SUBIECTE EXAMEN PRACTIC SEMESTRUL II

1. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de S. aureus

STAPHYLOCOCCUS AUREUS- coci gram pozitivi dispuși în grămezi
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ:
 Este cauza unor infecţii de gravitate variabilă, cu diverse localizări, în funcţie de poarta
de intrare:
• cutanate şi subcutanate: foliculite, furuncule, impetigo, mastite, carbuncule;
• ale mucoaselor: otite, sinuzite, pneumonii etc.;
• ale ţesutului osos şi articular: osteomielite, artrite septice;
• ale aparatului urinar: cistite, prostatite, pielonefrite, abcese renale;
• ale aparatului cardio-vascular: endocardite, flebite, septicemii;
• ale aparatului digestiv: toxiinfecţii alimentare;
• ale aparatului genital: metrite, anexite;
• ale SNC: meningite, abces cerebral;
• infecţii nosocomiale.
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
Diagnosticul de laborator al infecţiilor produse de S. aureus este bacteriologic, cel serologic
neavând valoare practică.
RECOLTAREA:
 în infecţiile cutanate şi osteomielită= produsul patologic este puroiul, în raport cu colecţia
purulentă (recoltarea din colecții închise după deschiderea acestora și colecțiile deschise
sau fistule cu un tampon steril)
 în infecţiile purulente ale seroaselor, produsele biologice (lichidul pleural, articular,
cefalo-rahidian) sunt prelevate prin puncţionarea cavităţilor respective cu o seringă sterilă
şi introduse apoi în eprubete sterile;
 în infecţiile urinare se practică urocultura;
 în septicemii se recoltează sângele;
 în toxiinfecţii alimentare se recoltează materiile fecale, vărsături, resturi alimentare;
 în angine şi la purtătorii sănătoşi se recoltează exudatul nazal şi faringian. Recoltarea
produselor patologice se face înaintea începerii oricărui tratament cu antibiotice.
TRANSPORTUL PROBELOR:
- probele se transport în timpul cel mai scurt la laborator- maxim 1-2 ore iar pentru probele care
nu se recoltează în laborator se folosesc medii de conservare și transport de tip Amies și Stuart
EXAMENUL DIRECT:
IZOLAREA/ÎNSĂMÂNȚAREA:
 Examenul macroscopic evidenţiază un puroi galben cremos
 Examenul microscopic pe frotiuri colorate Gram effectuate din puroi- relevă în primul rând
prezenţa leucocitelor, din care majoritatea sunt distruse şi coci sferici, Gram pozitivi, dispuşi
în grămezi (ciorchine), în perechi sau izolat, intra şi extracelular.
  Produsele provenite din colecţii închise sau cele care nu sunt puternic contaminate (exudatul
faringian, de pildă) sunt însămânţate direct pe geloză cu sânge de berbec 5%.
 Produsele puternic contaminate (materii fecale) se cultivă iniţial pe mediul de îmbogăţire
hiperclorurat Chapman lichid. După o incubare de 12-18 ore la 37°C se face trecerea pe mediul
de izolare Chapman solid, mediu care prin conţinutul său în manitol şi indicator de pH
diferenţiază coloniile manito-pozitive (de culoare galbenă) de cele manito-negative (de culoare
roz);
 Hemocultura- Sângele este însămânțat direct în cele 2 flacoanele de hemocultură (aerob
/anaerob), incubat la 37°C, timp de 48 h – 2 săptămâni, până la pozitivare/negativare
(semnalizată prin semnal sonor de către incubatorul automat de hemoculturi).
Mediile cromogene – pentru diagnosticul bacteriologic de rutină, având ca scop reducerea
timpului și a consumabilelor utilizate prin metodologia clasică.
Identificarea se face pe baza caracterelor morfotinctoriale, culturale şi a unor teste de
patogenitate.
IDENTIFICAREA
Caractere morfotinctoriale: pe frotiurile din culturi se văd coci gram pozitivi cu aşezare
caracteristică, în grămezi.
Caractere culturale: pe geloză-sânge S. aureus produce colonii caracteristice uşor de recunoscut.
Ele sunt colonii de tip S, mari, cu diametru de 1-3 mm, rotunde, bombate, netede, cu margini
regulate, hemolitice şi pigmentate, cel mai frecvent pigment este cel auriu, iar coloniile tinere
sunt incolore.
TESTE DE PATOGENITATE ÎN VITRO:
• hemolizinele se evidenţiază pe geloză-sânge
• coagulaza: S. aureus secretă două coagulaze, una legată, numită şi “clumping factor” şi
coagulaza liberă.
• catalaza: descompunerea apei oxygenate H2O2- eliberarea bulelor de gaz indică prezența
catalazei.
• fermentația manitolului- pe mediul Chapman solid, stafilococii manito-pozitivi produc virarea
culorii mediului din roz în galben datorită indicatorului de pH.
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE.
Antibioticele utilizate pentru testarea sensibilității la chimioterapice antiinfecțioase la tulpinile
de [Link] sunt:
 -lactamine: penicilina pentru identificarea tulpinilor producatoare de beta-lactamază și
cefoxitinul pentru identificarea tulpinilor de Stapylococcus spp. meticilino-rezistente (MRSA,
MRSE etc.)
 glicopeptide: vancomicina, teicoplanina - rezerva in cazul tulpinilor MRSA)
 linezolid (utilizat ca antibiotic de rezervă în cazul tulpinilor MRSA)
 aminoglicozide: gentamicina
 fluoroquinolone: ciprofloxacin, moxifloxacin
TESTAREA - metoda difuzimetrică. Se prepară un inocul de 0,5 McFarland, se însămânțează pe
mediul Muller Hinton, se incubează în aerobioză la 35C, timp de 18 +/- 2 h (pentru glicopeptide
interpretarea se face doar pe baza de CMI).
Peste 95% din tulpinile de [Link] sunt producătoare de beta-lactamază (rezistente la penicilina).
Pentru identificarea tulpinilor MRSA se folosește discul de cefoxitină de 30 ug. Interpretare:
-diametru 22 mm: tulpini de S. aureus meticilino-sensibile (MSSA)
-diametru < 22 mm: tulpini de S. aureus meticilino-rezistente (MRSA)

2. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de SCN

STAFILOCOCII COAGULAZO-NEGATIVI
SEMNIFICAȚIE CLINICĂ:
S. epidermidis, se gasesc pe tegumentele umane, devine accidental pathogen.
Sursa de contaminare este reprezentată de flora normală tegumentară.
Este implicat in:
 Endocarditelor subacute la pacienţii cu proteze valvulare cardiace sau în urma altor
intervenţii pe cord, când bacteria poate fi antrenată de pe tegumente în ţesuturile profunde.
 Meningite- în urma unor puncţii lombare
 Care compromite cel mai frecvent protezele de şold.
S. schleiferi şi S. lugdunensis colonizează materialele de implant, catetere, tuburi de dren.
Ambele speciile se găsesc rar şi în cantitate mică pe tegumentele sănătoase. S. lugdunensis este
responsabil de producerea unor infecţii severe:
 endocardite pe valvele naturale şi pe protezele valvulare,
 septicemii,
 abcese cerebrale,
 infecţii profunde ale ţesuturilor,
 osteite, osteo-artrite cronice,
 infecţii vasculare protetice,
 infecţii ale plăgilor şi tegumentelor.
S. schleiferi apare mai puţin frecvent în mediul spitalicesc şi are un rol mai scăzut în infecţiile
umane. Germenele a fost izolat în cazuri de empiem cerebral, infecţii ale plăgilor şi osteite cu
bacteriemie.
S. haemolyticus, al doilea ca frecvenţă dintre speciile coagulazo-negative, poate fi implicat în
endocardite valvulare, septicemii, peritonite, infecţii ale tractului urinar şi ale plăgilor.
S. saprophyticus determină infecţii ale tractului urinar la femei tinere active sexual. Stafilococii
coagulazo-negativi (SCN) sunt luaţi în considerare numai în cazul în care sunt izolaţi ca floră
predominantă sau în cultură pură din urină, LCR, lichid sinovial, hemoculturi (adică din produse
în mod natural sterile).
Ei se deosebesc de S. aureus prin lipsa clumping factorului, a coagulazei libere precum şi prin
rezistența la novobiocină (in cazul [Link]). Identificarea tulpinilor care se abat de la
aceste reguli se face pe baza unor teste biochimice suplimentare.

