ÎNVĂȚARE OBSERVAȚIONALĂ

Învăț are bazată pe observarea comportamentului celuilalt.

ÎNVĂȚARE SOCIALĂ
Învăț area socială (care mai primeș te denumirile de învăț are vicari, învăț are
observaț ional, imitaț ie, modelare, sauînvăț are cognitivă socială) este învăț area bazată pe
o situaț ie socială în care participă cel puț in două persoane: modelul, care realizează o
conducta determinată, ș i subiectul, care realizează observa ț ia acelei conduite ș i a cărei
observaț ia determină învăț area. Spre deosebire de învăț area princondiț ionare, în
învăț are socială cel care învaț ă nu primeș te întărirea, ci aceasta cade, în orice caz, asupra
model. Aici, cel care învaț ă o face imitando comportamentul celui care primeș te întărirea.

De ș i învă ț area socială a fost prima dată încercată

a înț elege în cadrulconductism, gata s-a văzut
că acesta era inadecvat ș i s-a trecut la o concep ț ie
mai multmentalist, a ș a cum arată lucrarea lui Albert
Bandura, psihologul care a lucrat cel mai mult ș i
sistematizat teoria învăț ării sociale. Acest autor
va crea necesar a se referi a la existenț ă
reprezentări mentale pentru a înț elege
imitare, în special în faza de achiziț ie a
conducta. Bandura va apăra existenț a a două faze,
divizate fiecare dintre ele în două subfaze, pentru a explica
acest tip de învă ț are: faza de achizi ț ie a
conducta cu subfază de aten ț ie ș i reten ț ie, ș i
fase de la execuț iei comportamentului cu subfaze de
reproducț ia motorie ș i motivaț ia ș i întărirea.
Învă ț area vicară oferă subiectului mai multe avantaje importante: îi lărge ș te
abilităț i în controlul mediului ș i face învăț area mai puț in costisitoare ș i mai puț in greu decât simplul
condiț ionare. Învăț area socială stă la baza transmiterii culturale deoarece permite
că abilităț ile dobândite de un membru al comunităț ii pot fi transmise celorlalț i,
fără ca fiecare să fie neapărat necesar să le dobândească din propria experien ț ă. Mul ț i
investigatorii consideră că acest tip de învăț are este exclusiv pentru oameni sau, în
în orice caz, extind acest lucru la animalele superioare, cum ar fi primatele.

învăț are vicariată

Învăț are în care modelul primeș te recompensa ș i nu persoana care învaț ă să imite
acest model.

Ce este învăț area vicară?

Tehnic, învăț area vicariantă este tipul de învăț are care are loc
când observăm comportamentul altor indivizi (ș i rezultatele
ce au acele comportamente) face ca să se extragă o concluzie
despre funcț ionarea unui lucru ș i despre ce comportamente sunt mai utile sau mai
dăunătoare.

Adică, este o formă de autoeducaț ie care se produce atunci când ne

ne concentrăm pe ceea ce fac ceilalț i, nu pentru a-i imita doar de dragul de a o face
de ce să o facă exact aș a cum s-ar întâmpla în modă, ci pentru a vedea ceea ce
funcț ionează ș i ceea ce nu.

Termenul „vicariu” provine dintr-un cuvânt latinesc care înseamnă

„transporta”, ceea ce serveș te pentru a exprima că în el cunoaș terea este
transportat de la observat la observator.

Albert Bandura ș i învăț area socială

Conceptul de învăț are vicară a început să-ș i facă apariț ia începând cu
apariț ia Teoriei Învăț ării Sociale la mijlocul secolului XX. În
această epocă, curentul psihologic care a fost dominant în Statele
Uniț i, comportamentalismul deIon WatsonyB. F. Skinner, începea să
a intra în criză.

