califică ș i
determină mediul, alegând personaje reale florentine, de renume cunoscut, ca
protagonisti ai unor poveș ti; fapte sau date sau medii verosimile, identificabile cu
precizie, autorul reuș eș te acest proces de aclimatizare, de florentinizare, atât de peculiar al său
obra, acea ambientare care face povestea verosimilă ș i posibilitatea participării receptorului. Chiar ș i
reprezentarea psihologică a personajelor se face prin intermediul mediului. Poate că putem
a afirma că dragostea ș i licenț a sunt un pretext pentru reprezentarea mediilor ș i caracterelor.
Boccaccio a acordat o atenț ie deosebită ambientului ș i din acest motiv a căutat precizia geografică a
scenariu divers al povestirilor sale ș i al situaț iilor apropiate cronologic; majoritatea dintre
novelile se desfăș oară între secolele XII ș i XIV, în timpul expansiunii comerciale italiene,
în mediile pe care Boccaccio le-a cunoscut (Napoli, Sicilia ș i Florenț a) sau cu care a fost în
contact (Marea Mediterană, inclusiv musulmanul)

4.1.4. Timpul

În întreaga a ș aptea zi, noaptea este marea aliată a ingeniozităț ii femeilor pentru a ocoli
bărbat, mai ales dacă este soț ul său. Facem acum distincț ia între timpul extern (cadra de
narratorii se situează în 1348, anul morț ii fatale care a devastat Florenț a) ș i timpul intern,
ceea ce reflectă situaț ia prezentată în poveste. Timpul naraț iunii se accelerează când
personajele vorbesc în stil direct, astfel încât opera doreș te un mare realism ș i vitalitate.

4.1.5. Personaje

Personajele care populează Decameronul sunt de o varietate extraordinară: nobili ș i plebei,

negustori ș i ț ărani, istorici ș i fictivi… Într-un cadru, personajele din cadrul
narratorii sunt naratorul ș i ascultătorii săi. Pe un alt plan diferit, se află personajele
poveste, ale cărei personaje feminine protagoniste ale celei de-a VII-a zile, active ș i deschise, sunt atât de
reale pe care le menț ionează cu nume ș i prenume; constituie o autentică replică a figurii
feminin pasiv, static, idealizat ș i nereal din tradiț ia stilnovistă care a precedat
Boccaccio. Femeia în această zi depă ș eș te o situa ț ie dificilă sau compromi ț ătoare cu o
răspuns ingenios (cu cât dificultatea sau supravegherea sunt mai mari, cu atât mai rafinat ș i surprinzător)
rezultatul strategiei sale) ș i poate să înș ele bărbatul, mai ales dacă este soț ul ei (mediocru, gelos,
măcinat). Acum femeia se compară cu bărbatul având acces la plăcerile vieț ii, iubirea,
libertatea ș i aventura.

În Boccaccio, rolul personajelor (spre deosebire de cel al celor din tradiț ia provençală, plate,
în general bine defini ț i, „ tipuri”, sunt mai complexe ș i rotunde ș i prezintă aspecte
pozitive ș i negative. Naraț iunile (un grup sincer) au nume simbolice ș i sintetizează
trei faț ete ale aceluiaș i Boccaccio: Pânfilo ("tot iubirea"), personificarea îndrăgostitului; Filóstrato
(„înfrânt de dragoste”), iubit nefericit; Dioneo („lasciv”), cu un caracter subversiv ș i
rompător, infractor al normei, trăitor lipsit de griji ș i serios; Dioneo, reprezintă poetică
de lo comic ș i ideologia plăcerii, răspuns clar la cultura penitenț ei ș i la ciumă
negra pe care au lăsat-o în urmă. Naratoarele sunt: Pampinea, cea voinică, cea mai mare ca vârstă ș i în
experienț ă
laur poetic; Filomena, Emilia, Elisa… De asemenea, personajele de asemenea sunt deosebit de interesante.
povestiri care nu se reduc la un schelet (ca Gismunda în IV, 1) ș i cele care împărtăș esc o
aceeaș i caracteristică: nu se repetă, nu au un chip fizic. Unele personaje sunt reale
(faimo ș i sau nu), altele imaginare. Frecvent, iubirea ș i licen ț a sunt o scuză pentru
reprezentarea mediilor ș i caracterelor.