3. Diagnosticul bacteriologic al infectiilor produse de Streptococcus

pyogenes
STREPTOCOCUUS PYOGENES- coci gram pozitivi dispuși în lanșuir
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
Streptococii piogeni produc infecţii cu localizări variate şi manifestări clinice diverse.
Infecţiile acute, cu localizare respiratorie (faringita- CEA MAI FRECVENTĂ, scarlatina) pot
evolua spre complicaţii grave, prin mecanism alergic, de tipul reumatismului articular acut,
carditei reumatismale, iar infecţiile cu localizare cutanată (erizipel, impetigo, intertrigo,
pemfigus), spre glomerulonefrită acută, eritem nodos.
Mai pot produce- infecții în sfera ORL, infecții urinare, meningite, septicemii etc. Multe infecții
acute nediagnosticate la timp şi incorect tratate pot evolua spre complicaţii poststreptococice
supurative, care se manifestă precoce (celulite, flegmoane, abcese, septicemii etc.).
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
 Presupune izolarea şi identificarea germenilor prin diagnostic bacteriologic şi
evidenţierea anticorpilor antistreptococici prin diagnostic serologic.
DIAGNOSTICUL BACTERIOLOGIC
RECOLTAREA:
 Exudatul faringian se recoltează dimineaţa, înainte ca pacientul să mănânce. Se vor şterge
amigdalele şi peretele posterior al faringelui, evitându-se atingerea cu tamponul faringian
a limbii, a luetei şi contaminarea lui cu salivă. La purtătorii sănătoşi se recoltează exudatul
nazofaringian.
 În infecţiile plăgilor dar şi în alte afecţiuni purulente (otite externe, sinuzite) produsul
patologic este puroiul, care se recoltează cu un tampon steril sau prin puncție.
 În afecţiunile superficiale ale pielii (impetigo, ectima, pemfigusul nou-născuţilor) se
îndepărtează crusta şi se recoltează conţinutul vezicular prin frecarea fermă a tamponului
de leziune.
 Se mai pot recolta LCR, sângele, urina conform metodologiei recomandate După
recoltare, produsul patologic se va expedia la laborator.
TRANSPORTUL:- imediat sau la interval de 1-2 ore de la recoltare
- Tampoanele utilizate pentru recoltarea exudatelor (faringian, nazo-faringian, nazal şi din
leziunile cutanate) se vor transporta în maximum două ore.
- LCR, sângele, urina, sputa şi alte produse lichide se vor transporta imediat sau în interval de
maximum o oră de la recoltare.
- Dacă acest interval se va prelungi, tampoanele se introduc în eprubete ce conţin un mediu
selectiv îmbogăţit, cu substanțe ce favorizează dezvoltarea streptococilor și inhibă flora de
asociație:
 • mediu Pick și bulion Todd-Hewitt
EXAMENUL DIRECT:
Examenul macroscopic se poate observa, aspectul seros al puroiului şi în meningite, când LCR
este tulbure, opalescent, culoarea produsului pathologic, mirosul acestuia
Examenul microscopic. Examenul direct al exudatului faringian, nazal şi din leziunile cutanate
are valoare redusă, datorită existenţei în aceste zone a streptococilor nepatogeni
LCR şi urina vor fi centrifugate şi din sediment se vor efectua frotiuri colorate Gram care relevă
leucocite, coci gram pozitivi, ovalari, dispuşi izolat sau în lanţuri, uneori fagocitaţi.
IZOLAREA GERMENILOR:
Streptococii necesită, în general, medii de izolare cu sânge datorită faptului că le lipseşte catalaza.
Se utilizează medii îmbogăţite cu glucoză (care le stimulează înmulţirea) şi lichide organice
(sânge de iepure, cal, oaie, ser, lichid de ascită), care asigură aportul de aminoacizi şi vitamine.
Ex: geloză-sânge, bulionul Todd-Hewitt, mediul SSP (mediu selectiv pentru streptococ şi
pneumococ)
Mediul de izolare- cel mai frecvent se utilizează geloză-sânge de oaie 5%.
IDENTIFICAREA
- se bazează pe caracterele culturale şi structura antigenică.
 Caractere culturale- pe geloză-sânge de oaie se evidențiază colonii mici, pulverulente,
transparente sau translucide, bombate cu zona largă de hemoliză clară de tip beta.
- streptococilor virulenţi aspect de colonii “mucoide” , aspect matt cu suprafață mamelonată
- streptococilor nevirulenţi- “glossy” (mici, rotunde, lucioase, cu centrul ridicat, de consistenţă
apoasă) şi colonii “R”, rugoase, (plate, cu margini neregulate).
IDENTIFICAREA GRUPULIU- pe baza structurii antigenice:
Testul sensibilităţii la bacitracină.
- care diferenţiază streptococii de grup A, sensibili, de restul grupurilor (non grup A) rezistente
la bacitracină.
Metode bazate pe reacţii Ag-Ac. Determinarea grupului se face prin reacţii de precipitare sau
aglutinare/ latex-aglutinare
Metoda latex-aglutinării este tot o reacţie de aglutinare pe lamă, dar în care anticorpii specifici
de grup au ca suport particule inerte de latex-polistiren.
Testul de depistare rapidă a antigenului Streptococului beta hemolitic de grup A- des folosit
în pediatrie, avantaje- rezultate obțiunute în 10-15 minute, dezavantaze- costisitor
II. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE.
Peniciclinele G și V sunt antibiotic de elecție în infecțiile streptococice.
În cazul izolării streptococilor de grup A, antibiograma nu este necesară deoarece până în prezent
nu s-au semnalat tulpini rezistente la penicilină.
Pacienţii alergici la penicilină pot fi trataţi cu eritromicină.
4. Diagnosticul serologic al infectiilor produse de Streptococcus
pyogenes
I. DIAGNOSTICUL SEROLOGIC:
. Datorită faptului că în evoluţia complicaţiilor post-streptococice tardive germenii sunt greu
evidenţiabili în cultură, se urmăreşte determinarea anticorpilor antistreptococici prin teste
serologice.
Astfel se determină anticorpii:
• anti-SLO (ASLO), fie prin reacţie de neutralizare în tuburi, fie printr-o metodă rapidă de
aglutinare pe lamă.
- reacţia dă informaţii despre o infecţie streptococică recentă precum şi asupra stadiului evolutiv
al complicaţiilor poststreptococice tardive.
- este cea mai utilizată reacţie de diagnostic serologic în infecţiile cu S. pyogenes.
• anti-MAP, prin reacţie de latex-aglutinare, au valoare în diagnosticul retrospectiv al infecţiei
acute
• anti-C, prin reacţie de aglutinare, au evoluţie similară cu anticorpii anti-MAP, prezenţa lor
semnificând constituirea unei valvopatii cronice;
• anti-DN-ază au titrul crescut semnificativ în glomerulonefrita acută post-streptococică
• anti-SK, determinaţi prin test de neutralizare, au valori paralele cu titrul ASLO
1. REACTIA ASLO
- este o metodă de rutină în serodiagnosticul infecţiilor streptococice produse de serogrupurile A,
C, G
- se apelează la alte metode serologice doar dacă rezultatele reacției ASLO nu concordă cu
suspiciunea clinică
- este o reacţie de neutralizare in vitro care se bazează pe proprietatea anticorpilor ASLO de a
anihila efectul litic al antigenului (streptolizina O) asupra hematiilor (de iepure).
- reacţia are loc în tuburi- se pun în contact diluţii din serul de cercetat cu cantitatea standard (o
unitate combinantă) de streptolizină O (SLO). După o scurtă perioadă de incubare necesară
reacției specifice dintre Ac şi Ag se adaugă suspensia de hematii ca mijloc revelator. În cazul
existenţei Ac în ser se produce neutralizarea SLO.
- în eprubetele în care, la diluţiile respective, Ac sunt insuficienţi pentru a neutraliza SLO, efectul
litic al acesteia se observă prin prezenţa hemolizei.
INTERPRETAREA REZULTATELOR
Titrurile normale ASLO se situează între 166-200 UI/ml. Ele variază în funcţie de vârstă, arie
geografică, sezon. Astfel, sub vârsta de 14 luni o infecție streptococică nu determină creşterea
ASLO, iar sub 2 ani creşterile rămân nesemnificative. În infecţiile cutanate titrul ASLO este
normal.
Titrul ASLO > 200 u/ml oferă informaţii despre:
 infecţie streptococică în antecedentele recente ale pacientului
 instalarea sau agravarea unei complicaţii poststreptococice;
  eficienţa tratamentului- antibioticoterapia instituită precoce face că titrul ASLO să
crească mai puţin, iar corticoterapia determină revenirea mai rapidă la valori normale.
 starea de purtător sănătos- pot aparea rezultate atat fals negativedar și fals pozitive
2. REACȚIA ASO-LATEX
- este o metodă rapidă de evidenţiere a anticorpilor ASLO prin latex-aglutinare pe lamă.
- kitul folosit serveşte la punerea în evidență pe lamă, a anticorpilor ASLO din ser nediluat
(metoda calitativă) sau la determinarea semicantitativă a acestora, acesta are în dotare atât un
martor pozitiv cât și unul negativ
- serul de cercetat se pune în contact, pe lamă, cu reactivul ASO-LATEX- citirea se face după
aproximativ 2 minute.
Dacă serul de cercetat conţine anticorpi ASLO în cantitate suficientă, suspensia îşi pierde aspectul
omogen şi aglutinarea particulelor devine evidentă.

5. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de Streptococcus

agalactiae
STREPTOCOCCUS AGALACTIAE- GRUPUL B
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
S. agalactiae este un germen care se găsește în intestinului, vaginului, uretrei (la bărbat),
perineului şi căilor respiratorii superioare.
Afectează cu deosebire nou-născutul şi femeia gravidă
La femei tinere provoacă infecţii urogenitale, iar la bătrâni și imunodeprimați, meningite, infecţii
respiratorii, endo- şi miocardite acute, septicemii.
La nou născuţi contaminarea are loc în timpul naşterii cu flora tractului genital matern.
Infecţiile neonatale îmbracă două forme clinice, în funcţie de calea şi momentul contaminării:
- forma predominantă precoce, la 10 zile după naştere este pneumonia, streptococul fiind de
origine maternă
- forma tardivă, la două săptămâni după naştere, meningita, de provenienţă posibil nosocomială.
Bacteriemia poate fi prezentă în ambele cazuri şi prognosticul este nefavorabil.
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR- DIAGNOSTICUL BACTERIOLOGIC
RECOLTAREA ȘI EXAMENUL DIRECT
În general se recoltează secreţii vaginale, cervicale şi LCR.
IZOLAREA ȘI IDENTIFICAREA
IZOLAREA:
- face pe geloză-sânge şi geloză-chocolat.
- se poate însămânţa mai întâi pe mediu de îmbogăţire Todd-Hewit şi apoi pe geloză-sânge și
geloză-chocolat
După însămânţare mediile se incubează la 37°C pentru 24 ore, în aerobioză sau în atmosferă cu
CO2 .
IDENTIFICAREA
- se bazează pe caracterele culturale şi structura antigenică.
Caractere culturale- pe geloză-sânge streptococii de grup B dezvoltă colonii ceva mai mari decât
ale streptococilor de grup A, cu hemoliză variabilă.
Structura antigenică- identificarea grupului se face prin metode screening şi metode bazate pe
reacţii antigen anticorp (care vor fi pozitive pentru grupul B).
Metode screening. Testul CAMP. Hemoliza incompletă α’ reprezintă primul indiciu de
recunoaştere a acestor germeni, pe ea bazându-se identificarea streptococilor de grup B prin testul
CAMP. Streptococii de grup B produc o proteină termostabilă difuzibilă, numită CAMP-factor,
care intensifică zona de hemoliză incompletă produsă de β-hemolizina unei tulpini de [Link].
Testul este prezumptiv deoarece dă rezultate pozitive şi la alte grupe de streptococi. De aceea
identificarea streptococilor de grup B trebuie confirmată prin alte metode.
IDENTIFICAREA TIPULUI:
La streptococii de grup B există 5 tipuri antigenice după natura polizaharidului de tip: Ia, Ib, Ic,
II şi III. Ele se identifică prin reacţii de precipitare cu seruri hiperimune specifice de tip.
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE
Testarea sensibilităţii este obligatore, S. agalactiae este sensibil la penicilina G şi amoxicilină şi
deseori rezistent la macrolide şi tetracicline. În terapie se recomandă asocierea peniciline cu
aminoglicozide.

6. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de streptococii

viridans
STREPTOCOCII VIRIDANS- coci gram pozitivi, capsulați, ovali sau lanceolați dispuși în
pereche (diplo sau lanțuri scurte)
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ:
Streptococii viridans, denumiţi şi streptococi orali se găsesc în cavităţiile bucale, intestin, piele
şi căi genitale.
[Link] este cel mai frecvent asociat cariilor dentare
Streptococii viridans sunt identificaţi frecvent ca agenţi etiologici ai endocarditei subacute.
Pătrunşi în circulaţie cu ocazia extracţiilor dentare, a intervenţiilor în sfera ORL sau maxilo-
facială şi chiar a traumatismelor minore, se grefează la nivelul valvulelor cardiace la persoanele
cu risc (cardiopatie valvulară) sau a protezelor valvulare. Diagnosticul endocarditei subacute se
face prin hemoculturi.
S. anginosus este agent patogen întâlnit în infecţii purulente (abcese, peritonite, pleurezii, artrite)
şi infecţii neonatale (septicemii şi meningite).
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR al acestor afecţiuni este bacteriologic şi se
efectuează numai atunci când germenii se izolează din lichide organice care sunt în mod normal
sterile.
IZOLAREA- se face prin însămânţarea produselor biologice pe geloză-sânge. După incubarea
plăcilor la 37°C, 24 de ore se examinează caracterele culturale.
Prezenţa de colonii mici, cu hemoliza α (viridans=verde) sugerează prezenţa streptococilor
viridans sau a pneumococilor. Pentru precizarea diagnosticului se cercetează sensibilitatea la
optochin şi biloliza (teste de diferentiere cu pneumococii).
Pentru stabilirea speciei se cercetează propietăţile biochimice.
Streptococii viridans se pot identifica și prin excludere: nu sunt  hemolitici, sunt insolubili în
bilă, nu sunt sensibili la optochin, nu au antigen de grup, nu tolerează NaCl 6.5%, nu cresc la
10°C şi 45°C, majoritatea au testul la bilă esculină negativ. Când se evidenţiază aceste
particularităţi se confirmă prezenţa de streptococi viridans.

7. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de Streptococcus

pneumoniae
STREPTOCOCCUS PNEUMONIAE
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ:
Afectează căilor respiratorii superioare la om.
S. pneumoniae poate deveni virulent atunci când este încapsulat.
Este principalul agent etiologic al meningitelor la copii și al infecţiilor respiratorii (pneumonia
francă lobară, bronhopneumonii), infecțiilor ORL, septicemiilor, mai rar al uretritelor, etc.
Diagnosticul acestor infecţii este bacteriologic.
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR:
RECOLTAREA Se recoltează spută, LCR, exudate, sângele etc., în funcţie de localizarea
infecţiei.
EXAMENUL DIRECT
- macroscopic este util în pneumonii, deoarece sputa are un aspect ruginiu caracteristic.
- microscopic al frotiurilor colorate Gram din spută evidenţiază PMN şi diplococi gram pozitivi,
lanceolaţi, dispuşi în lanţuri scurte sau perechi izolate, încapsulaţi. Au aspect caracteristic, ca
două flăcări de lumânare care se ating cu bazele.
IZOLAREA
- se face pe geloză-sânge, iar incubarea de preferinţă în atmosferă de CO2 , la 37°C, timp de 24
ore.
IDENTIFICAREA:
Caractere culturale. Pe geloză-sânge pneumococul dezvoltă colonii mici, netede, mucoide, cu
zona de liză α în jur.
Coloniile tinere sunt bombate, dar prin învechire se aplatizează şi au centrul deprimat datorită
elaborării de autolizine.
TESTE UTILIZATE:
Testul la optochin. Se repică în striuri dese pe o placă cu geloză-sânge câteva colonii izolate din
tulpina de cercetat. În mijlocul ariei însămânţate se depune un microcomprimat de optochin.
Se incubează 24 ore la 37°C. Testul este pozitiv (germenii sunt sensibili la optochin) dacă în
jurul microcomprimatului de optochin cultura este inhibată pe o arie de minimum 20 mm. Este
un test foarte specific, care diferenţiază pneumococii (sensibili) de streptococii viridans
(rezistenţi la optochin)
Biloliza (solubilizarea prin bilă sau săruri biliare). Se însămânţează tulpina de cercetat în două
eprubete cu bulion glucozat. A doua zi se adaugă într-o eprubetă 1 ml bilă sau 1 ml săruri biliare
(dezoxicolat sau taurocolat de Na 10%), iar în cealaltă eprubetă ser fiziologic (tub martor). După
o oră de incubare la termostat se compară cele două eprubete.
Boala experimentală la şoarece. Şoarecele alb este foarte sensibil la infecţia cu S. pneumoniae.
Se injectează la baza cozii tulpina de cercetat. Şoarecele face în 2 zile o septicemie mortală.
IDENTIFICAREA TIPULUI SEROLOGIC:
se poate face fie direct din produsul patologic (dacă acesta este lichid), fie din cultura de 10-14
ore în mediu lichid (dar pe medii speciale pe care pneumococul poate sintetiza capsula). Se
utilizează reacţia de aglutinare pe lamă prin tehnica de “umflare a capsule.
IDENTIFIACREA
- se poate face și prin utilizarea de galerii API Strep sau carduri automate de identificare de tip
Vitek 2 GP.
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE. Inițial [Link] a fost sensibil la penicilină.
În prezent, cca 50% din tulpinile non-invazive (izolate din otite, sinuzite) și cca 30% din cele
invazive (izolate din sedii sterile: sânge, lichid pleural, LCR) au o sensibilitate diminuată la
penicilina G.
Testarea sensibilității se poate face atat prin metoda difuzimetrică cât și prin determinarea CMI
pe carduri automate.
În cazul tulpinilor rezistente la penicilină, mecanismul de rezistență este reprezentat de
modificarea PLP, care afectează nu numai penicilina G, dar și alte ß-lactamine (penicilinele cu
spectru larg: amoxicilina, sau cefalosporinele, de tipul cefotaxime)

8. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de Enterococcus

spp.
GENUL ENTEROCOCCUS
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
- include 12 specii, din care 10 s-au izolat în infecţii umane: endocardite, infecţii uro-genitale,
meningite şi infecţii neonatale.
A făcut parte din genul Streptococcus, grupul D și aglutinează cu serurile de grup D.
Au ca habitat natural intestinal și vaginul
Prezența lor în apă= marker de poluare fecală
Principala specie de interes medical este E. faecalis, urmată de E. faecium
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
IZOLAREA
- se face pe geloză-sânge, coloniile fiind mici, cu hemoliză variabilă.
IDENTIFICAREA
- se face pe baza formării de acid din manitol, sorbitol şi a hidrolizei argininei
- prin metodele automate de identificare de tip Vitek, Microscan MALDI-TOF
- teste de biologie moleculară.
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE
Enterococii au rezistenţă naturală faţă de cefalosporine, clindamicină, aminoglicozide (fiind mult
mai rezistenți decât streptococii).
Grupul D (Enterococi)- sunt rezistenți la Bacitracină și Optochin.
Testarea sensibilității la chimioterapicele antiinfecțioase se face prin metoda difuzimetrică, pe
mediul Muller- Hinton (fără sânge), cu incubare aerobă la 35C, timp de 18 +/- 2 h.
Se testează:
 sensibilitatea la peniciline, glicopeptide, , linezolid, tigeciclină, la fluorochinolone (dacă
enterococii au fost izolați din urină)
 rezistenţa de nivel înalt la aminoglicozide dar și la vancomicină
În tratamentul acestora se recomandă asocierea penicilinei sau a vancomicinei cu un
aminoglicozid.

9. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de Neisseria

meningitides
NEISSERIA MENINGITIDES- diplococci gram-negativi, reniformi sau ca două
boabe de cafea
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ:
Rezervorul de meningococ este omul.
Meningococul poate fi izolat din oro şi nasofaringele persoanelor sănătoase (15%)
Rezistenţa sa în mediul extern fiind foarte scăzută.
Homosexualii sunt purtători în proporţie de 40%.
Transmiterea interumană se face prin picăturile lui Pflügge.
În anumite situaţii, mai ales la copii, meningococul diseminează producând meningita
cerbrospinală şi septicemia.
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
RECOLTAREA ȘI TRANSPORTUL
RECOLTAREA:
În meningite se recoltează în primul rând LCR, înainte de a se administra antibiotic (are aspect
tulbure, opalescent)
Examinarea trebuie efectuată în maxim 1- 2 ore de la prelevare, deoarece numărul PMN-urilor
scade cu aprox 50-60% din valoarea inițială, după acest interval de timp.
Se recomandă, de asemenea, recoltarea sângelui pentru hemocultură, a exudatului nazofaringian
și a probelor bioptice de la nivelul leziunilor cutanate.
TRANSPORTUL:
- se transportă rapid la laborator, ferit de variaţiile de temperatură şi lumină
EXAMENUL DIRECT
Examenul macroscopic. Urmărește transparența, culoarea și fluiditatea LCR. Normal acesta este
limpede, incolor și fluid ca apa. Aspectul opalescent în stadiile inițiale, devine ulterior tulbure,
datorită conținutului mare de celule inflamatorii. Culoarea poate avea o tentă gălbui-gri.
Fluiditatea poate fi similară apei, iar probele purulente sunt vâscoase.
Examenul microscopic. Din sedimentul obţinut prin centrifugarea LCR se efectuează frotiuri
colorate Gram, iar din supernatant se păstrează 1 ml pentru eventuala evidenţiere directă a
antigenelor meningococice.
IZOLAREA:
- produsele patogene obținute din nazo-faringie se însămânțează de obicei pe două medii: unul
neselectiv tip geloză-sânge sau geloză-chocolat, iar celălalt selectiv cu adaos de antibiotice (care
inhibă flora de asociație) ca: agarul Thayer-Martin, NYC-agar.
Sedimentul din LCR se însămânţează pe medii de cultură neselective tip geloză-chocolat sau un
mediu selectiv cu adaos de antibiotice.
Sângele pentru hemocultură se însămânţează direct pe flacoanele pentru hemocultură care conțin
mediu lichid. Flacoanele pozitive sunt semnalizate sonor și vizual.
IDENTIFICAREA:
Pe geloză-sânge meningococii se dezvoltă sub forma unor colonii uşor gri, nepigmentate,
transparente, convexe, lucioase de tip S (smooth), cu diametrul de cca 1 mm.
Grupul A şi C încapsulate au aspect mucoid.
Pe geloză-chocolat coloniile sunt gri-opace.
Identificarea acestor colonii se bazează pe aspectul morfologic pe frotiuri colorate Gram şi prin
testul oxidazei care este pozitiv.
Testul oxidazei: Testul este pozitiv dacă coloniile devin roz, apoi roşu purpuriu şi se înnegresc
după 10-20 secunde.
Meningococul fermentează glucoza şi maltoza, fără producere de gaz şi nu fermentează levuloza,
lactoza şi zaharoza.
Identificarea serogrupului se face prin reacţia de aglutinare pe lamă cu ser antimeningococic
polivalent şi apoi cu seruri monovalente de grup (A, B,C).
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE
În tratamentul meningitei se administrează beta-lactamine, la care meningococii și-au păstrat
sensibilitatea.
Antibioterapia se realizează prin administrarea de penicilină G, aminopeniciline, cefalosporine
de generaţia a III-a, meropenem (în formele severe și meningococemii).
În formele severe și meningococemii se folosește.
Profilaxia:
• izolarea bolnavului şi a contacţilor
• administrare de rifampicină contacţilor
• vaccinare.
10. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de Neisseria
gonorrhoeae
NEISSERIA GONORRHOEAE
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
Neisseria gonorrhoeae este un pathogen uman care se transmite pe cale sexuală, interesând
mucoasa aparatului genital atât la femei cât şi la bărbaţi.
Nu supravieţuiește în afara gazdei umane, decât o perioadă scurtă de timp.
La bărbați produce uretrita acută rar asimptomatică, la femei produvce uretrocervicita acută
frecvent asimptomatică- se poate ajunge la sterilitate feminine secundară
Netratate – infecţiile gonococice evoluează spre cronicizare cu fibroze.
La ambele sexe infecţia poate evolua sistemic (incidenţă 1-3%) cu diseminări secundare în
articulaţii, meninge şi endocard.
Nou - născuţii ai căror mame au infecţie gonococică, pot face la naştere oftalmie gonococică, ce
trebuie tratată imediat deoarece duce la orbire.
II. DIAGNOSTICUL DE LA BORATOR- BACTERIOLOGIC
RECOLTAREA
Produsul patologic este reprezentat de secreţiile exudative ale mucoaselor inflamate cu aspect
purulent, cremoase, opace, cu o tentă gălbuie şi se desprind uşor de mucoase.
Secreţia uretrală se recoltează la bărbaţi dimineaţa înainte de urinare sau la cel puţin 1h după ce
pacientul a urinat.
În uretritele acute, recoltarea se face direct cu un tampon, sau chiar cu ansa, deoarece secreţia
este abundentă
Mai pot fi supuse diagnosticului bacteriologic: exudatul faringian, secreția rectală, lichidul
synovial și sângele.
TRANSPORTUL PROBELOR
- ideal este ca produsul să fie însămânţat direct după recoltar- gonococii sunt sensibili la
condițiile de mediu, se găsesc în număr mic în produsele recoltate
- dacă însămânţarea nu este posibilă, se utilizează medii de transport de tip Stuart sau Amies.
- atunci când transportul durează mai mult timp, sunt necesare medii nutritive și de cultivare
complexe tip Ganoline duo.
EXAMENUL DIRECT
- microscopic este o etapă foarte importantă în diagnosticul infecţiilor gonococice. Frotiurile se
colorează Gram (sau cu albastru de metilen).
La bărbați, în uretritele acute, sensibilitatea este de peste 95%, pe frotiu se vede un număr mare
de PMN care conţin diplococi gram negativi dispuşi ca două boabe de cafea, care se privesc prin
concavităţile lor. Cultura obligatory.
La femei, examenul microscopic o sensibilitate de doar 50-70%. Pe frotiu se văd multe PMN,
diplococii caracteristici intracelulari, dar interpretarea frotiului este îngreunată de flora vaginală
asociată, care seamănă cu neisseriile. Cultura este şi în acest caz obligatorie.
IZOLAREA
 Neisseria gonorrhoeae este un germen foarte pretenţios. Izolarea gonococilor se face pe geloză
sânge-chocolat.
Cultivare - condiţii speciale de creştere:
– medii selective (Thayer Martin modificat, HYL, NYC, geloză-chocolat),
– atmosferă umedă, cu CO2.
IDENTIFICAREA
Pentru identificare se efectuează testul oxidazei, pozitiv la neisserii şi un preparat colorat Gram
din colonii. Pe acest preparat se observă coci gram negativi dispuşi caracteristic, în diplo.
Confirmarea diagnosticului se face prin:
• fermentarea zaharurilor (gonococul fermentează doar glucoza)
• teste de degradare cromogenă a unui substrat de către enzimele gonococice
• metode ce au la bază reacții ag-ac
• metode automate de identificare
• teste PCR:– test screening pentru infecții genitale asimptomatice
III. SENSIBILITAEA LA ANTIBIOTICE
- tulpini de N. gonorrhoeae rezistente la penicilină, tetraciclină, chiar și la spectinomicină (un
aminoglicozid cu spectru foarte îngust care cuprinde numai gonococul) și fluoroquinolone.
- pentru fiecare izolat este obligatorie antibiograma

11. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de E. coli

ESCHERICHIA COLI - E. coli este un bacil gram negativ, scurt, cu capetele
rotunjite, nesporulat, necapsulat, în general mobil (cu cili peritrichi). Este aerob, facultativ
anaerob.
Face parte din flora normală a intestinului la om şi animale, reprezentând aproximativ 80% din
flora rezidentă, aerobă, a colonului.
Are un cu rol important în sinteza unor vitamine din grupul B şi K şi în menţinerea unui echilibru
în biocenoza intestinului.
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
Sunt germeni condiţionat-patogeni, fiind cei mai izolaţi microbi în laboratorul de bacteriologie.
În anumite condiţii, mai ales când scade rezistenţa locală sau generală a organismului, produc
infecţii cu localizare şi gravitate diferită, grupate în:
a. infecţii enterale- consum de alimente și apă contaminată
b. infecţii extraenterale- infecții ale tractului urinar, septicemii, infecții biliare, infecții
respiratorii, O.R.L, infecții genitale
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR- BACTERIOLOGIC
RECOLTAREA:
Se recoltează materiile fecale şi se trimit imediat la laborator pentru a fi prelucrate.
Urina- se recoltează într-un balon steril, jetul mijlociu al urinii de dimineaţă, după toaleta
organelor genitale și se însămânţează în maximum o oră de la recoltare, deoarece germenii se
multiplică foarte rapid
În cazul în care nu se poate transporta sau prelucra în acest interval, urina se păstrează la frigider
la +4°C.
IZOLAREA:
Probele provenite din sedii contaminate (materii fecale, sputa,)- se însămânţează pe cel puţin 2
medii selective:
- un mediu slab selectiv – Mac Conkey – dă colonii rotunde, luciuose, de culoare roșie
- un mediu moderat selectiv - ADCL sau XLD- dă colonii rotunde, luciuose, de culoare galbenă
Probele provenite din zone sterile- se cultivă pe medii neselective- geloză- sânge- 2 placi Petri
Urina se poate însămânţa pe un mediu suplimentat cu timidină şi urocultura va demonstra
prezenţa unei infecţii urinare.
IDENTIFICAREA:
Identificarea speciei se face pe baza caracterelor biochimice : în 4-24 ore.
E. coli care aparţin grupelor cu patogenitate intestinală nu se deosebesc din punct de vedere
cultural şi biochimic de tulpinile care se găsesc în mod normal în flora intestinală.
 Tulpinile enteropatogene de E. coli (EPEC) se identifică numai antigenic, prin reacţii de
aglutinare pe lamă:
 cu ser polivalent anti-E. coli enteropatogen,
 cu seruri monovalente.
 Tulpinile enterotoxice (ETEC)
- Cele care secretă toxine termolabile se pot identifica, deoarece există kituri comercializate-
PCR, ELISA
- Cele care secretă toxine termostabile se identifică doar ăn laboratoare de referință
 Tulpinile enteroinvazive de E. coli (EIEC) - se pot identifica prin PCR, Elisa. O mare parte
din aceste tulpini sunt lactozo-negative
 Tulpinile de E. coli enterohemoragic (EHEC) – sunt greu de identificat deoarece nu există
preparate comerciale, toxiinfecția se manifestă prin diaree sanguinolentă, care se aseamănă cu
diareea din dizenterie
 Infecţiile extraenterale produse de [Link] sunt infecţii ale tractului urinar, infecţii biliare,
infecţii respiratorii, infecţii ORL, suprainfecţii ale plăgilor şi arsurilor, septicemii, meningite,
mai ales la nou-născuţi etc. Unele din infecţiile enumerate - urinare, ale plăgilor chirurgicale,
etc. - pot lua caracter nosocomial (infecţii asociate asistenţei medicale).
În cazul urinei- urocultura cantitativă este singura metodă care stabileşte cu certitudine
diagnosticul de infecţie a tractului urinar.
EXAMENUL DIRECT
- macroscopic- tulbure
- microscopic:
Urina se centrifughează 10 minute la 3000 turaţii/minut.
Din sediment se face un frotiu colorat Gram pe care, într-o infecţie urinară, se văd în mod
obligatoriu PMN şi bacili gram negativi.
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE:
E. coli este sensibil, în mod natural, la majoritatea antibioticelor, dar foarte multe tulpini au
dobândit rezistenţa la chimioterapice antiinfecţioase prin transferul de plasmide. Antibiograma
este, deci, obligatorie pentru toate tulpinile izolate.
- Fenotipul sensibil- sălbatic- caracterizat printr-o relativă sensibilitate la beta-lactamine- o mare
parte din tulpini.
- Fenotipul producător de beta-lactamaze cu spectru extins este întâlnit printre tulpinile de spital-
rezistenta la cefalosporine, sensibilitatea la fluorochinolone.

12. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de Klebsiella spp.

