NARATOLOGIE

Gerard Prince

Traducerea lui José Fernandes da Silva

(Goiânia, Brazil)

Narratologia este o teorie a naraț iunii. Ea examinează nu doar

ce au în comun naraț iunile, ș i numai naraț iunile, dar
de asemenea, ceea ce le diferenț iază unele de altele în timp ce sunt naraț iuni; ș i
procuraț i să descrieț i sistemele specifice de reguli care prezidă
producț ia ș i procesarea narativelor. Termenul „narratologie” este
o termen francez naratologie – introdus de
Tzvetan Todorov emGrammaire du Décaméron(1969) – este teoria
î ș i are locul istoric în tradi ț ia Formalismului Rus ș i a
Structuralismul Francez. Narratologia exemplifică tendin ț a
structuralist pentru a considera textele (în sens larg al termenului)
cum metode reglementate prin care oamenii (re)
modelăm universurile sale. Ea exemplifică, deci, ambi ț ia
structuralist de a izola componentele necesare ș i opț ionale din
tipuri de texte ș i caracterizarea modului în care sunt articulate. Ca atare,
ea constituie un subsidiar al semiotica, studiul factorilor
operativ în sisteme ș i practici semnificative.

Un punct de plecare important în dezvoltarea

narratologia este observa ț ia că există nara ț iuni ș i pove ș ti
povestite printr-o varietate de medii: limbaje oral ș i scris (în
proză sau în versuri), evident, dar ș i limbaje
imagini, figuri statice sau animate (cum ar fi în nara ț iuni
pictoriceș ti, vitralii iconice sau filme), muzică (programată), sau o
combinaț ia de vehicule (cum ar fi în benzile desenate). În plus
disso, o naraț iune orală poate fi transpusă într-un balet, o
istorie în benzi desenate, convertită într-o pantomimă ș i un roman,
reproduse pe ecran, ș i viceversa. Toate acestea înseamnă că naraț iunea
ou, mai specific, componenta narativă a unei naraț iuni,
poate sau ar trebui să fie studiat fără referire la mediu prin
cum se prezintă.

Acum, cu ajutorul unei anumite metode - să presupunem, a celui de

limbaj scris - un set dat de evenimente poate fi prezentat
de diferite moduri, în ordinea apari ț iei lor (presupuse), de
exemplu, sau într-o ordine diferită. Naratologul trebuie să poată
aș adar, examinarea naraț iunii, povestea prezentată, indiferent
nu doar de mijlocul folosit, ci ș i de naraț iune, de discurs, de
modopelo care este mijlocul folosit pentru a prezenta ceea ce.
Gramatica Decameronului, Todorov nu elimină explicit
studiul naraț iunii „ș tiinț a naraț iunii” vizată de el; dar
examenul contoanelor lui Giovanni Boccaccio se concentrează pe ceea ce este relatat, ș i
scopul său este de a dezvolta o gramatică pentru a în ț elege asta.
În mod similar, cea mai mare parte a influentei "Introducere în Analiză"
Estrutural de Narrativa", de Roland Barthes, este dedicată înainte de toate
istoria care are structura discursivă.

