CAP.

1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN METROLOGIE

1.1. CONCEPTUL DE MĂSURARE

1.1.1. Obiectul ştiinţei măsurării

Pentru a pătrunde în acest domeniu se vor prezenta mai întâi câteva definiţii şi concepte specifice
absolut necesare.
Metrologia este definită ca domeniul de cunoştinţe referitoare la măsurări, cuprinzând toate
aspectele, atât teoretice cât şi practice, ale măsurărilor, oricare ar fi nivelul lor de precizie, mărimea
măsurată, modalitatea şi scopul efectuării, domeniul ştiinţei sau tehnicii în care intervin.
Obiectul metrologiei include mărimi şi unităţi de măsură, etaloane, metode şi mijloace de măsurare,
erori şi incertitudini de măsurare, influenţa condiţiilor de măsurare, caracteristici ale mijloacelor de
măsurare, relaţia om-aparat, etalonări, norme şi prescripţii privind asigurarea metrologică.
Activitatea de metrologie este guvernată de reglementări şi legi care prevăd: mijloacele de măsurare
legale, sistemul naţional de etalonare, fabricarea şi importul mijloacelor de măsurare, transmiterea unităţilor
de măsură, autorizarea laboratoarelor şi a personalului din metrologie.

1.1.2. Măsurarea
Măsurarea poate fi definită ca un proces (succesiune de operaţii) prin care se obţin informaţii
cantitative despre o mărime fizică Acest proces de măsurare poate fi definit pe baza mai multor modele
dintre care se descriu două mai importante.
a) Modelul matematic al măsurării.
Conform acestui model procesul de măsurare este un proces fizic experimental de comparaţie a
mărimii de măsurat cu o altă mărime de aceeaşi natură cu ea, considerată unitate de măsură, rezultatul
comparaţiei fiind un număr real:

(1.1)
unde: X - mărimea de măsurat;
n - valoarea numerică a mărimii de măsurat, care arată numărul de unităţi de măsură Um cuprinse în
mărimea de măsurat.
Definiţia se poate generaliza considerând o mulţime de măsură X caracterizat prin m parametri :

(1.2)
Operaţia de măsurare constă în aflarea unei mulţimi:

(1.3)
de numere reale, care permite ca prin intermediul unei funcţii de măsurare f să se pună în corespondenţă
fiecărui element xi X un anumit element nj Y.
Bazat pe aceste considerente, modelul matematic al măsurării este prezentat în fig.1.1.
3
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

Fig. 1.1. Modelul matematic al procesului de măsurare.

Măsurarea este descrisă de funcţia:

Măsurarea este deci atribuirea de numere mărimilor astfel încât să poată fi descrise relaţiile
cantitative dintre ele. Aceste numere se numesc valori ale mărimii măsurate.
Mijlocul tehnic necesar efectuării acestei atribuiri îl constituie mijlocul de măsurare.
Dacă măsurarea ar fi ideală am obţine ca rezultat valoarea adevărată a mărimii de măsurat. În
realitate, datorită imperfecţiunilor mijlocului de măsurare, datorită influenţei unor factori perturbatori
(temperatură, umiditate, semnale parazite etc.) ca şi datorită limitelor operatorului uman informaţia de
măsurare este afectată de erori.
Apare necesitatea estimării intervalului de incertitudine în care se află valoarea adevărată a mărimii
măsurate, (de exemplu: U=220 1V). Cu cât acest interval este mai restrâns cu atât valoarea furnizată de
mijlocul de măsurare este mai apropiată de valoarea adevărată, deci cu atât măsurarea este mai bună, mai
exactă.
Exactitatea este calitatea cea mai importantă ce caracterizează o măsurare.

b) Modelul cibernetic al măsurării

Fig.1.2. Modelul cibernetic al procesului de măsurare.

Din punct de vedere cibernetic (fig.1.2), procesul de măsurare este considerat un sistem în
care mărimea de intrare X, supusă unor transformări succesive, apare la ieşire sub forma unei
mărimi Y, operaţia de măsurare fiind descrisă de relaţia:

Y = f(X,I) (1.4)
unde:
I - mărimile de influenţă ale procesului de măsurare (temperatură, presiune, umiditate, etc.)
f - eroarea de măsurare.
- Din definiţiile prezentate se pot distinge următoarele componente ale procesului de
măsurare:
- mărimea de măsurat - care constituie obiectul măsurării,
- mijloacele de măsurare - formate din aparatele de măsură şi etaloane şi care reprezintă totalitatea
mijloacelor tehnice cu ajutorul cărora se determină cantitativ mărimea de măsurat,
- metoda de măsurare - reprezintă modalitate principială de comparare a mărimii de măsurat cu
unitatea de măsură.

4
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
1.2. MĂRIMI MĂSURABILE
1.2.1. Mărimile şi caracterizarea lor
Mărimea reprezintă o proprietate comună a unei clase de obiecte, fenomene, procese, care poate fi deosebită
calitativ şi determinată calitativ.
Considerând (fig. 1.3) că M este mulţimea mărimilor existente în natură putem evidenţia
submulţimea M1 corespunzătoare mărimilor definibile (observabile) mărimi pentru care se poate obţine o
informaţie care să permită discriminarea lor calitativă.
Submulţimea M1 include submulţimea M2 corespunzătoare mărimilor măsurabile - mărimi
definibile pentru care este posibilă atribuirea unui număr fiecărui element (aprecierea cantitativă) şi pentru
care s-a elaborat metoda de măsurare şi mijlocul de măsurare prin care este posibilă această atribuire.

Fig.1.3. Mărimi definibile şi măsurabile.

Deci, condiţiile ca o mărime să fie măsurabile sunt:

 posibilitatea de a fi definită (observabilitatea),
 posibilitatea construirii unei scale de măsurare (totalitatea numerelor reale ce pot fi atribuite) adică
definirea unor unităţi de măsură,
 posibilitatea conceperii mijlocului de măsurare pe baza unei metode de măsurare.
Lărgirea necontenită a frontierelor cunoaşterii adaugă noi elemente la submulţimea mărimilor
definibile M1 iar dezvoltarea ştiinţei măsurării conduce la absorbirea treptată a mărimilor definibile de către
submulţimea mărimilor măsurabile.
Pentru înţelegere, se va da un exemplu simplu. Omul a putut detecta cu simţurile sale starea de cald
sau rece a corpurilor, deci temperatura ca mărime a fost definibilă din cele mai vechi timpuri. Temperatura a
devenit însă mărime măsurabilă numai când au fost definite (de către Celsius, Ferenheit, Kelvin) scările de
măsurare şi unităţile de măsură funcţie de punctele caracteristice ale apei şi s-au imaginat şi construit
primele termometre, bazate pe dilatarea substanţelor sau alte fenomene dependente de temperatură
(tensiunea termoelectromotoare, termorezistenţa etc.).
Alte exemple mai apropiate de zilele noastre se pot da din domeniul mărimilor electrice, magnetice,
chimice etc.
Acest proces, indispensabil procesului cunoaşterii, evidenţiază importanţa măsurării pentru toate
celelalte ştiinţe.
1.2.2. Mărimi măsurabile
Activitatea umană din orice domeniu de activitate presupune măsurarea a numeroase mărimi fizice.
În domeniul energetic şi electrotehnic automatizarea şi controlul proceselor, verificarea calităţii produselor,
întreţinerea maşinilor şi aparatelor electrice, presupun măsurarea a numeroase mărimi electrice, magnetice şi
neelectrice măsurare care se face pe cale electrică. Scopul cursului este de a prezenta studenţilor mijloacele
şi metodele de măsurare electrică care să le permită determinarea valorică a largi game de mărimi fizice,
cum ar fi:
- mărimi electrice: tensiunea electrică, curentul electric, puterea electrică, energia electrică,
frecvenţa, defazajul, rezistenţa electrică, inductivitatea, capacitatea, sarcina electrică, etc.
- mărimi magnetice: fluxul magnetic, inducţia magnetică, intensitatea câmpului magnetic. De
asemenea sunt prezentate măsurările utilizate la determinarea caracteristicilor materialelor
feromagnetice.
- mărimi neelectrice: mărimi termice (temperatură, flux termic, cantitate de căldură), mărimi
geometrice şi mecanice(deplasări, lungimi, deformaţii, eforturi, forţe, presiuni, nivele debite, turaţii,

5
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________
viteze, vibraţii, acceleraţii etc.), mărimi fizice (densitate, vâscozitate, intensitate luminoasă, flux
luminos etc.), mărimi chimice (concentraţii, pH etc.)
1.2.3. Clasificarea mărimilor măsurabile
Clasificarea acestor mărimi se poate face după diverse criterii, cum ar fi:
a) după modul de obţinere a energiei de măsurare:
- mărimi active - sunt mărimile măsurabile ce permit eliberarea energiei de măsurare (exemplu:
tensiunea electrică, intensitatea curentului electric, etc.). Raportul dintre energia totală şi cea folosită
pentru măsurare trebuie să fie cât mai ridicat, aşa încât prin operaţia de măsurare să nu afecteze
valoarea mărimii măsurate.
- mărimi pasive - sunt mărimile măsurabile care nu posedă o energie proprie disponibilă a fi
utilizată în procesul de măsurare şi pentru măsurarea cărora este necesar să se recurgă la o sursă de
energie auxiliară (energie de activare). Exemple: rezistenţa electrică, inductivitatea, capacitatea
electrică.
b) după modul de variaţie în timp:
- mărimile măsurabile constante sunt cele invariabile în timpul măsurării. Timpul de măsurare T m
(0,1-10)s depinde în principal de timpul de răspuns al aparatului şi de durata necesară transmiterii
informaţiei de măsurare.
- mărimile variabile staţionare sunt cele a căror valoare efectivă, de vârf şi medie sunt constante în
timp. Se pot măsura: valoarea instantanee corespunzătoare unui anumit moment, valoarea medie X m,
valoarea efectivă X, valoarea de vârf Xmax etc.
- mărimile variabile nestaţionare - se pot măsura: valoarea instantanee la un anumit moment, un
şir de valori instantanee (curba mărimii în funcţie de timp) sau valoarea medie pe un interval de timp.
c) după natura mărimii şi ecuaţia de definiţie:
- mărimi de grad 0 – definită de obicei ca un raport de mărimi (de exemplu: R=U/I, C=Q/U etc.)
ce caracterizează de obicei un parametru.
- mărimi de grad 1 – definită prin ecuaţii de gradul 1 (de proporţionalitate) şi care exprimă
intensitatea unui fenomen (de exemplu: I – curentul electric, U – tensiunea electrică, H – intensitatea
câmpului magnetic, B – inducţia magnetică etc.
- mărimi de gradul 2 – definită ca un produs de două mărimi caracterizând puterea sau energia din
sistem (de exemplu: P=UI, Wm=BH/2 – energia câmpului magnetic, We=QU/2 – energia câmpului
electric al uni condensator etc.)
1.2.4. Mărimi electrice şi magnetice direct măsurabile
Nu toate mărimile electrice şi magnetice se pot măsura direct în tehnica actuală. Măsurarea unora
dintre aceste mărimi, fie nu prezintă importanţă practică, fie se determină indirect în funcţie de mărimi
măsurate direct.

Tabelul 1.1. Mărimi electromagnetice direct măsurabile

Mărimea fizică Simbol Interval de Intervalul de valori
frecvenţă măsurabile
Hz
Rezistenţă R 0-109 10-7-1016
Capacitate C 0-109 10-18-100 F
Inductivitate L 0-109 10-10-106 H
Impedanţă Z 0-109 10-7-1016
Reactanţă X 0-109 10-7-1016
Factor de calitate Q 10-3-109 10-2-105
Factor de pierderi in 10-3-109 10-6-10
dielectric r 0-109 100-105
Permitivitate relativă r 0-109 100-106
Permeabilitate relativă

6
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
Intensitate curent I 0-108 10-15-105A
9
electric U 0-10 10-10-106V
Tensiune electrică Q 0 10-15-10-1C
Sarcină electrică 0 10-6 102Wb
10
Flux magnetic K 0-10 10-8-106V/m
5
Intensitate câmp electric B 0-10 10-9-10T
Inducţie magnetică
Putere electrică activă P 0-1011 10-8-108W
Putere electrică reactivă Q 45-65 1-108 var
Putere aparentă S 45-65 1-109 VA
Energie electrică W 45-65 10-2-1011kWh
În Tabelul 1.1. sunt prezentate principalele mărimi pentru a căror măsurare directă există mijloace şi
metode de măsurare cunoscute şi utilizate în prezent. Se indică orientativ intervalul de frecvenţe în care se
face măsurarea acestor mărimi şi intervalul de valori măsurabile în practică.

