Structuralismul

Structurismul își găsește originile în analiza structurală în lingvistică moștenită de la

lucrările lui Ferdinand Saussure. Analizând limbile, acesta observă că ele constituie
un sistem adevărat de relații: regulile sau aranjamentele nu variază atunci când se
își schimbă formele. În plus, el constată că analiza unei lucrări unice nu are sens, tot
elementul trebuie raportat la ansamblu și la poziția sa în raport cu alte piese. Lévi-
Strauss, foarte impresionat de lingvistica saussuriană, va fi unul dintre primii care va importa
analizele sale în științele umane și sociale aplicate instituțiilor.
Pentru el, societatea este percepută ca un ansamblu de indivizi și grupuri care
comunică între ei, iar antropologul trebuie să determine codul invariant care se ascunde
în spatele jocului aparențelor sociale, adică structura socială și spiritul uman. În
alte domenii, gânditorii structuralisti vor urmări un obiectiv similar: a aduce la lumină
structuri ascunse care se ascund în spatele realității. Dar ce înțeleg ei prin structură? Jean
Piaget oferă următoarea definiție: „În prima aproximație, dacă facem abstracție de
synthese între marxisme și structuralism pe care le vom analiza ulterior,
o structură este un sistem de transformări (în opoziție cu proprietățile elementelor) și
care se conserve sau se îmbogățește prin jocul chiar al transformărilor sale, fără ca acestea să...
au ajunge în afara granițelor sale sau apelând la elemente externe.
Într-un cuvânt, o structură cuprinde astfel cele trei caractere de totalitate, de transformare și
d'auto-reglare »,. Și din punct de vedere epistemologic, formalizarea care se face a structurii
depinde de teoretician, „în timp ce structura este independentă de el, această formalizare poate
se traduce imediat în ecuații logico-matematice sau trece prin intermediul unui
model cibernetic. Există astfel diferite niveluri posibile de formalizare în funcție de
deciziile teoreticianului, în timp ce modul de existență al structurii pe care o descoperă este la
preciza în fiecare domeniu particular de cercetare.
În științele sociale, structuralismul va da naștere unor diverse dezvoltări. În cadrul
de la filosofia cunoașterii, sau într-un mod mai restrictiv în sociologia
cunoștință, Michel Foucault o folosește pentru a fundamenta o teorie a cunoștinței care se adâncește
într-o formă de relativism istoric (totuși, va contesta statutul său de structuralist,
probă că curentul nu avea frontiere foarte clare).
Problematica pe care o dezvoltă Foucault este aproape următoarea: Cum un
savoir poate să se constituie? Care sunt relațiile între adevăr, gândire și istorie? Pentru el,
Istoria ideilor se desfășoară prin rupturi, fiecare epocă având propria adevăr.
Pentru a-l studia, el propune să abordeze întregul discurs și cunoștințele care unifică la
o epocă dată, cunoașterea unei comunități umane. El numește episteme condițiile de
ce savoir. El arată apoi că diverse perioade s-au succedat în gândirea occidentală.
Fiecare fiind mai mult sau mai puțin incapabil să își înțeleagă propriile fundații, ceea ce conduce la
o poziție epistemologică relativistă.
De asemenea, putem menționa în galaxia structuralistă pe Roland Barthes, care încearcă prin intermediul
analiza structurală a discursului modei de a evidenția mecanismele și proprietățile
imaginarul social contemporan care îl fundamentează. De asemenea, se va remarca dezvoltarea actuală a

1
apropieri în termen de rețea, care reînnodă cu structuralismul (primatul totalității, poziția
în rețea, etc.).

Structuralismul American

Structuralismul consideră limba ca un sistem, adică, ansamblul de elemente solidare care

au diferite relaț ii.

