Unitatea 5

COMUNICARE ORALĂ. ELEMENTE Ș I REGULI.

Rutine ș i limbaj formulaic.
STRATEGII DE COMUNICAȚIE ORALĂ
0. INTRODUCERE
1. COMUNICARE ORALĂ
1. 1. COMUNICARE ÎN CUVÂNT vs COMUNICARE ÎN SCRIS

1.1. 1. Suprematia discursului

1.1.2. Scrierea ș i vorbirea la acelaș i nivel
1.1.3. Suprematia scrisului
2. ELEMENTE Ș I REGULI CARE REGLEAZĂ DISCURSUL ORAL
2.1. Elemente care guvernează discursul oral.

2.1.1. Elemente lingvistice.

2.1.2. Elemente non-lingvistice.
2.2. Reguli care guvernează discursul oral.

2.2.1. Reguli de utilizare.

2.2.2. Reguli de utilizare.

2.2.3. Studiile Conversaț ionale.

3. RUTINE Ș I DISCURSURI FORMULAICE
4. STRATEGII ÎN COMUNICAREA ORALĂ
5. BIBLIOGRAFIE
 1
0. INTRODUCERE
Scopul acestei unităț i este de a contura conceptul de comunicare orală ca un element unic ș i distinctiv.
în cadrul comunicării umane. Pentru a face acest lucru, vom analiza mai întâi natura umană
comunicarea ș i utilizarea limbii ca un instrument distinctiv pentru interacț iunea umană. Apoi vom
analizăm trăsăturile specifice ale discursului spre deosebire de scriere. Apoi vom considera diferitele
elementele comunicării orale. În cele din urmă, importanț a rutinelor ș i a limbajului formulat va
să fie analizată, precum ș i importanț a competenț ei strategice pentru eficacitatea comunicării
în ansamblu.

1. COMUNICARE ORALĂ
Semiotica este studiul diferitelor simboluri ș i semne ca mijloace de comunicare. Este esenț ial să
privind comunicarea orală în perspectiva mai largă a diferitelor semne, simboluri ș i moduri
comunicării pe care ființ ele umane o folosesc. Deș i comunicarea orală este primară ș i distinctivă pentru toț i
ființ ele umane, în special în utilizarea codului verbal ș i realizarea acestuia în vorbire ș i scriere, noi
trebuie să fie conș tienț i că există ș i alte mijloace prin care ființ ele umane comunică.

Prin urmare, vom încerca să depăș im studiul comunicării orale având în vedere că
comunicarea între ființ ele umane se realizează în principal prin intermediul codului verbal (Limbaj)
prin semne auditive orale. Utilizarea canalului auditiv oral este primară la oameni, deș i
există alte canale sau moduri de comunicare, cum ar fi cele vizuale (scrisul). Cu toate acestea, acest lucru
utilizarea limbajului prin tractul oral (vorbire) aș a cum vom vedea, va fi sprijinită de alte moduri sau
canale în principal prin utilizarea aș a-numitei comunicări non-verbale (limbajul corpului).
Comunicaț ia orală poate fi definită, prin urmare, ca un proces bidirecț ional în care atât vorbitorul, cât ș i ascultătorul

trebuie să fie prezent în acela ș i context situa ț ional, cu excep ț ia cazurilor speciale de oral
comunicare, cum ar fi conversa ț iile telefonice. Prin urmare, vorbim despre o interac ț iune
situaț ie direct legată ș i dependentă de funcț ia comunicativă ș i de situaț ia de vorbire
implicând vorbitorul ș i ascultătorul.

Într-un eveniment comunicativ, atât vorbitorul, cât ș i ascultătorul efectuează procese foarte complexe. Ei trebuie să

codifica ț i ș i decodifica ț i mesaje sub presiune de timp, având mereu în vedere scopurile lor
interacț iune. Mesajul oral, spre deosebire de limbajul scris, unde propoziț iile sunt atent structurate
ș i legat împreună, este adesea caracterizat prin enunț uri incomplete ș i uneori negramaticale,
ș i prin repetări frecvente ș i suprapunerii.
Mesajul oral aparent haotic ar fi greu de interpretat, conform lui M. Geddes (Johnson, K et al
1981:70) subliniază, fără ajutorul caracteristicilor prozodice cum ar fi accentul, ritmul, intonaț ia,
ton, etc., care după cum vom vedea sunt aspecte esenț iale ale comunicării orale.
 2
1.1. COMUNICARE VORBITĂ vs. COMUNICARE SCRISĂ

Acum să studiem principalele diferenț e dintre scriere ș i vorbire. Cea mai evidentă este contrastul în
forma fizică. Vorbirea folose ș te substan ț a fonică, de obicei sub formă de mi ș cări de presiune a aerului,
în timp ce scrierea foloseș te substanț ă grafică, de obicei sub formă de semne pe o suprafaț ă. Deoarece scrierea poate

doar ocazional poate fi considerat ca o interacț iune, putem stabili următoarele puncte de contrast:
Permanenț a scrisului permite citirea repetată ș i analiza atentă. Spontaneitatea ș i
rapiditatea vorbirii minimizează ș ansele de planificare complexă ș i promovează caracteristici care ajută
vorbitorii să gândească în picioare.

2) Participanț ii în interacț iunea scrisă nu se pot vedea de obicei, aș a că nu pot face clar
ce înseamnă. Cu toate acestea, în interacț iunile verbale, feedback-ul este posibil.