KLEBSIELLA SPP. -bacili gram negativi, scurţi, cu capete rotunjite, imobili,
capsulaţi, dispuşi în diplo în sensul lungimii.
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
Din cele 10 specii ale genului, 4 sunt importante în patologia umană
Sunt germeni condiţionat-patogeni.
Fac parte din florei intestinale naturală la om şi animale, iar în număr redus se găsesc şi la nivelul
mucoasei tractului respirator.
Se pot izola din apă, sol, plante.
K. pneumoniae este specia cel mai frecvent izolată din cadrul genului. În cazul scăderii rezistenţei
antiinfecţioase a organismului (la prematuri şi la vârstnici), Klebsiella poate cauza infecţii grave
- pneumonii, septicemii şi meningite.
Este agentul etiologic important al unor infecţii nosocomiale (suprainfecţia plăgilor chirurgicale,
infecţii urinare, septicemii).
K. oxytoca produce boli diareice
Speciile K. rhinoscleromatis şi K. ozenae sunt patogene numai pentru om, la care produc rinite
cronice, mai frecvente în zonele tropicale.
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR:
RECOLTAREA
- în funcţie de localizarea infecţiei.
- se recoltează secreţii purulente, spută, urină, LCR, sânge, materii fecale etc.
EXAMENUL DIRECT:
Din produsele normal sterile sau puţin contaminate cum este sputa, frotiul colorat Gram poate
orienta spre diagnostic.
Prezenţa PMN şi a unor bacili scurţi, gram negativi, coloraţi bipolar, capsulaţi dispuşi în diplo în
sensul lungimii sau în lanţuri scurte, indică cu maximă probabilitate o infecţie cu Klebsiella.
IZOLAREA:
Produsele normal sterile se însămânţează pe medii simple cum este geloză sânge.
Sângele pentru hemocultură se însămânţează în bulion (flacoane Bactec/Bactalert), făcându-se
replicări pe geloză-sânge din flacoanele pozitive.
Materiile fecale se însămânţează pe medii selective pentru enterobacterii: MacConkey, ADCL
(Leifson), XLD.
Incubarea se face la 37°C timp de 24 ore.
IDENTIFICAREA:
Caractere culturale. În bulion Klebsiella tulbură uniform mediul, iar la suprafaţă se formează un
văl vâscos ce cade la fundul tubului.
Pe geloză-sânge dezvoltă colonii mari, alb-cenuşii, mucoase – prin învechire, devin cafenii.
Pe mediul Istrati-Meitert se dezvoltă colonii mari, mucoide, iniţial lactozo-pozitive (galbene),
apoi, după 24 de ore, “lactozo-negative” (verzi), datorită fenomenul de “cameleonaj” prin
alcalinizarea mediului.
Pe mediul Mac Conkey dezvoltă colonii mari, roşii, lactozo-pozitive, cu apariţia fenomenului de
“cameleonaj”.
Caracterele biochimice. Scindarea malonatului de Na şi creşterea pe mediul cu citrat Simmons
diferenţiază cele 4 specii de Klebsiella.
K. oxytoca produce indol, caracter unic ce o diferenţiază de K. pneumoniae.
Identificarea tipului se face pe baza structurii antigenice prin reacţii de aglutinare şi umflare a
capsulei cu seruri anticapsulare, dar numai în laboratoare de referinţă.
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE
- multirezistenţă dobândită la anibiotice.- rezistenţi la cloramfenicol, tetraciclină, streptomicină
şi biseptol
- sensibili la gentamicină, colisitin, cefalosporine din generaţia a II-a şi a III-a etc.
- antibiograma este obligatorie pentru orice tulpină izolată.
În ceea ce privește ezistența la beta-lactamine, fenotipul sălbatic este caracterizat printr-un nivel
scăzut de rezistenţă la amino şi carboxipeniciline
Celelalte fenotipuri de rezistență -Tulpinile de spital sunt în general multirezistente la antibiotice.
13. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de Proteus,
Morganella si Providencia
PROTEUS- Sunt bacili scurţi, cu capetele rotunjite, gram negativi, cu polimorfism
accentuat, foarte mobili (cili peritrichi), nesporulaţi, necapsulaţi, cu dispoziţie necaracteristică,
aerobi şi facultativ anaerobi.
Germenii din genul Proteus sunt foarte răspândiţi în natură, mai ales acolo unde există materii
organice în descompunere (gunoaie, sol, ape reziduale, carne alterată etc.) deoarece participă la
procesele de putrefacţie.
MORGANELLA ȘI PROVIDENCIA
genul Proteus - a fost scindat în 3 genuri: Proteus, genul Morganella şi genul Providencia (care
se diferenţiază pe baza proprietăţilor biochimice).
Identificarea se face biochimic..
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
Proteus- La om şi animale bacilul proteus face parte din microflora tubului digestiv.
Sunt germeni condiţionat patogeni, putând produce diferite infecţii, în condiţiile scăderii
rezistenţei organismului. Infecţiile urinare sunt cele mai frecvente afecţiuni determinate de aceşti
germeni- adesea se produc calculilor urinari.
Creşterea pH-ului urinar este de asemenea, toxică pentru uroepiteliu (efect necrozant).
Produc:
 Infecții O.R.L
 Infecții respiratorii
 Infecții ale plagilor și arsurilor
 Septicemii și meningite- la nou născuți și sugari
 Infecții digestive- mai rar
Pot produce infecţii asociate asistenţei medicale (infecții urinare, suprainfecţia plăgilor arse, plăgi
postoperatorii - de unde se izolează, în general, în amestec cu alţi microbi).
Morganella și Providencia
Produc:
 Infecții uriniare mai ales la pacienții cateterizați
 Infecții cu character nosocomial
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR:
RECOLTAREA
se face în raport cu localizarea infecţiei (urină, materii fecale, puroi, spută, L.C.R., sânge etc).
EXAMENUL DIRECT:
Examenul microscopic- se aplică doar produselor natural sterile (LCR, de pildă).
Pe frotiuri colorate Gram, se evidenţiază, alături de elementele inflamatorii, bacili gram negativi
cu dispoziţie necaracteristică (morfologie comună enterobacteriilor), şi forme filamentoase
(datorită polimorfismului accentuat al genului Proteus).
IZOLAREA ȘI IDENTIFICAR:
IZOLAREA:
Proteus
- mediile utilizate depind de produsul recoltat.
- cele monomicrobiene se însămânţează pe medii simple, cum este geloză-sânge- fiind ușor de
recunoscut prin mirosul de putrefacție și prin producerea fenomenului de invazie
- aspect- valuri concentrice care invadează toată placa, după o noapte de incubare la termostat.
- specific fenomenului de căţărare- dacă se replica pe geloză înclinată.
- pe mediile selective (MacConkey, ADCL)- se însămânșează produsele patologice în care există
și altă floră- astfel că proteus este obligat să crească sub forma unor colonii izolate și să nu
invadeze ceilalți microbi.
- bacilul proteus creşte sub forma unor colonii rotunde, de culoarea mediului, transparente la
periferie şi negre la centru datorită H2 S pe care îl produce. Ele au fost comparate cu un “ochi
de pisică”.
Morganella și Providencia
- pot fi izolaţi din materiile fecale de la om şi animale, precum şi din apa sau alimentele
contaminate
IDENTIFICAREA:
Toate speciile de Proteus sunt mobile (fenomenul de catarare, de invazie), produc urează şi
secretă fenilalanindezaminază (FAD).
Tulpinile de Proteus izolate se însămânţează pe o placă cu geloză în puncte diferite şi se incubează
18-24 de ore la 37°C. Fiecare tulpină va creşte sub formă de valuri concentrice. Dacă tulpinile
aparţin aceluiaşi serotip (deci, provin din aceeaşi sursă), valurile de invazie se suprapun, iar dacă
tulpinile sunt diferite, la locul de întâlnire a valurilor de expansiune apare o linie de demarcaţie
de 2 - 3 mm, care le delimitează.
III. SENSIBILITATEA LA ANTOBIOTICE:
- Antibiograma este obligatorie pentru fiecare tulpină izolată, deoarece în special tulpinile izolate
din infecţiile nosocomiale prezintă multirezistenţă la antibiotice.
- Fenotipul sensibil- sălbatic- caracterizat printr-o relativă sensibilitate la beta-lactamine- o mare
parte din tulpini.
- Tratamentul acestora este dificil, deoarece tulpinile au dobândit un grad înalt de rezistenţă.
- Tulpinile de spital sunt în general multirezistente la antibiotice. Din nefericire, colistinul nu
poate fi administrat în tratament, deoarece sunt natural rezistente la colistin.
14. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de Salmonella spp.
SALMONELLA SPP.-
Sunt recunoscute 2 specii: S. enterica, S. bongori
Serotipurile de Salmonella enterica subsp. enterica sunt parazite pentru om şi mamifere, în timp
ce celelalte subspecii şi Salmonella bongori se întâlnesc preponderent la păsări şi animale cu
sânge rece
Toate serotipurile de Salmonella enterica subspecia enterica sunt parazite pentru om şi mamifere,
în timp ce celelalte subspecii şi Salmonella bongori se întâlnesc preponderent la păsări şi animale
cu sânge rece.
Cele două surse majore, omul şi animalele, sunt responsabile de poluarea solului şi a apelor, în
care pot supravieţui mult timp.
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ:
Salmonelele sunt germeni înalt-patogeni.
Izolarea lor de la gazda umană are întotdeauna semnificaţie clinică: bolnav sau purtător sănătos.
Poarta de intrare digestivă (epiteliul intestinului subţire) este comună pentru toate speciile.
Toate speciile, pot supravieţui acidităţii gastrice şi pot penetra epiteliul şi subepiteliul intestinal,
dar numai S. Typhi, S. Paratyphi A, B şi C sunt sistemic invazive.
Din punct de vedere al patogenităţii, unele salmonele produc toxiinfecţii alimentare, fără să
depăşească bariera intestinală, pe când altele, infecţii grave sistemice (febre enterice).
Febrele enterice sunt infecţii sistemice (septicemice) cu evoluţie ciclică, caracterizate prin stare
tifică, febră în platou, erupţie tegumentară cu macule lenticulare, semne de suferinţă intestinală
precum şi hepato-splenomegalie.
Calea de transmitere este fecal-orală.
Prototipul febrelor enterice este produs de Salmonella typhi şi poartă numele de febră tifoidă.
În cazul purtătorilor cronici asimptomatici- germenii se găsesc la nivelul vezicii biliare şi sunt
excretaţi continuu sau intermitent prin materiile fecale. Portajul poate fi întrerupt prin
antibioterapie sau colecistectomie.
[Link] DE LABORATOR- în febrele enterice este bacteriologic şi
serologic.
Diagnosticul diferenţial se face pe baza examenelor de laborator.
DIAGNOSTICUL BACTERIOLOGIC:
RECOLTAREA ȘI IZOLAREA
RECOLTAREA:
Alegerea produselor patologice se face în funcţie de cazul în speţă: bolnav sau purtător sănătos
şi în funcţie de perioada de evoluţie a bolii.
În cazul pacienţilor suspectați de febră tifoidă sau febre paratifoide, produsele patologice pot fi:
• sângele
- pentru hemocultură poate fi recoltat în orice stadiu al bolii.
- hemoculturile pozitive se obţin de obicei înca din prima săptămână de boală
- se vor recolta 5-10 ml sânge în prima săptămână de boală, iar în perioadele tardive se recoltează
o cantitate mai mare (germeni mai rari în circulație), însămânțate direct în cele 2 flacoane de
hemocultura (aerob /anaerob), se incubează la 37°C, timp de până la 2-3 săptămâni, până la
pozitivare
• măduva osoasă din măduva sternală- este utilă în perioadele tardive ale bolii, când bacilii se
pot localiza aici.
Rezultatele sunt mai bune decât în cazul hemoculturii, dar pacienţii acceptă mai greu puncţia
medulară;
• materiile fecale, pentru coprocultură- scaunul emis spontan, care este pozitivă în 25%→ crește
progresiv
• urina, pentru urocultură- pozitivă intr-un procent destul de mic
• în cazurile letale se recoltează sânge din inimă, fragmente de organe (ficat, splină, ganglioni
mezenterici, măduva oaselor), conţinut intestinal, bilă, urină.
De la purtători sănătoşi se recoltează repetat materii fecale şi bilă din care se urmăreşte izolarea
salmonelelor.
Din flaconul pozitiv se efectuează subculturi pe geloză, fiind apoi identificate pe baza caracterelor
morfologice, biochimice şi antigenice.
Dacă însămânţarea nu se face în maximum 2 ore de la recoltare (pentru a nu permite multiplicarea
excesivă a florei de asociaţie, care are un efect inhibitor asupra dezvoltării salmonelelor), este
necesară utilizarea unui mediu de conservare şi transport (mediul solid Cary-Blair).
Înainte de izolare pe medii solide, este obligatorie folosirea mediilor de îmbogăţire lichide ce au
rolul de a favoriza înmulţirea salmonelelor şi de a inhiba flora de asociaţie. Se recomandă
utilizarea a minimum două medii de îmbogăţire ca, de pildă, mediul Leifson lichid (bulion cu
selenit acid de sodiu) şi mediul Muller-Kauffmann (bulion cu tetrationat şi bilă). Acestea se
incubează la 37°C timp de 18-24 ore.
Bilicultura poate fi recomandata în depistarea stării de purtător de Salmonella typhi, în cazurile
în care coprocultura şi, mai ales, urocultura sunt în mod repetat negative, dar la care există
suspiciunea clinică sau epidemiologică de a fi purtători.
IDENTIFICAREA GERMENILOR:
- se izolează din produsele patologice.
- coloniile izolate pe mediile selective, obţinute prin coprocultură şi cele obţinute pe geloză
înclinată sau geloză-sânge, prin hemocultură, vor fi identificate pe baza caracterelor morfologice,
culturale, biochimice şi antigenice.
Caractere morfologice. Din coloniile suspecte se efectuează un frotiu colorat Gram pe care se
evidenţiază bacili gram-negativi, cu dispoziţie necaracteristică.
Caractere culturale:
• pe geloză simplă sau sânge, salmonele produc colonii de 1-2 mm incolore, transparente;
• pe mediul Wilson-Blair (după incubare de 48 de ore la 37°C), Salmonella typhi dezvoltă colonii
plate, de culoare neagră, prezentând un halou cu luciu metalic, uneori pulverulente, de culoare
verde-închis albăstrui;
• pe mediul SS (incubare de 24-48 de ore la 37°C), salmonelele dau colonii fine, semitransparente,
cu centrul de culoare neagră deoarece produc H2 S;
• pe mediul ADCL (Leifson) - (incubare 24-48 de ore la 37°C), Salmonella typhi dezvoltă colonii
transparente de culoare roz-gălbuie (culoarea mediului, nu fermentează lactoza), cu centrul de
culoare neagră datorită producerii de hidrogen sulfurat (H2 S);
• pe mediul MacConkey (incubare de 24 de ore la 37°C) se dezvoltă colonii semitransparente,
necolorate, lactozo-negative.
IDENTIFICAREA:
-pe baza structurii antigenice (identificarea serologică)
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE
Antibioticul de elecţie în febrele enterice este cloramfenicolul.
În cazul tulpinilor rezistente la cloramfenicol se folosesc antibiotice de rezervă.
Se recomandă efectuarea antibiogramei pentru a putea urmări apariţia tulpinilor rezistente prin
transfer de plasmide.
Rezistenţa este dobândită prin plasmide.
DIAGNOSTICUL SEROLOGIC AL FEBREI TIFOIDE.
Diagnosticul serologic urmăreşte evidenţierea şi titrarea anticorpilor specifici faţă de antigenele
somatice “O”, flagelare “H” şi de înveliş “Vi”, în serul de cercetat.
Diagnosticul serologic se practică începând din a doua săptămână de boală, când încep să apară
anticorpii specifici în serul bolnavului
Titrul lor creşte, atingând un maximum în săptămâna a treia de boală, şi se menţine ridicat în
convalescenţă şi după vindecarea clinică, pentru un timp variabil.
Interpretarea reacţiei serice calitative se face diferit la bolnavii fără şi cu antecedente vaccinale.
DIAGNOSTICUL TOXIINFECȚIILOR ALIMENTARE cu salmonele este numai
bacteriologic, prin coprocultură, aşa cum a fost prezentat mai sus.

15. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de Shigella spp.

SHIGELLA SPP-cuprinde bacili mici, gram-negativi, imobili (nu prezintă
flageli), nesporulaţi, aerobi şi facultativ anaerobi. .
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
Sunt germeni înalt patogeni cu habitat strict uman (bolnavi sau purtători sănătoşi).
Provoacă dizenteria bacteriană- cu localizare la nivelul colonului sigmoid
Caracterele de patogenitate se manifestă prin multiplicare, invazivitate şi toxinogeneză.
Contaminarea se face pe cale fecal-orală, consecutiv consumului de alimente sau apă
contaminată.
Muştele sunt cei mai importanţi vectori.
Perioada de incubaţie este scurtă (1-3 zile), iar debutul brusc cu febră, crampe abdominale severe,
tenesme, scaune direice frecvente mucopurulente şi mucosangvinolente patognomonice, însoţite
de semne neurologice şi fenomene generale ca febră şi deshidratare.
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR:
RECOLTAREA:
La bolnavii cu dizenterie acută se recoltează cu un tampon porţiunile mucopurulente şi
mucosanguinolente ale materiilor fecale.
La bolnavii cu dizenterie cronică şi la purtători se recoltează material din leziunile mucoasei
colice.
Probele se introduc în mediu de transport Stuart sau Carry-Blair, deoarece bacilii dizenterici
își pierd viabilitatea relativ repede.
IZOLAREA:
Însămânţarea se face pe medii selective ADCL, SS, MacConkey şi XLD, pe care shigelele se
diferenţiază prin fermentarea xilozei.
IDENTIFICAREA:
Caractere culturale. Pe mediile de cultură, bacilii dizenterici cresc sub forma unor colonii mici,
rotunde, convexe, cu margini regulate, transparente, lactozo-negative (deci de culoarea mediului).
Pe mediu XLD produce colonii roşii, deoarece fermentează xiloza.
Caractere biochimice: Coloniile lactozo-negative vor fi identificate pe baza testelor biochimice.
Structura antigenică este reprezentată în mod special de antigenele somatice O, care stau la baza
identificării serologice.
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE
Se remarcă o creştere a rezistenţei la unele antibiotice cu spectru larg (cloramfenicol, tetraciclină,
ultima fiind utilizată mai ales în tratamentele scurte - “doză şoc” în focarele de dizenterie)

16. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de

Pseudomonas spp. si Acinetobacter spp.
PSEUDOMONAS AERUGINOSA (bacilul piocianic) face parte din genul Pseudomonas, care
cuprinde bacili gram negativi, strict aerobi, cu dispoziție necaracteristică, mobili, oxidazo-
pozitivi, care nu utilizează glucoza pe cale fermentativă (non-fermentaivi) şi sunt nesporulaţi.
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
P. aeruginosa este un germen condiţionat patogen.
La gazda vulnerabilă produce infecţii grave, greu de tratat.
Bacilul piocianic face parte din categoria germenilor de spital, fiind responsabil de producerea
unor infecţii nosocomiale severe, fiind prezent în special în sălile de dializă, terapie intensivă, cu
profil chirurgical, precum și la pacienții cu fibroză chistică.
La om face parte din flora intestinală sau tegumentară normal.
Este atât invazivă, cât şi toxigenă.
P. aeruginosa devine patogen atunci când imunitatea organismului este compromisă.
P. aeruginosa colonizează tegumentul ars, cu distrugere vasculară locală, necroză tisulară şi în
final bacteriemie.
Alte infecţii
 infecţii gastrointestinale
 infecţii ale tractului urinar (la pacienţii cateterizaţi)
  infecţii corneene (la cei cu lentile de contact)
 infecţii ale sistemului nervos
 infecţii ale aparatului locomotor
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR- bacteriologic.
RECOLTAREA:
- se face în funcţie de localizarea infecţiei.
- produsele patologice: puroi, secreții din plăgi, urină, sânge, LCR, spută
EXAMENUL DIRECT
al produselor are valoare orientativă numai dacă produsul recoltat este în mod normal steril
(LCR, exudate).
Pe preparatele colorate Gram se vor observa PMN şi bacili gram negativi.
IZOLAREA
Pseudomonas aeruginosa a fost izolat din apă, sol, aer şi se găseşte foarte frecvent răspândit în
spitale, acolo unde există umezeală: toalete, vaze cu flori, echipamentul de respiraţie artificială,
unele dezinfectante.
Are un metabolism foarte activ, fiind izolat chiar şi în apa distilată, în care metabolizează orice
urme minime de substanţe.
- bacilului piocianic se poate face pe orice mediu de cultură, deoarece este un germen
nepretenţios, cu posibilităţi metabolice nelimitate - mediul se alege în funcţie de produsul recoltat.
Produsele natural sterile se însămânţează pe geloză-sânge, sângele pentru hemocultură va fi
prelevat în condiții de strictă asepsie și însămânțat în flaconul de hemocultură a cărui compoziție
favorizează dezvoltarea germenilor aerobi, materiile fecale pe medii selective.
Plăcile se incubează la 37°C. P. aeruginosa, spre deosebite de alte specii ale genului se dezvoltă
şi la 42°C.
IDENTIFICAREA
- simplă datorită caracterelor sale culturale.
Pe geloză simplă sau bulion înverzeşte mediul- secretă unu pigment fenazinic albastru,
nefluorescent, solubil în apă - piocianin. Există şi tulpini acromogene, sau tulpini care secretă un
pigment roşu fluorescent (piorubina) sau brun (piomelanina).
Cultura are de obicei un miros de flori de salcâm.
Pe geloză-sânge coloniile sunt mari, cenuşii, hemolitice şi pot avea uneori un luciu metalic, care
reprezintă zone de autoliză. Pe aceeaşi
Pe bulion, bacilul piocianic creşte la suprafaţa mediului, sub forma unei pelicule, pentru că este
strict aerob.
Pe mediile lactozate, piocianicul dă colonii lactozo-negative
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE
P. aeruginosa este sensibil în mod natural la penicilinele antipseudomonas, la cefalosporine din
generaţia a III-a, la aminoglicozide precum şi la fluochinolone
Este de regulă rezistent la peniciline, macrolide, lincosamide, cefalosporine de generaţia I şi II,
tetracycline.
P. aeruginosa este un germen care dobândeşte foarte repede rezistenţă la antibiotice, tulpinile
periculoase de spital fiind uneori rezistente la aproape toate antibioticele enumerate.
Tratamentul infecţiilor produse de bacilul piocianic la pacienţi cu imunitatea deprimată este
foarte dificil, deoarece acţiunea antibioticului nu este eficientă în condiţiile scăderii rezistenţei
antiinfecţioase a organismului.

ACINETOBACTER- cuprinde bacili gram negativi de formă cocică, bacilară, sau cocobacilară,
aerobi şi oxidazo-negativi.
Pe acelaşi frotiu se pot întâlni forme cocoide şi forme filamentoase
Germenii din acest gen sunt imobili, frecvent încapsulați.
Cresc bine pe majoritatea mediilor de cultură.
Sunt larg răspândiţi în natură (sol, apă, lapte, alimente), precum şi în mediul spitalicesc
(ventilatoare, umidificatoare, catetere).
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
Principalele probleme cauzate de Acinetobacter spp. în mediul spitalicesc se referă în principal
la pacienții cu boli critice internați în Unitățile de Terapie Intensivă, în special la cei care necesită
ventilație mecanică, la pacienții cu leziuni extinse cutanate sau arsuri (pacienți cu
politraumatisme).
Infecțiile asociate cu Acinetobacter spp. includ pneumonia asociată ventilației artificiale, infecții
ale pielii și țesuturilor moi, ale rănilor, ale tractului urinar, peritonită, meningită secundară și
septicemie.
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
DIAGNOSTICUL este bacteriologic. Ca și în cazul bacilului piocianic, simpla izolare dintr-un
produs patologic, nu îl implică în mod obligatoriu ca agent cauzal al unei infecţii.
RECOLTAREA
- se face în funcţie de localizarea infecţiei: spută, aspirat bronşic, puroi, urină, sânge, LCR,
catetere.
EXAMENUL DIRECT
- are valoare orientativă numai dacă produsul recoltat este în mod normal steril (LCR, exudate).
Pe preparatele colorate Gram se vor observa PMN şi prezența de bacili sau cocobacili gram
negativi.
Uneori au tendința de a păstra cristal violetul și, prin urmare, să fie identificate incorect ca fiind
coci gram pozitivi.
IZOLAREA
se poate face pe orice mediu deoarece este un germen nepretenţios, cu posibilităţi metabolice
nelimitate- formează colonii netede, unele dintre ele fiind pigmentate galben pal sau gri.
Coloniile sunt de tip S, mucoide, cu suprafețe netede, lucioase sau mate, de cele mai multe ori
nepigmentate (unele cu pigment galben pal sau gri).
IDENTIFICAREA
- la nivel de specie se face pe baza caracterelor de cultivare (temperatura de creştere) şi a
caracterelor biochimice și identificarea pe baza testelor biochimice, sau prin spectrometria de
masă MALDI-TOF.
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE
sunt rezistenţi la peniciline şi cefalosporinele de generaţia I şi II.
Sunt sensibili la gentamicină, amikacină, tobramicină şi la cefalosporinele de generaţia III şi IV.

17. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de Candida

spp.
CANDIDA SPP.
Levurile din genul Candida sunt paraziţi umani şi animali.
Candida albicans este principala specie implicată în etiologia micozelor sistemice (65-70%).
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
Odată ce levurile au învins sistemul imun deteriorat al gazdei, ele pot cauza o largă varietate de
infecţii: de la candidozele cutanate şi mucoase superficiale, până la cazuri de candidoze sistemice
prin penetrare tegumentară
Candidozele se împart în două mari grupe:
1. Candidoze superficiale:
- candidoze mucoase: bucofaringiene (muguet), anale, genito-urinare.
- candidoze cutanate: onix, perionix, intertrigo, foliculite.
2. Candidoze sistemice:
- septicemice sau viscerale care iau forme variate (infecţii urinare, osteoarticulire, renale,
pulmonare, oculare, cardiace, peritoneale, etc);
- acestea pot fi iatrogene, nosocomiale sau endogene.
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
presupune izolarea şi identificarea speciei responsabile de producerea bolii, înaintea instalării
terapiei antifungice, astfel dacă s-a institut deja un tratament antifungic, recoltarea produsului
patologic se va face după cel puţin trei zile de la întreruperea tratamentului.
RECOLTAREA
- produselor patologice se face diferit, în funcţie de localizare
Prelevatele se vor transporta rapid în laborator unde se vor examina şi însămânţa pentru a evita
multiplicarea levurilor în produsul patologic.
Pentru produsele patologice semi-lichide (puroi, lichidul din serozitate) se utilizează medii de
transport (Portagerm, Mycoline, Synthesis).
EXAMENUL DIRECT
- evidenţierea la microscop, a levurilor: elemente ovalare, asociate eventual cu prezenţa
filamentelor miceliene.
Tehnica coloraţiei. Levurile din genul Candida se colorează după metoda Gram, albastru de
metilen, May-Griinwald-Giemsa. La coloraţia Gram, candidele sunt gram-pozitive.
CULTIVAREA
Speciile din genul Candida cresc pe mediul Sabouraud simplu, Sabouraud cu adaus de
gentamicină şi cloramfenicol sau Sabouraud cu actidionă şi roşu fenol (mediul Mycoline).
Perii, scuamele şi fragmentele de unghie sunt mai întâi fragmentate şi apoi însămânţate.
- însămânţarea nu trebuie să dureze mai mult de 40-50 secunde şi se va face de preferinţă la
Urina şi alte produse patologice lichide se însămânţează cu o pipetă Pasteur sterilă în 2-3 tuburi
cu mediu Sabouraud lichid.
Materiile fecale se lasă la macerat 24 de ore într-o soluţie de ser fiziologic şi antibiotice, după
care se însămânţează minimum în 2 tuburi.
INCUBAREA
- se face la 35-37° C, 24-48 h.
Candida albicans dezvoltă colonii albe, cremoase, mate, cu margini regulate.
După incubarea la 37° C, timp de 48h, C. albicans produce colonii verzi, C. tropicalis, colonii
albastre metalice, C. krussei, colonii roz, iar alte specii dau naştere unor colonii albe.
II. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE - antifungigrama.
Etapa finală a diagnosticului- efectuarea antifungigramei.
Determinarea sensibilităţii levurilor la antifungice se bazează pe creşterea sau inhibiţia creşterii
acestora în prezenţa diferitelor substanţe antifungice.
Pe suprafața unui mediu de cultură agarizat (mediul Sabouraud) se însămânțează un inoculul
fungic standardizat peste care se aplică discuri de antifungice. După incubarea la 37°C pentru
speciile de Candida se citesc diametrul zonelor de inhibiție iar sensibilitatea este clasificată pe
categorii: S (sensibil), R (rezistent).
În present tehnica nu este standardizată pentru toate antifungicele, dar datorită simplității poate
fi folosită în infecțiile fungice curente, non-sistemice.
Tratament: În prezent, există o gamă variată de antifungice, clasificate, în general, după modul
de acțiune
Antifungice= 5-fluorocitozina, miconazole, econazol