Începând cu învă ț ătura lui Saussure, structuralii adoptă într-o formă radicală contribu ț ia sa la
propoziț ia despre limbă ca un sistem de semne.
În acelaș i mod, ei studiază limba din perspectiva sincronică sau, mai degrabă, limbajul ca obiect.
prezent.
Ei realizează studii dintr-un punct de vedere descriptiv, analizând structurile ș i rela ț iile acestora.
Caracteristici :
Ei folosesc o metodă inductivă, construiesc teorii pe baza unei analize a corpusului ca atare,
fără a ț ine cont de influenț a mediului sau a contextului. Structuriș tii adoptă criterii
immanenț i, adică aliniaț i esenț ei naturale a limbajului.
Pe baza unei analize structurale, ei definesc niveluri, delimitează unităț i ierarhic.
definirea conceptelor folosind o terminologie pe care o adaptăm necesităț ilor noastre.
EDWARD SAPIR (1884----1939):
De ș i în marginea structuralismului european, se poate asocia demersul lui Sapir cu lingvistica
structurale în sensul în care ia în considerare forma specifică a diferitelor sisteme. Marele
diferen ț a este că Sapir angajează o reflec ț ie filozofică asupra
raport limbă-gândire.
Conform lui Sapir, limba este o componentă culturală. Forma limbii impune un mod
aprehensiunea lumii: acesta se nume ș te relativism lingvistic relativism lingvistic
relativism lingvistic relativism lingvistic. Ipoteza numită Whorf-Sapir. (Sapir-Whorf)
ipoteză) deoarece reluată ș i prelungită de Benjamin Lee Whorf, el însu ș i specialist în
limbi amerindiene (în timp ce avea o formare de agent de asigurări).

2
Astfel, dintr-un punct de vedere istoric, mediul cultural determină forma limbii, dar din punct de vedere
Din perspectiva fiecărui vorbitor, limba este cea care formează o viziune asupra lumii (deoarece acest sistem îi

este livrat gata făcut).

Apoi se poate avea o abordare mai mult sau mai pu ț in radicală a Ipotezei Whorf-Sapir:
astfel, limba ș i gândirea se confundă: limba determină gândirea până la punctul de a fi o formă de
gândire în sine;
- fie că limba ș i gândirea sunt distincte, dar limba organizează gândirea (astfel un subiect surd care
ne ar stăpâni o limbă ar avea o gândire dezorganizată).

BENJAMIN LEE WHORF 1897–1941

Despre relativitatea lingvistică

Principalul centru de interese al lui Whorf în domeniul lingvisticii a fost studiul limbilor amerindiene, ș i
în principal cele din America Centrală. Este în special autorul unei lucrări despre limba Hopi, dar
s-a interesat în plus de limba maya sau de limba inuit, iar din ansamblul acestor cercetări a apărut
principiul relativităț ii lingvistice.

Plecaț i de la faptul că nu se găseș te nicio noț iune temporală în limba Hopi, Whorf deduce că
gândirea este condiț ionată de limba care o exprimă. La acest prim principiu se combină un altul: acela
potrivit căruia limba este condiț ionată de cultură, principiu care va fi dezvoltat în mod special
în cadrul colaborării sale cu Sapir. Acest principiu al relativităț ii se opune radical ipotezei
chomskyenne al caracterului înnăscut al limbajului în măsura în care îi stipulează un caracter dobândit.

Acest principiu se opune de asemenea întregii concepț ii neo-grammariene a lingvisticii, care,

până la Saussure, limbajul era văzut ca un sistem propriu, independent de contingenț ele sociale ș i
culturale.

LEONARD BLOOMFIELD (1887 1949)

Spre deosebire de Sapir, Bloomfield se află la antipodul unei reflec ț ii mentaliste. Cu

Bloomfield în lingvistică operează conform unei abordări riguroase care privilegiază forma în defavoarea sensului.