3) Majoritatea caracteristicilor grafice prezintă un sistem de contraste care nu are un echivalent în vorbire. Multe

genuri de limbaj scris, cum ar fi tabele, grafice ș i formule complexe, nu pot fi transmise de
lectură cu voce tare.

4) Unele contracț ii pot fi găsite doar în scris, altele apar doar în vorbire, cum ar fi în argou ș i
vorbe urâte.
În cele din urmă, putem spune că scrisul tinde să fie mai formal ș i, prin urmare, este mai probabil să ofere...
standardul pe care societatea îl valorizează. Performanț a sa îi oferă un statut special.
1.1. 1. Supremaț ia discursului
Vorbitul a fost în mod tradiț ional obiectul original al lingvisticii, în timp ce scrisul a fost considerat doar un mijloc.

de a reprezenta forma primară, bazată pe sunete care au fost prima manifestare a omului
comunicare. Această consideraț ie derivă în principal din studiile lui Ferdinand de Saussure, care
nu a considerat că scrierea merită o studiu sincronic, deoarece nu avea viaț ă independentă, singura ei
funcț ia a fost să reprezinte sistemul de sunete care formează o limbă.
Saussure deosebeș te trei tipuri diferite de obiecte lingvistice: sistemul limbii (La langue),
discursul (la parole) ș i scrisul. Obiectul real de studiu pentru el era sistemul abstract de semne
care îș i găsesc expresia în exemplele actuale de discurs folosite de oameni (la parole). Dar nici unul
nici discursul, nici scrisul nu pot fi obiectul studiului lingvistic, deoarece discursul este efemer, imprevizibil ș i
complet dependent de context, în timp ce scrierea nu este de fapt o parte a limbii, ci un mijloc de a face
manifestaț i sistemul de sunet.
Pe aceeaș i linie cu Saussure se află Leonard Bloomfield, care a considerat scrierea pur ș i simplu ca un mijloc de

înregistrarea limbajului ca un 'fonograf' sau un 'radio'. Argumentele sale pentru primatul vorbirii sunt că
precede scrierea cronologic în istoria atât a oamenilor, cât ș i a unei persoane.
Noam Chomsky consideră scrisul mai mult în contextul limitărilor procesării memoriei, pentru a fi folosit
când propoziț ia este prea complicată ș i poate fi înț eleasă doar cu ajutorul unei memorii suplimentare
(scriere).
 3
1.1.2. Scrierea ș i vorbirea la acelaș i nivel
În contrast cu lingviș tii care consideră scrierea doar o reprezentare a vorbirii, care este
exprimare genuină a limbajului ș i singurul obiect de studiu, altele au dat scrisului
independenț ă faț ă de vorbire; în timp ce se acceptă existenț a unui sistem de limbă subiacente.
Josef Vachek a susț inut ideea că forma scrisă ar trebui să fie în centrul studiului lingvistic.
consideră că vorbirea ș i scrierea au funcț ii lingvistice complementare. Forma vorbită îndeplineș te
funcț ii dinamice, iar forma scrisă a celor statice ș i diferenț a în funcț ie face imposibil
a spune acelaș i lucru într-un mediu diferit.
M. A. K. Halliday, în cartea sa Limba Vorbită ș i Cea Scrisă, urmează aceeaș i direcț ie. El le vede
ambele ca emanând din aceeaș i sursă, sistemul de limbaj de bază, ș i el se concentrează pe acestea
diferenț e în formă ș i funcț ie. El consideră dezvoltarea sistemelor de scriere ca produsul unei
schimbările din societate, astfel încât funcț iile scrisului nu au fost destinate să înlocuiască pe cele ale vorbirii; vorbirea

ș i scrierea servesc scopuri diferite ș i acest lucru duce la diferenț e structurale.

1.1.3. Suprematia scrisului
Brian Stockin Sugestii despre implicaț iile alfabetizării că sosirea scrisului în culturile orale poate
rupă-ș i modelele de comportament, în timp ce Linnea C. Ehrisugerează că influenț a tiparului asupra noastră
percepț ia limbajului este similară cu cea a calendarelor ș i a ceasurilor asupra percepț iei noastre despre timp.

În general, ceea ce stă la baza tuturor acestor idei este că scrierea este prerequisite-ul necesar pentru
gândirea analitică ș i că gândirea logică poate fi realizată numai în societăț i literate; dar, deș i acest lucru
a fost o tendinț ă importantă, se pare că a trecut în favoarea ideii mai logice că nevoia
pentru că alfabetizarea este parte a dezvoltării unei societăț i care o pune în contact cu noi experienț e
ș i moduri de gândire.
Astăzi, există un compromis prin care limbajul vocal ș i limbajul vizual sunt în general considerate ca două
moduri de comunicare egale dar foarte diferite. Cu toate acestea, orice studiu al limbii trebuie să ia în considerare mai întâi

discurs.

2. ELEMENTE Ș I REGULI CARE GUVERNEAZĂ DISCURSUL ORAL

Această secț iune va fi împărț ită în două secț iuni, prima, elemente lingvistice ș i a doua, elemente non-lingvistice.
În al doilea rând, regulile discursului oral care se concentrează pe regulile de utilizare, regulile de folosinț ă ș i studiile conversaț ionale.

2.1. ELEMENTE Care REGLEAZĂ DISCURSUL ORAL.

Elementele care guvernează discursul oral sunt abordate în termenii unui eveniment comunicativ, care este
descris ca o unitate socioculturală în care elementele lingvistice ș i non-lingvistice trebuie luate în considerare
cont. În plus, comportamentul comunicativ nu se limitează la crearea de texte orale, aș a cum se întâmplă în realitate

în situaț ii de comunicare, comunicarea verbală este sprijinită de paralinguistică, kinesică ș i proxemică.

