3.

DIzABIlItAteA şI eDuCAţIA În lume copiii cu dizabilităţi reprezintă circa o treime din copiii aflaţi în afara
instituţiilor educaţionale14. Ce înseamnă dizabilitate (handicap)? Pentru a înţelege şi a explica
dizabilitatea s-au propus mai multe modele conceptuale, paradigme – modelul medical şi modelul social.
Din perspectivă istorică, modul de definire a dizabilităţii s-a legat fundamental de viziunea şi
terminologia utilizată de o anumită societate. a) Apariţia şi dezvoltarea modelului medical – care a
dominat în ultimele 2-3 secole atitudinile şi practicile faţă de persoanele cu dizabilităţi în toată lumea – a
determinat şi modul de evaluare şi intervenţie – puternic medicalizată, de echivalare practic a unei
dizabilităţi cu o boală sau deficienţă. MODELUL MEDICAL consideră dizabilitatea ca o problemă a
persoanei, cauzată direct de boală, traumă sau altă stare de sănătate care necesită îngrijire medicală,
oferită ca tratament individual de către profesionişti. Aici, conduita dizabilităţii are ca scop vindecarea
sau adaptarea şi schimbarea comportamentului pacientului; îngrijirea medicală devine subiectul
principal, iar la nivel politic, de bază este reformarea politicii de îngrijire. b) Evoluţiile de după anul 1970,
legate de promovarea drepturilor şi demnităţii persoanelor cu dizabilităţi, au condus treptat spre
elaborarea unui model nou, cel social. MODELUL SOCIAL consideră dizabilitatea ca fiind, în principal, o
problemă creată social şi o chestiune care ţine în primul rînd de integrarea individului în societate.
Dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiţii create de mediul social. Aici,
conduita acestei probleme necesită acţiune socială şi este responsabilitatea comună a întregii societăţi,
în sensul adaptării condiţiilor de mediu. În termeni politici, managementul dizabilităţii devine o
problemă de drepturi ale omului şi dizabilitatea este o problemă politică. În anul 1980 Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) a definit grupul terminologic deficienţă – dizabilitate (incapacitate) -
handicap care a guvernat timp de 2 decenii problematica domeniului. Sensul celor trei termeni era – în
198015: 14 Policy guidelines on inclusion in education, UNESCO, 2009. 15 Clasificarea IDH (International
clasification of Impairment, Disability and Handicap) din 1980 48 49 ASOCIAŢIA OBŞTEASCĂ „FEMEIA ŞI
COPILUL – PROTECŢIE ŞI SPRIJIN”, CRIULENI DEFICIENŢA (engl. „impairment”, franc. „deficience”) =
absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori funcţii (leziune anatomică, tulburare fiziologică sau
psihologică). Deficienţa poate fi rezultatul unei maladii, a unui accident etc., dar şi a unor condiţii
negative din mediul de creştere şi de dezvoltare a unui copil, cu deosebite carenţe psiho-afective.
Regulile Standard (1993) nu mai consideră acest termen ca fiind unul de bază, analizându-l înglobat în
cel de „dizabilitate (incapacitate)”. DIZABILITATEA/INCAPACITATEA (engl. „disability”, franc.
„incapacite”) însumează un număr de limitări funcţionale, ce pot fi întâlnite la orice populaţie, a oricărei
ţări din lume. Dizabilitatea (incapacitatea) depinde, dar nu în mod obligatoriu şi univoc, de deficienţă.
Dizabilităţile pot fi cauzate de deficienţe (fizice, senzoriale sau intelectuale), de condiţii de sănătate (boli
mintale/neuropsihice) sau de mediu. Dizabilităţile (ca şi deficienţele) pot fi vizibile sau invizibile,
permanente ori temporare, progresive ori regresive. HANDICAPUL este dezavantajul social rezultat din
pierderea ori limitarea şanselor unei persoane – urmare a existenţei unei deficienţe sau dizabilităţi
(incapacităţi) - de a lua parte la viaţa comunităţii, la un nivel echivalent cu ceilalţi membri ai acesteia.