1.3. SISTEMUL LEGAL DE UNITĂŢI DE MĂSURĂ

1.3.1. Scurt istoric.
Valoarea măsurată a unei mărimi se exprimă printr-un număr real urmat de unitatea de măsură
respectivă.
Unitatea de măsură este de aceeaşi natură cu mărimea de măsurat şi poate fi aleasă arbitrar.
Pentru coordonarea şi simplificarea relaţiilor matematice ce caracterizează fenomenele fizice a fost
necesar să se grupeze unităţile de măsură într-un sistem de unităţi de măsură.
Un astfel de sistem de unităţi de măsură este constituit din unităţi de măsură fundamentale adoptate
prin convenţii internaţionale şi din unităţi de măsură derivate definite în funcţie de unităţile fundamentale
prin ecuaţii ale căror coeficienţi numerici să fie unitari.
O unitate fundamentală poate fi adoptată prin convenţie din cele care caracterizează mărimile
esenţiale ale domeniului de mărimi fizice (domeniul electromagnetic, timp spaţiu etc.), celelalte putând fi
exprimate funcţie de aceasta, prin ecuaţii date de legile cunoscute ce acţionează în domeniul respectiv.
Alegerea acesteia s-a făcut însă după anumite condiţii obligatorii.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mărimile şi unităţile fundamentale sunt:
- să caracterizeze fenomenele din domeniul respectiv având proprietăţi de invarianţă în timp şi
spaţiu,
- să poată fi reproduse uşor sub formă de etaloane,
- relaţiile stabilite între unităţile fundamentale şi cele derivate trebuie să fie simple pentru a
înlesni realizarea unităţilor derivate.
Istoria ştiinţei şi tehnicii cunoaşte un număr mare de sisteme şi unităţi de măsură, diferind între ele
prin alegerea unităţilor fundamentale şi prin definirea celor derivate CGS, MKS, MTS etc.
În anul 1960, la cea de-a 11-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi de la Paris, s-a adoptat
Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) care are:
 7 unităţi fundamentale:
- metru - pentru lungime, kilogram - pentru masă, secunda - pentru timp, amperul - pentru intensitatea
curentului electric, kelvin - pentru temperatură termodinamică, mol - pentru cantitatea de substanţă,
candela - pentru intensitatea luminoasă ;
 2 unităţi suplimentare:
- radian - pentru unghi plan, steradian - pentru unghi solid;
 35 unităţi derivate:
- acestea se pot deduce prin relaţii matematice din unităţile fundamentale.

7
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________
1.3.2. Definirea unităţilor fundamentale SI
Definiţiile unităţilor fundamentale s-au schimbat în decursul timpului funcţie de posibilităţile
tehnice de materializare a etalonului şi transmiterea acestuia. Definiţiile actuale ale unităţilor fundamentale
SI sunt:
- metrul (m) – reprezintă distanţa parcursă de lumină în vid pe durata a 1/299792458 s.
- kilogramul (kg) – este definit ca masa prototipului de platină aliată cu iridiu adoptat în 1889 de
către CGM şi păstrată la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi din Sèvres din Franţa.
- secunda (s) – este definită ca durata de timp egală cu 9192631770 perioade ale radiaţiei emise
de izotopul de cesiu Cs133 la tranziţia între cele două nivele de energie hiperfine ale stării
fundamentale.
- amperul (A) – este definit ca intensitatea unui curent electric constant care străbătând două
conductoare paralele, rectilinii, infinit lungi, aşezate în vid la distanţa de 1m unul de altul, produce o
forţă de interacţiune între ele de 2.10-7 N/m.
- kelvinul (K) – este unitatea de temperatură ce reprezintă fracţiunea de 1/273,16 din temperatura
termodinamică a punctului triplu al apei.
- candela (cd) – reprezintă intensitatea luminoasă, într-o direcţie prestabilită, a unei surse de
lumină ce emite o radiaţie monocromatică cu frecvenţa de 5,4.10 24Hz (=0,555m) şi a cărei
intensitate energetică este de 1/683W/sr.
- molul (mol) – este definită ca reprezentând cantitatea de substanţă a unui sistem care conţine
atâtea entităţi elementare (atomi, molecule, ioni) câţi atomi există în 0,012kg de carbon C12 adică
6,02.1023atomi.

Unităţile suplimentare se definesc în felul următor:

- radianul (rad) – este definit ca unghiul plan cuprins între două raze ale unui cerc ce delimitează
pe circumferinţă o lungime de arc egală cu raza cercului.
- steradianul (sr) – este definit ca unghiul solid care, având vârful în centrul unei sfere
delimitează pe suprafaţa acesteia o arie egală cu pătratul razei sferei.

1.3.3. Reguli privind formarea şi scrierea unităţilor de măsură

Tabelul 1.2. Prefixe conform normelor SI.

Factor de Prefixul Simbolul Factor de Prefixul Simbolul
multiplicare multiplicare
1018 exa E 10-1 deci d
1015 peta P 10 -2
centi c
1012 tera T 10-3 mili m
109 giga G 10-6 micro
106 mega M 10-9 nano n
103 kilo k 10-12 pico p
102 hecto h 10 -15
femto f
101 deca da 10-18 atto a

Aceste reguli sunt:

 denumirile unităţilor se scriu cu litere mici (metru, newton, kelvin),
 simbolurile se scriu cu litere mici (m, s, cd, mol) cu excepţia celor ce derivă din nume proprii (K,W,N),
pluralul se formează după regulile gramaticale din limba română (secundă - secunde, volt - volţi).
 pentru formarea multiplilor şi submultiplilor se utilizează prefixe care se scriu fără spaţiu faţă de unitate
(kilometru - km, megawatt - MW)
România a adoptat Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) în 1961 şi începând de la acea dată este
singurul sistem se unităţi de măsură legal şi obligatoriu în ţara noastră.

8
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
1.4. METODE ELECTRICE DE MĂSURARE (MEM)
[Link] de măsurare
Metoda de măsurare reprezintă ansamblul de principii şi mijloace utilizate la efectuarea măsurării cu scopul
ca rezultatul obţinut să reprezinte cât mai corect valoarea mărimii măsurate şi să satisfacă cerinţele de
utilizare.
Diversitatea mărimilor de măsurat, mijloacele şi scopurile diverse în care sunt făcute măsurările , au
condus la elaborarea unei mari diversităţi de metode de măsurare, ce pot fi clasificate din diferite puncte de
vedere.
Clasificarea principală a metodelor electrice de măsurare, după modul de obţinere a valorii mărimii
măsurate, este următoarea:

Metode electrice de măsurare :  directă

 indirectă
 prin comparaţie :  de compensaţie
 de substituţie
 de coincidenţă
 de baleiaj
 de punte
 diferenţială

1.4.2. Metoda de măsurare directă

Este cea care permite obţinerea nemijlocită a valorii măsurate folosindu-se un singur aparat de
măsurare. Aparatele realizate pe baza acestei metode sunt foarte numeroase, analogice sau numerice:
ampermetre, voltmetre, etc.
1.4.3. Metoda electrică de măsurare indirectă
Este metoda prin care rezultatul măsurării se obţine prin calcul, utilizând date furnizate de alte
măsurări.
Exemple: măsurarea rezistenţelor electrice prin metoda ampermetrului şi voltmetrului, măsurarea capacităţii
electrice prin aceeaşi metodă etc.
1.4.4. Metoda electrică de măsurare prin comparaţie
Se bazează pe utilizarea pe etaloane care furnizează mărimea de comparaţie. Aparatul de măsurare
are rolul de a asigura egalitatea dintre mărimea de măsurat şi cea de comparaţie.
În cazul metodei de substituţie - mărimea de măsurat şi cea de comparaţie se introduc pe rând în
circuit urmărindu-se obţinerea aceluiaşi rezultat la aparatul de măsurare în ambele cazuri. Valoarea mărimii
de măsurat este egală cu valoarea mărimii de comparaţie în momentul în care se obţine acelaşi rezultat la
aparatul de măsurare prin introducerea mărimii de comparaţie ca şi în cazul mărimii de măsurat.
În cazul metodei de coincidenţă - mărimea de comparaţie este suprapusă peste mărimea de măsurat
în cadrul aparatului de măsurare şi este variată până la apariţia unui fenomen care indică o coincidenţă, în
acel moment putându-se aprecia valoarea mărimii de măsurat.
În cazul metodei de baleiaj se face comparaţia între o mărime de măsurat constantă X şi mărimea de
comparaţie M variabilă după o lege cunoscută (Fig.1.4.)
Evaluarea mărimii x se face prin semnalarea momentului schimbării semnului diferenţei:

D=X-M (1.5)
sau prin impulsurile generate în intervalul de timp dintre trecerea prin zero a mărimii M şi momentul
coincidenţei ( D = 0 )
În cazul metodei de punte - mărimea de măsurat este comparată cu o mărime cunoscută şi variabilă
în cadrul unui montaj în punte.
9
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

1.4.5. Metoda electrică de măsurare diferenţială

Fig.1.4. Metoda de măsurare diferenţială.

Este o combinaţiei de metode. Aparatul de măsurare măsoară diferenţa:

(1.6)
între mărimea de măsurat X şi mărimea de comparaţie etalon M, cunoscută cu precizie.
Rezultatul măsurării este:

(1.7)
1.4.6. Alte criterii de clasificare pentru metodele de măsurare

a) Din punctul de vedere al preciziei de măsurare metodele se mai împart în:

 metode de laborator – efectuate în mod repetat, cu aparate cu precizie ridicată, timpul afectat măsurării
fiind mai puţin important, rezultatele fiind totdeauna evaluate din punct de vedere al exactităţii,
estimându-se intervalul de incertitudine (calculul erorilor de măsurare)
 metode industriale - efectuate cu aparate mai puţin sensibile dar robuste, integrate procesului
tehnologic, viteza de măsurare fiind uneori foarte importantă. Scopul urmărit este menţinerea sub
control a mărimii măsurate.

b) După regimul de variaţie în timp al mărimii de măsurat, se cunosc:

 măsurări statice - mărimile măsurate sunt constante în intervalul de timp în care se desfăşoară procesul
de măsurare.
 măsurări dinamice - mărimile măsurate sunt variabile în timpul măsurării.

a) b)

Fig. 1.5. Afişarea rezultatului la aparatele de măsurare

a) analogice; b) numerice (digitale)
c) După modul de obţinere al valorii măsurate:
 măsurări analogice - între mărimea de măsurat X şi mărimea de ieşire Y există

10
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
o relaţie continuă (uzual de proporţionalitate) iar valoarea măsurată se obţine prin aprecierea poziţiei unui ac
indicator sau spot luminos în raport cu reperele unei scări gradate. (fig. 1.5. a)

 măsurări numerice (digitale) – măsurarea se efectuează discontinuu, repetându-se la intervale egale de

timp, valoarea măsurată fiind prezentată sub formă numerică pe un afişaj. (fig. 1.5 b)

1.4.7. Ierarhia metodelor electrice de măsurare (MEM)

Ierarhia MEM se stabileşte în principal în funcţie de exactitatea (precizia) cu care se obţine valoarea
măsurată. MEM ce utilizează două aparate de măsurare (de exemplu, MEM indirectă) prezintă o precizie
mai scăzută.
MEM directe, se utilizează pentru măsurări de precizie medie, cu aparatele analogice obţinându-se
precizii de 0,2-1%, iar cu aparatele digitale precizia creşte uzual la 0,010,5%.
În cazul MEM de zero se urmăreşte echilibrarea circuitului de măsurare până când indicatorul de nul
arată că s-a stabilit un curent de intensitate nulă.
Astfel, datorită sensibilităţii mari a indicatorului de nul, precizia de măsurare este determinată numai
de exactitatea cu care sunt cunoscute mărimile etalon ce intervin în schemă. De aceea, MEM de punte şi
MEM de compensare sunt măsuri de mare precizie (0,020,001%).