 4
2.1.1. Elemente lingvistice.
În ceea ce priveș te nivelul lingvistic în discursul oral, sistemul fonologic este implicat ș i este preocupat
cu analiza semnalelor acustice într-o secvenț ă de sunete de vorbire, astfel consoane, vocale ș i
sileabe. La acest nivel, găsim anumite elemente prosodice care ne oferă informaț ii despre
interacț iunea orală. Astfel, stresul, ritmul ș i intonaț ia. De asemenea, rutinele trebuie abordate, dar într-un
secț iune ulterioară (Halliday 1985).
În ceea ce priveș te STRESUL, acesta este prezent într-o interacț iune orală atunci când oferim mai multă accentuare anumitor părț i din

intervenț ia decât la alte segmente. Este un semnal pentru a evidenț ia o silabă în raport cu aceasta
silabe vecine într-un cuvânt sau cu restul cuvintelor într-o afirmaț ie mai lungă. Putem stabili o
distincț ia între două tipuri de marcaje de stres, astfel stres primar ș i stres secundar în cadrul
acelaș i cuvânt. Accentul primar este principalul marcator în cadrul cuvântului, iar accentul secundar este unul mai puț in important

marker.
Cei care învaț ă o limbă străină trebuie să fie preocupaț i de rolul relevant al stresului primar, deoarece o schimbare a

stresul dintr-un cuvânt poate schimba întregul său înț eles. De exemplu, un cuvânt precum înregistrare poate

schimbă-i semnificaț ia de la verb la substantiv dacă un student nu aplică accentul primar corect pe acesta.
conceptul de accentuare este strâns legat, aș adar, de stres. Accentul este esenț ial într-un schimb oral de
informaț ii, deoarece conferă mesajului un sens non-literal, oferind studenț ilor de limbă străină cu
o alegere de a evidenț ia informaț iile pe care le-ar putea considera importante în timpul actului de vorbire.

Un alt element important care caracterizează interacț iunea orală este RITMUL, care este determinat
prin succesiunea silabelor proeminente ș i neproeminente într-o vorbire. Vom observa o rapidă
ș i un ritm monoton dacă silabele proeminente ș i neproeminente au loc în unităț i scurte egale de
timpul, deș i nu este uș or de găsit în discursul autentic. Dimpotrivă, ritmul va fi inexistent ș i
haotic dacă unităț ile de timp mai lungi ș i neregulate au loc într-o afirmaț ie sau act de vorbire.
Atunci, putem observa că termenul stabileș te o relaț ie între accente ș i pauze, care,
folosite corect, contribuie la menț inerea atenț iei prin permiterea inflecț iei vocii, schimbarea intonaț iei ș i
Schimbarea de sens. Pauzele pot fi caracterizate prin faptul că sunt previzibile sau nu cu un grup de ritm.

Astfel, acestea coincid cu limitele grupurilor de ritm prin adaptare naturală sau le rup.
aș a cum se întâmplă în vorbirea spontană. Pauzele previzibile sunt, aș adar, cele necesare pentru ca vorbitorii să
ia o respiraț ie între propoziț ii sau pentru a separa unităț i gramaticale, iar pauzele imprevizibile sunt cele
provocate de începuturi false sau ezitare.
Al treilea element prozodic este INTONAȚ IA, care este caracterizată în termeni generali prin creș terea
ș i scăderea vocii în timpul discursului, în funcț ie de tipul de enunț pe care îl putem produce. În caz de
în enunț uri, vom folosi o intonaț ie descendentă, în timp ce în întrebări folosim o intonaț ie ascendentă. Aș a cum vom

vezi, intonaț ia ș i ritmul joacă un rol important atunci când exprimăm atitudini ș i emoț ii.
 5
Ca regulă generală, vorbitorii folosesc o intonaț ie normală atunci când participă la o interacț iune orală, dar
în func ț ie de semnifica ț ia pe care vorbitorii o pot transmite, ei vor folosi un ton diferit în cadrul

tonul este responsabil pentru schimbările de sens sau pentru exprimarea atitudinilor speciale în
vorbitor, cum ar fi entuziasmul, tristeț ea, furia sau exasperarea. Trei tipuri de intonaț ie sunt implicate
într-o situaț ie reală. Astfel, tonuri de cădere ș i de creș tere, tonuri de gamă superioară ș i inferioară, ș i tonuri largi ș i înguste

gamă de tonuri. Respectiv, se referă mai întâi la certitudine, determinare sau încredere când folosim
tonuri de cădere pentru a fi concludent, în timp ce indecizia, îndoiala ș i incertitudinea sunt exprimate prin
mijloace de ridicare a tonurilor să fie inconclusive.

