cu bine!

, rosti ea din nou şi luă în braţe o floricică roşie, o sărută şi îi

spuse: Floricică dragă, când o vezi pe rândunică, spune-i rămas-bun de la
mine.
– Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodată deasupra capului şi, când s-a uitat, ce să
vadă? Tocmai rândunica! Mult s-a mai bucurat pasărea când a văzut-o pe
fetiţă! Degeţica i-a povestit tot ce i s-a întâmplat, că trebuie să se mărite
cu sobolul cel urâcios, că de-acum înainte are să stea într-o hrubă în
pământ şi n-are să mai vadă niciodată soarele. Şi, spunând toate acestea,
începu să plângă.
– Uite ce, a spus rândunica, acuşi vine iarna şi eu mă duc în ţările calde;
nu vrei să vii cu mine? Te iau în spate. Numai să te legi de mine cu
cingătoarea; şi aşa scăpăm şi de sobolul cel urâcios şi de hruba lui şi
plecăm departe, peste munţi, în ţările calde, unde soarele străluceşte mai
tare decât aici şi toată vremea e numai vară şi sunt o mulţime de flori
frumoase. Hai cu mine, Degeţică scumpă, tu, care m-ai scăpat de la
moarte când zăceam în hrubă!
– Da, vin cu tine, a spus Degeţica şi atunci rândunica a luat-o în spate.
Fetiţa şi-a întins picioarele pe aripile păsării, s-a legat strâns cu
cingătoarea de-o pană mai tare şi rândunica s-a ridicat în înaltul cerului,
peste păduri şi peste ape, sus, deasupra munţilor celor mari, pe care-i
veşnic zăpadă. Degeţicăi îi era frig, dar s-a băgat pe sub penele calde ale
păsării şi a rămas numai cu capul afară, ca să vadă toate minunăţiile peste
care zbura.
Şi au mers tot aşa până au ajuns în ţările calde. Acolo soarele strălucea
mult mai tare şi erau o mulţime de podgorii cu struguri galbeni şi negri.
Erau păduri de lămâi şi de portocali, mirosea a cimbrişor şi a mentă creaţă
şi copiii se jucau şi alergau după fluturi mari, cu aripi pestriţe. Rândunica
însă nu s-a oprit şi a mers în zbor mai departe şi locurile erau tot mai
frumoase. Şi au mers ele tot aşa până au ajuns la marginea mării albastre;
pe ţărm, printre copacii verzi şi frumoşi, se ridica un palat de marmură
albă, din vremuri străvechi.
Viţa-de-vie se căţăra pe stâlpii înalţi şi albi şi pe creştetul stâlpilor erau o
mulţime de cuiburi de rândunică şi un cuib era chiar al rândunicii care o
ducea în spate pe Degeţica.
– Aici stau eu, a spus rândunica. Uite, jos sunt o mulţime de flori; eu am să
te aşez pe una din ele şi ai să stai acolo, vrei?
– Da, minunat! a spus Degeţica şi a bătut din palme de bucurie.
Jos era un stâlp alb, din marmură, care se răsturnase şi se spărsese în trei
bucăţi; printre bucăţile de marmură creşteau nişte flori mari şi albe.
Rândunica s-a lăsat în jos şi a aşezat-o pe fetiţă pe o petală. Dar ce s-a
mai minunat fetiţa! Drept în mijlocul florii şedea un omuleţ, şi era aşa de
alb şi de străveziu, parcă ar fi fost de sticlă. Pe cap purta o coroană de aur
şi la umeri avea aripi şi nu era mai înalt decât Degeţica. Omuleţul era
spiriduşul florii. În fiecare floare era câte un spiriduş sau câte o zână
mititică; acesta însă era craiul tuturor.
– Doamne, cât e de frumos! spuse Degeţica rândunicii în şoaptă.
Craiul florilor s-a speriat când a văzut-o pe rândunică, fiindcă faţă de el,
aşa de mic şi de gingaş, era ca un vultur uriaş. Când însă a văzut-o pe
Degeţica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasă pe care o văzuse
vreodată. Repede şi-a luat coroana de aur de pe cap şi i-a pus-o ei; apoi a
întrebat-o cum o cheamă şi dacă vrea să-i fie soţie şi crăiasă a florilor. Nu
semăna deloc cu feciorul broaştei şi nici cu sobolul cel cu blana neagră.
Degeţica i-a răspuns craiului cel frumos că vrea, şi atunci din fiecare floare
s-a scoborât câte o doamnă sau câte un domn, şi toţi erau aşa de
drăgălaşi că nu-ţi mai luai ochii de la dânşii. Şi fiecare i-a adus Degeţicăi
câte un dar; cel mai straşnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe
care i le-a adus o muscă mare şi albă. I le-a prins Degeţicăi de spate şi
acuma putea şi ea să zboare din floare în floare. Toţi s-au bucurat grozav
şi rândunica şedea sus în cuib şi le cânta cum ştia ea mai bine; dar în
inima ei era mâhnită, pentru că Degeţica îi era dragă şi n-ar fi vrut să se
despartă de ea niciodată.
– Nu trebuie să te mai cheme Degeţica, i-a spus fetiţei craiul florilor. E un
nume urât şi tu eşti frumoasă. Avem să-ţi spunem Maia.
– Rămâi cu bine, rămâi cu bine! a spus rândunica şi a plecat în zbor iarăşi
înapoi, în Danemarca; acolo îşi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului
care ştie să spună poveşti frumoase. Şi de la el am aflat toată povestea.