El începe prin a studia limba Tagalog, o limbă polineziană, dar ca mul ț i lingvi ș ti
americani ai vremii sale, el studiază ș i limbi amerindiene, în special Algonquin,
în timpul primului război mondial (pe care se aplică metoda de reconstrucț ie istorică pentru a arăta că metoda
func ț ionează ș i pe limbi non-IE). În anii '20, Bloomfield devine profesor
d’allemand ș i de lingvistică ș i întâlne ș te pe Albert Paul Weiss, un comportamentist. De acolo, ș i de la

3
 considerarea limbii ca sistem (Saussure), Bloomfield este convins că trebuie evacuat
mentalismul ș i a se baza doar pe datele observabile pentru a descrie ș tiinț ific limbajul.
Demersul său este expus în cartea sa de referinț ă: Limbaj, 1933.
Spre deosebire de Sapir, Bloomfield consideră că gândirea, „cutia neagră”, trebuie lăsată
hors-champ. Dacă lingvistica trebuie să fie o ș tiinț ă de sine stătătoare, ea trebuie să fie obiectivă ș i să respingă
întreaga formă de interpretare (în opozi ț ie cu lingvistica cognitivă actuală, de exemplu).
Metoda, numită distribu ț ională, se bazează pe aranjamentul observabil al unită ț ilor lingvistice, care
despre o deconstrucț ie în unităț i discrete :
1. fonemele (unită ț i vocale)
[Link] (unită ț i de sens: stimul-reac ț ii)
[Link] de aranjare (sintaxă)

Unul dintre principiile cheie ale lui Bloomfield este analiza în constituen ț i imedia ț i, care procedează din nou
conform unei metode distribuitionale riguroase care constă în verificarea că fiecare segment poate fi
substituit cu un constituent mai mic sau de aceeaș i natură
Acest principiu va fi exploatat ș i aprofundat de un alt lingvist american, Zellig Harris (1909-
1992) care, fără a fi fost un student al lui Bloomfield, a fost puternic influen ț at de metoda sa
distribuț ională.
Metoda sa, care împrumută din rigurozitatea matematicii, va duce la ideea de transformare,
care va fi apoi reexaminată de Chomsky.
Cu toate acestea, spre deosebire de Chomsky, Harris aplică ideea de transformare la nivelul de
suprafaţă, ca o proiecţie matematică a unui set către altul. Chomsky îi va
considera ț i că trebuie să distinge ț i un nivel de suprafa ț ă de un nivel cognitiv profund, ș i că
transformările au loc undeva între aceste două niveluri. Astfel, marele
descoperirea lui Chomsky este de a reinstaura mentalismul în analiza lingvistică, extinzându-l
tradi ț ia formalistă a lui Bloomfield ș i a lui Harris.

Noam Chomsky1928

lingvist ș i intelectual american, a cărui teză Structuri Sintactice, 1957, va lua contropiedul
de abordarea structurală a limbajului.

4
Demeanarea lui Chomsky se pozi ț ionează esen ț ialmente ca o reac ț ie la distribu ț ionalism ș i la
comportamentismul lui Bloomfield din anii '30.

Caracteristici
Structuralismul American a primit influen ț e din empirism, unde experien ț a este sursa de
cunoș tinț e lingvistice sau produse ale vorbirii.

Déliée des teorii europene, en următorul de proprii căi.

Studiul limbilor indigene a configurat ș i a dat o originalitate acestui miș cări ș i metodelor sale.
Studiază limba din perspectiva sincronică, adică, limbajul ca un obiect în prezent.
Rela ț ia dintre limbă devine evidentă cu realitatea socială. Prima sarcină a lingvistului este
înființ area unui sistem de transcriere.

Dedicată à analiza fonologic si morfologic des limbi americani.

În Statele Unite s-a dezvoltat aproximativ în aceea ș i perioadă (sfâr ș itul secolului al XIX-lea), într-un mod

independentă, ceea ce se nume ș te Structuralismul american sau Distribu ț ionismul.

Încă de la începutul anilor douăzeci, s-a interesat de limbile amerindiene, în special de cele din grupul
algonquin. Talentele sale de descripteur ș i comparatist îi permit să producă o operă care, cu...
lucrările marilor săi contemporani Boas ș i Sapir vor rămâne printre clasicele acestui domeniu:
Texte Menomini (1928), texte Plains Cree (1934), celebra sa lucrare Structuri Lingvistice ale Nativilor
America (1946) ș i Morfophonemica Menomini (1939). Limbajul (1933) prezintă concep ț ia că
Bloomfield îș i face griji cu privire la limbaj ș i la sarcinile pe care le atribuie lingvisticii.