Concentrând emoț ia că, în loc de emcomo, Barthes ș i Todorov

urmaream un drum luat de Claude Lévi-Strauss ș i
Vladimir Propp. Lévi-Strauss a caracterizat logica mitului
focalizând structura semantică: în Antropologia Structurală, el
a afirmat că mitul implică întotdeauna transformarea unui
set de opozi ț ii semantice într-un alt set, mai pu ț in
radical, prin intermediul unei medieri sau a unor serii de medieri. În
Morfologia pove ș tilor folclorice, care s-a dovedit a fi
probabil cea mai fertilă contribuț ie modernă asupra structurii
fabula („poveste”), Propp a ignorat nara ț iunea din basme de
fadas ruseș ti ș i le-a descris în termenii părț ilor componente ale
narrat. Propp a dezvoltat no ț iunea de func ț ie sau categorie de
acț iuni considerate din punctul de vedere al semnificaț iilor lor de bază
nu contează în care apar; a izolat 31 de funcț ii, care constituie
elementele fundamentale ale basmelor (rusesti); si a sustinut
că nicio funcț ie nu exclude vreo altă funcț ie ș i că multe dintre ele, în
între timp, atunci când apar în aceea ș i poveste, apar întotdeauna în
aceea ș i ordine; ș i a argumentat că pove ș tile - ș i poate toate
poveș ti - întotdeauna conț in funcț ia unei lipsuri sau a unei vina.
decorarea are întotdeauna o altă funcț ie folosită ca dezvăluire (de
exemplu, lichidarea lipsei sau a răutăț ii, salvarea sau căsătoria).
Propp a izolat de asemenea ș apte roluri de bază asumate de
personaje în poveș ti (de basme), ș apte personaje dramatice,
Correspondând fiecăreia dintre ele unei sfere particulare de acț iune sau
conjunto de func ț ii: eroul (persecutor sau victimă), villainul, a
princesa (obiectul căutării) ș i tatăl ei; mesagerul, donatorul,
aliat (sau ajutor) ș i falsul erou. Acelaș i personaj poate
a desfă ș ura mai mult de un rol, iar acela ș i rol poate fi
desemnat de mai mult de un personaj.

Mulț i naratologi, pe lângă Barthes ș i Todorov, în încercarea de

dar conta de specificitatea nara ț iunii focalizându-se pe narat,
ne-am inspirat din Propp (şi, într-o mai mică măsură, din Lévi-Strauss). În
Logica nara ț iunii, Claude Bremond a definit secven ț a narativă
elementar ca o serie de trei funcț ii, care corespund cu
trei faze de bază în desfă ș urarea oricărui proces:
virtualitate (o situaț ie care deschide o posibilitate)
neactualizarea posibilităț ii; realizare sau nerecunoaș tere.
În plus, Bremond a dezvoltat o tipologie complicată de
documente, bazate pe o distinc ț ie fundamentală între pacien ț i
(afectaț i de proces ș i constituind victime sau beneficiari) ș i
agen ț i (începând procesul ș i influen ț ând pacien ț ii,
modificându- ș i situa ț iile sau păstrându-le). Similar,
Algirdas Julien Greimas a rafinat no ț iunea de Propp de dramatis
persoana a ajuns la un model "actan ț ial", în ț elegând
în mod original, ș ase "actanț i", care au fost foarte influenț abili: o
Subiect (în căutarea Obiectului), Obiectul (cautat de Subiect),
Remitent (al Subiectului în căutarea Obiectului), Receptorul (al Obiectului
a fi rescumpărat de Subiect), Asistentul (al subiectului), ș i
Oponent (al Subiectului). Conform lui Greimas, narativul este un
todo semnificativ deoarece poate fi în ț eles în termenii
structura relaț iilor între actanț i. În general, bazat pe
em Propp e Lévi-Strauss, Greimas afirmă că (canonic) a
narrativa este organizată în conformitate cu un schemă în
relaț ia la care, după ce o anumit ordin de lucruri este perturbat,
un contract este stabilit între Emitent ș i Subiect, pentru a face
a apărea o nouă ordine sau a restabili vechea ordine; subiectul,
care a devenit competentă pe parcursul axelor dorin ț ei, a
obligaț ie, cunoș tinț e ș i abilitate, efectuează o căutare ș i,
ca rezultat al (trei) probe de bază, respectă sau nu respectă
sua parte în contract ș i este (în mod justificat) recompensat sau
(injust) condamnat.