1.5. MIJLOACE ELECTRICE DE MĂSURARE

1.5.1. Definirea mijloacelor electrice de măsurare
Mijloacele electrice de măsurare (MEM) reprezintă ansamblul mijloacelor tehnice care
materializează şi conservă unităţile de măsură şi furnizează informaţii de măsurare. Componentele principale
sunt:
 măsura - mijlocul de măsurare ce materializează una sau mai multe valori ale unei mărimi fizice, de
exemplu rezistoare electrice, condensatoare electrice, etc.
 instrumentul de măsurare - cea mai simplă asociere de dispozitive şi elemente care poate furniza
informaţii de măsurare, mărimea măsurată fiind raportată la o scară de repere, de exemplu: şubler,
balanţă, instrumentul magnetoelectric, instrumentul electrodinamic, etc.
 aparatul de măsurare - mijlocul de măsurare constituit pe baza unei scheme ce conţine mai multe
convertoare electrice de măsurare, de exemplu: ampermetru, voltmetru, etc.
Reprezentarea generală a unui aparat de măsurare este prezentată în Fig.1.6.

Fig. 1.6 .Aparatul de măsurare - reprezentarea generală

Se disting:
 aparate de măsurare analogice,
 aparate de măsurare numerice (digitale),
 punţi şi compensatoare

Aparatele de măsurare analogice (cu spot sau ac indicator) sunt aparate la care legea de
corespondenţă între mărimea de măsurat X, aplicată la intrare şi rezultatul măsurării Y, obţinut la ieşire, este
o funcţie continuă (fig. 1.7).

11
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

Fig. 1.7. Dependenţa Y = f(X) la un aparat analogic.

Aparatele de măsurare digitale sunt aparate la care rezultatul măsurării este prezentat direct sub
formă numerică, ca urmare a eşantionării, cuantificării şi codificării.
Eşantionarea este operaţia de prelevare, la anumite momente, a amplitudinii mărimii de măsurat.
Cuantificarea constă în discretizarea eşantionului prelevat prin compararea lui cu o subdiviziune a
domeniului de măsurare numită cuantă, rezultatul fiind un număr întreg obţinut prin aproximare (rotunjire
sau trunchiere). Dependenţa între mărimea de măsurat şi rezultatul măsurării este deci o funcţie discontinuă
(fig.1.8)
Exactitatea măsurării depinde foarte mult de mărimea cuantei.
Codificarea are rolul de a atribui numere mărimii cuantificate, utilizându-se un anumit cod numeric,
de obicei binar. Pentru afişarea în cod zecimal a rezultatului se utilizează un decodificator care comanda
direct afişajul, în funcţie de tipul acestuia.

Fig. 1.8. Dependenţa Y=f(X) la un aparat digital.

 instalaţia de măsurare - ansamblul de aparate de măsurare, mărimi şi dispozitive anexă, reunite printr-o
schemă sau metodă comună şi care servesc pentru măsurarea unuia sau mai multor mărimi, de exemplu:
compensatorul de curent continuu, înregistratorul electronic, puntea tensometrică etc.
În funcţie de destinaţia lor, mijloacele electrice de măsurare se clasifică în etaloane şi mijloace de
lucru.
În ultimele decenii, odată cu dezvoltarea informaticii şi implementarea ei în domeniul măsurărilor, a
apărut şi conceptul de sistem de măsurare.
 Sistemul de măsurare este definit ca ansamblul de senzori şi traductoare, condiţionere, reţele
informatice sau de transmisie a semnalelor, sisteme de achiziţii de date, aparate de măsurare conectate
la o magistrală de comunicaţii etc., acest ansamblu fiind condus de un calculator (microcontroler,
microprocesor, PC etc.) pe baza unui program elaborat de utilizator pentru efectuarea automată a
măsurărilor în vederea gestionării şi controlului unui proces industrial. Deoarece în ultimii ani se tinde
spre utilizarea unor unităţi independente de măsurare şi acţionare (actuator), dotate cu inteligenţă
proprie, conectate la magistrale informatice ce le subordonează unui sistem informatic central, ierarhizat,
a apărut şi noţiunea de sistem distribuit de măsurare (cu inteligenţă distribuită).

12
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
1.5.2. Etaloane
Sunt realizări tehnice concrete capabile să furnizeze mărimi reprezentând unităţile de măsură,
multiplii sau submultiplii acestora.
Necesităţile practice au determinat elaborarea de sisteme ierarhizate de etaloane corespunzătoare
următoarelor funcţiuni:
- etaloane de definiţie - furnizează principalelor unităţi de măsură în conformitate cu definiţiile
acestora.
- etaloane de conservare - asigură conservarea acestor unităţi de măsură în cadrul laboratoarelor
metrologice.
- etaloane de transfer - se utilizează pentru corelarea între ele a diverse unităţi, efectuarea operaţiilor de
etalonare şi verificare a celorlalte mijloace de măsurare în faza de construcţie şi în perioada de
exploatare.
În funcţie de exactitate, etaloanele se împart în etaloane primare, etaloane secundare şi de lucru.
Etaloanele primare (naţionale ) sunt păstrate la Institutul Naţional de Metrologie (INM) şi sunt comparate
periodic cu etaloanele internaţionale păstrate la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi cu sediu la Sèvres
(lângă Paris). Etaloanele secundare se păstrează la INM şi la laboratoarele metrologice regionale şi servesc la
verificarea etaloanelor de lucru. Etaloanele de lucru dotează toate laboratoarele metrologice autorizate şi
servesc la etalonarea şi verificarea mijloacelor de măsurare de uz curent.
 Etaloanele de definiţie sunt cele care materializează - de regulă printr-un experiment - definiţia unei
anumite unităţi de măsură. Etaloanele de definiţie au evoluat de la realizările iniţiale de prototipuri din
materiale cu o cât mai bună stabilitate, la instalaţii moderne, sofisticate, ce utilizează noile cuceriri din
domeniul fizicii atomice ce conduc la valori determinate cu mare fineţe şi foarte bună reproductibilitate
(vezi definirea unităţii de măsură pentru lungime sau timp).
Ca exemple de etaloane de definiţie pentru curent (amperul) şi tensiune (voltul) sunt date: balanţa de
curent (fig.1.9.) şi joncţiunea cu efect Josephson.
Balanţa de curent utilizează efectul electrodinamic ce constă în apariţia unor forţe între conductoare
(bobine) parcurse de curenţi. Această forţă este echilibrată prin intermediul unei balanţe cu braţe inegale cu
ajutorul unor greutăţi determinate corespunzător astfel că la echilibru:

(1.8)

Fig.1.9. Etalonul amperului ce utilizează balanţa de curent.

Exactitatea asigurată de acest etalon este de 10 -610-8, însă realizarea sa este foarte costisitoare şi ea
se află la câteva laboratoare de prestigiu din ţările bogate (PTB- Physikalische Technische Bundesanstalt,
din Germania, NPL – National Physical Laboratory, Anglia etc.)
În cazul etalonului de definiţie al voltului se utilizează o joncţiune tunel formată din două elemente
supraconductoare separate printr-un dielectric subţire căruia i se aplică o tensiune continuă. Apare în acest
caz un curent de frecvenţă proporţională cu tensiunea aplicată. Astfel o tensiune de 1V produce o frecvenţă
de 483,6MHz. (efect Josephson). Controlându-se frecvenţa se poate şti cu precizie tensiunea.
Cel mai exact etalon realizat în prezent este cel de timp-frecvenţă. Astfel pentru secundă sau dat mai
multe definiţii printre care amintim:
 Timpul universal (TU) are la bază secunda anului tropic(1900) definită drept 1/86400 din ziua solară
medie care are ca referinţă meridianul zero ce trece prin Greenwich (GMT). Eroarea este de minimum
13
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________
10-8.
 Timpul Efemeridelor (TE) are ca referinţă secunda definită pe baza rotaţiei pământului în jurul soarelui:
fracţiunea de 1/31556925,9747 din anul tropic 1900.
 Timpul atomic (TA) are la bază secunda definită funcţie de frecvenţa naturală a etalonului atomic cu
Cesiu 133, la care exactitatea este de ordinul a 10 -12. (1s=9192631770 perioade ale radiaţiei emise de
izotopul de cesiu Cs133).
Etalonul de frecvenţă derivă din etalonul de timp, secunda, realizat pe baza rezonatorului cu Cesiu
133 a cărui frecvenţă naturală este de =9,192631770 GHz. Oscilaţiile se obţin la tranziţia atomilor de
valenţă de pe un nivel energetic inferior pe unul superior, când este excitat cu energie exterioară, şi trecerea
lui înapoi cu emisia unei cuante de energie, când excitaţia încetează.

unde h = constanta lui Plank

Utilizându-se ca excitaţie un câmp electromagnetic de frecvenţă  se obţine un rezonator cu
frecvenţa foarte stabilă. Se mai utilizează în afara cesiului şi rubidiu sau hidrogenul dar mai rar din cauza
unor dificultăţi suplimentare de realizare.
Alte etaloane de definiţie se realizează pentru rezistenţă, cu exactităţi de 0,001 0,005% (etaloane
primare şi secundare) sub forma unor rezistoare etalon din manganin în 14 valori nominale 10 -4109 ,
pentru capacitate, sub forma unor condensatoare etalon (tip Thomson-Lampard) cu exactităţi mai bune de
0,001%.
Pentru inductivităţi se realizează bobine de inductivitate proprie etalon sub formă de bobine plate
sau toroidale cu exactităţi mult mai mici, de ordinul 0,0505% (valorile nominale fiind în gama
0,1mH10H).
 Etaloanele de conservare sunt obţinute prin intermediul unor obiecte sau fenomene caracterizate printr-
un parametru fizic foarte stabil în timp şi faţă de influenţele exterioare. Ca exemple de etaloane de
conservare pentru domeniul electric se pot cita: etaloanele de tensiune, de rezistenţă, de capacitate, de
inductivitate, de timp-frecvenţă etc.
Exemple de etaloane de conservare pentru tensiune sunt elementul normal (Veston) şi cel realizat cu
stabilizator cu diodă Zenner termocompensată (fig. 1.9). Etalonul Veston este un element galvanic, cu
anodul din mercur şi catodul din amalgam de cadmiu, electrolitul fiind o soluţie saturată de sulfat de cadmiu
(cristale de sulfat de cadmiu la catod). Ca depolarizant, la anod, se utilizează sulfatul mercuros.

a) b)
[Link] de conservare pentru tensiune
a) Elementul Veston; b) Etalonul cu diodă Zenner termocompensată

Tensiunea electromotoare a elementelor normale saturate, la 20C, este cuprinsă între 1,01854V şi
1,01870V iar variaţia cu temperatura este perfect cunoscută şi dată în tabele. Exactitatea este de
0,0010,005% iar deriva în timp, de 12V/an. Se construiesc şi elemente Veston nesaturate dar
exactitatea lor este mai mică cu un ordin de mărime. Ele pot furniza curenţi de maximum 10A, sunt fragile
şi scumpe.
Etaloanele de tensiune cu diode Zenner sunt mai robuste, pot fi realizate pentru mai multe tensiuni
sau chiar reglabile în trepte, pot livra curenţi mai mari şi au performanţe de exactitate de acelaşi ordin de
mărime ca şi elementele Veston.
Clasele de exactitate ale elementelor normale utilizate în laboratoarelor metrologice sunt: 0,001;
0,002; 0,005.
14
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
Etaloanele de conservare pentru alte mărimi electrice cum ar fi cele pentru curent, rezistenţă,
capacitate inductivitate, etc., se realizează astfel ca să fie mult mai uşor de utilizat şi mai robuste dar având
o clasă de exactitate cu 12 ordine de mărime mai mică.
Astfel pentru curent se utilizează legea lui ohm măsurându-se tensiunea la bornele unui rezistor
etalon (c=0,0010,005) cu un compensator de curent continuu (c=0,010,05).
 Etaloanele de transfer asigură etalonarea diverselor tipuri de aparate de măsurare pentru domenii largi
de variaţie ale mărimilor de măsurat. Ele sunt aparate de măsurare de execuţie specială, de mare
exactitate. Se pot aminti:
 etaloane de raport: compensatoare de curent continuu de mare precizie, divizoare de precizie,
divizoarele inductive de tensiune, punţile de precizie, etc.
 etaloane de derivare: şuntul-permite măsurarea indirectă a curentului electric prin măsurarea căderii
de tensiune la bornele şuntului, etalonul de flux magnetic - pentru măsurarea fluxului magnetic în
funcţie de curent şi inductivitate.
 etaloane de transfer curent alternativ/curent continuu - bazate pe dispozitive care compară o
mărime alternativă cu o mărime continuă corespunzătoare, observându-se egalitatea efectelor
termice sau electrodinamice exercitate de ambele mărimi asupra unui element sensibil.