4.1.6. Genuri

Decameronul constituie o adevărată sinteză a genurilor tradiț ionale. În carte se stabilesc de

modul definitiv al trăsăturilor esenț iale ale narratio brevis medieval: 1) brevitate (timpul de
povestea coincide cu momentul în care este ascultată); 2) structură liniare (prezentare, nucleu ș i
desenlace); 3) delectatio (plăcerea de a spune ș i de a asculta, intenț ie artistică); ș i 4) veritas al textului
(practica liberă ș i dezinteresată a povestirii). Boccaccio se referă tonal, conform argumentului de
fiecare poveste, în moduri narative diferite precum fabula, povestea cu tonalitatea sa serioasă,
parabolă cu sfârș itul său moralizator, crónica cu valoarea sa confidenț ială ș i chiar romanul, ca
naraț iunea lui Alatiel (fiica sultanului din Babilon care, obligată să fie amanta mai multor bărbaț i,
se căsătoreș te cu regele Ciprului).

Alegerea unui destinatar feminin dezvăluie conș tientizarea pe care Boccaccio o avea asupra noutăț ii
cu ce stat utilizând genul poveste, în concret „parabolă comică”, cu utilizarea
întotdeauna inteligent ș i divers în ceea ce priveș te opoziț iile, departe de funcț ia moralizatoare a atât de lungă
tradiț ie. Îndreptându-se către acest tip de cititor, autorul îș i plasează cartea la un nivel social burghez, nu
Pentru doctori sau filozofi, în spaț iul gândirii laice, în gestionarea lucidă a literaturii ș i
distanț at de anumite legături pe care cultura medievală, predominant religioasă, i le-a impus
statul impune.

În epoca lui Boccaccio, al treilea stil artistic, alături de tragedie ș i elegie, era comedia.
conș tiinț a autorului său, ElDecamerónera o lucrare comică laică, în măsura în care nu îș i limita
teme ș i personajele sale la un singur aspect al vieț ii ș i al omului, care nu limita lexicul său la
ilustreaț i-vă stilul la nivelele superioare de construcț ie, ci folosea toată bogăț ia a
lexic, toate nivelurile de construcț ie stilistică ș i toate resursele retorice. În Decameron
se alternază cortesia ș i comicitatea, povestiri cu conț inut vesel ș i luctuos cu altele de temă vulgară
un final fericit, cel mai înalt ș i tensionat stil ș i cel mai modest ș i relaxat.

1.4.7. Stil ș i resurse literare

Critica a subliniat stilul bifront al Decameronului: Boccaccio combină stilul umil ș i

cómico (pentru a se referi la prezent, la societatea burgheză, cu un limbaj expeditiv ș i
descarado, bogat în ambiguităț i verbale) cu stilul sublim, grav, tragic ș i aristocratic (referitor
mai ales în trecut, se desfăș oară în spaț ii de curte, vile sau grădini, unde spiritul ș i
idealele prevalează asupra cărnii ș i asupra instinctelor). Un exemplu clar al acestui caracter bifronte
din carte îl găsim în povestea lui Ludovico ș i Beatriz (VII, 7).
De asemenea, stilul Decameronului este bine umoristic ș i tăios, străin de orice preten ț ie sau
educativă ș i moralizatoare. Valorile sale literare principale sunt perfec ț iunea prozei sale,
colorat, animaț ia ș i ingeniozitatea. Registrul său léxical este extrem de vast: variază de la cuvinte elegante la
alte cotidiene sau chiar vulgare. Boccaccio introduce în diferitele poveș ti cuvinte care
calificaț i ș i determinaț i mediul. Din cauza observaț iei lor acute a realităț ii, capacitatea lor de
penetrarea psihologică ș i stăpânirea sa în naraț iune ș i descriere, Boccaccio este considerat
ca primul mare narator modern ș i model pentru romancierii ulteriori. Boccaccio a transferat
la italiana cadenta celor mai buni prozatori latini (perioade ample, ritmice, bine articulate,
hiperbatale), fără a renunț a în dialoguri la vorbirea coloquială ș i spontană. Perfecț iunea care
Dante ș i Petrarca au reuș it în poezie ceea ce Bocaccio a realizat cu proza sa literară.