De ș i multe dintre lucrările vechi despre naratologie au

sido centrados în nararea ș i caracterizarea naraț iunii în aceș ti termeni,
unii naratologi au considerat nara ț iunea ca fiind
essencialmente o o mod (verbal) de reprezentare – retelling-ul
evenimente printr-un narator, în locul legării lor într-o scenă
– am definit studiul discursurilor narative ca fiind al tău
obiectiv, în loc de studiul istoriei. Ei au avut alături de ei
tradi ț ie. În plus, ar putea argumenta că, concentrându-se pe
structura narativă, consideraț ia că aceeaș i set de
evenimentele pot fi recontate în mai multe ș i diferite moduri, rezultând
în eș ec. În cele din urmă, în căutarea obiectivelor lor, ar putea
a profita de munca extensivă în naraț iune literară ș i în puncte
ca distanț ă sau punct de vedere, pe care criticii anglo-saxoni
(de Henry James a Wayne C. Booth), academicieni germani
(cum ar fi Eberhard Lämmert, Günther Müler, Franz Stanzel) este o
formalismul rus au fost executa ț i. Gérard Genette este poate cel mai
reprezentant mai eminent al acestei tendin ț e naratologice. În
Discurul de Naraț iune ș i Discurul Narativ Reexaminat, el a analizat
relaț iile temporale care se pot obț ine între textul narativ ș i
povestea pe care o reinterpretează, factorii care reglează informaț ia narativă
este instan ț a narativă (actul narativ producându-se ș i se
inscriind în text ș i situaț ia în care acesta apare).

Definind naraț iunea prin modul său de prezentare (ș i insistând pe

rolul unui narator), în loc să o definească prin obiectul său (evenimentele),
duce la o neglijen ț ă a povestirilor fără naratori. În plus
disso, desconsidera faptul că povestea de asemenea semnalează
existentă a naraț iunii oricare ar fi ea – fără o poveste nu
poate să nu existe nicio naraț iune. Diverș i naratologi consideră
ambele aspecte considerate ș i prezentările lor ca
pertinente explorării posibilită ț ilor sale. Mieke Bal,
Seymour Chatman, Michel Mathieu-Colas ș i Gerald Prince, pentru
exemplu, au încercat să integreze studiul deo quêe decomo; ș i o
cel mai recent model narativ al lui Greimas deschide spaț iu atât pentru
istorie cât ș i pentru discurs. Această narratologie "generalizată" sau
"misturada" poate fi văzută ca fiind corespondentă cu "ș tiinț a" care
Roland Barthes a evocat în „Introducerea” sa ș i în practica manifestată
în alte articole, punând în eviden ț ă numărul binecunoscut de
Comunicaț iile din 1966, dedicate naraț iunii. De asemenea, poate fi
se afirmă că conformă prezentului domeniu de activitate de naratologie.

Este poate fi domeniul discursului narativ pe care naratologii

am explorat mai exaustiv. Genette, Todorov (în Introducere
à Poética), Bal, Chatman, Dorrit Cohn, Shlomith Rimmon-Kenan, ș i
altele, au descris tipurile de ordine pe care un text narativ le poate avea
continua, diferitele viteze pot fi adoptate (elipsă, rezumat, scenă,
retardare, pauză), tipurile de focalizare ș i detalierea de
evenimente care pot caracteriza, relaț iile care pot obț ine între
durata timpului în care un eveniment are loc ș i durata timpului
în care este narrat (eliptic, singular, iterativ sau repetitiv)
modurile de bază de a descrie gândurile ș i expresiile
vocile personajelor ș i posibilele legături între naratori,
atos de narraț ie, naratori ș i evenimente narate.