O voi face ^ O voi face .....dacă mă ajuț i

În al doilea rând, entuziasmul ș i animaț ia din partea vorbitorului se exprimă prin tonuri de frecvenț ă înaltă.
în timp ce o atitudine neanimată corespunde unor intervale mai mici. În cele din urmă, pentru a exprima emoț ional
atitudini, folosim o gamă largă de tonalitate, în timp ce pentru a fi fără emoț ie, folosim mai degrabă o gamă restrânsă

ton.
2.1.2. Elemente non-lingvistice.
Pe măsură ce vorbesc, oamenii adesea gesticulează, îș i dau din cap, îș i schimbă poziț iile ș i expresiile faciale,
ș i redirecț ionează focalizarea privirii lor. Deș i aceste comportamente nu sunt lingvistice după o definiț ie strictă
a acelui termen, coordonarea lor strânsă cu discursul pe care îl însoț esc sugerează că sunt relevante
la un raport despre utilizarea limbajului ș i, de asemenea, poate apărea aparte de contextul discursului, spontan sau

voluntar.
Discursul conversaț ional este adesea însoț it de gesturi, iar relaț ia acestor miș cări ale mâinii
speech-ului sunt de obicei considerate dispozitive comunicative a căror func ț ie este de a amplifica sau

sublinează informaț iile transmise în discursul însoț itor. Conform unuia dintre icoanele
Lingviș tii americani, Edward Sapir, oameni răspund la gesturi cu o alertă extremă, în conformitate
cu un cod complicat ș i secret care nu este scris nicăieri, cunoscut de nimeni ș i înț eles de toț i
(Sapir 1921). Gesturile sunt, aș adar, clasificate în diferite tipuri, cum ar fi asamble sportive simbolice.
gesturile sunt, în esenț ă, semne cu mâinile cu semnificaț ii bine stabilite (de exemplu, degetul mare în sus ș i V pentru victorie)

indicând, negare ș i refuz.

În contrast, putem găsi miș cări simple ș i repetitive ale mâinilor, coordonate cu propoziț ia.
prosodie, numită bâte, folosind capul ș i umerii. De asemenea, gesturi neplanificate care însoț esc
vorbire spontană, numită gesticulaț ii, gesturi reprezentative sau miș cări lexicale, legate
la conț inutul semantic al discursului pentru a descrie lucruri precum dimensiunea, forț a sau viteza.

Referitor la EXPRESIA FACIALĂ, aceasta se ocupă cu un răspuns automat la o stare internă, deș i
ele pot fi controlate voluntar într-o măsură considerabilă ș i sunt folosite în situaț ii sociale pentru a transmite
o varietate de tipuri de informaț ii (zâmbete ș i fericire). Schimbări în expresiile faciale ale persoanelor adresate
 6
permite destinatarului să exprime în ț elegerea, îngrijorarea, acordul sau confirmarea acolo unde
expresiile precum zâmbetele ș i înclinările capului sunt considerate canale de back-channel.

În legătură cu DIRECȚIA PRIVIRII, o varietate de tipuri de semnificaț ie a fost atribuită atât

timpul pe care participanț ii îl petrec uitându-se unul la celălalt ș i la punctele din fluxul discursului la
care apar astfel de priviri, cum ar fi a fixa, a observa, a fura o privire sau a privi printre altele. La fel ca proximitatea,

orientarea corpului sau atingerea, vizionarea pot exprima distanț a socială a comunicatorilor, prin intermediul

uita-te la sau uita-te în jos.

Principalul mediu prin care este exprimată limbajul, vorbirea, con ț ine de asemenea o bună parte de
informaț ii care pot fi considerate non-verbale. Vocea unui vorbitor transmite informaț ii individualizatoare
referitor la vârsta, genul, regiunea de origine, clasa socială etc. În plus faț ă de acest aspect relativ
informa ț ii statice, schimbări trecătoare în calitatea vocii oferă informa ț ii despre schimbările în
starea internă a vorbitorului, cum ar fi ezitarea sau interjecț iile. Schimbările în stările afective ale unui vorbitor

de obicei sunt însoț ite de schimbări în proprietăț ile acustice ale vocii sale (Krauss ș i Chiu
1993), iar ascultătorii par capabili să interpreteze aceste schimbări, chiar ș i atunci când calitatea discursului

este grav degradat, sau limba este una pe care ascultătorul nu o înț elege.
2.2. REGULI CARE REGLEMENTEAZĂ DISCURSUL ORAL.

O teorie a competenț ei comunicative ț ine cont de regulile de utilizare ș i regulile de folosire pentru a obț ine un

nivel de competen ț ă într-o limbă străină în cadrul interac ț iunii sociale, personale,
domenii profesionale sau educaț ionale.
Apoi, regulile de utilizare se referă la cunoș tinț ele utilizatorilor de limbă despre aspectele lingvistice sau gramaticale.

reguli (competenț ă lingvistică sau gramaticală) în timp ce regulile de utilizare se referă la limbaj
capacitatea utilizatorilor de a- ș i folosi cuno ș tinț ele despre regulile lingvistice pentru a atinge eficacitatea

comunicare, adică, discurs, competenț e sociolingvistice ș i strategice.