Incide în realismul Decameronului citaț ia locurilor concrete. Un alt trăsătură care informează despre
realismul este a da nume ș i prenume personajelor ș i, mai ales, în acea "contingen ț ă"
cronologică ș i socială" care se exprimă în toate nivelurile textului: în acț iuni, în teme,
în personaje, în contextul istoric ș i cultural ș i, de asemenea, în limbajul utilizat, cu care
cree o geografie lingvistică autentică a peninsulei italice din secolul al XIV-lea. Uneori,
Boccaccio foloseș te persoane reale pe care le-a putut cunoaș te el însuș i, ș i chiar în unele poveș ti
apar personaje istorice. Este o lucrare realistă, da, dar nu este doar realistă. Exaltă valori
ideale, idealul curteniei de iubire ș i virtute (în sensul lui Maquiavelo), adică, liberalitate,
altruism, rapiditate de geniu. Î ș i asumă idealul (cavaleresc) al clasei aristocratice ș i îl
trasladaț i în mediul burghez comunal (în special comercial ș i curtenesc).

Perechi opuse fundamentale. Conform specialiș tilor în critică, se pot distinge în

a ș aptea zi a Decameronului două clase (reale ș i abstracte) de perechi opuse
fundamentale: prima apar ț ine realită ț ii (u ș ă deschisă / u ș ă închisă; afară /
în interior; înalt / jos) sau constă în atitudini, mereu reale, ale personajelor în relaț iile lor
reciproce, în câmpuri de forț ă (fidelitate / trădare). Devine posibil atunci când, alternându-se (nu
con o men ț iune diseminată în text), î ș i asumă un valoroopozitiv. Acest prim tip de cuplu
opozitiva implică o metaforă erotică ș i con ț ine o valoare teatrală (povestea II): se referă la
casa conjugala, cu usa inchisa pentru a pastra fidelitatea femeii, sau pentru a denunț a
absenț a sa păcătoasă, sau pentru a acoperi adulterul care se desfăș oară în interiorul
casa, etc.; deschisă, pentru a permite ieș irea furtivă a femeii, sau intrarea amantului, etc. (de
modul în care extremele opoziț iei rămân condiț ionate de cele ale celeilalte opoziț ii
complementară: afară / înăuntru, referite în fiecare caz la femeie, soț sau amant); ș i cu
feronierile de unde cine este în interior poate interpelata pe cine este afară, ș i cu scările care
rela ț ionează cele două bariere succesive: de la u ș a casei ș i de la u ș a dormitorului. Sunt
opozitii care, după cum spunem, au de asemenea un sens scenic sau teatral: între casă,
plaza ș i casele vecine se desfăș oară miș cările personajelor ș i se răspândesc vocile lor.

Al doilea tip de pereche opusă este de natură abstractă: Adevărat / Fals. În general, ca
susț ine critica, s-ar putea afirma că trioul amoros obiș nuit se ascunde în viziunea, falsă,
al soț ului, în timp ce se desfăș oară în realitatea femeii. Viziunea implicită a acestei opoziț ii se
caracterizează prin faptul că transformă aceleaș i fapte în funcț ie de cine le percepe
de los protagonistas, o también personaje secundar. Aș adar, acest al doilea tip de opoziț ie
funcț ionează ca un comutator: în funcț ie de cine vede scena, se schimbă luminile ș i unghiul acestora
corespunzătoare. Opoziț ia V / F se face mai simplu în poveș tile I, II, III, IV, decât
în celelalte ș ase pove ș ti rămase din a ș aptea zi, deoarece în primele femeia se
contenta cu a justifica, la sosirea soț ului, prezenț a amantului, arătându-l sub altă
vestidura verosimilă: de cumpărător al ulcicului (povestea II), de naș venit să-l vindece pe fin
(povestea III), despre o persoană refugiată în căminul conjugal pentru a scăpa de un urmăritor (poveste
VI); aici persecutorul este de fapt al doilea iubit); sau ea îș i aplică opera falsificatoare
nu persoana, ci cuvintele: astfel, povestea I, unde avertizarea despre pericol pentru îndrăgostit se
disfraz de rugăciune împotriva fantomei (categoriile semantice ale falsificării).