1.5.3. Scheme funcţionale ale mijloacelor electrice de măsurare

Mijlocul electric de măsurare stabileşte o dependenţă între mărimea de măsurat şi o alta ce poate fi
percepută în mod nemijlocit de organele de simţ umane, astfel încât permite determinarea valorii mărimii
respective pe baza unei scări de măsurare.
Mijlocul electric de măsurare constituie un lanţ de măsurare şi de aceea poate fi reprezentat printr-o
schemă funcţională ale cărei elemente le vom numi, în general, convertoare de măsurare şi care pot fi de trei
tipuri: convertoare de intrare, convertoare de prelucrare, convertoare de ieşire.
 Convertoarele de intrare (senzori şI traductoare) transformă mărimea de măsurat într-un semnal
electric: curent, tensiune, număr de impulsuri, etc.
 Convertoarele de prelucrare (amplificatoare, circuite de mediere, circuite de comparare, etc.)
transformă semnalul electric astfel încât să poată acţiona convertorul de ieşire.
 Convertoarele de ieşire permit citirea sau înregistrarea valorii măsurate.
Schema funcţională a unui aparat analogic pentru măsurarea unei mărimi active este prezentă în
fig.1.10.a).

a)

b)

Fig. [Link] funcţională a unui aparat analogic.

a) pentru mărimi active, b) pentru mărimi pasive
15
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

În cazul mărimilor pasive acestea nu pot furniza energia formării semnalului metrologic şi se face
apel la o mărime exterioară fenomenului - mărime de activare – ce poate furniza energia necesară măsurării
şi care este modulată de către mărimea de măsurat (fig. 1.10. b)
Schema funcţională a unui aparat digital de primă generaţie (cu logică cablată), este foarte
asemănătoare, înlocuindu-se convertorul de ieşire (instrumentul electric de măsurare) cu un convertor
analog-digital şi un circuit de afişare numeric.
Aparatele numerice din generaţiile următoare (cu microprocesor), au scheme funcţionale diferite şi
mult mai complexe, ele fiind prezentate în capitolele respective.
1.5.4. Caracteristicile metrologice ale mijloacelor electrice de măsurare.
Sunt caracteristici referitoare la comportarea aparatelor de măsurare în raport cu mărimea măsurată,
cu mediul ambiant şi cu beneficiarul măsurării. Se exprimă prin parametrii funcţionali privind mărimea de
intrare, mărimea de ieşire, mărimile de influenţă, fără să implice structura internă a mijlocului de măsurare.
Principalele caracteristici metrologice ale unui mijloc de măsurare sunt:

a) Intervalul de măsurare - reprezintă intervalul de valori ale mărimii de măsurat pe întinderea căruia un
mijloc de măsurare poate furniza informaţii de măsurare cu erori limită prestabilite. Intervalul de măsurare
este cuprins între o limită inferioară Xmin şi o limită superioară Xmax. Pentru mărirea exactităţii de
măsurare mijloacele electrice de măsurare se realizează cu intervalul de măsurare împărţit în mai multe
game.

b) Sensibilitatea absolută este raportul dintre variaţia mărimii de ieşire şi variaţia corespunzătoare a mărimii
de intrare:

(1.9)

Se mai utilizează şi noţiunea de sensibilitate relativă care se defineşte cu expresia:

(1.10)

Se mai utilizează, cu precădere la aparatele analogice noţiunea de “prag de sensibilitate” definit ca cea mai
mică valoare a mărimii de intrare care determină o variaţie distinct sesizabilă a mărimii de ieşire (de
exemplu 1/2 sau 1/3 dintr-o diviziune).

c) Rezoluţia este cea mai mică variaţie a mărimii de măsurat care poate fi apreciată pe dispozitivul de afişare
al aparatului. Termenul de rezoluţie este utilizat, cu precădere, pentru mijloacele de măsurare la care
mărimea de ieşire are o variaţie discontinuă. De exemplu, la aparatele digitale, rezoluţia este egală cu o
unitate a ultimului rang zecimal (un digit).

d) Fineţea este calitatea unui aparat de a perturba cât mai puţin prin prezenţa sa mărimea fizică măsurată.
Astfel, la un voltmetru, rezistenţa de intrare cât mai mare constituie un parametru ce poate caracteriza
fineţea.

e) Puterea consumată este puterea absorbită de aparat de la fenomenul supus măsurării în cazul mărimilor
active sau de la mărimea de activare, în cazul mărimilor pasive. Aparatele analogice, în funcţie de tipul lor,
pot consuma o putere până la câţiva waţi, în timp ce aparatele electronice au consumuri mult mai mici. În
cadrul unor metode de măsurare cum ar fi comparaţia, energia de măsurare poate fi furnizată de aparat
procesului de măsurare de la o sursă auxiliară, caz în care consumul de la mărimea măsurată este nul.
Puterea consumată de aparatul de măsurare poate caracteriza, de asemenea, fineţea acestuia.
16
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________

f) Capacitatea de supraîncărcare reprezintă proprietatea aparatului de a suporta, fără deteriorări, mărimi de

măsurat care depăşesc limitele intervalului de măsurare.
De exemplu, un ampermetru cu clasa de exactitate c = 1 trebuie să suporte timp de 2 ore o mărime
X=1,20 Xmax şi timp de 0,5 secunde o mărime X=10 Xmax, fără a-i fi afectate calităţile.

g) Exactitatea instrumentală reprezintă caracteristica aparatului de a da rezultate cât mai apropiate de

valoarea adevărată a mărimii de măsurat. În acest domeniu se mai utilizează şi noţiunile de:
 justeţe - calitatea ce exprimă gradul de concordanţă dintre valoarea medie obţinută dintr-un
număr mare de măsurări repetate şi valoarea de măsurat.
 fidelitate – este calitatea ce se referă la concordanţa dintre mai multe rezultate ale măsurării
aceleiaşi mărimi obţinute în condiţii prescrise. Dacă erorile aleatoare se obţin în cazul repetării
măsurării în condiţii identice calitatea aparatului se numeşte repetabilitate iar dacă măsurarea
aceleiaşi mărimi se efectuează în condiţii diferite calitatea se numeşte reproductibilitate.
 exactitate – exprimă gradul de concordanţă dintre rezultatul unei măsurări şi o valoare furnizată
de un aparat etalon acceptată ca adevărată.
Rezultatul măsurării în acest caz se exprimă cu ajutorul incertitudinii de măsurare, care este
determinată de erorile de măsurare calculate cu metodele expuse în paragraful 1.7.

X = Xmăs  X (1.11)
La un mijloc de măsurare analogic, intervalul de incertitudine este dat de incertitudinea
instrumentală. Mijloacele de măsurare ce au incertitudinea de măsurare cuprinsă între aceleaşi limite
formează o clasă de exactitate notată cu un indice. Valorile pentru indicii clasei de exactitate sunt
standardizate şi sunt multipli de 1, 2 şi 5 (cu unele excepţii puse între paranteze): 0,001; 0,002; 0,005; 0,01;
0,02; 0,05; 0,1; 0,2; 0,5; 1; (1,5); 2; (2,5); 5.
Pentru aparatele numerice modul de caracterizare al exactităţii (formula de calcul a erorii) este dat în
cartea tehnică funcţie de caracteristicile mărimii de măsurat şi de condiţiile de utilizare (domeniul de
frecvenţă, temperatură etc.).
La aparatele analogice utilizate în condiţii de referinţă (mărimile de influenţă se află în intervalele
prevăzute de constructor) cu indice clasei de exactitate se poate determina eroarea intrisecă (eroarea
instrumentală maximă admisibilă) pentru gama pe care se face măsurarea.
Astfel , dacă se măsoară cu un voltmetru având c = 0,5 pe gama de Umax=120V, eroarea
instrumentală tolerată pe această gamă, numită şi eroare intrisecă, are valoarea:

În cazul când parametrii de influenţă externi se situează în afara intervalelor de referinţă dar în
intervalele de utilizare ale aparatului (prevăzute tot de constructor) trebuie calculate şi erori suplimentare
conform normelor specifice sau cărţii tehnice a aparatului.

h) Fiabilitatea metrologică reprezintă probabilitatea ca aparatul de măsurare să funcţioneze corect un timp

dat, fiind utilizat în mod corespunzător scopului pentru care a fost realizat.
Calitatea unui aparat de măsurare este caracterizată nu numai prin faptul că el corespunde normelor
de performanţe, ci şi prin aptitudinea lui de a-şi conserva aceste performanţe în timp.
Aparatul de măsurare este un sistem reparabil, adică în momentul în care se constată că nu mai are
performanţele nominale, poate fi reparat şi apoi utilizat din nou. Există deci intervale de timp în care
funcţionează şi intervale de timp în care este supus reparaţiilor (fig.1.11)

17
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

Fig. [Link] de timp de funcţionare şi de reparaţii.

Aprecierea fiabilităţii se face cu ajutorul unor indicatori statistici ai fiabilităţii:

 media timpului de bună funcţionare

(1.12)

 media timpului de reparaţii

(1.13)

 rata căderilor (rata defectărilor)

(1.14)

 rata reparaţiilor

(1.15)

 disponibilitatea aparatului de măsurare

(1.16)

 funcţia de fiabilitate
t
F (t )  f (t ) dt
R (t ) 1  F (t ) o
în care: (1.17)
unde:
R(t) - funcţia de fiabilitate, furnizează probabilitatea ca un aparat de măsurare să nu se defecteze
până la timpul t.
F(t) - reprezintă probabilitatea ca un aparat de măsurare să se defecteze în orice moment până la
timpul t.
f(t) - funcţia densităţii de probabilitate a repartiţiei defectelor.
Urmărirea în exploatare a aparatelor de măsurare poate să furnizeze direct rata defectărilor .
Pentru un aparat de măsurare normal, rata defectărilor are evoluţia conform graficului din fig. 1.12.

18
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________

Fig. 1.12. Evoluţia ratei defectărilor pentru un aparat de măsurare.

Zona I corespunde tinereţii aparatului. Este zona defectărilor premature datorită unor deficienţe de
proiectare, producţie sau control. Defectele se elimină prin reparaţiile şi verificările din perioada de garanţie.
Zona II este practic perioada de viaţă utilă a aparatului, defectele apărând aleator.
Comportarea în această zonă poate fi descrisă de o funcţie de densitate de probabilitate:

(1.18)

deci:

(1.19)

Zona III este zona de bătrâneţe a aparatului când începe să aibă loc defectări din ce în ce mai
frecvente datorită uzurii.
În multe cazuri, din cauza evoluţiei tehnologice rapide, poate apărea uzura morală a mijlocului de
măsurare, caz în care el nu mai corespunde din punct de vedere al vitezei de măsurare, al exactităţii sau al
productivităţii în general. Astfel el va fi înlocuit înainte de a intra în zona a III-a a perioadei de folosire din
raţiuni economice.
Fiabilitatea este un parametru impus prin tema de proiectare pentru un aparat de măsurare.
Constructorii sunt acum obligaţi prin lege să indice pentru fiecare tip de aparat de măsurare cel puţin
unul din parametrii de fiabilitate MTBF, sau şi nivelele de încredere cu care au fost stabiliţi.
Determinarea experimentală a indicatorilor de fiabilitate se desfăşoară pe loturi de aparate luate din
producţia curentă.
Clasele de fiabilitate sunt prezentate în tabelul 1.3.