2.2.1. Regulile de utilizare.

A ș a cum am văzut anterior, limba este principalul vehicul pentru transmiterea culturii.
cunoaș tere, ș i principalul mijloc prin care avem acces la conț inuturile minț ilor altora. Este
de asemenea considerată ca abilitatea de a vorbi ș i a fi înț eles de alț ii. Acest lucru implică o capacitate de a produce
ș i, prin urmare, înț eleg aceleaș i sunete produse de alț ii. Modurile în care sunt folosite limbile sunt
constrân ș i de modul în care sunt construite, în special de regulile lingvistice care guvernează
forme de utilizare permise, de exemplu, reguli gramaticale. Limba este definită ca un set abstract de
principii care specifică relaț iile dintre o secvenț ă de sunete ș i o secvenț ă de semnificaț ii, ș i
este analizată în termeni de patru niveluri de organizare. Astfel, fonologic, morfologic,
nivelurile sintactic ș i semantic care, împreună, constituie gramatică sa.
În primul rând, sistemul fonologic se ocupă cu cunoș tinț ele fonologice pe care le are un vorbitor pentru a
pentru a produce sunete care formează propoziț ii semnificative. De exemplu, o analiză a unui semnal acustic
 7
într-o succesiune de sunete de vorbire, astfel încât consoanele, vocalele ș i silabele, vor permite vorbitorului să
distingeț i terminaț iile plurale, trecut ș i adverbiale, precum ș i recunoaș teț i accentele străine care sunt distinctive
pentru o anumită limbă sau dialect sau produce sunete de opriri sonorii sau surde, fricative sau plozive
în contextele lor adecvate.
În al doilea rând, sistemul morfologic se preocupă de modul în care cuvintele ș i subcuvintele semnificative sunt

construit din aceste elemente fonologice. Morfologia implică structuri interne prin intermediul
de care vorbitorii sunt capabili să recunoască dacă un cuvânt aparț ine sau nu limbii ț intă.
Acest lucru se realizează prin intermediul regulilor morfologice care urmează un model regulat, cum ar fi sufixele ș i

prefixe. Aceste reguli care determină forma fonetică a anumitor modele, cum ar fi pluralul, regulat
timpul trecut simplu sau gerunzii, sunt reguli morfofonemice, deoarece sunt aplicate atât de morfologie
ș i fonologie. Prin urmare, atunci când un cuvânt non-nativ este adăugat în limba ț intă, ei o fac prin
moduri de reguli morfologice care apar ț in acelei limbi vernaculare, cum ar fi derivarea,
compunere, amestecare sau formare inversă.
În al treilea rând, sistemul sintactic se ocupă de acea parte a gramaticii care reprezintă vorbitorii
cunoaș terea modului de a structura fraze ș i propoziț ii într-un mod adecvat ș i precis pentru a exprima
gândurile noastre. Aceste reguli sintactice permit vorbitorilor să producă ș i să înț eleagă un număr nelimitat
a propoziț iilor niciodată produse sau auzite înainte.

În cele din urmă, sistemul semantic se ocupă cu înț elesurile acestor unităț i de nivel superior. Semantica este
îngrijorat de competenț a lingvistică în ceea ce priveș te capacitatea de a produce sens într-un
Arbitrarietatea limbii implică înț elegerea frazelor pentru că ș tim
semnificaț ia cuvintelor individuale. Cu toate acestea, a vorbi o limbă nu implică doar cunoaș terea
înseamnă cuvinte, dar ș i ș tiind cum să combin regulile de limbaj pentru a transmite sensul într-un
astfel, putem găsi reguli implicate în semantica propoziț iei, cum ar fi subiect-verb
concord în termenii persoanei a treia singular; reguli pentru interpretarea verbelor frazale în cadrul expresiilor prepoziț ionale;

nuanț e diferite aduse de domeniile semantice în verbe, cum ar fi gradul de intensitate al zgomotului când
vorbire (strigare ș i ș oapte), nuanț a temporală atunci când priveș ti (vizionare, întoarcere sau contemplare), sau

gradul de atingere (mângâiere sau lovire) printre altele.

Cu toate acestea, regulile lingvistice nu urmează un tipar strict în utilizarea zilnică. Putem distinge în principal
trei tipuri de încălcare a regulilor semantice. Astfel, o anomalie este o încălcare a regulii semantice pentru a crea non-sens

între "Idei verzi incolore dorm furios" unde putem vedea cuvintele incolore ș i verzi
sunt incompatibile; metafore, fără sens literal, dar conectate la sensul abstract; ș i în cele din urmă,
expresii, în care semnificaț ia unei expresii poate să nu fie legată de semnificaț ia individuală a acestora
părț i, deoarece nu are sens, fiindcă sunt înrădăcinate cultural, ca în expresia „A trage pe cineva de urechi.”
 8
2.2.2. Reguli de utilizare.

Noț iunea de utilizare înseamnă realizarea sistemului de limbă ca comunicare semnificativă legată
la aspectele performanț ei. Această noț iune se bazează pe eficienț a comunicării, prin intermediul
de care o enunț are cu o structură gramaticală bine formulată poate sau nu poate avea un suficient
valoare pentru comunicare într-un anumit context.
În ceea ce priveș te regulile de utilizare pentru a obț ine un nivel de competenț ă într-o limbă străină, studenț ii sunt preocupaț i

cu capacitatea utilizatorilor de limbă de a- ș i folosi cuno ș tinț ele despre regulile lingvistice, adică discursul,

competenț e sociolingvistice ș i strategice.

Studenț ii, aș adar, sunt destinaț i să îș i aplice cunoș tinț ele lingvistice în modul de a construi discursul în cadrul

competenț a textuală conform celor trei reguli principale de adecvare, coerenț ă ș i coeziune,
ca dispozitive principale de discurs. Consideraț iile de acest tip necesită o distincț ie între
semnificaț ia semantică sau literală a unei afirmaț ii ș i semnificaț ia sa intenț ionată.

În ceea ce priveș te adecvarea, orice limbă prezintă variaț ii în cadrul unei comunităț i lingvistice. Fiecare

membru vorbeș te sau scrie într-un mod diferit. În plus, aceste tipuri de discurs au o structură formală
care restricț ionează actele de vorbire ale participanț ilor ș i fiecare persoană alege varietatea lingvistică ș i
registru adecvat în funcț ie de situaț ie, astfel problema, canalul de comunicare, scopul,
ș i gradul de formalitate.
Un alt dispozitiv discursiv este coerenț a, care se ocupă cu utilizarea informaț iilor într-un act de vorbire.