Pe de altă parte, opoziț ia bărbaț ilor proș ti / femeilor isteț e concentrează linia ideologică care a
prezidată de VII-a zi ș i anunț ă deja tema zilei următoare, în care se discută de asemenea
înș elăciuni amoroase ș i batjocuri ale femeilor ș i bărbaț ilor.

Tehnica teatrală. În plus faț ă de regia scenică precisă care se proiectează cu activarea
coppie opuse menț ionate (înăuntru / în afară, sus / jos, uș ă deschisă / uș ă închisă,
soț / amant, fidelitate / trădare, adevărat / fals...), de dezvoltarea dialogului ș i de tot
aceea care impulsionează textul către reprezentabil. Boccaccio, care fuzionează forma narativă a
poveste-teatru ș i cea a teatrului în poveste, oferă femeii (regizoarea scenei teatrale) o
capacitate specială de a conduce ceilalț i personaje ale poveș tii (gesturi, ceea ce trebuie să spună ș i
a face) pentru a-mi muta firele ș i a le include într-un anumit tip de comportament. Tehnica teatrală este
aici prezent atât prin natura sursei, cât ș i prin practica dobândită de autor, care
utilizează caracterul extraconyugal al pasiunii iubitoare pentru scenificarea comică ș i caricaturală
de situa ț ii obscene ș i exagerate. De asemenea, este frecvent în tehnica scriitorului
insistenț a dar pal al protagoniș tilor în trădare, chiar dacă este pentru a o nega, deoarece activează un
procedura comică: ceea ce se spune ș i se repetă că nu este adevărat, cititorul ș tie bine că
a avut cu adevărat loc.

Metaforele sexuale sunt constant prezente în vorbirea de zi cu zi. Sexul, văzut ca ceva
natural y, con bun sfârș it, dacă este purtat cu inteligenț ă ș i raț iune, conduce autorul să-ș i construiască
metafore erotice folosind ca referin ț ă pentru a construi echivoc obiecte din via ț a
cotidiane care le servesc pentru a demistifica ceea ce pentru anumite segmente ale societă ț ii ar putea
scandaliza

La ironie. Pentru a apăra con ț inuturile cele mai îndrăzne ț e ale căr ț ii (critică anticlericală, temă)
erotică, opoziț ie faț ă de literatura penitencială) autorul a recurs la un ton polemic pentru care îi este
esen ț ială subtila ironie, cu amestec de satiră ș i umor. Echipurile joacă un rol
important în glumele erotice.

4.1.8. Trăsături de bază ale naraț iunii lui Boccaccio:

Capacitatea uimitoare a autorului de a rezolva problema „punctului de vedere” din care îș i îndreaptă relatarea, un
problema de tehnică narativă care întotdeauna l-a îngrijorat.
2. Funcț ia retorică, comunicativă, pe care o atribuie autobiografismului său amoros ș i pe care o utilizează pentru a se conecta cu
receptor. Experienț ele sale sunt parte esenț ială a procesului său creator.
3. În căutarea interesului receptorului, într-o linie de literatură de consum.
4. Dragostea ca centru al lumii sale literare ș i stimul confesat ca axă a redactării.
5. Plăcerea de a amesteca surse ș i de a le gestiona cu o libertate cu adevărat uimitoare, inversând schemele care
dicta tradiț ia, căci contaminează ș i gestionează surse cu libertate redirecț ionându-l pe cel literar către cel vital.
6. Trei niveluri structurau textele sale anterioare Decameronului care susț in interesul receptorului: biograficul,
ficț iunea ș i nivelul receptorilor.
7. Reflexie asupra propriului nivel literar.
8. Interesul decis al autorului de a se adapta gusturilor ș i competiț iei de lectură a receptorului său.
Caută o literatură de un entertainment ș i distracț ie eminent.
10. Prezenț a vocii naratorului-spectator.
11. Refuzul scriitorului faț ă de anumite convenț ii sociale cu care nu trebuia să rezoneze: căsătoriile impuse, ...
supunerea femeii faț ă de soț , reprimarea religioasă a dragostei ca fapt biologic, uman ș i natural.
12. Rejected also of literary conventions despite its important debts to tradition: Boethius, Seneca, Valerius
Máximo, Ovidiu, Cicerone, Marcian Capella, Alain de Lille…
13. Stabileș te canonul descriptiv al peisajului, prezent în mod special ca tehnică în cadrul Decameronului.
14. Încorporează în carte, în dialogurile ș i monologurile operei sale Fiammetta (1343-1344), apropiată de
Decameronul, prezenț a receptorilor („receptor implicit”, naratoare) la care apelează continuu pentru a
ascultaț i ș i înț elegeț i plânsul ș i disperarea lor ca formulă de a stimula recepț ia adecvată din exterior
del libro va trebui să facă în cititor.
15. A partir de Fiammetta (1343-1344), traiectoria literară a lui Boccaccio se aprofundează în cele trei niveluri următoare:

Un nivel de aderenț ă la viaț a reală ca stimul pentru literatură, adică o mai mare interes pentru uman.
în faț a literarului. Interes pentru materiale care nu sunt strict literare: cronicile, jurnale ale negustorilor, ale lor
cărț i de conturi…
O abordare către un stadiu de literatură mai "scăzută", mai de ton popular.
Angajamentul faț ă de umanismul incipient, prin prietenia sa cu Petrarca.
16. Perioada boccacciană: Boccaccio, imitându-l pe Ciceron, construieș te fraza cu o atenț ie deosebită. La acest mod de
compoziț ie i s-a spus perioada boccacescă, una dintre marile contribuț ii pe care Boccaccio le-a lăsat moș tenire propriei
limbă. Structura definită a fiecărei perioade se caracterizează prin următoarele trăsături:
Fraserul se deschide ș i se închide într-o curbă melodică perfect măsurată.
Incizii, foarte frecventi, tind să fie amplasaț i în propoziț ie într-un mod strategic.
Cuvintele sunt dispuse în propoziț ie conform unei armonii a accentelor perfect calculate.
Hipérbatonul este adesea îndrăzneț , căci forț ează limba până la limita permisă.
Verbele, conform prestigiului construcț iei latine, sunt adesea plasate la sfârș itul propoziț iei.
17. Alternează limbajul colloquial ș i cel cult; vulgarul ș i exquisitul. În general, se observă o mare atenț ie în elaborarea lui
limbaj cult, încărcat de latinisme, folosit de narator: când acesta se exprimă, sintaxa se
mustră complexă, perioade lungi, vocabular bogat ș i variat, cu abundente cultisme. Cu toate acestea, în
în dialoguri găsim un mod de a vorbi agil, expresiv ș i eficient.
18 Joc de contraste. Atrage atenț ia caracterul bifronte al Decameronului: jocul de contraste care se produce
între timpul ș i peisajul uman al cadrului povestirilor ș i peisajul idilic, de climat stilnovist, al cadrului de
narratori, între personajele stilizate din cadrul tinerilor narratori ș i cele realiste ș i bine individualizate
del cadrul povestirilor; între dispoziț ia tematică a zilelor: dragostea ș i norocul în faț a nenorocirii ș i
ură; între proza politicoasă a cadrului narativ ș i limbajul direct, naturalist, crud al multor poveș ti;
între caracterul static al cadrului ș i cel dinamic al povestirilor. Contrastul situaț iilor (durere-bucurie; ciumă-
divertisment); jocul stilistic dublu între umil ș i sublim; lumea comică ș i tragică, vulgară ș i rafinată, vicioasă ș i
heroic, vulgar ș i romantic; opoziț ia temperamentelor, contrastele stilistice.

