22.10.
2021
Poezia modernistă (literatura interbelică)
Tudor Arghezi – „Testament”
Eseu structurat
Poezia „Testament” deschide primul volum poetic arghezian, „Cuvinte
potrivite” din 1927, şi reprezintă cea mai cunoscută artă poetică din lirica
interbelică, modernistă. Tema este creaţia, desemnată „testament” şi „cartea mea”,
mai exact rolul poeziei, în particular, sau rolul artei, în general, ca rod al harului
divin şi al muncii de artizat a poetului, în egală măsură. Arta lirică însumează, în
viziune argheziană, mai multe rosturi: cel social, ca moştenire a suferinţei
străbunilor, ca liant între trecut şi viitor, „treaptă” în drumul spiritual şi
civilizatoriu al întregii colectivităţi, al poporului, cel estetic, ca proces de
metamorfozare a urâtului în frumos şi sensibilitate, cel vindicativ, de răzbunare a
celor care nu au avut glas şi au trăit în anonimat, în penumbra istoriei, şi cel
justiţiar, de îndreptare a durerii trăite „de vecii întregi”.
Titlul are o dublă semnificaţie. Cu sens denotativ, „testament” este un act
juridic întocmit de o persoană, prin care este lăsată moştenire urmaşilor averea,
toate bunurile materiale. Cu sens conotativ, contextual, înseamnă moştenirea
spirituală lăsată de poet cititorilor-urmaşi, cartea de poezii, pe care sunt datori să o
valorifice şi să o venereze. În sens religios, termenul conţinut în titlu face trimitere
şi la cele două părţi ale Bibliei, Vechiul şi Noul Testament, cărţi de învăţătură
adresate umanităţii. „Testament” este, astfel, un manifest poetic în care autorul îşi
exprimă propriile convingeri, de noutate, despre menirea artei literare în societate,
despre destinul poetului, ca artist inspirat de suferinţă, mânie şi abjectul vieţii
umile, şi despre datoria cititorilor să se lase sensibilizaţi de originalitatea şi
prospeţimea cărţii, „de frumuseţi şi preţuri noi” meşteşugite cu efort şi migală.
Poezia conţine cinci strofe inegale ca număr de versuri, grupate în secvenţe
poetice distincte. Debutează ca un monolog adresat „fiului” spiritual prin negaţia
„nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/decât un nume adunat pe o carte”, pe care
o lasă moştenire generaţiei viitoare ca „treaptă” pe care să o urce, reprezentând, în
esenţa ei, un progres spiritual în raport cu viaţa umilă îndurată de „bătrânii mei”.
Urmează, în strofa a doua, îndemnul răspicat, prin imperativul „aşeaz-o”, ca
cititorul să o preţuiască, să o considere „hrisovul cel dintâi”, adică să o
înstăpânească drept bunul cel mai de preţ care exprimă esenţa spiritualităţii unui
întreg popor, amintind iarăşi că inspiraţia este suferinţa „robilor” înaintaşi.
Strofa a treia explicitează, în termeni poetici, în metafore, cum poezia
converteşte munca fizică în muncă intelectuală: „sapa” şi „brazda” sunt uneltele
simbolice ale muncii agricole, umile şi chinuitoare, iar „condei” şi „călimară”, ale
muncii poetului. Poezia implică un efort parcă supraomenesc de prefacere a
limbajului comun în limbaj artistic, sensibil: „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”
se transformă în „cuvinte potrivite”. Urmează o serie de opoziţii care trădează atât
sursa de inspiraţie, cât şi rezultatul final: din „zdrenţe” face „muguri şi coroane”,
„veninul” devine „miere”, „cenuşa morţilor din vatră” este prefăcută în
„Dumnezeu de piatră” şi „hotar înalt cu două lumi pe poale”.
Penultima strofă continuă ideea că poezia sa propune „frumuseţi şi preţuri
noi” rezultate din „bube, mucegaiuri şi noroi”, adăugând şi impactul dorit la
receptare: cititorul va juca, ascultând poezia-„vioară”, „ca un ţap înjunghiat”, adică
se va lăsa sensibilizat de durerea din care este inspirată. Mai mult, poetul vrea să
răzbune nedreptatea trăită de străbuni şi să purifice, în acest fel, răul suferit: „E-
ndreptăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure”.
Finalul revine asupra ideii că munca de meşteşugar a poetului, în echilibru
perfect cu talentul său, este la fel de chinuitoare ca efortul fizic al fierarului, în
comparaţia „slova de foc şi slova făurită/ împerecheate-n carte se mărită/ ca fierul
cald îmbrăţişat în cleşte”. Poetul devine, astfel, robul cărţii, iar cititorul, „Domnul”,
stăpânul creaţiei, fără să cunoască pe propria piele mânia din care este inspirată,
însă o va simţi.
„Testament” este o artă poetică înscrisă în modernismul literar prin
inovaţiile la nivel tematic, formal şi de expresivitate poetică. Problematizarea
rolului artei, al artistului şi al cititorului este o preocupare originală, propunând o
sensibilitate nouă inspirată din urât. Mai mult, creaţia este, în concepţia particulară
poetului, produsul inspiraţiei şi al muncii, în egală măsură. Tot de noutate este şi
libera exprimare a propriilor convingeri, de aceea poezia încalcă parţial convenţii
prozodice, strofele fiind inegale. În plus, limbajul poetic este puternic metaforizat,
tipic modernismului, inspirat din toate registrele limbii, de aceea foloseşte
arhaisme precum „hrisov”, „saricile”, „slova”, neologisme precum „obscură” şi
cuvinte din limbajul popular, cum ar fi „vite”, „plăvani”, „brazdă”, „sapă”, dar mai
ales cuvinte care, prin sens, desemnează urâtul, abjectul, trivialul: „bube”,
„mucegaiuri”, „zdrenţe”, „durerea” etc. Astfel, Tudor Arghezi propune un nou
limbaj poetic, caracterizat prin sensibilitate, prospeţime şi naturaleţe.