în ceea ce prive ș te selec ț ia informa ț iilor relevante sau irelevante ș i organizarea acestora
structura comunicativă într-un mod anume, cum ar fi introducerea, dezvoltarea ș i concluzia.
cantitatea de informaț ii poate fi necesară ș i relevantă, sau din contră, redundantă ș i neschimbată.
Repetarea inutilă a ceea ce este deja cunoscut sau deja menț ionat opreș te comunicarea din
a avea succes în înț elegerea părț ilor importante necunoscute ale actului de vorbire.
În ceea ce priveș te coeziunea, există o gamă largă de relaț ii semantice ș i sintactice în cadrul unei propoziț ii.
pentru a înrădăcina actul nostru de vorbire formând o unitate coezivă ș i coerentă prin intermediul referinț ei, elipsă,

conjuncț ie, ș i organizare lexicală. Utilizarea corespunzătoare a acestor dispozitive coezive va îmbunătăț i
eficacitatea comunicării atunci când gramaticitatea sau contextul nu pot fi luate în calcul. Este
prin urmare, este posibil să avem un text fără dispozitive de coeziune evidente dacă contextul situaț iei clarifică
mesaj intenț ionat.
2.2.3. Studii Conversaț ionale.
Conversaț ia este căile principală prin care oamenii comunică ș i este, prin urmare, vitală pentru o comunicare completă ș i bogată.

interacț iune socială. O definiț ie evidentă a conversaț iei este un proces de vorbire în care sunt implicate cel puț in două persoane.

participanț ii alternează liber în conversaț ie pe măsură ce interacț ionează cu mediul lor social. Cu toate acestea,
analiza conversaț iei nu este o chestiune simplă.
 9
Etnografia comunicării, un concept inventat de Dell Hymes, se referă la o metodologie bazată pe
antropologie ș i lingvistică permit oamenilor să studieze interacț iunea umană în context.
Una dintre premisele fundamentale ale lui Hymes a fost că regulile vorbirii nu pot fi enumerate în abstract.
dimpotrivă, ele trebuie definite în raport cu un eveniment de vorbire particular. Fiecare eveniment de vorbire, un
o conferinț ă, o cină formală, o petrecere etc., are propriile reguli asociate, reguli care derivă din propria sa
componente. Elementele sau componentele unui eveniment de discurs, conform lor, sunt:
S reprezintă setarea ș i scena (circumstanț e fizice);
Preferă participanț ii inclusiv vorbitorul, expeditorul ș i adresantul;
Emeansend(obiective ș i scopuri);
A reprezintă secvenț a de acț iuni (forma ș i conț inutul mesajului);
Kdeals cu cheia (ton ș i manieră);
I reprezintă instrumente (verbal, non-verbal ș i canal fizic);
Se referă la normele de interacț iune (proprietăț i specifice ataș ate vorbirii) ș i interpretare
(interpretarea normelor în cadrul sistemului de credinț e culturale)

G, reprezintă generul referitor la categoriile textuale.

Aș a că, odată ce elementele unui eveniment de discurs au fost clarificate, putem începe să investigăm diferitele
reguli care guvernează acestea. Existenț a acestor reguli de vorbire în cadrul fiecărui eveniment de vorbire nu
implică faptul că trebuie să fie întotdeauna respectate. De fapt, sunt încălcate de multe ori în via ț a de zi cu zi.

conversaț ie. Totuș i, când ambele părț i sunt cunsocute să împărtăș ească aceleaș i norme, încălcarea
regulile devin semnificative.
De exemplu, în literatura engleză din secolul al XVI-lea, era obiș nuit ca nobilimea să folosească reciproc "tu", pentru a

să primească "tu" de la inferiorii lor, dar să-i abordeze pe inferiorii lor cu "tu". Dacă un vorbitor încalcă regulile,

încălcarea regulilor a fost semnificativă ș i astfel au reuș it să-ș i insulte semenii adresându-le ca
tu
Într-o analiză conversaț ională, găsim în principal două trăsături ale conversaț iilor. În primul rând, ceea ce noi

în ț elege sub conven ț ia schimbului de roluri. Teoria schimbului de roluri observă faptul că în
în conversaț ie, rolurile de vorbitor ș i ascultător se schimbă pe rând, ceea ce se întâmplă surprinzător consecutiv
fără suprapunerii ș i goluri între ele.
Această schimbare organizată a rolurilor necesită anumite norme, deoarece vorbitorii, de obicei, nu îi place să fie

interrupț i sau ignoraț i în rândul lor. Este din acest motiv că vorbitorii/asculătorii fac uz de anumite
indicii pentru a-ș i semnala intenț iile. Duncan oferă un set de ș ase indicii posibile pentru a semnala intenț ia noastră
în timp ce participi la conversaț ie: intonaț ie, paralimbaj, miș carea corpului, expresii stereotipe
coborâri în tonalitate ș i sintaxă. A ș adar, de exemplu, o simplă privire către interlocutorul nostru pe parcursul

conversaț ia poate indica faptul că el poate acum să-ș i ia rândul.