5. COMENTARIU CRITIC, APRECIERE PERSONALĂ,

Rela ț ia cu timpul nostru ș i cu altele
MANIFESTĂRI ARTISTICE.
5.1. Chei de evaluare personală
Împreună cu apărarea dragostei ș i a femeii, continuă să aibă actualitate propriul refuz de
Boccaccio avea unele convenț ii sociale cu care nu trebuia să rezoneze: căsătoriile
impozite, supunerea femeii faț ă de soț , represiunea religioasă faț ă de iubire ca fapt
biologic, uman ș i natural. Dragostea este unul dintre temele recurente ale Decameronului ș i ale tuturor
timpurile. Autorul se concentrează în special asupra corpului uman (apetitan ț e, vicii, virtu ț i,
limitări) ș i posedă un optimism vitalist clar care extrage toate dulcele din lume.
Boccaccio profită de cadrul de gravitate pe care îl oferă ciuma pentru a-ș i propune relatările ca
literatură de evaziune, reu ș ind în acest fel să relateze un desenfădărat comun necunoscut până
atunci. Autorul Decameronului a găsit un model narativ care răspundea la noua
mentalitatea individualistă a emergentei burghezii mercantile: exaltarea inteligenț ei
practică ș i ingeniozitate. A depă ș it de asemenea didacticismul moral al colec ț iilor de pove ș ti
medievale, la conceperea vieț ii umane ca ceva plăcut demn de a fi savurat. Se propune,
astfel, un cod amoros reînnoit, ca un modern Ars Amandi.
Evadarea fizică ș i morală, edenică, a tinerilor într-un sat, la marginea oraș ului devastat
de Florenț a din cauza ciumei negre, are un efect benefic asupra lor. Literatura oferă
un efect terapeutic, curativ, catartic, deoarece poate ajuta la evadarea din problemele
mundo circumstanț ial ș i să-i confruntăm apoi cu o nouă atitudine. Ceea ce se transformă în
zece tineri este înț elegerea lor a acestei realităț i (boala ș i ciuma), acum mult mai
mulț umesc pentru practica de a romanza.
ElDecamerónnu este doar o colecț ie de poveș ti, ci o formulare a unei complexe
teoria naraț iunii, deoarece autorul distinge între lumea comentată (cadrele autorului ș i ale celor
narratori) ș i lumea relatată (cadru al poveș tilor care se reproduc într-un cadru oral înainte
ce este scris), astfel încât această distincț ie orientează procesul de descifrare al cititorului. Totul
se fragua la un nivel de creaț ie orală pe care autorul, mai apoi, îl transcrie în introducere la
În cea de-a patra zi, autorul afirmă că acestea vor fi scrise în proză. Ironia de a spune o poveste
cuyo tema es contar o poveste este în mare parte o invenț ie a lui Boccaccio, iar scopul său era
a elibera relatările de didacticism ș i moralism, astfel încât cel care citi sau asculta, nu
narrator, să-ș i asume responsabilitatea pentru utilizarea bună sau rea a istoriei.
Ș i astăzi funcț ionează caracterul bifronte al comicităț ii boccacciene, mereu prezent la momentul
de a atinge lucrurile legate de sex: pe de o parte, se apreciază în continuare valoarea comică a intervenț iilor
îndrăzneț e, vesele ș i pur ș i simplu licenț ioase ale anecdotelor populare sau ale poveș tilor relatate
triunghiul amoroasă, deoarece râsul în astfel de circumstanț e este de asemenea un răspuns instinctiv
în faț a apariț iei surprizei, cu ceea ce are de incongruent a scoate în evidenț ă situaț ii ș i
fantasii sexuale cu frecvenț ă silenț iate intime; pe de altă parte, însă, ceea ce are de
agresiunea expresiei obscene (infidelităț ile partenerului, pasiunea extraconjugală) este, de asemenea, o
defensă, atât în faț a celuilalt cât ș i în faț a ta: râsul acoperă mizeria umană care,
ruș inoasă, preferi să te ascunzi sub falsele podoabe ale comicii.
De asemenea, tensiunile din viaț a maritală care apar în cea de-a VII-a zi ș i care duc la
în infidelită ț ile partenerului ș i în transgresiile conven ț iilor sociale, se
 prezentează de asemenea în prezent: dacă nu deja produse de o dragoste extraconjugală sau de
gelos infunda ț i ai cuplului, da, de obicei sunt cauzate de tratamente proaste sau violen ț ă
domestică.
Boccaccio conecta, cu o sensibilitate excep ț ională ș i o modernitate a gândirii, feministă
inclusiv, cu psihologia feminină: denun ț ă situa ț ia nedreaptă a femeii, îi oferă
alternativa ca represalii ș i revendică cu putere drepturile femeii în materie sexuală,
familial ș i social.
Moș tenirea boccacciană este fundamentală pentru multe domenii artistice: literatura, arta,
teatrul ș i cinematograful. Am putea, chiar, începe să vorbim despre Boccaccio cu un restaurant în
Toronto care îș i poartă numele, cu pagina Decameron Web sau cu propria stradă Boccaccio în
Certaldo…În artă, Decameronul a generat multiple interpretări, nu doar din partea
nu doar cu marii pictori ai secolelor XV ș i XVI, ci ș i cu o serie de ilustraț ii care
au fost folosite pentru a decora manuscrisele ca texte de lectură plăcută. Următorul
dezvoltăm influenț ele Decameronului asupra culturii occidentale.