Ideea că toată conducta ar fi rezultatul unui proces de

învăț are produsă de stimuli pe care cineva îi experimenta asupra sa
corpul propriu ș i reacț iile pe care le emitea ca răspuns (exact aș a cum se
plantea, de exemplu, în învăț area bazată pe pedepse) începea să fie
vista ca ceva prea simplist, deoarece nu lua în considerare prea multe
procese cognitive precum imaginaț ia, convingerile sau
aș teptările fiecăruia.
Acest fapt a creat condiț iile propice pentru ca Albert Bandura, un psiholog
format în comportamentism, s-a creat ceva numit Teoria Cognitivă Socială.
Conform acestui nou paradigme, învăț area putea de asemenea să apară
observându-i pe ceilalț i ș i văzând consecinț ele pe care le au
acț iuni.

În acest mod, un proces cognitiv intra în joc: proiecț ia de

unu asupra acț iunilor celuilalt, ceva ce necesită utilizarea unui tip
de gândire abstractă. Conceptul învăț ării vicare a avut
născut, dar, pentru a demonstra că teoria sa era utilă pentru a descrie realitatea,
Bandura
Metodă de observație care studiază răspunsurile oamenilor în mediul lor
natural în habitatul său. Pentru a investiga comportamentul oamenilor. Așa se
subliniază subiectul la acțiuni diferite, dar printr-o metodă naturală și poate stabili
relații între variabile care nu pot fi examinate dar nu aduc concluzii de
cauză și efect, ce ar fi ceea ce face metoda experimentală. Observațiile naturale
Sunt dificile de examinat pentru că gradul unei anumite variabile poate varia din cauza
considerația fiecăruia.

Se pot stabili doar corelații: măsuri ale gradului în care două variabile variază
juntas (și dacă două variabile cresc sau scad împreună, înseamnă că sunt corelate)
între ei).

ÎNVĂȚARE OBSERVAȚIONALĂ
Definiț ia învăț ării observaț ionale conform lui Bandura:
învățare pe o bază vicariată, prin observarea comportamentului unei alte persoane și de
consecințele pe care această comportare le are asupra ei.
De asemenea, este cunoscut sub numele de: modelare, învățare vicariată, învățare prin imitație, învățare socială;
subliniază aspectele cognitive.
Se numește observațional pentru că se bazează pe observație și se numește social pentru că necesită
participarea a, cel puțin, două persoane: modelul și observatorul.
Această învățare nu constă în formarea unei asocieri E-R, ci în dobândirea de
reprezentări cognitive ale comportamentului modelului. Stimulul (comportamentul modelului) nu provoacă
execuția imitației, ci învățarea sa pe un plan cognitiv.

Ştiinţa începe cu observaţia, care poate fi considerată ca fiind cea mai veche metodă şi
moderna de colectare a datelor. Această afirmaț ie, aparent contradictorie, se justifică prin...
o mare evoluț ie pe care a experimentat-o metoda observaț ională în ultimii ani. Acum, bine,
observaț ie fără alte comentarii, nu poate fi considerată un metodă ș tiinț ifică.
Principalul obiectiv al observaț iei este verificarea fenomenului care se prezintă în faț a
viziune, cu preocuparea de a evita ș i a preveni erorile observaț iei care ar putea altera
percepț ia unui fenomen sau corecta exprimare a acestuia. În acest sens, observatorul se
se deosebe de testul obiș nuit, deoarece acesta din urmă nu încearcă să ajungă la diagnostic, în plus sunt
multe dintre evenimentele care îi scapă. Observaț ia este, prin urmare, un instrument
de bază pentru atingerea empirică a obiectivelor noastre, constituie unul dintre aspectele importante
metodului ș tiinț ific. Observaț ia este considerată o tehnică ș tiinț ifică în măsura în care:
(caracteristici ale observaț iei ș tiinț ifice). - Serveș te unui obiectiv deja formulat de cercetare. -
Este planificat sistematic (ce se observă, cum ș i când?). - Este controlat ș i corelat
cu propoziț ii mai generale în loc să fie prezentată ca o serie de curiozităț i
interesante. - Este supus verificărilor de valabilitate ș i fiabilitate.