Handicapul descrie „întâlnirea” (interacţiunea) dintre persoana (cu dizabilitate) şi mediu. Sensul acestui
termen (Regulile Standard, 1993) este de a concentra atenţia asupra disfuncţionalităţilor din mediul
înconjurător şi a unor acţiuni organizate de societate, ca, de pildă, informaţiile, comunicarea şi educaţia,
care împiedică persoanele cu dizabilităţi să participe în condiţii de egalitate. Definiţia OMS din 1980
constituie o primă încercare de desprindere a lumii ştiinţifice de modelul medical. Ea a început a fi însă
treptat controversată şi tot mai amplu criticată, în principal pentru faptul că era încă influenţată
predominant de modelul medical, care nu reflectă în suficientă măsură drepturile omului. Definiţia OMS
din 1980 este în esenţă o clasificare a ”consecinţelor unei boli”. Clasificarea Internaţională a Funcţionării,
dizabilităţii si sănătăţii, OMS, 2001 (CIF)16 CIF aparţine „familiei” de clasificări internaţionale alcătuite de
OMS pentru a fi aplicate la diverse aspecte legate de sănătate17. 16 CIF Clasificarea Internaţională a
Funcţionalităţii, dizabilităţii şi sănătăţii. OMS-Geneva, varianta în limba română, cu sprijinul UNICEF,
Bucureşti, Ed. MarLink, 2004. 17 CIF constituie, în primul rând, o bază ştiinţifică pentru evaluarea şi
înţelegerea stării de sănătate şi stărilor asociate sănătăţii; ea stabileşte un limbaj comun pentru
descrierea lor şi facilitează comunicarea dintre profesionişti din diferite domenii, la fel, specialişti şi
persoane cu dizabilităţi. CIF este şi un instrument de realizare a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi,
dar şi o metodă valoroasă în standardizarea stărilor de sănătate. CIF nu se referă doar la persoanele cu
dizabilităţi, ci la toţi oamenii. Aceste clasificări au un rol important şi în reducerea folosirii multitudinii
terminologice şi de etichetări, deseori peiorative, cum ar fi persoană: anormală, debilă, deficientă,
dezavantajată social, deviantă, handicapată, idioată, malformată, mutilată, paralizată, invalidă etc.
INCLUZIUNEA SOCIO-EDUCAŢIONALĂ A COPIILOR CU DIZABILITĂŢI ÎN GRĂDINIŢA DE COPII CIF se
bazează pe integrarea celor două modele opuse – cel medical şi cel social. Pentru a reda esenţa
integrării diverselor perspective ale funcţionării, este utilizat un model „bio psiho-social” o sinteză
asupra tuturor perspectivelor sănătăţii: din punct de vedere biologic, individual şi social – la fel ca în
definirea personalităţii, ca şi concept central al psihologiei. termeni de bază (generici) în CIF, 2001, sunt:
v CONDIŢIE (PROBLEMĂ) DE SĂNĂTATE – termen generic pentru boli (acute sau cronice),
dezordini/tulburări, răniri sau traume; v FUNCŢIONAREA - termen generic care se referă la funcţiile
corpului, structurile corpului, la activităţi şi participare; relevă aspectul pozitiv al interacţiunii dintre
individ şi factorii contextuali. v DIZABILITATEA – termen generic pentru deficienţe (afectări), limitări de
activitate, şi restricţii de participare; relevă aspectul negativ al interacţiunii individ-context. Termenul de
handicap este încorporat, ca şi termenul de deficienţă, în cel de dizabilitate. Alţi termeni, care descriu şi
explică clasificarea OMS 2001: v FUNCŢIUNILE CORPULUI – funcţii ale corpului ca sistem/organism uman
(inclusiv ale creierului); v STRUCTURILE CORPULUI - părţile anatomice, structurale: organe, membre şi
părţile lor; v DEFICIENŢA (afectarea) – absenţa, pierdere sau deteriorare în structurile sau funcţiile
corpului (inclusiv psihice); v ACTIVITATEA – executarea unei sarcini sau acţiuni de către un individ;
reprezintă perspectiva individuală a funcţionării; v LIMITĂRI DE ACTIVITATE – dificultăţile pe care un
individ le poate avea în executarea activităţilor; limitarea poate varia de la uşoară la severă în ce priveşte
calitatea, cantitatea şi maniera de execuţie. Este termenul care, în bună măsură, înlocuieşte termenul de
dizabilitate (incapacitate) din definiţia veche – din 1980). v PARTICIPAREA - implicarea unei persoane în
situaţii de viaţă; semnifică perspectiva societală a funcţionării. v RESTRICŢII DE PARTICIPARE – sunt
probleme pe care un individ le poate avea în implicarea în situaţii de viaţă; este termenul care
înlocuieşte, în bună măsură, termenul de handicap din definiţia OMS – din 1980; v FACTORI
CONTEXTUALI – cei care, împreună, (mediul şi factorii personali) constituie contextul complet al vieţii
unui individ; v FACTORI DE MEDIU – se referă la toate aspectele externe ale lumii care formează 50 51
ASOCIAŢIA OBŞTEASCĂ „FEMEIA ŞI COPILUL – PROTECŢIE ŞI SPRIJIN”, CRIULENI contextul vieţii unui
individ: lumea fizică naturală, lumea fizică artificială, ceilalţi oameni, în diferite relaţii şi roluri, atitudini şi
valori, sisteme şi servicii sociale, politici, legi şi reguli; v FACILITATORI – factori din mediul unei persoane,
care, prin absenţa sau prezenţa lor, ameliorează funcţionarea şi reduc dizabilitatea; v BARIERE – factori
din mediul unei persoane, care, prin absenţa sau prezenţa lor, limitează funcţionarea şi creează sau
măresc dizabilitatea; v FACTORI PERSONALI – factorii contextuali legaţi de individ, cum ar fi: vârsta,
sexul, statutul social, experienţa de viaţă, particularităţile psihice etc.