Tabelul 1.3 Clasele de fiabilitate

Clasa de
fiabilitate
0,96 - 0,94 3…5 330 000 – 200 000
0,96 - 0,92 5…10 200 000 – 100 000
0,96 - 0,90 10…21 100 000 – 47 600
0,96 - 0,85 21…81 47 600 – 12 300
0,96 - 0,8 81…446 12 380 – 2 240

19
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________
1.6. CARACTERIZAREA MIJLOACELOR ELECTRICE DE MĂSURARE ÎN
REGIM DINAMIC
1.6.1. Clasificarea MEM în funcţie de gradul ecuaţiei diferenţiale
În regim dinamic, mărimea de intrare x(t) aplicată MEM este variabilă în timp rezultând la ieşire tot
o mărime y(t) dependentă de timp. Relaţia dintre aceste mărimi este, în general, o ecuaţie diferenţială de
ordinul n cu coeficienţi constaţi:

(1.20)

Clasificarea mijloacelor electrice de măsurare funcţie de gradul n al ecuaţiei diferenţiale ce descrie

funcţionarea acestora este:
- MEM de ordinul zero - ecuaţia de funcţionare este o ecuaţie diferenţială de ordin zero:

(1.21)
- MEM de ordinul întâi - ecuaţia de funcţionare este o ecuaţie diferenţială liniară cu coeficienţi
constanţi, de ordinul întâi:
(1.22)
- MEM de ordinul al doilea - ecuaţia de funcţionare este o ecuaţie diferenţială liniară cu
coeficienţi constanţi, de ordinul al doilea:

(1.23)

În majoritatea cazurilor, variaţiile mărimii de intrare nu pot fi urmărite instantaneu la ieşire. În

general, datorită inerţiei, care poate fi de natură mecanică, termică sau electromagnetică, a amortizărilor
dependente de viteza de variaţie, evoluţia în timp a intrării se transmite cu întârziere la ieşire şi uneori cu
abateri importante de la caracteristica statică.
Cunoaşterea comportării în regim dinamic este importantă atât pentru aparatele destinate vizualizării
şi măsurării curbei de variaţie în timp a mărimii de măsurat (osciloscoape, oscilografe, aparate
înregistratoare) cât şi pentru cele la care timpul de răspuns trebuie să fie scurt (şunturi, divizoare de tensiune,
instrumente de măsurare, etc.). Informaţii utile privind comportarea în regim dinamic se pot obţine prin
rezolvarea ecuaţiei diferenţiale ce caracterizează aparatul la aplicarea unei mărimi de intrare x(t) de formă
standard.
Pentru caracterizarea comportării în regim dinamic a mijloacelor de măsurare electrice se utilizează
două categorii de caracteristici determinate în domeniul timp şi în domeniul frecvenţă.
1.6.2. Caracterizarea comportării în domeniul timp a MEM
Se face în funcţie de răspunsul la funcţii de intrare standard:
a) Funcţia treaptă (variaţie instantanee a mărimii de intrare - fig. 1.13.a)

(1.24)

20
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________

a) b)
Fig. 1.13. Funcţii standard pentru caracterizarea în domeniul timp.
a) funcţia treaptă, b) funcţia rampă.

Răspunsul la funcţia treaptă se numeşte răspuns indicial - g(t). Răspunsul indicial g(t) caracterizează
complet comportarea dinamică a aparatului de măsurat. Se poate arăta că dacă se cunoaşte g(t) se poate
deduce răspunsul mijlocului de măsurare la orice mărime de intrare cu o variaţie dată în timp, În cazul unui
aparat ideal funcţia indicială g(t) este identică cu funcţia aplicată la intrare. În cazul unui aparat real funcţia
tranzitorie este diferită de cea ideală (mărimea de ieşire nu poate urmări variaţia bruscă a mărimii de intrare).

a) b)
Fig. 1.14. Răspunsuri la funcţia treaptă
a) răspuns aperiodic, b) răspuns oscilator amortizat.

Indicatorii utilizaţi la aprecierea calităţii comportării mijlocului de măsurare în domeniu timp, când
la intrarea sa se aplică funcţia treaptă, sunt:
- timpul de creştere Tcr se defineşte ca fiind intervalul de timp în care semnalul creşte de la valoarea de 10%
până la valoarea de 90% din valoarea de regim stabilizat.
În figura 1.14 se prezintă definirea timpului de creştere pentru răspunsuri de tip aperiodic (1.14.a) şi
oscilant (1.14.b)
Pentru răspunsul de tip oscilator amortizat se introduce în plus drept parametru de apreciere a
comportării în regim dinamic supracreşterea , aceasta reprezentând depăşirea maximă relativă a valorii de
regim stabilizat.
- timpul de stabilizare (de răspuns) T s - reprezintă intervalul de timp care trece de la aplicarea mărimii de
intrare şi până când mărimea de ieşire atinge o valoare care se abate cu mai puţin de o valoare prescrisă 
faţă de valoarea de regim stabilizat.
Aparatele mecanice şi cele electromecanice sunt în general relativ “lente” cu un timp de stabilizare
între 1 şi 10 s. Unele aparate electromecanice, care servesc la înregistrarea proceselor de viteză relativ mare,
ajung la Ts =3...50 ms. Aparatele electronice numerice obişnuite, de laborator, pot avea Ts =0,1...1 s, iar cele
speciale, folosite în sisteme de măsurare au Ts =0,1...10 ms. Mai rapide sunt aparatele speciale pentru
procese foarte rapide sau de scurtă durată, cum sunt osciloscoapele, la care Ts ajunge de ordinul nano
secundelor.
În unele cazuri se mai utilizează unii indicatori cum ar fi:

21
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________
- factorul de amplificare - definit de relaţia:

(1.25)

unde:
y - valoarea de regim stabilizat a mărimii de ieşire.

- eroarea dinamică – definită ca:

(1.26)
b) Funcţia rampă (variaţia liniară a mărimii de intrare - fig. 1.14.b)

(1.27)

1.6.3. Caracterizarea comportării în domeniul frecvenţă

Se realizează prin aplicarea la intrare a unui semnal sinusoidal de amplitudine constantă şi frecvenţă
variabilă:

(1.28)
Considerând mijlocul de măsurare liniar şi pasiv, răspunsul lui va fi tot o mărime sinusoidală.

(1.29)
Un mijloc de măsurare este cu atât mai bun, cu cât mărimea de la ieşire redă mai fidel ca valoare şi
fază mărimea aplicată la intrare.
Pentru caracterizarea comportării în domeniul frecvenţă se utilizează caracteristica de frecvenţă:

(1.30)

Modulul funcţiei H(j) se numeşte caracteristica amplitudine-frecvenţă:

(1.31)

iar argumentul funcţiei H(j) se numeşte caracteristica fază-frecvenţă:

(1.32)
Pentru un aparat ideal şi , ceea ce înseamnă că mărimea de ieşire este
proporţională şi în fază cu mărimea de intrare, oricare ar fi frecvenţa acesteia. În cazul unui aparat real, atât
caracteristica de amplitudine cât şi caracteristica de fază prezintă variaţii cu frecvenţa. Aceasta înseamnă că
dacă frecvenţa mărimii de intrare este în afara domeniului de referinţă (stabilit de constructor) ea nu mai este
redată corect la ieşire.
Un criteriu de calitate foarte utilizat privind aprecierea comportării în domeniul frecvenţă a
mijlocului de măsurare este banda de frecvenţă.
Banda de frecvenţă - B - reprezintă intervalul de frecvenţă cuprins între o frecvenţă limită inferioară şi o
frecvenţă limită superioară în care caracteristica de amplitudine nu scade sub valoarea din valoarea pe
care o are la o frecvenţă de referinţă f0.

22
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________

Fig.1.15. Caracteristici amplitudine frecvenţă caracteristice MEM.

a) caracteristica unui MEM numai pentru c.a.,
b) caracteristica unui MEM pentru c.c. şi c.a.

Această scădere a amplitudinii de echivalează cu o atenuare de -3dB:

(1.33)

În fig.1.15.a este reprezentată banda de frecvenţă pentru un mijloc de măsurare ce nu poate măsura
în curent continuu iar în fig. 1.15.b banda de frecvenţă pentru unul care măsoară şi în curent continuu.
Ca un mijloc de măsurare să indice corect o mărime variabilă este necesar ca spectrul de frecvenţă al
acesteia să fie inclus în banda de frecvenţă a aparatului.
Caracteristica de frecvenţă se poate determina analitic prin trei metode:
- metoda directă - constă în rezolvarea ecuaţiei diferenţiale ce descrie sistemul, aflându-se y pentru
fiecare pulsaţie  a lui x. Metoda necesită, în general, calcule laborioase.
- metoda funcţiei de variabilă complexă - utilizează scrierea în complex simplificat a expresiilor
pentru mărimea de intrare şi ieşire. Se obţine o expresie în complex care, scrisă sub forma raportului dintre
mărimea de ieşire şi cea de intrare, reprezintă, în modul, caracteristica de frecvenţă.
- metoda funcţiei de transfer. Se înlocuieşte în caracteristica de transfer H(p), pentru a se
obţine:

(1.34)

1.6.4. Comportarea în regim dinamic a MEM de ordinul zero

Fiind caracterizat prin ecuaţia diferenţială a0 y(t) = x(t) constituie mijlocul de măsurare cel mai
simplu şi reprezintă cazul ideal în care mărimea de ieşire este proporţională cu mărimea de intrare.
Un exemplu de MEM de acest tip îl constituie traductorul rezistiv de poziţie. La acesta, rezistenţa
între un capăt şi cursor este proporţională cu poziţia (fig.1. 16):

sau (1.35)

Fig.1.16. Traductorul rezistiv de poziţie.

23
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________
Caracteristicile de timp şi frecvenţă sunt teoretic ideale. Practic, şi în acest caz intervin rezistenţe
parazite aleatoare la cursor, iar în cazul asocierii unei scheme de conversie a rezistenţei în tensiune, pot să
apară şi alte abateri de la caracteristica ideală datorită consumului convertorului de măsurare conectat la
traductor, datorită inductivităţilor şi capacităţilor parazite, ce se manifestă la variaţii rapide sau frecvenţe
ridicate ale semnalului de intrare etc.

1.6.5. Comportarea în regim dinamic a MEM de ordinul I

Acestea sunt caracterizate de ecuaţia diferenţială:

(1.36)

sau dacă se împart termenii cu a0:

(1.37)

unde:  - constanta de timp, S – sensibilitatea.

Pentru caracterizarea în domeniu timp se aplică la intrarea acestora (exemplu. circuite RL, RC din
construcţia aparatelor electrice, convertoare termice, etc.) o excitaţie treaptă:

x(t) = x0 l(t) (1.38)

rezultă semnalul de ieşire

(1.39)
deci funcţia indicială

(1.40)

Fig. 1.17. Răspunsul convertorului de ordinul I la excitaţie treaptă

şi determinarea constantei de timp.

În ecuaţia (1.37) reprezintă constanta de timp şi ea caracterizează viteza de răspuns a

convertorului. De asemenea constanta de timp reprezintă timpul după care mărimea de ieşire a atins (1 – 1/e)
= 0,632 din valoarea de echilibru.
Constanta de timp nu se confundă cu timpul de răspuns care reprezintă timpul după care, cu o
anumită eroare acceptată este obţinută valoarea stabilizată.