Fazele metodei observaț ionale. Coincide cu cele ale cercetării ș tiinț ifice în general, deoarece
care este vorba despre o secvenț ă de activităț i destinate să lărgească domeniul nostru
cunoș tinț e. a/. Formularea unei probleme. În multe studii, se porneș te de la o perioadă de
observaț ie exploratorie pentru a ajunge ulterior la o sistematizare în care totul să fie
planificat. Observarea exploratorie încearcă să specifice mai bine problema ș i variabilele care.
rezultante relevante, de asemenea ne indică cum să organizăm procesul ș i ce poate fi observat. b/.
Colectarea datelor ș i înregistrarea. Aceasta se poate realiza în moduri diferite (o vom vedea ulterior).
c/. Analiza ș i interpretarea datelor observaț ionale. Ne oferă rezultate utile în fiecare
studiu, bine pentru că ajungem la o concluzie satisfăcătoare, sau bine pentru că ne rezultă
negatvas, ne stimulează să regândim problema ș i, să formulăm noi
hipoteză. d/. Comunicare a rezultatelor. Informează despre descoperiri orice persoană care
se va interesaț i de munca realizată ș i la care vor putea stimula ș i inspira în continuarea acesteia.
forma exactă în care această comunicare se realizează o vom vedea ulterior în punctul
comunicare între oameni de ș tiinț ă

METODOLOGIE

OBSERVAȚ IA CA METODĂ Ș TIINȚ IFICĂ.

Ș tiinț a începe cu observaț ia, care poate fi considerată ca fiind cea mai veche metodă ș i
moderno de colectare a datelor. Această afirmaț ie, aparent contradictorie, se justifică prin
o mare evoluț ie pe care a experimentat-o metoda observaț ională în ultimii ani.

Acum bine, observaț ia de la sine nu poate fi considerată un metodă ș tiinț ifică. Din acest motiv
este convenabil să distingi între observaț ia obiș nuită ș i observaț ia ș tiinț ifică. În
observaț ie obiș nuită, neș tiinț ifică, se realizează percepț ii întâmplătoare sau ocazionale,
verificând faptele aș a cum se prezintă spontan, fără o ipoteză anterioară, adică,
fără intenț ia de a căuta o relaț ie între două sau mai multe variabile, ș i nu în sensul de
observare fără teorie - aș a cum am văzut, orice observaț ie este o entitate publică, formulată
într-un limbaj public, care implică teorii cu grade diverse de generalitate ș i complexitate,
deci unele teorii trebuie să preceadă toate enunț urile observaț ionale.

Observaț ia ș tiinț ifică este cea care utilizează ipoteze expuse ș i manifeste, deș i se
pot obț ine observaț ii ș tiinț ifice la întâmplare sau nu conectate cu obiectivele de
investigaț ie (serendipitate).

Principalul obiectiv al observaț iei este verificarea fenomenului care se află în faț a
viziune, cu preocuparea de a evita ș i preveni erorile observaț iei care ar putea altera
percepț ia unui fenomen sau exprimarea corectă a acestuia. În acest sens, observatorul se
se deosebe de testul ordinar, deoarece acesta din urmă nu încearcă să ajungă la diagnostic, în plus sunt
multe dintre evenimentele care îi scapă.

Observaț ia este, aș adar, un instrument de bază pentru realizarea empirică a obiectivelor noastre,
constituie unul dintre aspectele importante ale metodei ș tiinț ifice.

Observaț ia este considerată o tehnică ș tiinț ifică în măsura în care: (caracteristici ale
observaț ie ș tiinț ifică).

- Serveș te un obiectiv deja formulat de cercetare.

- Este planificat sistematic (ce se observă, cum ș i când?).

- Este controlată ș i legată de propoziț ii mai generale în loc să fie prezentată ca

o serie de curiozităț i interesante.

Este supus verificărilor de validitate ș i fiabilitate.

OBSERVAȚ IE VICARIU

Este când se leagă de creativitatea altora, dar accentul său sunt avantajele
practcas, de asemenea, scot ideile din experimente citind cercetările altora.

OBSERVAȚ IE

Cercetarea clasică este psihologia experimentală, care a început cu o simplă observaț ie.

Se spune că majoritatea ideilor experimental revolutionare au apărut din observaț ie