 10
Pentru el, există trei niveluri principale în schimbul de roluri. Primul nivel se referă la cel mai înalt grad de
control; el poate selecta următorul vorbitor numindu-l sau făcând aluzie la el sau la ea. Într-un al doilea grad
control, următoarea afirmaț ie poate fi restricț ionată de vorbitor, dar fără a fi selectată de un
vorbitorul particular. În cele din urmă, al treilea grad de control este de a nu selecta nici vorbitorul următor nici

expresie ș i las-o pe unul dintre ceilalț i participanț i.

O altă caracteristică fundamentală a conversaț iei este ideea perechilor de adiacenț ă, propusă de Goffman
(1976) ș i mai târziu dezvoltat de Sacks (1978). Prin acest concept, o conversaț ie este descrisă ca un ș ir
de cel puț in două întrebări. Un exemplu ar fi găsit într-o sesiune de întrebări ș i răspunsuri, unde schimburile în

care prima parte a perechii prezice apariț ia celei de-a doua, astfel 'Ce mai faci?' ș i 'Bine,
Mulț umesc. Ș i tu?" Ambele părț i care conversează sunt conș tiente că un răspuns este necesar la o întrebare.
În plus, un răspuns particular la o întrebare dată este exprimat prin intermediul saluturilor, provocărilor,
ofertă, plângeri, invitaț ii, avertismente, anunț uri, rămas bun ș i conversaț ii telefonice.
În plus, o altă contribu ț ie la analiza conversa ț ională a fost Cooperativa lui Grice (1967)
Principiu. El a propus un set de norme aș teptate în conversaț ie ș i le-a formulat ca fiind universale.
pentru a ajuta la explicarea gradului ridicat de implicit în conversaț ie ș i relaț ia necesară între
înseamnă ș i forț e guvernate de reguli. Prin urmare, Grice analizează cooperarea implicând patru categorii
de maximuri aș teptate în conversaț ie. Astfel, prima maximă este cantitatea, care implică vorbitorii să
oferiț i suficiente informaț ii ș i nu prea multe. În al doilea rând, în cadrul calităț ii, sunt autentici ș i sinceri,

vorbind adevărul sau faptele. A treia maximă, relaț ia, face referire la afirmaț ii care sunt relative
în contextul discursului (să fie relevant). În cele din urmă, maniera reprezintă vorbitori care încearcă să prezinte

înseamnă clar ș i concis, evitând ambiguitatea. Ele sunt directe ș i simple.

În cadrul structurii conversaț ionale, o altă distincț ie este identificată de Brown ș i Yule (1994), ș i este
cel dintre 'întoarceri scurte' ș i 'întoarceri lungi'. Le definesc astfel: O întoarcere scurtă constă în
doar una sau două enunț uri; un turn constă dintr-un ș ir de enunț uri care pot dura cât un
ora de predare. De îndată ce un vorbitor "îș i ia cuvântul" pentru un discurs mai lung, el îș i asumă responsabilitatea de a crea
o secven ț ă structurată de afirma ț ii care trebuie să ajute ascultătorul să creeze o reprezentare mentală coerentă

reprezentarea a ceea ce încearcă să spună.

3. RUTINE Ș I DISCURS FORMULAT

Capacitatea oamenilor de a fi creativi cu limbajul este ceva evident, dar sunt momente când ei
alege cum, când ș i de ce să nu fii creativ, să repeț i ceea ce a fost auzit ș i spus de multe ori,
adesea în exact aceeaș i formă. Este în aceste situaț ii că ei folosesc rutine lingvistice ș i în interior
ele, limbaj formulaic.
Rutinele zilnice ș i discursul formular urmează o tradiț ie în studiile culturale, numită etnografie a
comunicare.
 11
De asemenea, conform lui Seaville ș i Troike (1982) în lucrarea sa The Ethnography of Communication,
rutinele lingvistice sunt enunț uri fixe sau secvenț e de enunț uri care trebuie considerate ca un singur
unităț i, deoarece semnificaț ia nu poate fi derivată din considerarea niciunui segment în afară de întreg.
Rutina în sine, adaugă ei, îndeplineș te funcț ia comunicativă ș i, în acest sens, este performativă în
Natura. Rutinele sunt analizate ș i în funcț ie de lungime, de la silabe unice până la propoziț ii întregi, astfel...

Aș a că 'Ne vedem!' ș i 'Aș tept cu nerăbdare să te văd din nou!' O secvenț ă de propoziț ii poate fi
memorate ca expresii fixe ș i, în consecinț ă, unele dintre ele sunt învăț ate mai devreme, iar altele, mai târziu. Pentru

de exemplu, primele rutine pe care un student le învaț ă în clasă sunt comenzi, cum ar fi 'Staț i jos sau ridicaț i-vă'

cereri, cum ar fi 'Pot să intru, te rog?' sau 'Pot să am o radieră, te rog?'. Structura rutinelor este
în principal oferit printr-o abordare sociolingvistică ș i culturală a limbii.
Vorbitorii non-nativi ar putea să nu înț eleagă nuanț ele referitoare la un anumit tip de modele de exprimare, cum ar fi

routines de salut sau tipare de conversaț ie telefonică, care nu au sens în afară de un rol fatic
funcț ie ș i propoziț ii introductive.
Înț elegerea rutinelor necesită o cunoaș tere culturală deoarece acestea sunt, în general, abstracte din punct de vedere semantic

ș i trebuie interpretat la un nivel non-literal.