Tabelul 1.4. Timpul de răspuns în funcţie de eroarea de măsurare

Eroarea de
24
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
măsurare  % 10 5 2 1 0,5 0,2 0,1 0,5
Timpul de
răspuns Tr S

Din tabelul 1.4 se constată că pentru o eroare de 1%, timpul de răspuns - care se notează - este de
, iar pentru o eroare de 0,1% timpul de răspuns este .
Pentru analiza comportării în frecvenţă se aplică un semnal sinusoidal de amplitudine constantă şi
pulsaţie variabilă.
Considerând ecuaţia diferenţială:

(1.41)

şi utilizând calculul în complex simplificat se obţine caracteristica de frecvenţă

(1.42)

(1.43)
- caracteristica amplitudine - frecvenţă (fig. 1.19 a)

(1.44)

- caracteristica fază-frecvenţă (fig. 1.19 b)

(1.45)

Fig.1.18. Caracteristicile de frecvenţă ale MEM de ord. I

a) caracteristica amplitudine-frecvenţă, b) caracteristica fază-frecvenţă

Banda de frecvenţă este cuprinsă între  = 0 şi  = 1/. Demonstraţie se poate face imediat:

(1.46)

Exemplu: Să se determine răspunsul unui element de ordinul I cu  = 0,1s la aplicarea unui semnal
sinusoidal:

25
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

1.6.6. Comportarea în regim dinamic a MEM de ordinul II

O ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea caracterizează sistemele oscilante simple, mecanice (masă,
resort, frecare) sau electrice (inductivitate, capacitate, rezistenţă)
Pentru determinarea comportării în domeniul timp se consideră aplicată funcţia treaptă (1.24).
Ecuaţia devine:

(1.47)

cu: - pulsaţie proprie (1.48)

- grad de amortizare (1.49)

- sensibilitatea sistemului (1.50)

Ecuaţia capătă forma:

(1.51)

Soluţia ecuaţiei este :

- cazul (regim oscilatoriu amortizat)

(1.52)

- cazul (regim aperiodic critic)

(1.53)
- cazul (regim aperiodic supra amortizat)

(1.54) În fig. 1.19 se prezintă soluţia

ecuaţiei (1.42) pentru câteva valori uzuale ale gradului de amortizare  la aparatele de măsurare.
În regim oscilator, pulsaţia oscilaţiilor  este:

(1.55)
iar supracreşterea  depinde numai de factorul de amortizare :
(1.56)

Timpul de răspuns Tr este minim în cazul regimului aperiodic critic. El constituie un parametru
important al caracterizării aparatelor de măsurare analogice, standardele precizând că aceste aparate trebuie
să aibă Tr < 4s pentru o eroare admisă  = 1,5% din lungimea scării gradate.
26
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________

Fig. 1.19. Răspunsul la semnal treaptă funcţie de gradul de amortizare

Comportarea MEM de ordinul al doilea în domeniul frecvenţă se studiază similar. Pornind de

la ecuaţia diferenţială (1.47) rezultă caracteristica de frecvenţă:

(1.57)

unde: ;

- caracteristica amplitudine-frecvenţă (fig. 1.20 a)

(1.58)

- caracteristica fază-frecvenţă (fig 1.20 b)

(1.59) În fig. 1.20 sunt

reprezentate cele două caracteristici pentru valori ale factorului de amortizare uzuale la aparatele de
măsurare. Caracteristica amplitudine-frecvenţă este constantă la frecvenţe joase şi prezintă o scădere
pronunţată la frecvenţe înalte.
Pentru amortizări slabe, curba are un maximum (rezonanţă):

(1.60)

27
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

a) b)

Fig. 1.20. Caracteristicile de frecvenţă ale MEM de ordinul II

a) caracteristica amplitudine-frecvenţă; b) caracteristica fază frecvenţă

Banda de frecvenţă pentru elementul de ordinul II oscilator amortizat este determinată atât de
pulsaţia naturală cât şi de factorul de amortizare . Se demonstrează că:

(1.61)
În tabelul 1.5 sunt indicate valorile parametrilor caracteristici ai comportării dinamice, calculaţi
pentru un sistem de ordinul doi (parametrii B şi T c sunt exprimaţi în funcţie de T - perioada oscilaţiilor
libere neamortizate).

Tabelul 1.5 Parametrii dinamici caracteristici ai unui sistem de [Link]

Parametrul Factorul de amortizare
=0,6 =0,707 =1
Lărgimea de bandă B 1,15 1/T 1/T 0,643 1/T
Timp de creştere Tc 0,3 T 0,35 T 0,54 T
Supracreşterea  9,8% 4,7% 0

28
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________

1.7. ESTIMAREA ERORILOR DE MĂSURARE

1.7.1. Definirea erorii de măsurare. Surse de erori
În orice măsurare, oricât de corect ar fi executată, valoarea măsurată X m diferă de valoarea reală
(adevărată) X a mărimii de măsurat.
Diferenţa dintre valoarea măsurată şi cea reală: se numeşte eroare absolută de
măsurare. Această eroare este inevitabilă din cauze multiple. Siguranţa rezultatului obţinut din măsurări este
direct proporţional cu numărul de măsurări efectuate asupra aceleaşi mărimi fizice. Rezultatul măsurării
trebuie să fie însoţit de o apreciere a erorii cu care este creditată măsurarea respectivă. Determinarea erorilor
care afectează rezultatul măsurării este, prin urmare, o etapă importantă a prelucrării rezultatelor şi trebuie să
fie fundamentată ştiinţific.
Pentru ca rezultatul măsurării să corespundă ca siguranţă a valorii trebuie ca experimentatorul să
respecte următoarele reguli:
- înainte de începerea măsurării să aleagă metodele, mijloacele şi condiţiile de măsurare adecvate
pentru un preţ minim al procesului de măsurare;
- să poată aprecia, cât mai uşor şi corect posibil, incertitudinea totală, ţinând seama de
principalele surse de erori, confirmând sau infirmând precizia estimată
- exprimarea rezultatelor măsurării să fie adecvată beneficiarului acesteia, care decide dacă este
corespunzător sau nu cerinţelor sale, deci dacă procesul de măsurare în ansamblu a fost corect sau
trebuie reluat.

Fig. [Link] şi procesul de măsurare

Având în vedere interacţiunile din procesul de măsurare (fig. 1.21), distingem următoarele surse de
erori:
 modelul considerat pentru obiectul supus măsurării, datorită simplificărilor şi idealizărilor unora din
proprietăţile sale,
 interacţiunea obiect - MEM datorită acţiunii perturbatoare pe care o exercită mijlocul electric de
măsurare asupra obiectului supus măsurării. O perturbare a obiectului supus măsurării se produce la
orice măsurare. În principiu, la scara macroscopică, orice măsurare poate fi făcută neperturbatoare, prin
creşterea “fineţii” aparatului de măsurat. La scară microscopică (scara fenomenelor atomice), măsurarea
are o limită naturală, impusă de legile fizicii. Astfel, principiul lui Heiselberg afirmă că poziţia x şi
impulsul p al unei particule pot fi cunoscute cu incertitudini x şi delta p al căror produs este dat de
relaţia:
x  p = h; h = 6,6210-34 Js - constanta lui Plank.
 mijlocul electric de măsurare - prin erorile instrumentale dependente de concepţia şi construcţia
aparatului. În condiţii obişnuite de utilizare a aparatului de măsurare, limitele erorilor instrumentale sunt
cunoscute din documentaţia tehnică. De aceea, ele sunt cele ale căror evaluare este cea mai uşoară pentru
utilizator.
 influenţe exterioare - prin erorile de influenţă datorate în principal factorilor de mediu (temperatură,
umiditate, radiaţii, şocuri etc.) dar şi a altor factori: condiţii de alimentare electrică (tensiune, frecvenţă,
poziţie, fixare etc.)

29
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________
[Link] erorilor de măsurare
Repetând măsurarea unei mărimi în condiţii practic identice se constată că nu se obţine totdeauna
acelaşi rezultat.
Repetarea măsurării pune în evidenţă o eroare de măsurare care variază întâmplător, imprevizibil în
ambele sensuri. De asemenea, trebuie admis că apare şi o eroare neschimbată de la o măsurare la alta, pe
care repetarea măsurării nu o pune în evidenţă.
Clasificarea erorilor de măsură se poate face după mai multe criterii: după evoluţia lor în timp, după
sursa generatoare, după modul de manifestare, după legătura cu mărimea fizică.
a) După evoluţia lor în timp erorile sunt:
 dinamice: erori care se produc la măsurarea în regim dinamic a mărimilor variabile în timp şi depind
atât de caracteristicile mijlocului de măsurat, de metodele aplicate cât şi de natura variaţiei mărimii de
măsurat;
 statice: erori care rezultă la măsurarea în regim staţionar, constant al mărimii de măsurat,
b) După legătura cu mărimea fizică eroarea poate fi:
 absolută: diferenţa dintre valoarea măsurată şi valoarea mărimii măsurate definită la început:

X = X — Xe (1.62)
Eroarea absolută are aceiaşi dimensiune fizică cu mărimea măsurată şi se exprimă în aceleaşi unităţi de
măsură. Eroarea absolută luată cu semn schimbat se numeşte corecţie.
 relativă: este un raportul dintre eroarea absolută şi valoarea adevărată sau cea de referinţă:

(1.63)

Se exprimă adimensional, ca un număr, în procente sau p.p.m (parts per million).

 raportată: raportul dintre eroarea absolută şi o valoare convenţională, Xc exprimă în acelaşi mod ca şi
eroarea relativă dar semnificaţia este diferită.

(1.64)

c) După modul de manifestare eroarea poate fi:

 sistematică: diferenţa dintre valoarea medie a unui număr infinit de măsurări şi valoarea adevărată a
mărimii. Cauzele acestor erori pot fi cunoscute sau necunoscute. Erorile sistematice determinabile se
elimină prin corecţii. Ele se estimează în funcţie de caracteristicile metrologice ale mijloacelor de
măsurat utilizate şi de contribuţia tuturor factorilor ce intervin în procesul de măsurare. Prin
generalizarea tuturor mărimilor ce pot influenţa rezultatul măsurării ca mărimi de influenţă, atunci
erorile sistematice sunt constante pe toată durata repetării măsurării;
 aleatoare: diferenţa dintre media valorilor măsurate pentru un număr finit de măsurări şi media valorilor
măsurate pentru un număr inifinit (foarte mare) de măsurări. Ea nu poate fi eliminată prin corecţie ci
doar estimată ca limită ce nu poate fi depăşită cu o anumită probabilitate. Mărimile de influenţă variază
în acest caz rapid, luând valori diferite, nedeterminabile cu precizie, pe durata repetării măsurărilor;
 grosolană (greşeală): apare prin alegerea greşită a metodei şî/sau mijloacelor de măsurat, neatenţiei în
timpul măsurării, calculelor greşite, aparat defect etc. Estimarea erorilor se poate face numai după ce
valorile greşite au fost eliminate din şirul de date.
Dacă se repetă măsurarea atât pentru un număr foarte mare de măsurări (n ) cât şi pentru un
număr mic de măsurări se obţin două şiruri distincte de valori măsurate şi de aceea dacă se reprezintă grafic
frecvenţele de apariţie a valorii măsurate în funcţie de valorile măsurate se obţin (fig. 1.22) două curbe care
diferă între ele.
Clasificarea prezentată se bazează pe modul de manifestare al erorilor la repetarea unei măsurări.

30
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________

Fig. 1.22. Definirea erorilor de măsurare

Să încercăm să pătrundem puţin în mecanismul producerii acestor erori. Putem presupune, fără a
restrânge generalitatea fenomenelor, că orice eroare de măsurare este generată de modificarea unei mărimi de
influenţă. Acele mărimi de influenţă care fluctuează relativ rapid, luând în timpul unor mărimi repetate
valori întâmplătoare, dau naştere erorilor aleatoare. Dimpotrivă, mărimile de influenţă care variază relativ
lent (sau sunt constante), păstrând în timpul unor mărimi repetate aceleaşi valori, dau naştere erorilor
sistematice. De aici rezultă, în primul rând, că nu există o deosebire esenţială între cele două categorii de
erori; ele pot fi atribuite deseori unor cauze similare, dar cu viteze de variaţie în timp diferite. În al doilea
rând, departajarea lor depinde de durata totală a măsurărilor repetate; dacă o măsurare se repetă la intervale
de timp mai mari, o eroare sistematică devine eroare aleatoare.
Pentru scopuri practice este util ca erorile aleatoare şi erorile sistematice să fie tratate distinct.
Eroarea aleatoare poate fi evaluată prin repetarea măsurării, pe când aprecierea erorii sistematice
necesită informaţii suplimentare despre procesul de măsurare concret.
d) După sursa generatoare erorile pot fi:
 de model: sunt datorate fenomenului supus măsurării şi provin din simplificarea sau idealizarea
sistemului fizic asupra căruia se efectuează măsurarea, neglijându-se unele proprietăţi sau mărimi fizice
caracteristice acestuia;
 de influenţă: sunt o consecinţă a acţiunii mediului în care se efectuează măsurările, prin intermediul
factorilor caracteristici sau a câmpurilor electromagnetice perturbatoare asupra fenomenului investigat,
asupra mijloacelor de măsurat şi asupra circuitelor de interfaţă;
 de interacţiune: sunt cauzate de acţiuni diverse ale mijlocului de măsurat asupra fenomenului supus
măsurării şi de experimentator asupra mijlocului de măsurat;
 instrumentale: reprezintă erorile proprii ale mijlocului de măsurat fiind cuprinse, de regulă, în limite
cunoscute în funcţie de modul concret de definire a preciziei fiecărui mijloc de măsurat în parte şi de
erorile suplimentare datorate factorilor de inf1uenţă.