Investigaț ia structurii poveș tii a adus de asemenea rezultate

notabile. Naratologii au examinat componentele minime
do narrado (ac ț iuni ș i evenimente, situa ț ii ș i procese) ș i, ș i
urmărind perspicacitatea Formalistilor ruș i, au distins acele
componente care sunt esenț iale pentru coerenț a cauzală-cronologică a
istoria acelor componente care nu sunt. Au studiat legăturile
(temporal, spa ț ial, logic, func ț ional, transforma ț ional) între as
componente minime ș i au atras atenț ia asupra falaciei
hoc, ergo prpptor hoc, ca un motor puternic al naraț iunii.
Am demonstrat de asemenea că secven ț ele narative pot fi
considerate ca fiind constituite dintr-o serie de constituen ț i
minime, dintre care ultima, în lanț ul temporal, este o (parț ială)
repetiț ie sau transformare a primei; ș i deja au dovedit că întotdeauna
secvenț ele cele mai complexe pot fi văzute ca un rezultat al
conjuncț ia a două secvenț e simple, pe baza alternării de
unită ț i într-o succesiune cu unită ț i într-o alta, sau dintr-una
ordonată în aceste moduri de combinaț ie.
Pe de altă parte, în afară de a arăta că acț iunile ș i procesele pot
a se grupa în anumite clase (func ț ionale) ș i că în acestea
participan ț ii pot fi categorisi ț i în func ț ie de roluri
fundamentale, ei au explorat tehnicile prin care
personajele sunt stabilite ș i descrise (Chatman, Hamon).
În cele din urmă, ei au analizat cum o poveste poate fi
caracterizată semantic ca o lume constituindu-se din
domenii (seturi de miș cări sau acț iuni aparț inând unui)
dado personaj, numit un problemă, ș i reprezentând un
efort în căutarea unei soluț ii), fiecare dintre acestea este guvernat
pentru un constrângere modală (etică, epistemică, axiologică sau
de) ce determină ceea ce "se întâmplă" (Pavel).

Cum pentru integrarea studiului istoriei ș i a studiului discursului,

seguem în general direc ț ia indicată de lucrările celor
Formalistii rusi în ceea ce priveș te relaț iile dintre fabula („povestea de bază
material") e enredo ("plot") e, în acelaș i timp, adoptă o formă
gramatical (Prin ț , Naratologie): dacă lingvi ș tii ne-am dorit
prin instituirea gramaticii limbii, naratologii doresc să instituie
o gramatică a naraț iunii.

În cele din urmă, o astfel de gramatică ar putea consta în cele patru următoare
păr ț i interrela ț ionate: o componentă sintactică, prin intermediul
care un număr finit de reguli generează macro ș i microstructuri
dintre toate poveș tile, ș i doar dintre ele; o componentă semantică
interpretând aceste structuri, caracterizând atât caracterizând
con ț inut narativ atât al macrostructurii globale cât ș i al
microstructuri parț iale; o componentă "discursivă" prin intermediul
un număr finit de reguli operează asupra structurilor
interpretate ș i răspunde prin discursul narativ (ordine de
prezentare, accelerare, mediere naratologică etc.); ș i o
componente pragmatică specificând factorii cognitivi ș i
comunicative de bază afectând manifestarea, procesarea ș i
narrativitatea a ceea ce se întâmplă în primele trei păr ț i. Acestea
componente, care constituie propria gramatică narativă,
a se articula cu o componentă care permite traducerea datelor
gramatici provenind dintr-un anumit mediu (să zicem, engleza
escrito).
Criticile îndreptate împotriva narratologiei ș i pozi ț iile sale,
reivindicările ș i ambiț iile, cel puț in patru merită atenț ia.
Se discută, uneori, că modelele naratologice sunt reductive ș i
că nu pot captura multe aspecte (importante) ale textelor
narrative. Dar poate că această încărcătură excesiv de generală de
reducionismul nu ia în considerare faptul că narratologia
se străduieşte să explice toate naraţiunile, şi numai naraţiunile,
până unde acestea sunt narative: naratologii au lăsat întotdeauna
clar este faptul că există mulț i elemente care nu sunt narative într-un
text narativ (de exemplu, acte patetice, for ț e filozofice,
penetraț ii psihologice).