Astfel, Holmes ș i Brown (1987) abordează trei tipuri de eș ec.
În primul rând, o eș ec pragmatic care implică incapacitatea de a înț elege ce se înț elege prin ceea ce se spune.
În al doilea rând, eș ecul pragmalingvistic care este cauzat de credinț e greș ite despre forț a pragmatică a
expresie.
În cele din urmă, eș ecul sociopragmatic care este determinat de diferite credinț e despre drepturi ș i menț ionabile.
Oamenii de obicei resping conș tient rutinele ș i ritualurile atunci când acestea sunt lipsite de sens ș i goale.

sens, astfel condoleanț e, ritualuri funerare, nunț i, slujbe ș i invitaț ii printre altele.
O altă situaț ie este adusă de Wolfson (1981) în dezvoltarea conș tientizării socioculturale. El merge
mai departe în studierea comunicării interculturale greș ite în domeniul complimentelor, când învăț ăcei din
un fundal cultural diferit nu înț elege anumite reguli de comportament din limba străină
cultura ț intă. Prin urmare, contextul ritual implică un limbaj formulatic cu o mare semnificaț ie culturală.
semnificaț ia simbolurilor nu poate fi interpretată în izolare, ci în context. De exemplu, un ritual funerar este
diferit în Europa ș i în America.
Atât rutinele, cât ș i discursul formulatic îș i bazează semnificaț ia pe credinț ele ș i valorile comune în cadrul discursului

comunitate codificată într-o sensibilitate faț ă de modelele de comunicare culturală.

Există multe situaț ii în vieț ile noastre când se utilizează un limbaj formulaic. Acesta este cazul RITUALURILOR.
Ele sunt compuse din rutine, dar cele menț ionate mai sus au o semnificaț ie culturală mult mai mare.
pentru a fi parte dintr-un context ritual. Exemple de ritualuri includ incanta ț ii magice, religioase
ceremonii ș i aș a mai departe.
 12
Literatura despre eşecul comunicării interculturale este vastă, deoarece este legată de un număr de
aspecte precum tabuuri; judecăț i diferite asupra puterii ș i distanț ei sociale între diferite culturi;
ș i valori culturale ș i priorităț i diferite. Prin urmare, dezvoltarea utilizării corecte ș i adecvate a
aceaste rutine ca parte a competenț ei socioculturale a studenț ilor noș tri trebuie să fie o prioritate în lecț iile noastre.

4. STRATEGII ÎN COMUNICAREA ORALĂ

În această secț iune abordăm a patra arie a Competenț ei Comunicaț iei. În cuvintele lui Canale
(1983), competenț a strategică este strategiile de comunicare verbală ș i nonverbală care pot fi
apelat să acț ioneze pentru a compensa defecț iunile în comunicare din cauza variabilelor de performanț ă sau
din cauza competenț ei insuficiente.
Îl putem descrie ca fiind un tip de cunoș tinț ă de care avem nevoie pentru a menț ine comunicarea cu cineva.
Acest lucru poate fi realizat prin parafrazare, circumlocuț ie, repetiț ie, ezitare, evitarea, presupunerea ca
bine ca schimbări în registru ș i stil. Conform lui Canale ș i Swain (1980), competenț a strategică este
util în diverse circumstanț e, de exemplu, în etapele incipiente ale învăț ării unei a doua limbi unde
competen ț a comunicativă poate fi prezentă doar cu competen ț a strategică ș i cea socio-lingvistică.
Cu toate acestea, strategiile de comunicare orală nu sunt exclusive pentru învăț ătorii unei limbi străine, ci ș i
folosit pe scară largă în propria noastră limbă maternă.

Comunicarea este adesea problematică din diferite motive, lipsa lingvistică,

cunoș tinț e sociolingvistice sau socioculturale etc. Interlocutorii, o dată angajaț i în comunicare
ș i confruntaț i cu dificultăț i pot decide să abandoneze întâlnirea lor comunicatorie sau altfel
considera ț i utilizarea unei game variate de strategii care, în ciuda faptului că sunt lingvistice, sociolingvistice sau

competenț a socioculturală le va permite să continue ș i să comunice eficient. Astfel, Savignon

(1983) notează că se poate comunica non-verbal în absenț a gramaticii sau a discursului
competenț ă cu condiț ia să existe un interlocutor cooperant. În plus, ea subliniază necesitatea ș i
suficienț a pentru includerea competenț ei strategice ca componentă a competenț ei comunicaț ionale
la toate nivelurile, deoarece demonstrează că, indiferent de experienț ă ș i de nivelul de competenț ă, nimeni nu ș tie niciodată

lingajul. Acest lucru ilustrează, de asemenea, negocierea semnificaț iei implicate în utilizarea strategică
competenț ă. Aș adar, când sensul nu este clar, solicitarea de clarificare prin mijloace lingvistice sau non-lingvistice.

înseamnă implicarea unei strategii de comunicare care implică negocierea semnificaț iei.
Un alt criteriu privind competenț a strategică propus de Tarone (1981) este ca vorbitorul să recunoască
o problemă meta-lingvistică ș i foloseș te strategii pentru a ajuta la transmiterea semnificaț iei. Tarone include o

cerinț ă în aceste cazuri pentru utilizarea competenț ei strategice: Vorbitorul trebuie să fie conș tient că
structura lingvistică necesară pentru a transmite sensul său nu este disponibilă pentru el sau pentru ascultător. Strategic

competen ț a este esen ț ială în conversa ț ie pentru a depă ș i întreruperile ș i dificultă ț ile în
comunicare. Astfel, competen ț a strategică trebuie să facă parte din abilită ț ile comunica ț iei vorbitorului

competenţă.