1.7.3. Estimarea erorilor aleatoare

Rezultatele individuale ale măsurărilor repetate au valori întâmplătoare, distribuite după o anumită
lege în jurul valorii medii. Oricare ar fi legea de distribuţie, practica arată că se pot admite următoarele două
propoziţii:

a) Media aritmetică a celor n rezultate individuale:

31
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

(1.65)

este cea mai bună aproximare a valorii adevărate x a mărimii.

b) Abaterea standard:

(1.66)

este o măsură a dispersiei rezultatelor în jurul mediei, adică a erorilor aleatoare.

Aprecieri cantitative se pot face numai dacă se admite o anumită lege de distribuţie a erorilor.
Distribuţia normală (Gauss) prezintă o deosebită importanţă în ştiinţa măsurării. Se disting două
situaţii în care se poate aplica această distribuţie:
 la efectuarea unor măsurători, riguros în aceleaşi condiţii experimentale, aceleaşi mărimi fizice X.
 la efectuarea unor măsurători pentru determinarea unei caracteristici a unei populaţii.
Pentru distribuţia normală (Gauss), densitatea de probabilitate de repartiţie a rezultatelor unui şir de
măsurători este:

(1.67)

unde:
y este densitatea de probabilitate;
x - mărimea măsurată; valoarea medie;
 - eroarea medie pătratică

Fig.1.23. Curba repartiţiei normale Gauss

Legea normală de distribuţie redă proprietatea de simetrie a erorilor aleatoare (erorile aleatoare de
semne diferite se întâlnesc cu aceeaşi probabilitate) şi proprietatea de concentrare (erorile aleatoare mici în
valoare absolută apar mai frecvent decât cele mari).
Probabilitatea ca variabile aleatoare X să se afle într-un interval X 1, X2 este:

(1.68)

32
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
unde Y are expresia din relaţia (1.67) iar probabilitatea ca eroarea absolută X să fie cuprinsă în intervalul
 este :

(1.69)

Dacă se face schimbarea de variabilă X=z (z fiind variabila normată), relaţia a forma:

(1.70)

unde: (z) este funcţia integrală a lui Laplace.

În tabelul 1.6. se dau câteva valori uzuale ale funcţiei (z). Se poate observa plafonarea acestei
funcţii pentru z  3.
Tabelul 1.6.
q=z 2/3 1 2 3 4
(z) 0,249 0,3413 0,4772 0,4896 0,4999
N(%) 50 68,3 95,5 99,73 99,98

Probabilitatea ca z să ia valori în intervalul  q exprimată în procente (înmulţită cu 100), adică:

(1.71)
se numeşte nivel de încredere. Probabilitatea ca eroarea unei măsurări să ia valori în afara intervalului  
3 este foarte mică de numai 0,27%. Deci 99,73% din măsurările repetate vor da rezultate grupate în
intervalul 3 faţă de valoarea medie. De aceea, valoarea 3 poate fi considerată ca eroare limită.
Probabilitatea ca eroarea de măsurare să fie în limitele 2 este de 95,45%, deci valorile 2 pot
fi considerate ca limite rezonabile ale erorilor aleatoare.
Probabilitatea ca erorile individuale să fie în limitele  este de 68,27%.
Aplicarea practică a acestor relaţii necesită un număr foarte mare de măsurători.
În practică, pentru un număr mic de măsurători se utilizează estimatori ai indicatorilor  şi  .
- media  se aproximează prin media aritmetică:

(1.72)

- eroarea medie practică se aproximează prin eroarea medie pătratică a unei măsurători:

(1.73)]

Valorile şi s, fiind estimări, bazate pe un număr relativ mic de măsurări, nu se bucură de

proprietăţile enunţate mai sus pentru  şi  şi determinarea intervalelor de încredere cu ajutorul
coeficienţilor q nu mai este posibilă.
Pentru construirea acestor intervale de încredere corespunzătoare nivelelor de încredere dorite, se
foloseşte parametrul t al distribuţiei Student valabilă şi pentru un număr mai mic de măsurări. Acest t
depinde de n iar limitele intervalului de încredere devin ts. Pentru acelaşi nivel de încredere t este mai
mare decât q din distribuţia Gauss cu cât numărul de măsurări este mai mic.
În tabelul 1.7 se dau câteva valori ale lui t funcţie de în funcţie de nivelul de încredere N(%) admis
şi de numărul de măsurători n.

Tabelul 1.7
n 4 5 6 7 8 9 10 20 50 100
N(%)
33
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________
68,3 1,2 1,14 1,11 1,09 1,08 1,07 1,06 1,03 1,01 1
95.5 3,31 2,87 2,65 2,52 2,38 2,38 2,33 2,20 2,01 2
99,7 9,22 6,62 5,11 4,90 4,53 4,28 4,09 3,64 3,16 3,03

Se observă că pentru un număr mic de măsurători valoarea parametrului t este mai mare, ceea ce
înseamnă că la acelaşi nivel de încredere intervalul de încredere se lărgeşte dacă n scade. Pentru n > 200
corespondenţa dintre q şi t devine identică cu cea de la distribuţia normală.
In practică, nivelul de încredere se alege după criteriul importanţei rezultatului. Astfel, în cazul
măsurărilor curente se poate alege un nivel de încredere de 0,9 sau 0,95, iar la măsurările de mare importanţă
se poate lua 0,99.
În concluzie, prelucrarea rezultatelor unui şir de măsurări, pentru determinarea incertitudinii
aleatoare, reclamă un număr relativ mare de măsurări şi calcule laborioase, dacă se urmăreşte o reducere
însemnată a acestei incertitudini. În aparatura electronică modernă se aplică tot mai frecvent tehnici de
prelucrare automată a rezultatelor, repetarea măsurărilor şi calculele parametrilor prezentaţi mai sus fiind
automatizate.
Ca un ultim comentariu la problema incertitudinilor aleatoare, trebuie subliniat că în multe măsurări
uzuale ele se neglijează în comparaţie cu incertitudinea sistematică. Dacă diferenţa dintre două măsurări este
sensibil mai mică decât incertitudinea sistematică estimată, efectul erorilor aleatoare poate fi ignorat.
1.7.4. Estimarea erorilor sistematice
Erorile sistematice sunt produse de factori perturbatori care au o acţiune permanentă în timpul
măsurării. Ele sunt caracteristice pentru un anumit mijloc de măsurare, pentru o anumită metodă de măsurare
sau pentru anumite condiţii de măsurare şi prin definiţie, sunt neestimabile prin experimentul în sine. Pentru
a evalua erorile sistematice sunt necesare informaţii din afara experimentului considerat: rezultatele altor
măsurători; date suplimentare privind aparatura folosită, metode, condiţiile măsurării etc.
Exemple de erori sistematice: a)strâmbarea acului indicator - conduce la apariţia unei erori
sistematice constante (pozitivă sau negativă); b) trasarea incorectă a unei scări gradate - conduce la apariţia
unei erori sistematice progresive (crescătoare sau descrescătoare); c) dacă la un aparat cu scară circulară, pe
care acul indicator parcurge mai multe ture în timpul măsurării (cronometru, tahometru, etc.), cadranul este
montat excentric faţă de axul acului indicator, se produce o eroare sistematică periodică.
Deci este necesar să facem distincţie între erorile sistematice cunoscute, pe care le putem elimina
prin aplicarea imediată a unei corecţii potrivite şi erori sistematice necunoscute, pe care le putem doar
evalua.
O eroare sistematică identificată, determinată şi adăugată cu semn schimbat la rezultatul măsurării
nu mai contribuie la incertitudinea sistematică a acestuia.
Deci discutarea acestor erori sistematice va fi făcută odată cu examinarea metodelor de măsurare, a
mijloacelor de măsurare şi a condiţiilor de etalonare.
În acest capitol prezintă interes erorile sistematice nedeterminate (neidentificate), deci cele care nu
sunt cunoscute ci doar estimate. Singura cale a evaluării este cea analitică, prin aprecierea incertitudinilor
sistematice pe care le poate introduce fiecare sursă posibilă de erori.
Analiza poate fi condusă luând în considerare sursele de erori discutate anterior şi anume: obiectul
supus măsurării, aparatul de măsurat, interacţiunea obiect - aparat, influenţele exterioare.
Pentru fiecare sursă posibilă, incertitudinea sistematică introdusă trebuie estimată ţinând cont de
condiţiile concrete ale experimentului.
Este necesar să se cunoască toţi parametrii obiectului supus măsurării, care pot influenţa măsurarea
(de exemplu frecvenţa şi forma tensiunii alternative, stabilitatea ei în timp, etc.) Estimarea incertitudinii
sistematice a aparatului de măsurat se face luând ca bază eroarea tolerată a acestuia, conform documentaţiei
sale tehnice. Interacţiunea aparat - obiect se analizează pe schema concretă a circuitului de măsurare, ai cărui
parametri trebuie precis cunoscuţi. Evaluarea influenţelor exterioare este cea mai dificilă, necesitând
consideraţii teoretice judicios aplicate.
Estimarea tuturor acestor incertitudini reclamă o bună cunoaştere a tehnicilor de măsurare specifice,
o analiză teoretică a fenomenelor care intervin şi o experienţă temeinică a aparatului.

34
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
Atât timp cât eroarea sistematică nedeterminată este doar apreciată, prin estimarea unui interval
probabil în care se situează, ea poate fi privită ca realizare a unui eveniment a cărui probabilitate este
repartizată după o anumită lege. În această situaţie eroarea sistematică poate fi caracterizată prin indicatori
probabilistici, ca şi eroarea aleatoare (cu dificultatea că aceşti indicatori nu pot fi determinaţi prin repetarea
măsurătorii).
Modul uzual de caracterizare a erorilor sistematice este prin estimarea limitelor a între care se
apreciază că este situată valoarea erori sistematice.
Întrucât în interiorul acestor limite eroarea poate lua orice limite valoare, se poate considera
echiprobabilă între a (distribuţiei rectangulară a probabilităţii erorii sistematice ). Eroarea medie pătratică,
în cazul acestei distribuţii rectangulare este:

(1.74)

În cazul mai multor surse de erori sistematice, se estimează contribuţia acestora, atribuindu-se
fiecăreia o eroare medie pătratică i (i = 1,2...m,) m fiind numărul surselor de erori sistematice luate în
considerare. Se pune problema estimării efectului global al acestor erori componente.
Conform teoriei probabilităţilor, eroarea medie pătratică totală, datorată unor erori componente
independente între ele, se obţine prin însumarea pătratică.

(1.75)

unde: rij - coeficient de corelaţie dintre variabilele caracterizate prin parametri i, j (rij = 1 variabilele
corelate total între ele).
În practică, o mare parte din erorile sistematice nedeterminate provin din surse între care nu există
practic corelaţie. Exemple de surse de incertitudini parţiale fără corelaţie între ele: incertitudinea etalonului
de referinţă, incertitudinea aparatului de comparaţie, temperatura ambiantă, alţi factori de mediu, erori de
metodă, erori de operator.
În general, se poate scrie, independent de legile de repartiţie ale variabilelor:

(1.76)
Dacă din cele m variabile numai variabilele 1 şi 2 sunt corelate între ele, cu r 12 = 1, celelalte
variabile fiind practic necorelate între ele, relaţia devine:

(1.77)
În practică, asemenea cazuri apar atunci când aceeaşi mărime de influenţă acţionează asupra a două
surse de erori distincte.
De exemplu, la etalonarea în curent continuu a unui wattmetru, dacă şi tensiunea şi curentul sunt
măsurate cu acelaşi voltmetru digital, cele două erori componente vor fi puternic corelate între ele.
1.7.5. Erori grosolane
Prin eroare grosolană se înţelege o eroare ce depăşeşte considerabil erorile probabile, specifice unui
proces de măsurare.
Dacă se fac măsurări separate, valoarea afectată de o eroare grosolană se detaşează din repartiţia
statistică a şirului. De exemplu dacă într-un şir de rezultate, caracterizat prin eroarea medie pătratică , o
valoare diferă cu peste 3 de valoarea medie, este vorba - cu o probabilitate foarte mare - de o eroare
grosolană şi valoarea respectivă trebuie exclusă.
În realitate în cazurile practice în care numărul măsurătorilor nu este foarte mare, valoarea lui  nu
este cunoscută (este doar estimată prin s) deci criteriul devine inoperant.
Pentru cazul legii de repartiţie normale, unul din criteriile uzuale de indentificare a erorilor
grosolane este criteriul Grubbs-Smirnov.