5.2. Decameronul ș i literatura.

Influenț a Decameronului în literatura universală ulterioară este innegabilă. Dintre toate lucrările în
la care se aprecia influenț a sa evidenț iază, Cuentos de Canterbury de Geoffrey Chaucer (¿1340?-
1400), ș i câteva lucrări de teatru de Lope de Vega, Shakespeare, Molière, Balzac ș i Goethe. În Italia
au apărut o mul ț ime de imitatori: cel mai important dintre romancierii Rena ș terii a fost
Matteo Bandello (1490-1560), a cărui lucrare este mai didactică ș i idealistă decât cea boccacciană. În
Fran ț a, Margarita de Navarra (1492-1549) a scris Heptameronul, o colec ț ie de ș aptezeci
relate. În Spania, Cervantes, călăuzit de dorinț a sa de a experimenta, a introdus genul
de la novela scurtă cu Novelas Ejemplares (1613). Povestea preferată a teatrului spaniol a
sido el VII, 7, Cuernile ș i palosoCornutul bătut ș i mulț umit, despre care scriitorii
spanioli (Juan de Timoneda, Tomás Hermenegildo de las Torres, Alejandro Casona, printre altele)
au realizat reinterpretări sau versiuni scenificate. T.H. de las Torres a preluat argumentul
de trei povestiri din Decameron: Boala încântată (de VII, 3) Cele două stratageme
(de VII, 6) mână de zdrobitor sau bezmetic (de VIII, 2).

Romantismul ș i pozitivismul au început să vadă în operă alegoria omului care se eliberează

de la capcanele medievale.

Trei sunt cauzele principale ale succesului Decameronului: proza sa (a captiv pe Italia doar), tematica sa
(în principal la lascivă) ș i cadrul său, care a captivant pe toată lumea.

5.3. Decameronul ș i pictura

 Istoria lui Nastagio degli Onesti II
1483. Ș coala florentină.
Tehnică mixtă pe tablă. II Episod.
Face parte dintr-o serie de patru
tablouri în care se povestesc iubirile
de Nastagio degli Onesti. Al doilea panou
cu trei scene, în prima,
Nastagio fuge speriat la vederea
cum extrage Guido inima de la
tânăr care devorează dogii
în timp ce în fundal se reîncepe
persecuț ie. Ansamblul ilustrează unul dintre
povestirile narate de Boccaccio în
Decameronul, romanul al optulea din
a cincea zi, care are ca titlu Iadul îndrăgostiț ilor cruzi.

Istoria lui Nastagio degli Onesti III

1483. Ș coala Florentină. Tehnică mixtă
despre tablă. Episodul III.
Face parte dintr-o serie de patru
tabele în care se povestesc iubirile de
Nastagio degli Onesti. Decorau pe
patru panouri ale unui cufăr de nuntă. El
conjunto ilustrează una dintre pove ș ti
narrate de Boccaccio în
Decameron, romanul opta al
quinta jornada, care poartă titlul El
iadul îndrăgostiț ilor laș i.

