Problema calendarului a fost inițial pusă doar în termeni de armonizare a calendarului
bisericesc cu cel civil, adoptat deja de toate statele ortodoxe. Totuși, delegația Bisericii
Ortodoxe Române a prezentat un raport în care se propunea adoptarea unui calendar corect
pe termen lung — propunere care a fost acceptată de congres.
În acest sens, decizia congresului din 1923 nu presupunea adoptarea calendarului gregorian
propriu-zis, introdus în 1582 de papa Grigorie al XIII-lea, ci îndreptarea calendarului iulian într-o
manieră progresivă, pe termen lung. Noua propunere se diferenția de calendarul gregorian prin
aceea că rectifica anumiți ani seculari, pentru a corecta mai eficient diferența dintre anul
calendaristic (în acest caz, bisericesc) și anul astronomic (tropic), adică anul calculat în funcție
de echinocții.
Congresul a subliniat clar că nu propune un nou calendar, ci doar corectarea celui existent, astfel
încât să rămână cât mai aproape de anul tropic, cu o abatere minimă. De asemenea, congresul a
recomandat aplicarea imediată a acestei decizii, începând cu luna octombrie a aceluiași an
(1923).
Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română nu a implementat reforma decât în octombrie
1924, întrucât ședința Sfântului Sinod, care trebuia să aprobe această schimbare, a avut loc abia
în noiembrie 1923. O situație similară s-a regăsit și în alte Biserici Ortodoxe.
Totuși, nu toate Bisericile Ortodoxe au acceptat această îndreptare a calendarului. Patriarhia
Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă și mănăstirile din Sfântul Munte
Athos au păstrat calendarul iulian necorectat până în prezent. În acest context, pr. prof. dr. Ene
Braniște remarca pe bună dreptate că „noua reformă a calendarului, realizată de Conferința
Interortodoxă de la Constantinopol din 1923, chiar dacă a pornit dintr-o intenție bună și este
superioară celei gregoriene, a complicat și mai mult situația”, întrucât a condus la utilizarea a
două calendare diferite în cadrul Bisericilor Ortodoxe, fapt ce a generat și menținut divergențe
în privința sărbătoririi marilor praznice.
Astfel, o problemă care oricum trebuia rezolvată a devenit, începând cu 1923, un subiect major
în relațiile interortodoxe, menținut în actualitate până astăzi.