18. Diagnosticul de laborator al infectiilor produse de

Mycobacterium tuberculosis
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
- germeni larg răspândiţi în natură
Singurul rezervor natural pentru M. tuberculosis este omul.
Infecţiile cu M. tuberculosis se transmit aerogen, prin inhalarea picăturilor lui Flügge sau prin
pulberi contaminate.
Contaminarea indirectă, prin mâini murdare, alimente sau obiecte este rară.
Bacilii tuberculozei, înalt patogeni, ale căror caractere de cultivare au fost considerate „tipice”
Mycobacteriile atipice au o largă răspândire în:
 sol
 apa din surse naturale sau de la robinet.
Tuberculoza se clasifică în:
 tuberculoză pulmonară
 tuberculoză extrapulmonară.
În ordinea frecvenţei, localizările extrapulmonare sunt:
 ganglionii limfatici
 pleura
 tractul urogenital
 oasele
 articulaţiile
 meningele
 peritoneul
Teoretic pot fi afectate toate organele.
Tuberculoza pulmonară
Clasificare:
 tuberculoză primară (primoinfecţie)
 tuberculoză secundară.
În funcţie de receptivitatea gazdei, virulenţa bacililor şi doza infectantă, primoinfecţia poate
evolua inaparent, subclinic sau clinic manifest, cu sau fără complicaţii.
În peste 80-90% din cazuri evoluţia este către vindecare. Focarul de infecţie se fibrozează şi se
calcifică. Cicatrizarea leziunilor din primoinfecţie nu este obligatoriu urmată de vindecarea
microbiologică.
Reinfecţiile masive sau reactivarea unor focare latente („reinfecţie endogenă” – tuberculoză de
reactivare), în condiţiile unui deficit imun, duc la tuberculoză secundară. În leziunile secundare
evoluţia este cronică, fără vindecare spontană.
Intensitatea sensibilizării la tuberculină este proporţională cu cantitatea de bacili acumulată în
focarul infecţios.
II. DIAGNOSTIC DE LABORATOR
Este bacteriologic
Produsele patologice sunt reprezentate de:
 spută
 urină
 materii fecale
 LCR
 biopsii tegumentare
 lichid de aspiraţie
RECOLTAREA produselor patologice
-sputa expectorată spontan, print tuse; sputa indusă după aerosoli expectoranți; lavajul
bronhoalveolar prin bronhoscopie;
-lichidul pleural prin puncţie pleurală, efectuată în mod steril cu anticoagulant
-urina se recoltează în caz de suspiciune de tuberculoză renală- repetată în decurs de câteva zile
(se face examinarea urinei de 24 ore)
-lichidul cefalorahidian se recoltează în scopul precizării diagnosticului de meningită
tuberculoasă;
-lichidul de ascită, fragmente de peritoneu, ganglioni mezenterici etc., se recoltează prin
intervenţie chirurgicală, în cazul tuberculozei abdominale, peritoneale, intestinale;
-fragmentele de ganglioni sau chiar ganglioni întregi (axilari, cervicali, inghinali etc., în funcţie
de localizare) în tuberculoza ganglionară.
În cazul în care nu este posibilă prelucrarea imediată a produselor patologice, ele pot fi
conservate, în bune condiţii, timp de 24 de ore (cu excepţia urinei) la +4°C.
EXAMENUL DIRECT
Datorită structurii peretelui celular nu se colorează Gram.
Se colorează numai la cald, iar odată colorate nu mai pot fi decolorate cu alcool sau acizi, de unde
şi denumirea de bacili acido-alcoolo-rezistenţi (BAAR).
Se evidenţiază prin coloraţia Ziehl - Neelsen, în care BAAR apar coloraţi în roşu pe fondul
albastru al preparatului- sub formă de bastonaşe subţiri, curbaţi, dispuşi sub formă de grămezi
sau împerecheați caracteristic în unghi, rar izolaţi.
Întrucât, prin evidenţierea unor bacili nu se poate identifica specia M. tuberculosis, rezultatul va
fi exprimat în BAAR.
Bacilii pot fi vizualizaţi şi prin examenul microscopic în lumină UV, utilizând tehnica de
colorare la rece- bacilii vor apărea fluorescenţi pe fondul negru al preparatului.
IZOLAREA
Este indispensabilă diagnosticului de certitudine al tuberculozei.
Probele contaminate se însămânţează doar după o prealabilă decontaminare.
Însămânţarea se face pe mediul Lowenstein- Jensen sau Middlebrook, la 37◦C, cu urmărirea
culturilor timp de 2-3 luni.
Cel mai frecvent utilizat în practică este mediul LöwensteinJensen, livrat în eprubete, cu suprafaţa
mediului înclinată.
Produsele biologice se însămânţează în câte trei eprubete cu mediu Löwenstein-Jensen, se
incubează la termostat la 37°C şi se urmăresc timp de 2-4 săptămâni. Multiplicarea
mycobacteriilor in vitro fiind lentă, apariţia coloniilor vizibile pe mediul de cultură survine, de
regulă, după un timp de incubare de minim 14 zile.
IDENTIFICAREA
Coloniile de M. tuberculosis se dezvoltă în 2-4 săptămâni şi se prezintă macroscopic ca fiind
proeminente, cu suprafaţa neregulată, de tip R (rough), conopidiforme, cu marginile neregulate,
de culoare uşor gălbuie.
În cazul unei creşteri abundente, coloniile confluează şi devin nenumărabile.
Sunt greu de emulsionat în ser fiziologic.
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE
- în infecţia tuberculoasă se administrează mai multe chimioterapice în asociaţie, pentru a nu
permite supravieţuirea acestor tulpini- deoarece există tulpini rezistente
Bacilul tuberculos este sensibil la izoniazidă (HIN), pirazinamidă (PZA), rifampicină (RMP),
etambutol (EMB), streptomicină, etionamidă etc.
În prezent tratamentul tuberculozei este standardizat conform unor programe naţionale.
S-a constatat recent înmulţirea rapidă a tulpinilor de [Link] multirezistente (TB-MDR).
Rezistenţa primară apare la indivizi care au fost infectaţi de novo cu tulpini MDR, iar cea
secundară (dobândită) la indivizi iniţial infectaţi cu o tulpină sensibilă
TB-MDR sunt definite ca fiind tulpinile rezistente cel puţin la RMP şi HIN.
Tratamentul antimicrobian în tuberculoză durează 6-12 luni, iar pentru evitarea selecţiei de
mutante rezistente este necesară asocierea a cel puţin 3 chimioterapice antituberculoase.

19. Diagnosticul de laborator al sifilisului

 GENUL TREPONEMA- bacterii subţiri, spiralate (6-14 spire regulate), filiforme,
mobile, necapsulate, nesporulate.
Sifilisul este produs de Treponema pallidum.
- Treponemele nepatogene, se găsesc în mod normal pe mucoasa tractului respirator superior sau
mucoasa genitală la om şi sunt cultivabile pe medii inerte (de exemplu Treponema phagedenis -
saprofită a mucoasei genitale).
Sunt strict anaerobe sau microaerofile.
Două specii sunt înalt patogene pentru om: Treponema carateum şi Treponema pallidum,.
Sunt foarte pretenţioase nutritiv, iar treponemele patogene nu se pot cultiva pe medii de
cultură. Ele sunt menţinute în viaţă prin inoculare la animale susceptibile.
I. SEMNIFICAȚIE CLINICĂ
T. pallidum ssp. pallidum este agentul etiologic al sifilisului venerian, transmis prin contact
sexual şi al sifilisului congenital transmis transplacentar de la mamă la făt.
Sifilisul venerian evoluează în trei etape:
• sifilisul primar, ce apare la 15 zile de la contactul infectant şi se manifestă prin apariţa unui
şancru, de regulă, pe mucoasa genitală,
• sifilisul secundar, care apare la 45 de zile de la apariţia şancrului şi se manifestă prin apariţia pe
tegumente şi mucoase a unor leziuni - rozeole sifilitice,
• sifilisul terţiar, care apare după o perioadă de latenţă de 1-30 de ani şi se manifestă prin leziuni
distructive la nivelul SNC, aparatului circulator şi în diverse organe.
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
- diagnosticul este imposibil de realizat prin metode bacteriologice de rutină datorită
imposibilitatea cultivării T. pallidum in vitro, precum şi natura tranzitorie a leziunilor
- în stadiile primare şi secundare, diagnosticul se bazează pe simptomatologia clinică şi pe testele
serologice.
RECOLTAREA
Treponema pallidum este foarte sensibilă la variaţiile de temperatură, pH, presiune osmotică,
umiditate şi concentraţia de oxigen. Din această cauză materialul recoltat trebuie examinat cât
mai rapid posibil. Produsul nu poate fi păstrat la frigider sau la temperatura camerei.
În sânge, la 4◦ C, rămân virulenţi şi 24 de ore, interval în care este posibilă producerea sifilisului
postransfuzional.
La 42◦C germenii mor într-o oră. Pe această proprietate se bazează de altfel piretoterapia
neurosifilisului
Dacă sunt prezente mai multe leziuni (în sifilisul secundar) se alege cea mai tânără leziune,
numărul treponemelor fiind învers proporţional cu vârsta leziunii.
Leziunea se curăţă cu ser fiziologic şi se usucă. Dacă leziunea este ulcerată, se îndepărtează cu
grijă crusta. Se scarifică uşor leziunea până când aceasta începe să sângereze uşor. Se strânge
leziunea la bază şi se îndepărtează primele picături de sânge.
Va apare un exudat seros în şancru, pe care se aplică o lamă. Se acoperă serozitatea de pe lamă
rapid cu o lamelă şi se examinează imediat la microscopul cu fond întunecat. Probele recoltate
din cavitatea bucală, sau mucoasa rectală, trebuie interpretate cu rezervă, deoarece aici sunt
prezente şi treponeme saprofite.
Dacă examinarea directă vizează evidenţierea treponemelor în ţesuturi recoltate în timpul
autopsiei, acestea se pot conserva prin congelare la -70oC.
EXAMENUL MICROSCOPIC
Datorită faptului că sunt prea subţiri, nu pot fi observate la microscopul optic pe frotiurile colorate
Gram.
Pot fi vizualizate la microscopul cu fond întunecat sau după colorare cu anticorpi
antitreponemici specifici marcaţi cu o substanţă fluorescentă.
Se pot colora prin impregnare argentică.
Evidenţierea directă a Treponemei pallidum din secreţia din şancru sau leziunile cutanate se poate
efectua prin:
1. Examen direct al secreţiei din şancru,
2. Efectuarea de frotiuri fixate şi colorate.
Cultivarea treponemelor patogene nu este posibilă. Ele pot fi menţinute în viaţă in vitro timp
de 1-6 zile de la recoltare, pe medii foarte complexe sau în culturi celulare (McCoy cu adaos de
ser fetal de viţel).
DIAGNOSTICUL SEROLOGIC
- diagnosticul serologic reprezintă metoda de elecţie în diagnosticul sifilisului.
Se efectuează în toate cele trei etape evolutive ale sifilisului.
Există 2 tipuri de teste: nespecifice (cu rol de screening) și teste specifice (de confirmare), ambele
cu o sensibilitate mai mică în sifilisul primar, dar având o sensibilitate de 100% în cel secundar.
Testele serologice se efectuează pe de o parte la pacienţi, pentru a urmări eficacitatea
tratamentului, iar pe de altă parte ca test de screening în masă, pentru depistarea noilor cazuri
apărute.
 Testele nespecifice (netreponemice)
VDRL şi RPR - se utilizează ca teste screening
- sunt rapide, se pozitivează precoce (la 1-2 săptămâni de la apariţia şancrului),
- reacţii fals pozitive: boli acute febrile, vaccinare recentă, sarcină, boli autoimune sau de
colagen, infecţii hepatice cu distrucţie tisulară, pacienţi în vârstă.
- tratamentul corect al sifilisului duce la scăderea titrurilor VDRL şi RPR; de aceea, testele
pot fi utilizate pentru monitorizarea eficienţei terapeutice.
 Testele specifice (treponemice)
- utilizate pentru confirmarea rezultatelor pozitive ale VDRL sau RPR.
- se pozitivează înaintea celor nespecifice şi pot rămâne pozitive la pacienţii cu sifilis
terţiar, la care testele nespecifice s-au negativat.
- cele mai utilizate sunt: TPHA şi FTA-ABS.
Reacţii serologice pozitive la nou-născuţii din mame infectate pot reprezenta un transfer pasiv de
anticorpi sau un răspuns imun specific la infecţie.
Depistarea anticorpilor specifici de clasa Ig M în serul nou-născuţilor semnifică sifilis congenital.
Metode ale biologiei moleculare-utilizează reacţia de amplificare genică, PCR.
III. SENSIBILITATEA LA ANTIBIOTICE
Antibioticul de elecţie pentru tratamentul sifilisului este penicilina.
Nu s-a constatat secreţia de β-lactamază la tulpinile de T. pallidum.
În cazul sifilisului primar şi secundar, se preferă administrarea de benzatin-penicilină (penicilină
retard).
În cazuri de sifilis terţiar şi congenital se utilizează penicilina G.
La pacienţii alergici la penicilină, se administrează doxiciclina sau tetraciclină.
Profilaxia este nespecifică şi constă în practicarea sexului protejat, depistarea şi tratarea
partenerilor sexuali ai pacienţilor cu infecţie diagnosticată.
Pentru prevenirea sifilisului congenital se recomandă testarea serologică obligatorie a tuturor
femeilor gravide în primele luni de sarcină.