Se argumentează mai incisiv că modelele naratologice sunt

de asemenea statici ș i incapabili să caracterizeze propriul motor care
conduci o naraț iune înainte, spre deznodământul său, cu aceeaș i
dinamica care dictează forma sa. Este într-adevăr adevărat că analizele
mitul lui Lévi-Strauss a ignorat complet dimensiunea
sintactică, că modelul seminal propian, cu ordinea sa fixă de
func ț ii, era statică ș i că gramaticile nara ț iunii
frecvent ne-am concentrat pe izolarea unită ț ilor
minimele din poveste în loc să captureze dinamismul său
configurare. Pe de altă parte, trebuie menț ionat că Lévi-Strauss
niciodată nu a fost, nici nu a susț inut că ar fi, un naratolog, care Bremond
a criticat anterior aspectele statice ale Morfologiei de
Propp, ș i modelul său propriu al nara ț iunii a subliniat logica
progresiva a povestirilor. În plus, încercările recente de
descrie structura povestirii au fost explicit
preocupate de dimensiunea lor dinamică. Gramatica naraț iunii de
Thomas Pavel, de exemplu, subliniază primatul ac ț iunii ș i al
transformare ș i schematicizarea sistemului de for ț e, tensiuni ș i
rezistenț ele din care se constituie intrigă. În mod similar, Marie-Laure
Ryan a dezvoltat un model inspirat de inteligen ț a artificială
care î ș i ob ț ine poten ț ialele din momentele de suspans ș i
surprize, progrese ș i întârziere, obscuritate ș i iluminare –
pentru miș carea emblematică de complicare a intrigii.
Se sus ț ine de asemenea că naratologia neglijează contextul
în care au loc nara ț iunile, situa ț ia care determină
parț ial forma sa ș i contribuie la obiectivele sale, factorii
pragmatici care guvernează parț ial funcț ionarea lor.
Această critică nu este neîntemeiată. Subordonarea naratologiei la
strategii importate din lingvistica structurală sau transformaț ională,
îngrijorarea de a captura specificitatea naraț iunii (o poezie
lîric, un silogism sau un eseu poate, în cele din urmă, să apară în
acelaș i context ca o poveste); dificultatea incorporării de
factori contextuali într-o descriere sistematică ș i ambi ț iile
"ș tiinț ifice" ale disciplinei (dorinț a sa de a caracteriza universali de
narrativa) a dus la reticen ț a naratologilor de a lăsa
pragmatică de a lua parte în domeniile tale investigative.
Între timp, în ultimii ani ai dezvoltării
narratologia, nici măcar no ț iunile pragmatic
fundamentate au încetat să mai fie luate în considerare. Mai
recent, poate din cauza insisten ț ei repetatelor
referinț e ale sociolingvisticii se referă la importanț a contextelor
comunicative, de interesul în cre ș tere cu privire la practicile
decodificaț i-vă ș i de creș terea conș tiinț ei că naraț iunea nu
trebuie văzută doar ca un produs, ci ș i ca un
proces, naratologii au început să formuleze întrebări mai
în mod explicit pertinente la pragmatică. Astfel, Susan Lanser
a conturat fundamentele pentru o naratologie sensibilă din punct de vedere social,
feminista; Ryan a argumentat că unele configuraț ii de evenimente
construim o poveste mai bună decât altele; ș i au fost făcute propuneri
în sensul de a considera contextul narativ ca parte a textului
narrativ (Prinț , "Pragmatica Narativă").