35
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________
Se ordonează şirul de rezultate x 1...xn în ordine crescătoare şi se suspectează valoarea cea mai mare
xn. Se calculează raportul :

(1.78)

şi se compară cu valoarea n, din tabelul 1.8 corespunzătoare numărului n de valori ale şirului şi riscului
ales (de obicei 0.05 sau 0.01).
Dacă  n,, valoarea Xn trebuie exclusă din şirul de rezultate.
Dacă  n,, , ipoteza erorii grosolane nu se confirmă şi valoarea x n trebuie menţinută în şir.
Dacă se suspectă valoarea X1 - cea mai mică din şir - metoda se aplică identic.
Valorile parametrului n,, sunt date în tabelul 1.8.

Tabelul 1.8.

n 0,01 0,05
3 1,115 1,153
5 1,749 1,672
7 2,097 1,938
9 2,323 2,110
10 2,410 2,176
15 2,705 2,409
20 2,884 2,557
30 3,103 2,745
40 3,240 2,886
50 3,336 2,956
100 3,600 3,207

1.4.6. Estimarea erorilor în măsurările electrice directe

La efectuarea unei măsurări cu un mijloc electric de măsurare trebuie să se estimeze eroarea cu care
se va obţine valoarea măsurată.
a)Eroarea limită de măsurare - reprezintă valoarea maximă posibilă pentru eroarea
instrumentală, garantându-se că pentru întreg intervalul de măsurare erorile de măsurare sunt mai mici sau
egale cu
Eroarea limită de măsurare se determină ca:

unde:
- eroarea intrinsecă (eroarea limită de măsurare în condiţii de referinţă)
- eroarea suplimentară provocată de variaţia mărimilor de influenţă în afara intervalelor de
referinţă dar în interiorul intervalului de utilizare.
Ca exemplu, în fig. 1.24 sunt prezentate pentru temperatură: valoarea de referinţă, intervalul de
referinţă, intervalul de utilizare, intervalul condiţiilor de transport şi depozitare, stabilite de standarde in
vigoare, pentru aparatele electronice din grupa 1.

36
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________

Fig. 1.24. Intervalele de temperatura la aparate de măsurare electronice din grupa 1

1) La măsurarea cu aparate analogice.

Pentru estimarea erorii limită de măsurare a aparatelor analogice s-a introdus noţiunea de clasă de
precizie. Clasa de precizie reprezintă ansamblul mijloacelor electrice de măsurare a căror precizie, calculată
cu aceeaşi formulă, este caracterizată prin acelaşi număr (indice de clasă) precum şi printr-un ansamblu de
proprietăţi metrologice specificate prin norme internaţionale sau standarde de stat.
Indicele de clasă poate lua următoarele valori: 0,0005; 0,001; 0,002; 0,005; 0,01; 0,02; 0,05; 0,1;
0,2; 0,5; 1; 1,5; 2,5.
Indicele clasei de precizie a aparatului este egal cu eroarea raportată tolerată limită (exprimată în
procente):

(1.66)

(1.67)

Valoarea convenţională Xc poate fi:

a) limita superioară a intervalului de măsurare X lim la aparatele care au raportul care la extremitatea
scării sau în afara ei şi limita superioară a intervalului de măsurare finită.
Exemple: ampermetru, voltmetru, wattmetru
b) valoarea nominală a mărimii de măsurat pentru aparatele destinate să măsoare în jurul unei
valori nominale a mărimii de măsurat.
Exemplu: frecvenţmetrele pentru măsurarea frecvenţei reţelei.
c) Suma modulelor limitelor de măsurare - la aparatele având reperul zero în interiorul scării.
Observaţii:
1) Pentru aparatele din aceste categorii clasa de precizie este înscrisă pe cadranul lor printr-un număr
2) Eroarea absolută limită este:

(1.68)

3) Valoarea reală X a mărimii de măsurat este cuprinsă în intervalul:

37
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

(1.69)
- Eroarea relativă cu care se face măsurarea mărimii X1 < Xlim este:

(1.70)

În fig. 1.25 sunt prezentate erorile relative limită de măsurare pentru aparatele electrice analogice de
clase 1; 2; 5 considerându-se o creştere proporţională a erorilor relative spre valori mici, deci o micşorare a
preciziei şi de aceea se recomandă utilizarea acestor aparate numai pentru valori cuprinse în a doua jumătate
a intervalului de măsurare, precizia fiind păstrată între indicele de clasă şi dublul lui.

Fig. 1.25. Erorile relative limită de măsurare la aparatele analogice

pentru câteva clase de exactitate

d) o valoare egală cu lungimea scării gradate X c = L la aparatele cu scară neliniară sau limita
superioară a intervalului de măsurare infinită. Exemplu: fazmetre, ohmmetre.
Dacă raportarea se face la lungimea scării gradate, atunci sub cifra care indică clasa de precizie
există un semn suplimentar( ca în Tab.1.10)
e) La o serie de aparate de aparate electrice de măsurare analogice (contoare, transformatoare de
măsură, rezistenţe decadice, etc.) eroarea absolută limită se determină în funcţie de valoarea măsurată

(1.71)

În tabelul 1.10 se prezintă exemple de desemnare a clasei de precizie în cazurile prezentate mai sus.

Tabelul 1.10. Simboluri pentru clase de precizie a aparatelor analogice

Modul de exprimarea al Eroare totală Simbolul clasei de
erorii intriseci exactitate
Funcţie de valorarea R = 2%
măsurată
Funcţie de Xc = Xlim R = 0,5% 0,5
Funcţie de lungimea R = 1,5%
scării gradate

2) Măsurări efectuate cu punţi şi compensatoare

Eroarea absolută tolerată limită se calculează cu o sumă dintre eroarea intrinsecă şi cea

38
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
suplimentară

(1.72)
Eroarea intrinsecă (mijlocul de măsurare fiind în condiţii de referinţă ) se calculează cu relaţia:

(1.73)

unde:
c- indicele clasei de preciziei
Xlim - limita intervalului de măsurare
k - constanta indicată de constructor (uzual k=10)
Xm - valoarea măsurată
Valorile de referinţă ale mărimilor de influenţă pentru punţi sunt: (tabel 1.11)
Tabel 1.11. Valori de referinţă ale mărimilor de influenţă la punţi şi compensatoare
Mărimea de Valoarea de Clasa de exactitate Variaţii admisibile ale erorii
influenţă referinţă raportată la Xi
Temperatura 0,001  0,002 0,2C
ambianta 20C 0,005  0,01 0,5C
0,02  10 1C
Umiditatea 40 ... 60% 20%
relativă

Eroarea suplimentară - apare la variaţia între anumite limite a unui singur factor de influenţă,
ceilalţi menţinându-se la valorile de referinţă.
În normele metrologice se prezintă limitele domeniului nominal de utilizare şi variaţiile admisibile
ale erorii ( ) v pentru punţi.
Tabel 1.12. Valorile erorilor suplimentare la variaţia mărimilor de influenţă
Mărimea de Clasa de exactitate Limitele domeniului Variaţii admisibile ale erorii
influenţă nominal de utilizare raportată la Xi
Temperatura 0,001  0,002 2C
ambianta 0,005  0,01 5C 100%
0,02  10 10C
Umiditatea 0,001  10 25  75 % 20%
relativă

Exemplu. Cu o punte Wheatstone cu clasa de precizie c = 0,05 având decade cu şi raport

se măsoară rezistenţa unui rezistor obţinându-se Xm = 1540,1 .

Temperatura la locul măsurării este 24C. Să se calculeze: eroarea intrinsecă, eroarea limită şi
intervalul de incertitudine pentru rezultatul măsurării.
Din cartea tehnică k = 10 deci:

Deoarece temperatura de 24C este în afara domeniului de referinţă.

şi deci:

Rezultatul măsurării cu intervalul de incertitudine calculat, va fi:

39
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

3. Măsurări efectuate cu aparate numerice

În general eroarea absolută tolerată limită, în condiţii de referinţă ale mediului, este de forma:

(1.74)
unde:
a,b - numere pozitive exprimate în procente
Xlim - limita intervalului de măsurare
Xm - valoarea măsurată
1 digit - incertitudinea cifrei ultimului rang zecimal al afişajului.
Unele firme constructoare utilizează relaţia:

digiţi (1.75)
unde:
b - număr pozitiv exprimat în procente
Xm - valoarea măsurată citită pe afişaj
n - incertitudinea afişajului numeric cumulată cu eroarea constantă independentă de mărimea de
măsurat

1.4.7. Estimarea erorilor totale pentru metodele de măsurare indirectă

Valoarea x a mărimii de măsurat este funcţia de mărimile x 1 x2…xn măsurabile direct:

x = f(x1,x2…xn) (1.76)
încât se pune problema modului în care erorile măsurărilor directe asupra lui x 1 x2…xn se propagă asupra
rezultatului obţinut prin calcul pentru mărimea x:
Metoda cea mai simplă de calcul este metoda diferenţialei logaritmice.
Se logaritmează relaţia (1.76):

(1.77)
şi se diferenţiază această relaţie:

(1.78)

Înlocuind diferenţialele dx, dx1…dxn cu creşterile finite foarte mici x, x1 , x2 , …xn se obţine:

(1.79)

deci:

(1.80)

Eroarea absolută maximă probabilă va fi:

(1.81)

40
 CAP.1 INTRODUCERE ÎN METROLOGIE
___________________________________________________________________________________________
În tabelul 1.14 se prezintă eroarea maximă probabilă pentru diferite funcţii f de dependenţă a
mărimii calculate de mărimile măsurate direct.
Tabelul 1.14
Exemple:
a) Eroarea maximă probabilă la măsurarea puterii electrice în c.c. cu ampermetru şi voltmetru după relaţia:
P = UI
rezultă (caz 3)

b) Eroarea maximă probabilă la măsurarea puterii electrice după relaţia:

considerând:

rezultă (caz 4):

1.4.8. Noţiuni de prelucrare a rezultantelor experimentale

Rezultatele obţinute din măsurători constituie o mulţime dezordonată de valori. Pentru interpretare ,
se preferă reprezentarea grafică sub formă de histogramă şi de poligon de frecvenţe .
Indiferent de modalitatea de reprezentare grafică, domeniul de variaţie a rezultatelor se împarte în
intervale elementare de aceeaşi lungime denumite intervale de grupare.
Dacă într-un şir de măsurători se obţine valorile limită x max şi xmin , lungimea intervalului de grupare
se determină cu relaţia:

(1.82)

Uzual, lungimea intervalului d se rotunjeşte la numărul întreg cel mai apropriat.

Pentru reprezentarea grafică a rezultatelor experimentale se procedează astfel:
1. Se întocmeşte tabelul cu datele rezultate din măsurători.
2. Se ordonează crescător datele din tabel şi pe baza relaţiei se stabilesc intervalele de grupare.
3. Se determină numărul de date ni corespunzător fiecărui interval (frecvenţa absolută) şi se calculează
frecvenţa relativă

(1.83)

unde : n - numărul total de măsurători

4. Se construieşte histograma - diagramă formată din dreptunghiuri având baza egală cu intervalul de
grupare şi înălţimea proporţională cu frecvenţa absolută (sau relativă).

41
 MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI SISTEME DE MĂSURARE
___________________________________________________________________________________________

Fig.1.27. Histograma şi poligonul frecvenţelor

42