20. Diagnosticul de laborator al hepatitelor virale

Termenul de “hepatită virală” desemnează o inflamație acută sau cronică a ficatului
determinată de o infecție cu unul dintre “virusurile hepatitice”.
În cazul diagnosticului de hepatita (inflamație a ficatului), susținut clinic și biochimic, etiologia
virală poate fi confirmată prin teste specifice.
I. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR- VIRUSUL HEPATIC A
Diagnosticul de laborator al infecției cu virus hepatitic A (HAV) se bazează pe următoarele
teste:
1. Anticorpii anti-HAV IgM prin ELISA. Testul este înalt sensibil și specific atunci când se
realizează din seruri recoltate de la persoane cu simptome tipice de hepatită acută (icter,
manifestări digestive acute).
De obicei, IgM anti-HAV sunt deja detectabili cu 5- 10 zile înainte de instalarea simptomelor și
rămân la niveluri ridicate în ser timp de 4-6 luni.
După această perioadă, titrul IgM anti-HAV începe sa scadă și cresc anticorpii IgG anti-HAV
care vor persista, în general, toată viața în serul pacienților care au trecut prin infecție.
De asemenea, IgG anti-HAV sunt detectați și în serul persoanelor vaccinate.
2. Microscopia electronică permite vizualizarea și identificarea virionilor HAV în probe de
scaun sau de sânge la pacienții cu hepatită virală A.
Metoda este de înaltă sensibilitate și specificitate, însă este costisitoare și rar utilizată pentru
diagnosticul de rutină.
3. Metodele moleculare utilizează tehnici de amplificare a acizilor nucleici (PCR) din probe de
ser, scaun și țesut hepatic.
Sensibilitatea și specificitatea acestor metode sunt de asemenea foarte ridicate, însă datorită
costurilor relative mari sunt mai rar folosite în diagnosticul de rutină.
Ele pot fi de mare utilitate în investigarea epidemiilor.
II. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR- VIRUSUL HEPATIC B
Diagnosticul de laborator al infecției cu virus hepatitic B (HBV) se bazează pe următoarele
teste:
1. Metoda ELISA pentru determinarea de antigene HBV și anticorpi specifici împotriva
acestora:
a. Antigenul de suprafață al HBV (HBsAg) este decelabil în ser la 2-10 săptămâni de la infecție.
În cazul infecțiilor acute autolimitate care evoluează spre vindecare, HBsAg devine nedetectabil
după 4-6 luni de la infecție. Persistența acestui antigen în ser pentru mai mult de 6 luni reprezintă
un marker serologic de cronicizare a infecției HBV.
b. Anticorpii împotriva antigenului de suprafaţă al HBV (anti-HBs) apar la câteva săptămâni
după ce HBsAg devine nedetectabil în ser și, la majoritatea pacienților, asigură imunitatea de
durată (“pe viață”).
Prezența sa în ser reprezintă markerul de infecție HBV vindecată sau dovada serologică a
vaccinării anti-HBV.
c. Anticorpii de tip IgM împotriva antigenului “core” al HBV (IgM anti-HBc) apar în decursul
primelor săptămâni de la infecția acută și rămân detectabili timp de 4- 8 luni- detecția IgM anti-
HBc poate fi singurul mod de a face diagnosticul de infecție acută HBV.
Unii pacienți cu infecție cronică HBV sau unii purtători asimptomatici de HBV pot prezenta teste
pozitive pentru IgM anti-HBc în cursul fazelor de reacutizare sau reactivare a infecției cronice.
d. Anticorpii totali (IgM+IgG) anti-HBc sunt detectabili, de regulă, la toți pacienții care au fost
expuși la HBV (infecții acute sau cronice).
e. Antigenul “e” al HBV (HBeAg) este o proteină virală solubilă care apare în ser în fazele
precoce ale infecției acute HBV și dispare de obicei la scurt timp după nivelul maxim
Persistența sa mai mult de 3 luni după debutul bolii este un marker potențial de cronicizare a
infecției HBV.
f. Anticorpii impotriva antigenului “e” al HBV (anti-HBe);
- negativarea HBeAg și pozitivarea anti-HBe arată scăderea replicării HBV și o evoluție mai
favorabilă.
2. Metodele moleculare – ADN-HBV poate fi detectat prin teste calitative sau cantitative.
Nivelul de ADN-HBV (viremia) se măsoară de regulă prin PCR.
III. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR- VIRUSUL HEPATIC D
Diagnosticul de laborator al infecției cu virus hepatitic D – virusul hepatitic D (agentul
Delta) este un virus defectiv care nu poate infecta decât împreună cu HBV.
Există două posibilități:
- Coinfecția: pacientul se infectează simultan cu HBV și HDV
- Suprainfecția: HDV infectează un pacient purtător al unei infecții HBV preexistente (de obicei
o infecție cronică); în această situație, evoluția infecției este agravată.
Diagnosticul etiologic se bazează pe detecția prin ELISA a markerilor serologici ai HDV
(anticorpi IgM anti-HDV) și pe detecția ARN-HDV în ser prin tehnici de biologie moleculară
(PCR).
IV. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR- VIRUSUL HEPATIC C
Diagnosticul de laborator al infecției cu virus hepatitic C = bazează în principal pe utilizarea
a 4 markeri:
1. anticorpii totali anti-HCV,
2. antigenul “core” HCV,
3. ARN-HCV
4. genotipul HCV. Acești markeri sunt determinați prin metode serologice imunoenzimatice de
tip ELISA (anticorpii totali anti-HCV și antigenul core HCV) și metode de diagnostic molecular
(ARNHCV și genotipul HCV).
1. Anticorpii totali anti-HCV devin decelabili după aproximativ 60 zile, așa-numita perioadă
de “fereastra serologică” (perioada dintre momentul infecției și momentul detecției prin tehnicile
de laborator;
- acești anticorpi persistă toată viața la pacienții care dezvoltă o infecție HCV cronică.
2. Antigenul “core” HCV poate fi detectat în serul persoanelor infectate.
- este o metodă mai ușor de efectuat, mai ieftină și mai puțin grevată de riscul contaminării
probelor din unele tehnici de biologie moleculară. Cu toate acestea, detecția antigenului “core”
este mai puțin sensibilă iar nivelul seric al acestui marker poate varia mult de la un individ la
altul.
3. Detecția și cuantificarea ARN-HCV în sângele periferic reprezintă un marker de încredere
al replicării HCV. Acest marker este decelabil la 1-3 săptămâni după momentul infectant, deci
cu aproximativ 1 lună mai devreme decât pozitivarea testelor serologice pentru anticorpii totali
anti-HCV. Persistența ARN-HCV după o perioadă de 6 luni denotă infecția HCV cronică.
4. Determinarea genotipului HCV (genotiparea)
Determinarea genotipului HCV este necesară pentru stabilirea schemei terapeutice anti-HCV.
V. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR- VIRUSUL HEPATIC E
Diagnosticul de laborator al infecției cu virus hepatitic E (HEV) se bazează pe detecția în ser
a anticorpilor IgM anti-HEV prin ELISA și a ARN-HEV prin PCR.
21. Diagnosticul de laborator al infectiei cu HIV
I. DIAGNOSTICUL ETIOLOGIC
Diagnosticul etiologic al infecției cu HIV se realizează prin teste ELISA, immunoblot
(Western blot) și tehnici de biologie moleculară (PCR), în conformitate cu algoritmuri de
testare elaborate pe baza dinamicii markerilor serologici ai infecției.
Markerii serologici pe baza cărora se realizează diagnosticul de infecție, stadializarea, abordarea
terapeutică precum și evaluarea raspunsului la tratament sunt: ARN-HIV, antigenul p24 al HIV1,
anticorpii (IgM, IgG) anti-HIV1/HIV2.
ALGORISMUL DE DIAGNOSTIC se bazează pe dinamica acestor markeri în serul persoanelor
infectate.
După momentul infectant, primul marker detectabil în ser este ARN-HIV (la aproximativ 10 zile
de la infectare), urmat de pozitivarea testelor pentru antigenul p24 (după aproximativ 2
săptămâni) și de apariția anticorpilor anti-HIV (la aproximativ 20 de zile de la momentul
infectant).
Anticorpii IgM anti-HIV sunt decelabili cu testele actuale (ELISA de generația a IV-a) la 3-5 zile
de la apariția antigenului p24 și la 10-15 zile de la apariția ARNHIV; anticorpii IgG anti-HIV
apar ulterior și persistă pe toată durata infecției.
Pe baza acestei dinamici a markerilor HIV, infecția se clasifică în urmatoarele stadii:
- Perioada de “eclipsă” (sau de “fereastră serologică”) – interval inițial (după infecție) în care nu
se decelează niciun marker HIV în ser
- Perioada de seroconversie – intervalul între infecția HIV și apariția primilor anticorpi
detectabili; durata acestei perioade depinde de tipul de teste folosite pentru testare și de
sensibilitatea acestora
- Infecția acută – intervalul între apariția ARN-HIV detectabil și pozitivarea testelor de detecție
a anticorpilor specifici; durata acestei etape depinde de asemenea de tipul de teste folosite și de
sensibilitatea acestora.
- Infecția HIV cronică– acest stadiu se caracterizează printr-un raspuns deplin în anticorpi de tip
IgG detectați prin ELISA și confirmați prin test Western blot. Principalele testele incluse în
algoritmul de diagnostic sunt testele ELISA, Western blot și testele de încărcare virală (de
cuantificare a viremiei).
1. Testele ELISA detectează anticorpii anti HIV1 și/sau HIV2 (teste de generația I, II, III) și
antigenul p24 al HIV1. Testele ELISA, chiar cele de generația I și II, au o sensibilitate bună în
infecția HIV cronică însă pot să nu detecteze infecții recente aflate în perioada de “eclipsă” sau
“fereastră serologică” în care persoana infectată poate prezenta un nivel ridicat al viremiei HIV,
2. Testele Western Blot sunt utilizate pentru confirmarea testelor repetat pozitive prin ELISA.
De menționat ca în cazul testelor ELISA combinate care decelează anticorpii anti-HIV 1 și 2
concomitent cu detecția antigenului p24 al HIV 1, confirmarea prin Western blot nu mai este
necesară.
3. Testele de încarcatură virală (masurarea nivelului viremiei) cuantifica nivelul HIV în sânge.
De obicei sunt utilizate pentru a monitoriza efectele tratamentului sau pentru diagnosticul precoce
al infecției HIV. Sunt utilizate trei tipuri de tehnologii:
a. RT-PCR – este o aplicație care combină tehnologia PCR cu revers-transcripția, proces care
implică acțiunea unor enzime numite revers-transcriptaze care realizează conversia secvențelor
de ARN în secvențe de ADN complementar (ADNc) care sunt apoi amplificate și identificate
prin PCR.
b. bDNA– se bazează pe oligonucleotide “de captură”, sintetizate astfel încât să aibă secvențe
complementare cu regiuni ale ARN-HIV
c. NASBA este o tehnică bazată pe amplificarea materialului genetic la temperatura constantă
(41°C) sub acțiunea a 3 enzime (o ARN-ază, o revers-transcriptază și o ARN-polimerază).
Testele rapide din saliva-au la baza faptul ca anticorpii anti-HIV pot fi identificați și în salivă,
deși concentrația lor în acest produs biologic este mult mai scazută decât în sânge
În prezent, orice test salivar pozitiv necesită confirmare prin tehnicile menționate mai sus.