Textul (aspecte generale).
Comunicarea
Textul este unitatea fundamentală a comunicării lingvistice orale şi scrise
Criterii de clasificare:
1) După modul de manifestare:
a)orale
b)scrise
2) După tipurile de construcţii dominante şi după conectori:
a)narative - realizează un eveniment, o întâmplare în succesiunea sa temporală,
plasat într-un anumit spaţiu, caracterizat prin construcţii enunţiative şi
conectori temporali(acum, apoi, după aceea etc.)
b)descriptive - prezintă succesiv trăsăturile şi proprietăţile unui obiect-lucru,
persoană, peisaj – caracterizate prin conectori adverbiali (aici,
acolo, mai departe etc) si adjectivali pronominali (această, cealaltă,
fiecare)
c)poetice - care apelează la limbaj figurat, poetic, topică specifică, simetrii,
paralelism, repetiţii.
d)dialogate - apelează la dialog
3) Texte expozitive - care informează în legătură cu un subiect dând şi
explicaţiile necesare pentru a fi înţeles.
4) Texte demonstrative - prezintă argumente şi probe pentru a convinge
asupra unei opinii
5) Texte literare – pot fi identificate ca noţiunea de operă literară.
Realitatea este transfigurată în funcţie de sensibilitatea, fantezia şi conştiinţa estetică
a autorului. Limbajul nu este restrâns la un singur domeniu, ci se poate folosi cuvinte
din toate regiunile limbii (regional, popular, arhaic, neologic etc) iar autorul foloseşte
mijloace poetice şi retorice.
Exp. ,,Dorinţa”, ,,Lacul”, ,,Glossa” de Mihai Eminescu, ,,Baltagu” de M.
Sadoveanu, ,,Ion” de L. Rebreanu etc.
6) Texte nonliterare – au ca scop principal oferirea de informaţii.
Cuvintele sunt folosite cu sensul propriu, nu se folosesc figuri de stil iar registrele
stilistice folosite sunt ştiinţific, administrativ-juridic si publicist.
Exp. Reclamele, anunţurile, articole de ziar etc. Texte nonliterare utilitare – mersul
trenurilor, cartea de telefon etc.
Elementele situaţiei de comunicare
In procesul de comunicare distingem elementele:
- emiţătorul (E) – cel care transmite informaţia
- receptorul (R) – cel care primeşte informaţia
- mesajul (m) – informaţia propriuzisă
- codul (c) – elementele cunoscute de E si R care pot fi:
a)verbale – limba sau forma ei vorbită sau scrisă
b)paraverbale – intonaţia, tonalitatea, ritmul
c)nonverbale – gesturi, mimică, mişcare.
Alte elemente ale comunicării mai sunt canalul (mediul prin care se transmite mesajul
– aerul, telefonul, faxul, biletul etc) si contextul (cadrul în care se desfăşoară comunicarea).
Tipuri de comunicare
1) După modul de realizare: - orală
- scrisă
2) D.p.d.v. al transmiterii mesajului: - directă
- imediată
- bilaterală
- unilaterală
3) După nr. participanţilor: - intrapersonala
- interpersonală
- de grup
- publică
- de masă
4) După statutul interlocutorilor: - verticală (şef- subaltern)
- orizontala (parteneri egali)
5) După scopul actului comunicativ: - accidentală (întâmplătoare)
- subiectivă (afectivă)
- instrumentală (are un scop precis)
Funcţiile comunicării
Procesul comunicării are mai multe funcţii:
1) Funcţia denotativă, referenţială sau cognitivă se refera la relaţia dintre
mesaj şi context, transmiţând informaţii în sensul larg.
2) Funcţia emotivă sau expresivă este determinată de relaţia dintre emiţător
şi conţinutul mesajului, exprimând stările sufleteşti ale emiţătorului.
3) Funcţia conotativă sau injonctivă se realizează prin adresarea directă
(vocative, interjecţii)
4) Funcţia fatică foloseşte interjecţiile, formulele de salut, construcţii fatice
de tipul: da, desigur, nu mai spune ! etc.
5) Funcţia metalingvistică urmăreşte explicarea unor elemente componente
ale discursului cu scopul de a-l face mai uşor de înţeles, iar mesajul
conţine referiri la codul utilizat.
6) Funcţia poetică constă în atitudinea faţă de mesaj în sine.
Este specifică nu numai poeziei, ci şi vorbirii obişnuite, în care cuvintele incluse în
unităţi frazeologice dobândesc altă semnificaţie: ,,a bate câmpii”, ,,a tăia frunze la caini”
etc.