Tema: acest prim panou conț ine trei

scenelor în care Nastagio îș i ia rămas bun de la prietenii săi ș i se îndreaptă spre o pădure de pini (1), unde vede o
femeie frumoasă atacată de mastini ș i urmărită de un cavaler (2). Nastagio încearcă să o ajute, dar cavalerul, Guido de
degli Anastagio, le disuade tras contarle su historia (3). Como Nastagio, ș i el a iubit o tânără care nu l-a
corespundea ș i a cărei respingere l-a dus la sinucidere. Moartea lui nu a miș cat-o pe tânără, care la moarte a fost condamnată la
Iad pentru indiferenț a lor. Acolo au fost pedepsiț i amândoi cu persecuț ia pe care Nastagio o văzuse, care trebuia
se repetă în fiecare vineri timp de atâț ia ani câț i luni ea l-a ignorat. De fiecare dată când Guido o ajunge pe tânără,
îș i deschidea flancul ș i arunca câinilor inima sa.

Pictorul Sandro Botticelli (1445-1510) a pictat mai multe tablouri care ilustrează poveș ti din Decameron.
seria dedicată poveș tii lui Nastagio degli Onesti, a opta poveste din a cincea zi,
primul tablou relată cum un tânăr, îndrăgostit de o doamnă florentină ș i suferind de aceasta
desaires, începe o călătorie de consolare ș i, într-un moment al itinerarului, contemplă un cavaler
pursuing a naked lady with the help of two mastiffs. The series, which develops the
istoria completă, poate fi văzută la Muzeul Prado din Madrid.

Alț i artiș ti precum Pisanello, Pesellino, Signorelli, Guirlandaio, Filippino Lippi, Carpaccio ș i John
William Waterhouse a interpretat, de asemenea, Decameronul.
ElDecameron se înregistrează de asemenea în frescele care decorează sălile unor castele
italienii, pe zidurile exterioare ale unei locuinț e private din Stein am Rhein în cantonul
Sciaffusa, ca decorare a vechilor mobilă renascentiste (cassoni). Există numeroase
ilustra ț ii pentru diferitele edi ț ii ale Decameronului. În cele din urmă, câ ț iva arti ș ti
contemporani precum Dalí, Manzu, Guttuso, Chagall, Masuo Ikeda sau Petru Russu s-au inspirat
în textul Decameronului

4.4. Decameronul ș i muzica

Compozitorul italo-austriac din secolul al XIX-lea Franz von Suppé a realizat în 1879 opereta Boccaccio,
cu care a ajuns la vârful carierei sale muzicale (cu texte de Tarsicio Fusco).

În zilele noastre, Boccaccio a fost tema unui musical din 1975 ș i în 1998 Dan Yashinsky s-a inspirat
în Decameron pentru piesa sa O noapte la Boccaccio.

4.5. Decameronul ș i cinema

În prezent, blogurile dedicate studiului Literaturii Universale proliferază pe reț ea.

În lumea cinematografică, moș tenirea boccacciană a oferit multe sugestii creative.

Destacăm, cronologic ordonate, cele patru următoare adaptări cinematografice:

Trei poveș ti de dragoste (1953) de Hugo Fregonese. Regizorul argentinian Fregonese îl dirijează pe
Louis Jordán, Joan Fontaine ș i Joan Collins în această adaptare hollywoodiană inocentă a
mitic cartea lui Boccaccio, interpretată de însuș i L. Jordan.
Decameronul (1971), de Pier Paolo Pasolini. Una dintre cele mai remarcabile filme care
Pasolini a realizat adaptând unele mari titluri ale literaturii universale. Decameronul
a presupus începutul "trilogiei vieț ii", continuată de Poveș tile din Canterbury ș i
Cele o mie ș i una de nopț i. Cu Franco Citti, Ninetto Davoli, Silvana Mangano ș i
propriu Pasolini.
Aprendiz de cavaler (2007) de David Leland. Este este o adaptare liberă a clasicului de
Boccaccio.
A Roma cu dragoste (2012), Woody Allen. Protagonista feminină este Penélope Cruz.
Împarte rolul principal cu Jesse Eisemberg, Alec Baldwin ș i Roberto Benigni, printre
Altele. Roma cu dragoste va fi o versiune modernă a Decameronului: constă în patru
histories. Un soț (Woody Allen) ș i soț ia sa călătoresc la Roma ș i cunosc o familie de
italienii care au o fiică care se va căsători.