În cele din urmă, însăș i posibilitatea unei narratologii coerente, care

sucedeinte integrează studiul deo ceea ce a fost pus în
problemă de către teoreticienii post-structuraliș ti ș i de către critici, evocând
a apelare dublă logică a naraț iunii. Această dublă logică cuprinde
două principii organizaț ionale în raport cu care întreaga naraț iune
presupus că se operează. Unul dintre principiile care sunt subliniate este prioritatea
evenimentul despre semnificaț ie, adică, insistă asupra evenimentului
cum este originea semnificatorului; celălalt subliniază primatul
semnificaț ia ș i cererea ta, adică, insistă asupra evenimentului
cum efectul unei dorin ț e de a semnifica. Prima principiu
subliniază prioritatea logică a poveș tii în raport cu discursul;
secondu accentuează reversul ș i face din poveste un produs al discursului.
Fiecare principiu func ț ionează în sensul excluderii celuilalt; dar,
paradoxal, ambele sunt valide e necesare pentru
dezvoltarea naraț iunii, impactul său, puterea sa. Asta înseamnă
narratologia, deș i destul de dezvoltată ș i rafinată, va fi
întotdeauna deficitar: niciun principiu nu poate conduce de unul singur la o
consideraț ie satisfăcătoare a
narrativă, iar cele două principii nu pot fi sintetizate. O
argumentul este interesant, dar nu este complet convingător, pentru că
combina probleme care poate că nu ar trebui să fie combinate: cea a
evaluarea veridicităț ii narative, de exemplu (Între naraț iune
Există o diferen ț ă între istoriografic ș i fictiv? Nara ț iunea este o
consecin ț a evenimentelor care se prezintă, sau viceversa?); cel al
practici hermeneutice (de la text la eveniment ș i de la eveniment la
textul); ș i al dinamicii naraț iunii.

Orice ar fi deficienț ele naratologiei, influenț a sa

a fost considerabil, atât de mult încât lucrările critice ș i teoretice
corpusul narativ împărtăș it este adesea numit
narratologice, chiar dacă nu se concentrează pe trăsăturile specifice
narrative, ș i deș i nu au aproape nicio legătură cu
metodele naratologilor.

Naratologia poate ajuta la considerarea distinctivităț ii oricărui

narrativa, a compara orice număr de naraț iuni ș i a instituie
clase narrative în func ț ie de caracteristici narative
pertinente, a explica anumite reac ț ii la anumite texte (dacă
Doamna Bovary é estetic plăcut é poate,
în mod particular, deoarece Gustave Flaubert folose ș te scena în mijlocul
sumar ș i sumar în mijlocul scenei), sus ț ine anumite concluzii
interpretative (sau a privilegia naraț iunea iterativă în roman
Caută Întreaga Timpurilor Pierdute, de Proust), ș i chiar - furnizând
puncte certe de plecare – a inventa (noi) interpretări (a
apelul critic naratologic începe cu - ș i se bazează pe -
descriere naratologică.
Cu toate acestea, prin intermediul îngrijorării sale faț ă de principiile directoare
da narrativa e de sua tentativa de caracterizar não só os seus
semnificaț ii particulare, dar ș i ceea ce face ca ea să aibă
semnifica ț ii, naratologia s-a dovedit a fi un important
participante în contenta împotriva viziunii studiilor literare ca
devotaț i exclusiv interpretării textelor. Narratologia are
de asemenea a jucat un rol semnificativ într-o altă bătălie,
afectând forma studiilor literare. Prin investigarea
factors that operate in all possible narratives (and not of
dimensiune mică, fictive sau reale), a ajutat să pună în
întrebare asupra însăș i naturii canonilor, arătând acea
multe nara ț iuni non-canonice sunt, din punct de vedere narativ,
justamente ca cele canonice.

Într-un mod mai general, instrumentele naratologice ș i argumentele

au fost folosite în domenii care depă ș esc domeniile
„studii propriu-zise literare”: în analiza culturală, de exemplu,
trasa modurile prin care diferite forme de cunoa ș tere
îș i legitimează pe ei înș iș i prin intermediul naraț iunii; în filozofie, a analiza
structura ac ț iunii; în psihologie, a studia memoria ș i
înț elegere. Aș adar, naratologia are implicaț ii importante pentru
înț elegerea noastră a ființ elor umane. Explorarea naturii de
toate sunt posibile naraț iuni, a răspunde prin infinita varietate de forme
ceea ce ele pot asuma, considera cum le-am construit, pe acestea
para fraze, rezuma-le sau extinde-le, este a explora unul dintre
moduri ș i fundamental umane unice pe care le-am dobândit
simț ul.

José Fernandes da Silva

Goiânia, 18/08/2009